1. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
Ministerul Educa iei Naţionaleț
Inspectoratul colar Jude ean Ialomi aȘ ț ț
Casa Corpului Didactic Ialomi aț
Liceul Pedagogic „Matei Basarab” Slobozia
Ve nicia s-a născut la satș
- eseuri -
Edi ia a V-aț
2014
Coordonatori:
Director, prof. Adriana Dumitru
Prof. Silvia-Ioana Sofineti
Prof. Theodora Vild
1

2. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
Coperta: Mircea Gabriel Nistorescu
Redactor: Silvia-Ioana Sofineti
Lector: Adriana Dumitru
ISBN 978-606-8171-34-0
2

3. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
Cuvânt înainte
Miturile vechi, zeii vechi, eroii vechi, nu au murit
niciodată. Ei doar dorm în profunzimea minţii noastre,
aşteptând să-i chemăm.Noi avem nevoie de ei. Ei
reprezintă înţelepciunea speciei noastre.(Stanley Kunitz)
Vechi i nou.... tradi ie i modernitate înș ț ș
valorificarea tradi iei... esen ă i spirit... valoare iț ț ș ș
autenticitate... sunt doar câteva dintre cuvintele care
descriu ceea ce ve i descoperi în paginile volumului deț
eseuri ale celei de-a V-a edi ii a festivalului – concursț
„Ve nicia s-a născut la sat”.ș
Talentul i for a expresivă cu care profesori iș ț ș
copii de pe diferite meleaguri ale ării reu esc să redeaț ș
prin cuvânt sau imagine me te uguri populare, precumș ș
prelucrarea artistică a lemnului, esutul popularț
decorativ, pregătirea pâinii etc., ne conving încă o dată
că ăranul român, prin esen a lui liber, suveran, esteț ț
adevăratul creator de cultură i artă specific românească.ș
Nume de referin ă ale artei tradi ionale dintr-oț ț
anumită regiune sau oameni simpli, dar la fel de valoro iș
i autentici în exprimarea talentului lor, to i vă suntș ț
înfă i a i în sublimul expresiei lor spirituale de condeieț ș ț
iscusite în a vă smulge, în acela i timp, un zîmbet i oș ș
lacrimă, un tremur interior i un strigăt entuziast... Eiș
sunt eroii... zeii... care nu au murit i nu vor muriș
niciodată în noi.
Director, prof. Dumitru Adriana
3

4. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
Amintiri cu oameni şi
flori
Nu e nimic mai interesant decât să te întorci într-un
loc care a rămas neschimbat, ca să î i dai seama cât de multț
te-ai schimbat tu (Nelson Mandela)
Zorii dimine ii se strecoară prin fereastraț
apartamentului meu. Mă dau jos din pat şi deschid
fereastra. Prin ea pătrunde în cameră, ca în fiecare zi,
zgomotul asurzitor al maşinilor. A început o altă zi în
oraş. Privesc cerul şi observ că soarele este acoperit de
nori grei de fum, iar cerul şi-a pierdut de mult culoarea
sa albastră. Deschid dulapul să-mi caut haine potrivite
vremii răcoroase. Nimic nu mi se mai pare potrivit. De
când am venit la oraş simt că ceva îmi lipseşte. Mă ridic
în vârfurile picioarelor ca să ajung la raftul de sus. Iau
câteva haine de acolo şi cu ele trag din greşeală un album
vechi. Îl iau în mâna şi îl privesc cu atenţie. Deodată, mă
cuprinde o emoţie familiară. Deschid albumul, iar în faţă
îmi apare, mai tânăr ca niciodată, bunicul, în cămaşa lui
din borangic alb. Întâlnind privirea lui blajină, tresar. În
înfăţişarea şi portul lui popular găsesc ceva ce îmi aduce
pace. Uimită de această linişte care-mi cuprinde sufletul,
în acel moment îmi vine în minte un singur drum: casa
4

5. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
bunicilor. Voiam ca acel fior neînţeles să nu se
sfârşească. Imediat mă îmbrac şi iau primul tren spre
casă. Privind pe coridorul vagonului în timp ce
mergeam, puteam vedea cu uşurinţă viaţa oamenilor de
la oraş, în privirile şi gesturile lor. Citeam o tristă
monotonie în ochii lor şi singuranţa dată de cunoaşterea
drumului pe care-l aveau de parcurs. Eu nu eram aşa.
Aveam un dor necunoscut ce trebuia stins. Aş fi vrut să
înţeleg cu ce mă confrunt. Tot ce ştiam era că trebuie
neapărat să ajung acasă la bunici. Şi am ajuns. Drumul
nu mi s-a părut lung. Mai târziu, m-am trezit ca dintr-o
lungă cugetare în faţa casei lor. Am atins cu sfială,
asemenea unei icoane, poarta din lemn de stejar făcută
de mâna harnică a bunicului, am deschis-o, iar drumul de
la poartă până la uşă l-am parcurs cu paşi repezi şi uşori.
Am intrat în casă şi parcă o mâna nevăzută m-a împins
într-o cameră încăpătoare. Pereţii sunt acoperiţi de
carpete scorţeşti ţesute în zeci de culori şi motive. Dintr-
un colţ al camerei, un pat mă primeşte mândru împodobit
cu aşternuturi albe şi cuverturi de lână, luminate de
micile raze care inundă camera. Privesc în jur: totul a
rămas la fel ca altădată. Parcă timpul ar fi decis ca măcar
o dată să se oprească şi să păstreze intact acest tablou
încununat de tradiţiile populare. Câte momente am
petrecut în camera aceasta! Războiul de ţesut! Cum aş
putea uita de el? Mereu o priveam pe bunica ţesând. Mă
îndrept către dulapul din cameră. Mă cuprinde acelaşi
fior dulce. Deschid cu un gest familiar uşile şi din el mă
întâmpină cu nişte culori binecunoscute cămaşa de
borangic cu broderie a bunicului. Ca şi odinioară, ating
uşor mâneca ei în semn de preţuire şi respect pentru
munca bunicii. Această cămaşă era cea mai frumoasă pe
5

6. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
care o avea bunicul. Bunica mea nu era dintr-o familie
înstărită, de aceea nici zestrea ei nu a fost bogată. Ea a
dăruit bunicului această cămaşă din pânză albă de
borangic cusută cu broderii la gât şi la mâneci cu mătase
galbenă. Ea a fost semnul dragostei ce i-o purta bunica.
Nu pot uita momentele când bunicul mă lua în braţe, mă
privea adânc în ochi şi mă săruta părinteşte pe frunte.
Atunci eu mă uitam cu atenţie să văd dacă recunosc pe el
haina bunicii. Fără ca eu să îi zic un cuvânt, bunicul
privea cerul cu nostalgie şi începea să spună câte o
poveste, iar vorbele lui curgeau lin ca apa unui râu,
pierzându-se în văzduhul luminos. Avea mereu să-mi
spună o altă istorisire şi parcă fiecare cuvânt rostit de el
îl regăseam apoi ţesut în vreo floare roşie sau albastră de
pe cămăşile lui.
Când bunicul a plecat în lumea îngerilor, bunica a
început să ţeasă tot mai des. Făcea mereu dimie şi
cămaşă pentru bunicul, pe lângă multe alte ţesături –
covoare şi cuverturi. Astfel, se simţea mai legată de el şi
era mai împăcată sufleteşte. Îmi plăcea nespus de mult să
privesc priceperea cu care lucra. Bunica punea sulul cu
urzeala pe sulul din spatele războiului, trecea firele prin
iţe, prin spată şi toate le lega pe sulul din faţă. Prin
suveică introducea un tub cu materialul necesar, iar sub
război erau doi potnogi, pe care bunica îi apăsa cu
piciorul pentru a despărţi firele de urzeală. Dorea din
toată inima să ţină amintirea bunicului vie, păstrând
sufletul lui imprimat în minunea ţesăturii de lână şi
bumbac.
Privind această cameră bogată în clipe de neuitat,
am zărit pe un perete o fotografie veche cu nişte prieteni
6

7. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
de-ai bunicului din tinereţe. Atunci am revăzut portul
popular. Florile ţesute pe cămăşile lor redau într-un mod
atât de frumos simplitatea oamenilor de la ţară. Îmi
amintesc cât mă minunam privindu-i cu câtă mândrie le
purtau. Pe cămăşile lor erau reprezentate în numeroase
culori bucuria din ochii ţăranului când păşea în curtea
bisericii de sărbători, cu sufletul curat, împăcat şi plin de
pace, după zilele de muncă. Armonia culorilor exprima
strânsa legătură a oamenilor cu natura, cu absolut tot ce
îi înconjura. Am văzut înaintea ochilor momentele când
intram în casele vecinilor şi priveam formele unice de pe
carpetele scorţeşti ce te îndemnau prin varietatea
frumuseţii lor să intri cu voie bună în orice casă.
Diferitele lor culori aprinse te mustrau cu blândeţe când
te supărai, aducându-ţi aminte de bogăţia nepreţuită a
naturii şi de dragostea dintre oameni.
Deodată aud paşi în spatele meu. Mă întorc
repede, iar în faţă îmi apare chipul blând al bunicii, ca un
tablou vechi pictat de un artist celebru. Nu-mi pot
stăpâni mirarea! Anii şi-au continuat drumul lor etern şi
totuşi bunica rămăsese aceeaşi. Nu ştiu ce să-i spun. Mă
împiedic în cuvinte complicate încercând s-o salut. Ce aş
putea să-i zic acum? Că o dorinţa ascunsă născută de
mult în sufletul meu mi-a purtat paşii în locurile
copilăriei? Că o iubesc atât de mult şi aş vrea măcar o
dată să o mai văd ţesând la război? Că după atâţia ani de
la plecarea bunicului la cer încă mi-e dor de el şi simt că
am nevoie să îi revăd cămaşa şi locul unde a trăit? Nu.
N-aş putea. Îi privesc chipul încercând să găsesc o urmă
de frustrare în ochii ei, dar nimic. Ochii ei rămân senini.
Se apropie de mine şi mă priveşte adânc. Îmi trece mâna
7

8. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
prin păr şi-mi răspunde încet:”Să trăieşti”. Mă prinde
uşor de mână, mă duce în camera ei şi, ca şi când mi-ar
cunoaşte gândurile, îmi spune să stau jos, iar ea se duce
repede la război şi începe încet a ţese. N-am mai scos
niciun cuvânt. N-am mai putut. Tot ce voiam era ca acest
moment să nu se încheie. Bunica îşi ţesea gândurile într-
un covor de lână. Va spune o altă poveste despre viaţă şi
oameni decât au spus pânzele ţesute ani la rând în
tinereţea ei.
Mai târziu, peste luni de zile, isprăvind covorul,
bunica mi-l oferi şi-mi spuse să-l păstrez şi să-l
preţuiesc. L-am pipăit, l-am mirosit şi am simţit că
neliniştile mele au luat sfârşit. Privindu-l cu atenţie, am
remarcat armonia formelor şi culorilor aşternute în el şi
toate stările mele nedesluşite în trecut s-au limpezit. Am
înţeles că în casa bunicii sălăşluia, printre aromele
trecutului din lucrurile vechi şi preţioase, liniştea divină.
Bunica mă cunoştea atât de bine şi eu o iubeam atât de
mult doar pentru că mă aflăm în casa ei împreună cu ea
şi cu comorile ei din lada de zestre sau din odăile mici şi
primitoare.
Ionescu Iuliana,
clasa a VIII a,
coala gimnazială GrinduȘ
8

9. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
Meşterul care
schimbă faţa lemnului
Aş dori să vorbesc despre unul dintre cei mai
apreciaţi meşteri ai Bucovinei, domnul Florin Cramariuc,
cel care a dus faima lemnului cioplit şi înnobilat de
sculptură în toate colţurile ţării şi nu numai.
S-a născut la Breaza, localitate reprezentativă în
ţinutul Obcinilor Bucovinei, învăţând de la bunicul său,
Constantin Cramariuc, tot ceea ce înseamnă lemn: de la
recunoaşterea arborilor în mediul lor natural, cu esenţele
şi fibrele lor, până la tăiat, cioplit, sculptat, încleiat şi aşa
mai departe. Bunicul său construia case, la fel de bine
cum confecţiona uneltele agricole sau obiectele de uz
casnic.
De câte ori este întrebat, Florin Cramariuc, nici
nu-şi mai aduce aminte la ce vârstă a pus prima oară
mâna pe uneltele bunicului, probabil că aşa s-a născut:
cu dragostea meşteşugului în inimă. Am auzit şi eu
povestea pe care o spune deseori, că în pragul casei
bunicilor încă există cuiele bătute de el de pe vremea
9

10. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
când avea doi ani. Probabil că de atunci a început şi nu s-
a mai putut opri. A învăţat de la lemn, de la bunic şi mai
târziu de la şcoală, căci a
urmat cursurile Liceului de
Prelucrare a Lemnului din
Suceava, cum să schimbe
faţa lemnului şi cum să-l
recreeze. Tot ceea ce a
învăţat i-a prins bine, însă
ceea ce a descoperit singur
lucrând cu lemnul l-a bucurat
şi mai mult. Despre toate
acestea vrea să povestească şi
celorlalţi, de aceea lucrează
la o carte complexă din care
să aflăm unele din secretele sale, care se confundă încet-
încet cu secretele lemnului. Cei peste 50 de ani de
experienţă în acest domeniu se regăsesc în obiectele pe
care mâinile neobosite ale meşterului le creează. Sunt
lucruri simple, trainice şi nespus de frumoase. Şi când
este întrebat care lemn este mai bun pentru cioplit sau
sculptat, domnul Cramariuc are o vorbă: „Dumnezeu n-a
făcut lemn bun şi lemn prost, doar meşterii pot să fie
buni sau proşti” şi are dreptate, că mi-a spus mie inima
că are! Mie îmi plac toate obiectele pe care le expune de
fiecare dată când se organizează un târg de meşteri.
Întotdeauna la astfel de târguri este prezent şi nu oricum:
ci îmbrăcat frumos, în costum popular autentic, ca un
mândru reprezentant al dacilor, din care cu siguranţă se
trage. Mă uit în egală măsură la obiectele lucrate de el ca
şi la costumul pe care-l poartă. Nici nu ştiu care-i mai
frumos!
10

11. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
Domnului Florin Cramariuc cel mai mult îi plac
polonicele şi vă rog să mă credeţi că nu are două la fel.
Însă nici sutele de linguri ale sale nu sunt
identice şi nici restul obiectelor: bolurile,
blidarele, furculiţele, măştile, cutiile, crucile
şi piesele de mobilier: scăunele, măsuţe, lăzi
de zestre şi toate celelalte; sunt unice, practice
şi elegante, în ciuda faptului că sunt din lemn
cioplit rustic, cu toporul sau cu dalta.
Din schiţele sale, pregătite pentru
tipărit, a dus şi copiilor care participă în
taberele de vară organizate în fiecare an în
incinta Muzeului Satului Bucovinean. Şi eu
am participat anul trecut, însă la icoane pe
sticlă. Pentru sculptură eram prea mic. Doar
fratele meu mai mare, Cristian, care este în
clasa a VII-a, este de câţiva ani ucenicul
meşterului lemnar şi a învăţat deja să facă din
lemn lucruri minunate.
Poveştile lui şi ale domnului Florin
Cramariuc mă pasionează şi îmi deschid pofta
pentru sculptură. Însă anul acesta nu mă mai las! Îl voi
ruga pe domnul Cramariuc să mă primească şi pe mine,
în ciuda celor 10 ani ai mei.
Constandache Ştefan, clasa a III-a A
Colegiul de Artă „Ciprian Porumbescu”
Suceava
Îndrumător, înv. Paula Şalar
11

12. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
Cuptorul de pâine
MOTTO:„Pâinea noastră
cea spre fiinţă, dă-ne-o nouă în fiecare zi.”
Satul e o minune, aici locuiesc, aici timpul s-a
oprit pe loc şi n-are puterea să şteargă amintirea
strămoşilor noştri, a tradiţiilor noastre. Satul ne
reprezintă, e ceea ce suntem noi, ce simţim, iubim,
iertăm, suferim. Eu cred şi simt că veşnicia s-a născut la
sat, deoarece satul e inima şi sufletul poporului, iar
sufletul e veşnic, martor al nemuririi, culoarea curată a
vieţii. Un vechi proverb spune „dacă nu ai un bătrân, să-l
cumperi”. De ce? ar spune unii. Pentru că ei reprezintă
atât trecutul, cât şi prezentul nostru. Ei au muncit ca să
ne bucurăm noi azi de realizările lor, ei au trecut prin
viaţă şi experienţa lor ne-o pot împărtăşi pentru a nu
repeta greşelile lor şi a putea progresa. Ei şi-au ajutat,
după puteri, părinţii, copiii şi nepoţii.
În zilele de iarnă, când lemnele trosneau în sobă,
iar vântul urla înspăimântător pe la fereastră, mergeam la
bunica mea în odaie. Camera bunicii te întâmpina cu un
12

13. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
miros nostalgic, inundată de multă lumină şi culoare. A
strâns ani de-a rândul lucruri cu valoare sentimentală,
simbolică, obiecte tradiţionale. Farfuriile pictate agăţate
împreună cu prosoapele tradiţionale pe pereţi, patul în
care doarme acoperit cu cuvertură ţesută de mâna ei sunt
parcă piese dintr-un muzeu. Acolo miroase a pâine caldă,
a mere coapte pe brâul sobei, care au gust divin, a gutui
şi a scorţişoară. Mirosul acesta nu-mi va fi uitat
niciodată! Vara, bunica ne făcea pâinea în cuptorul de
lut, aşa cum făcea de şaptezeci de ani, după o reţeta de la
mama ei.
După ce îmi alegeam ceaşcă preferată din dulapul
bunicii, ea îmi turna ceaiul de sunătoare cu lămâie şi mă
aşezăm cu capul în poala ei, la gura sobei, unde îşi
începea istoria … iar fulgii de zăpadă parcă se opreau şi
ei din valsat şi se lipeau de fereastră, ascultând
neclintiţi...
Totul începe din lanurile de grâu… grâul se
cultivă şi creşte cu drag pe câmpiile sărutate de soarele
Bărăganului. Apoi se duce la măcinat la moara din sat,
unde făină rămâne fină cum e mătasea. Se spune că pe
vremuri, prin părţile astea, din prima făină sosită de la
moară se cocea o turtă care se împărţea copiilor, ca să fie
grâul curat cum e sufletul lor. Povestea bobului de grâu
tot de la bunica am auzit-o. Se spune că tare demult, pe
când oamenii cu greu reuşeau să-şi ducă viaţă de pe o zi
pe alta, ei nu ştiau să cultive pământul sau să crească
animale pe lângă casă. Se mulţumeau doar cu ce le
dădeau pădurile, câmpiile, râurile. Trăiau în grupuri şi tot
în grupuri se duceau la vânat, pentru că armele lor erau
primitive, iar nu de puţine ori unii dintre ei se întorceau
13

14. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
răniţi de fiarele pădurii. Vânau doar atât cât le trebuia
pentru a-şi potoli foamea. Duceau o viaţă aspră şi luptau
pentru fiecare bucăţică de mâncare pe care o aduceau la
colibele lor sărăcăcioase. Într-una din zile, întreg satul
plecase la vânătoare. Rămăsese acasă doar o copilă
bălaie, care, stând lângă foc, a auzit ţipetele disperate ale
unei păsări. Copila se îndreptă spre locul de unde veneau
strigătele. Acolo văzu un şarpe uriaş, care se încolăcise
pe trunchiul unui copac şi vroia să mănânce puii unei
mierle ce îşi avea cuibul într-o mică scorbură a
copacului. Atunci, fetiţa îşi luă inima în dinţi, luă un băţ
aprins şi cu dibăcie îl îndreptă spre capul şarpelui. Drept
mulţumire, pasărea îi dărui fetei un spic galben. Acesta
semăna cu spicul ierbii, dar avea boabele mai mari decât
cele ale firelor de iarbă. Aceasta o sfătui să pună boabele
în pământ, să le înmulţească şi, astfel, tot neamul ei nu
va mai suferi de foame. După câţiva ani, colibele erau
înconjurate de lanuri unduioase cu boabe dulci. Oamenii
au învăţat să facă din aceste boabe făină, iar din făină,
gustoasa pâine. Seara, pe lângă vetre, se simţea mirosul
de pâine caldă, iar oamenii lăudau pământul care hrănea
grâul, ploaia care îl udă, soarele care îl cocea, dar şi
mintea omului, care reuşise să transforme micuţele
boabe în hrană lor de toate zilele.
Sunt o norocoasă pentru că am cunoscut gustul
inegalabil al pâinii adevărate, făcute în casă, care nu
cunoaşte în aluatul ei decât făina albă, drojdia, apă, sarea
şi mâinile bunicii. Frământat cu grijă în copaia de lemn
după ce i se făcea semnul crucii deasupra, aluatul era
învelit cu un prosop curat şi uşor, iar apoi era ţinut la
căldură pentru a creşte. În cuptorul de lut, primenit din
14

15. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
vreme, se cocea o pâine cu gust pe care nu pot să îl
descriu în cuvinte. Abia aşteptam să scoată primul cuptor
şi stăteam nemişcată până îmi primeam bucata ruptă ce
aburea în mâinile obosite şi muncite ale bunicii. Pe ea nu
o frigea pâinea fierbinte, iubea mâinile ei unice...
Pot să spun cu mâna pe inimă că nu există pe lumea
aceasta mâncare mai bună decât pâinea caldă şi aş lăsa
orice pentru ea. Nu numai că are gustul bun, sănătos, dar
pâinea singură, fără o altă mâncare, poate ţine în viaţă
mult timp un om. Poate pentru că pâinea a fost aleasă ca
rod de jertfă a omului către Dumnezeu. Pâinea adună în
sine o sumă de calităţi hrănitoare, dar este şi un simbol.
Nu numai foamea fizică îl mână pe om spre bucată de
pâine. Ţăranii noştri şi oamenii cu frică de Dumnezeu, în
general, se tem să arunce la gunoi pâinea. Au o sfială
care vine din respectul pentru ce ar putea fi aceasta, dar
şi pentru ceea ce este de fapt.
Ţăranul român e harnic şi primitor. Munceşte ca
o albină pe câmp, iar seara vine acasă asudat, dar
bucuros, cu faţa arsă de soare. Aşa mi-o amintesc şi pe
bunica mea, alături de bunicul, muncind de dimineaţa
până seara, când erau mai tineri. Semnele muncii din
tinereţe se văd acum pe mâinile lor brăzdate adânc. Am
aflat pe propria-mi piele că pâinea vindecă răni şi umple
sufletul de speranţă şi fericire. Că, trăind în ritmul
aluatului, îmbătrâneşti mai frumos şi devii un om mai
bun. Însă cea care mi-a fost călăuză în copilărie, atunci
când mama era ocupată cu alte treburi, a plecat să se facă
înger. Aşa ne poate cuprinde şi ocroti pe toţi între aripile
sale. Sunt sigură că toţi aveţi amintiri frumoase legate de
bunici... chiar dacă ale unora sunt ascunse sub multe
15

16. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
straturi de timp ce a trecut. Sunt sigură că vi-i amintiţi cu
drag. Faceţi un mic efort şi înviaţi bunicii sau, dacă sunt
aici „pe pământ, nu în gând", sigur s-ar bucura să se ştie
eroii din poveştile nepoţilor. Iubiţi-vă bunicii cât încă
sunt lângă voi şi vă poartă de grijă, iar dacă nu mai sunt
aici pe pământ să îi purtaţi în gând şi în suflet ca şi cum
n-ar fi plecat niciodată.
Oare, acolo unde e, mai ştie bunica să mai facă
pâine? Pâinea este vie, plină de sănătate şi bucurie! Să
ajungă şi pe masă ta, cititorule, ca un dar strămoşesc al
soarelui, al pământului şi al muncii!
Busuioc Alina Andreea
Clasa a VII a A
Profesor indrumator –Cociorva Ion
Scoala gimnaziala Grindu
16

17. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
Elegie de seară
Tot ce este măreţ îşi are izvorul în durere şi în luptă
(Donatello)
Ea a fost în tinereţe o fată frumoasă, cu cosiţe
blonde, fericită că poate iubi, că există flori pe câmpuri
şi îngeri înaripaţi în poveşti. El era băiatul cu braţe
puternice, înalt şi subţire, care a purtat-o pe fata blondă
la horă în duminicile de vară, fericit că pe lume există o
fată frumoasă, un câmp ce trebuie lucrat, nişte cai
frumoşi pe care-i încăleca uneori în nopţile tainice, că să
fure un sărut şi mângâierea şoaptelor spuse de frumoasa
lui fecioară. Era făcut să-şi apese hotărât braţele pe
coarnele plugului şi să iubească.
Şi între ei a fost o lume plină de iubire şi
pasiune, apoi nişte copii zburdalnici care au crescut şi au
plecat la rostul lor, apoi Dumnezeu spre care au ridicat
nu o dată mâinile crispate de fericire ori de disperare. Au
mai fost şi nişte câmpuri aspre pe care au trudit amândoi
că să le îmblânzească, căutăndu-le profunzimile, şi
zbuciumul, şi armoniile ce răzbat în unduirea lanurilor
de grâu ori în foşnetul tainic al miriştilor îmbrumate în
toamnele târzii. Aici au găsit forţă şi sfială, iubire şi
durere, aici au învăţat să fie câştigători, aici au cunoscut
17

18. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
pasul lui Dumnezeu prin ierburile stepei, printre rarişti,
în răbdarea veşniciei. Au trăit, au muncit şi, când au
ostenit, au îngenuncheat cu gravitate şi cu fericire
reţinută, cu linişte victorioasă.
Nea Ilie şi tanti Tincuţa nu vin din timpuri
mistice, ei sunt nişte ţărani dintr-un sat din stepa
Bărăganului, unde au trăit înflăcărarea vieţii, voluptatea
visului şi vigoarea tinereţii. Aici au gustat din freamătul
aşteptării şi al împlinirii.
I-am vizitat într-o seară de iunie care răsucea
ultime raze de soare printre arbori că pe nişte poeme
misterioase. Am regăsit aceeaşi casă cum o ştiam, cu
prispă în faţă şi cu coloane arcuite ca un templu bizantin,
am văzut în faţa casei aceeaşi grădină cu garoafe
parfumate. Grădina, aceeaşi că în trecut, unde culorile şi
umbrele fac să tremure amintirile, străbătută cu patimă
blândă de poezia luminii arămii a asfinţitului. Dincolo de
grădina cu flori – un şopron în faţă căruia torcea din
furcă pe o lespede, tanti Tincuţa. Toată vara torcea fir
subţire de lână. Iarna ţesea lâna toarsă. Niciodată, de
când se măritase, nu scosese războiul de ţesut din casă.
Ţesea pânză, ţesea stofă, cuverturi ori covoare pentru ea
şi pentru săteni. Era căutată de femeile din sat pentru
pricepere şi calm. Ţesăturile ei au gătit oameni şi case,
au dat orgoliu şi profunzime satului şi oamenilor lui. A
pus în urzeala ţesăturilor ei neantul culorii şi a
sentimentelor inepuizabile pe care un neam îl posedă în
eternitatea lui, tresăririle de elegie, delicateţe şi lumină.
A pus în ţesăturile ei ţărăneşti flori de câmp ori sânge de
martiri ori păsările cerului şi şi-a iubit lucrările ca pe
nişte făpturi vii, căci toate formele şi curbele colorate din
18

19. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
covoare însufleţeau şi purificau, povesteau şi cadenţau
viaţa simplă a ţăranului. În punctele cusute pe pânză
ţărănească de in sau borangic vedeai lesne sclipirile de
bucurie ori lacrimile plânsului străvechi, era acolo în
prosoapele ei de nuntă drama desfăşurată patetic în
culoare şi formă, îmblânzită de fantezia frenetică a
femeii românce.
Surprinşi că mă văd, cei doi bătrâni deveniseră
vorbăreţi şi mă copleşeau cu o bucurie exuberantă.
Bătrâna mă pofti în casă să mă servească „ştii tu… cu ce-
ţi place ţie”. Am intrat în casa lui nea Ilie de nenumărate
ori, că tovarăş de joacă al copiilor lui, ori mai târziu ca
musafir dornic să-mi împrospătez imaginea obârşiilor
mele străvechi într-un loc care cheamă miturile
neguroase ale trecutului. În acea seară de iunie am intrat
iarăşi, – a câta oară? – în simfonia populară a ţesăturilor
din odăile casei ţărăneşti. Dintr-o vechime impenetrabilă,
întunecată şi înfricoşător de îndepărtată, răzbăteau sub
ochii mei culorile şi formele, apele din ţesăturile de in,
borangic sau lână, cu treceri discrete în chenare
armonioase pline de abstracţiuni prin care se înălţau
tainic lumina şi gesturile îndrăzneţe ale istoriei. Culori
vii, ca o explozie sentimentală, amestec de visare, mister,
viaţă şi moarte, de iluzii şi sfinţenie, de iubire şi curaj.
Câtă poezie, câtă nobleţe a lăsat sufletul românului în
desenul covorului de lână! Parcă istoria toată a
pământului românesc s-a aşternut între chenarele
covorului ţărănesc trudit de femeia de la ţară în războiul
de lemn. Tanti Tincuţa se bucura să-i admir odăile casei
şi să-mi arate ultimele ei proiecte. Şi, în răcoarea blândă
19

20. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
a unei odăi, mă servi cu dulceţuri de toate soiurile, cu
şerbet şi cu apă rece, „ca pe vremea ei”.
Seara se lăsa ostenită peste sat. Am intrat apoi în
şopronul lui nea Ilie să-i admir colecţia de hamuri şi tot
felul de scule ingenioase pe care n-aş fi ştiut să le
numesc, toate meşterite de el, ca să le folosească apoi în
croiala şi coaserea pielii tăbăcite. Bătrânul îmi povestise
viaţa sa de multe ori. Lui îi făcea plăcere să-şi repete
istorisirile, mie îmi făcea mereu plăcere să le ascult.
Prietenia noastră se dezvoltase şi din aceste istorisiri
repetate. Mi-a mai depănat încă o dată amintirile tinereţii
sale, cu linişte, cu pasiune, cu durere, cu limpezime, cu
sinceritate, cu înverşunare. Ştia ca nimeni altul să
desprindă din larma trecutului toată strălucirea reală a
tinereţii, ca pe un repertoriu învăluit în emoţii şi
speranţe. Parcă mereu alte emoţii şi alte speranţe…
Tanti Tincuţa se aşezase cu furca ei în acelaşi loc, pe
lespedea din faţa şopronului, iar eu îl ascultam pe
bătrânul meşter povestind, şi-l priveam cum croia
curelele, cum îşi trăgea din resturi de piele tăbăcită fire
subţiri cu care cosea, cum împletea curelele în trei, în
şase, în nouă, cum fixa cataramele. Toate mişcările
bătrânului păreau nişte şoapte şi le făcea cu răbdare
tăcută, cu o lucire a chipului ce se pierdea în
încrengătura de curele mai late sau mai înguste, mai
lungi ori mai scurte. Am văzut cum se încropea sub
şopronul vechi poemul libertăţii extatice şi al fericirii
eterne. Croiala lui în piele dantela amintirile, punea în
cusătura de piele amănuntul simplu şi răbdător, făcând,
dacă nu o opera de artă, atunci cel puţin o operă de
utilitate, de muncă, de conştiinţă, un poem al pasiunii
20

21. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
fără fantezii, dar cu răsfrângerile blânde ale vreunei
dureri rămase în adâncul sufletului sau încă din tinereţe.
Căci, hamurile de piele, lustruite, albe sau vopsite,
cusute cu artă, păreau a fi o confesiune a meşterului.
Hamuri noi sau vechi, toate nefolosite, păreau a tăinui o
poveste, un mister al trecutului, vreo patimă înflorită sau
mistuită de vreo flacără necruţătoare.
…Obrajii vioi ai fetei blonde şi chipul uşor
încruntat al flăcăului traversau bucuriile şi îndoielile
lumii de la ţară, fără şovăire, fără crispare. Ea îl iubea.
El alerga prin pacea câmpurilor în fiecare sâmbătă până
la Valea Gropilor, la o margine a satului cu lizieră de
salcâmi, să o întâlnească. Galopul armăsarului său
acoperea lătratul câinilor cu răpăitul înfundat al
copitelor. Când se apropia de locul întâlnirii, îşi stăpânea
cu greu emoţia, iar când se despărţea de fată şi-o imagina
divina lui mireasă albă, şi-l inundau fiorii unei simfonii
sentimentale a victoriei. Armăsarul său, Vultur, aştepta
cuminte cât tânărul stăpân sorbea puţinele clipe de
dragoste cu viitoarea lui mireasă. Apoi, curând a fost şi
nuntă, când a purtat-o pe Tincuţa lui pe coama
sprintenului Vultur.
Dar, lumea satului avea să fie crucificată,
zdrobindu-i-se voinţa şi rigoarea. Lumea se schimba
vijelios, un tăvălug al absurdului se rostogolea apăsat
peste oameni şi conştiinţe. I l-au luat pe Vultur. S-a
luptat pentru calul lui, hotărât şi necruţător, dar n-a putut
izbândi. L-au arestat şi l-au bătut crunt la Miliţie, apoi a
cedat. Tânăra sa nevasta, cu intuiţie de femeie, l-a
condus încet spre resemnare. „Lasă-i în pace, că altfel nu
te lasă ei pe tine” – îi spusese ea.
21

22. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
- A fost bolnav aproape vreun an… nu vorbea…
nu mânca… nu dormea… Nu ştiam ce să mai fac să-l
aduc la un rost…, povesteşte tanti Tincuţa, urmărind cu
ochii firul de lână care se desprindea subţire din furcă şi
se răsucea cu mişcarea fusului. Of, Doamne, ce necaz a
mai fost!... ofta bătrâna dând încet din cap.
Parfumul mistic al iubirii urcă deseori cu umbre
stranii pe chipurile neliniştite. Aşa urcase în acea seară
de iunie si pe chipul lui nea Ilie. Pe chipul lui îmbătrânit
se aşezase deşertăciunea vremurilor, mândria incurabilă
a bărbatului nesupus de circumstanţe, tristeţea de
prizonier al tinereţii în care sufletul îi vălurise cu pasiune
între fata iubită şi calul său, Vultur. De atunci, de când se
despărţise de calul lui, începuse să croiască hamuri. Aşa
a strâns an de an colecţia sa de sub şopronul vechi.
Migălea curelele ca şi când le-ar fi pregătit pentru Vultur
al lui. Şi, poate, uneori, pierdut în adâncul pasiunii,
auzea dintr-o frântură a amintirii nechezatul armăsarului
său drag.
Nea Ilie n-a ieşit vlăguit din tumultul tinereţii, ci
victorios cavaler al durerii şi inocenţei, maestru al
triumfului. De aceea îmi plăcea să-l ascult repetându-şi
povestea: în ea era durerea şi triumful unui bărbat tânăr
care iubise cu pasiune în alte vremuri.
-Oho, băieţii mei – obişnuia să ne spună când ne
strângeam sub şopronul lui – să ştiţi voi că eu, când eram
flăcăiaş, ia aşa de vreo şaişpe sau saptispe ani, puneam
hamurile pe Vultur al meu şi-l dichiseam aşa uşor, cu
grijă, îl mângâiam cu ele… şi el străfiga cu nările
deschise şi bătea din picior… Eram mândru şi mă
22

23. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
credeam cel mai puternic băiat din lume, ştiţi voi… uite-
aşa… parcă nu-mi putea sta lumea în cale, cât era ea de
mare…
În rătăcirea visării lui, bătrânul ostenit de ani şi
viaţă se vedea poate iar flăcăul de odinioară, călare pe
armăsarul său roib, lovindu-i coapsele cu călcâiele,
gonind peste câmpuri albe, răscolind depărtările cu
ropotul apăsat al galopului şi pierzându-se în lumina
infinită de dincolo de lume… în ceţuri istorice şi în
câmpuri cu muzici diafane… în durere şi în lut…
Seara se aşternea letargică peste grădina cu
garoafe parfumate şi peste chipurile celor doi bătrâni.
Lumina care agoniza dinspre asfinţit mângâia cu
unduirea ei mătăsoasă chipurile lor brăzdate de vreme şi
de multă iubire… Şi de multă iubire…
Prof. Cociorva Ion
Şcoala gimnazială Grindu
23

24. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
Parfumul amintirilor
Veşnicia s-a născut la sat! Spaţiu românesc în
care încă se mai păstrează culorile dulci şi curate ale
vieţii şi înţelepciunii. Aici şi verdele parcă este mai verde
şi oamenii sunt mai buni, mai generoşi, mai calzi.
Trebuie să recunoaştem că, pentru cei ce ne-am născut la
„ţară”, satul ne reprezintă; îl luăm cu noi, în amintiri şi în
simţiri, oriunde ne-am afla în lume. Şi orice am face,
orice am fi, orice am avea, îi ducem dorul. Îl revedem de
sărbători, când inima ne este plină de dor. Reîntâlnirile
devin mai rare şi mai scurte atunci când casa părintească
rămâne pustie… cei care odinioară ne deschideau poarta
sau ne aşteptau în prag au plecat în călătoria veşnică, fără
întoarcere şi fără de dor. Şi totuşi… sinceritate, cât de
mult te preţuim! Oricât de mult ne-ar durea, trebuie să
recunoaştem şi să spunem că satul nu mai este ce a fost
odată. Frumuseţea lui venea din simplitatea oamenilor,
din simplitatea locurilor, a stilului de viaţă; şi chiar dacă
mergeam desculţi prin praf ori iarbă, obrajii ne vibrau de
fericire… O fericire simplă şi curată pe care astăzi, oricât
ne-am chinui, nu o putem aduce în viata copiilor noştri.
Trăiam simplu, dar eram cu adevărat fericiţi şi aveam
timp pentru toate; să mirosim o floare, să citim o carte,
24

25. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
să ne ajutăm părinţii în ogradă, să visăm, să fim curaţi…
de la lumina ochilor, până în adâncul sufletului. Nu e
vocea unui pesimist, ci a unui optimist realist! Aşa încât,
în amintirea locurilor noastre dragi şi ca semn de preţuire
şi de iubire pentru ai noştri părinţi, se cuvine să ne răpim
din timpul care parcă nu ne mai ajunge şi să lucrăm la
reînvierea tradiţiilor de odinioară. Fiecare după mintea şi
simţirea sa, ca o modalitate de supravieţuire sau de iubire
sau de modernizare sau dintr-o mare şi frumoasă
pasiune. Este păcat să cunoşti lumea satului şi să nu laşi
eternităţii picături de românism adevărat, regăsite în
tradiţii şi obiceiuri, în vechi şi mai noi meşteşuguri.
Orice veche casă de la ţară este un muzeu în miniatură,
în care meşteşugurile vorbesc despre vremuri apuse;
vremea copilăriei mele, vremea mamei mele, vremea
bunicii mele. Aici multe lucruri păstrează cu sfinţenie
specificul nostru naţional. Noi le spunem lucruri vechi,
valoroase prin originalitate şi autenticitate. Iubesc aceste
lucruri pe care le adun, de ani, din case şi ogrăzi pustii;
prin recondiţionare, le redau parfumul lor de altădată,
pentru că prin ele a trecut copilăria atâtor generaţii.
Lucrurile vechi ne reamintesc că am fost şi noi cândva
copii! Nu e casă de la ţară fără preşuri şi covoare, fără
macaturi şi cuverturi ţesute la război de lemn, fără
ştergare de pânză sau borangic la icoane, fără feţe de
masă şi mileuri cusute în punct românesc. Le păstrăm ca
suveniruri de familie, deşi unii, uneori, din prea mult
gust pentru modernitate, încearcă să facă curăţenie în
casă, lipsindu-se de ele. Să nu uităm că plăcerea de a fi
acasă este mai dulce în compania unor vechi şi totusi
frumoase obiecte! Diversitatea de modele şi culori
cuminţi dau confort şi personalizează orice odăiţă de la
25

26. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
ţară. Este o bucurie să vezi teancuri de perne frumos
cusute, adevărate colecţii pe care poate nimeni, niciodată
nu a pus capul să doarmă; pentru că mamele şi bunicile
noastre aveau o mare bucurie în a-şi umple paturile cu
perne de toate mărimile şi toate formele. În preajma
sărbătorilor, în aşteptarea unor oaspeţi sau când venea
popa cu Botezul, ele, pernele, deveneau o colectie pentru
admirat. Şi cum preabunele noastre mame şi bunici nu
ştiau ce înseamnă Feng Shui, nu ştiau să utilizeze cele
cinci elemente – foc, pământ, metal, lemn, apă… Şi, cu
toate acestea, în casa lor, întotdeauna era frumos şi bine!
Pentru că focul îl regăseai în roşul prosoapelor de
artizanat, aruncate frumos la icoane, pe mese, dulăpioare,
coşuri împletite, cu care duceai coliva la biserică.
Pământul şi astăzi îl regăseşti în ghivecele cu muşcate;
ele iernează la ferestre şi, când vine primăvara, ies şi ele
la soare, să se bucure de verdele crud şi bănuţii de
păpădii. Metalul?!... Şi el este la mare preţ în casele de la
ţară. Îl regăseşti în felinare care luminau odată, în
clopoţei legaţi de grindă, în fiare de călcat încărcate cu
busuioc sau cu spice de grâu sau cu flori nemuritoare, în
potcoave prinse de scândurile gardului, în pluguri trase
cândva de vaci şi de boi, în vechi ceasuri pentru care
timpul de mult s-a oprit… Iar lemnul, această simplă
minune a lumii, este unde nici nu poţi gândi, în locuri şi
forme miraculos meşteşugite: copaie de frământat
cozonaci, putinei pentru unt sau acrit borşul, fund pentru
răsturnat mămăliguţa (tăiată mai apoi cu aţa), război de
ţesut preafrumoase cuverturi, lăzi şi lădiţe de păstrat în
ele zestrea fetei, cufere cu amintiri, hambare cu miresme
de făină şi mălai proaspăt măcinat, dulapuri şi dulăpioare
cu miros de levănţică şi busuioc, etajere şi suporturi
26

27. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
pentru flori, legănuţ pentru pruncuţ, scaune şi canapele
pentru duminici de vară la poartă, făcăleţe şi plăcintare
pentru întins foi de tăiţei, linguri şi liguroaie aduse de la
munte, căsuţe şi butoiaşe în miniatură, cuiere montate în
fel şi chip, zăcătoare sau tocitoare pentru strugurii copţi
şi brumaţi, rame pentru fotografii cu parfum de amintiri.
Şi unde mai e lemnul?! La porţi, la ferestre, la spătarele
scauneleor şi sus, sus, la streaşina casei, în frumoase şi
simple sculpturi, străvechi broderii din lemn. Iar apa… te
minunezi când tu o vezi că rămâne neschimbată în
sticlele cu aiazmă sau aghiazmă adusă, în zile de
sărbătoare, de la sfânta biserică din sat.
O, Doamne, frumoase case româneşti aveam
odată… cu toată simplitatea şi modestia lor… Sunt toate
acestea lucruri la care eu ţin cu adevărat. Astăzi ele poate
şi-au mai pierdut din strălucire; dar astăzi, mai frumoase
şi mai interesante sunt poveştile din spatele acestor
creaţii de meşteşug românesc străvechi. Te invit să treci
pragul unei vechi case româneşti! Nu vei avea confortul
civilizaţiei de astăzi, dar vei trăi clipe unice în viaţă. Şi
cum perfecţiunea este plictisitoare, nimic din ceea ce poţi
vedea aici nu îţi va tăia elanul; nici chiar crăpăturile din
pereţii alb văruiţi… pentru că aşa-i la ţară… Oamenii
îmbătrânesc, casele îmbătrânesc; să le facem bătrâneţile
uşoare şi, dacă se poate, să le prelungim şi viaţa, atât cât
putem noi, ca simpli oameni şi pământeni.
Arta populară are farmecul ei, atât prin
simplitatea meşteşugului, cât şi prin ideile ingenioase de
exprimare. Arta populară are valoare, atât prin
autenticitate, cât şi odată cu trecerea anilor. În case vechi
din satele ialomiţene poţi admira uneori şi cusături
27

28. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
simple, în urma acului, pe pânză albă, îngălbenită de
vremuri. Firul de aţă, colorat în verde, roşu, albastru,
galben, a dat viaţă unor simple scene de familie; iar
danteluţa şi ciucureii de pe margini atrag emoţii pe care
le trăieşti numai şi numai aici. Prinse pe perete, ele îţi
atrag atenţia şi prin vorbele cusute, uneori adevărate
declaraţii de dragoste: „Bucate bune am gătit/ Pentru
soţul meu iubit”. Cusăturile pe pânză albă sau colorată se
mai regăsesc şi pe feţe de pernă, feţe de masă, şorţuri,
ştergare, batistuţe. Cusute cu migală, ele completau
deseori zestrea fetelor de măritat; le regăseai apoi în
şifoniere şi dupaluri, rătăcite printre uriaşele cuverturi de
lână. Şi, peste toate, stăpân era doar mirosul
inconfundabil al foilor de tutun uscat, puse strategic la
îndemnul mamelor şi bunicilor, pentru a goni
stricătoarele molii.
Dar preşurile vărgate, adunate în valuri, le-aţi
admirat vreodată?! Ştiti voi, oare, povestea presului?!
Eu, da, pentru că, în copilărie, am contribuit la ea: se
spală frumos toate lucrurile din casă care nu-ţi mai
trebuie, se întind frumuşel pe culme, se lasă la zvântat şi-
n ceas de seară se strâng pentru a fi adunate grămadă;
când ai timp liber, se ia încetinel câte una şi cu o foarfecă
bine ascuţită se taie în fâşii cât poţi tu de lungi, de
lăţimea degetului mare; apoi le coţi una de alta, pamblică
cu pamblică, le faci ghem; ai grijă cum rânduieşti
culorile, să ai într-un ghem toate culorile pământului sau
poţi să faci gheme pe culori. Mai apoi, dacă nu ai război
de ţesut sau nu ştii să ţeşi, te duci frumusel în sat, la tanti
Vasilica (mătuşa mea) sau la tuşa Sora (vecina mea) şi
vorbeşti cu ele de câţi coţi de preşuri ai tu gheme. Dacă
28

29. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
nu e prea ocupată, te aşteaptă a doua zi cu gheme, aţă de
năvădit şi cu timp şi poftă de vorbă, pentru că, sigur, vei
sta la sfat mai mult în poartă decât în casă. Aşa sunt
femeile de la ţară; când se întâlnesc, mult se mai grăbesc,
dar de vorbit, vorbesc… mai uită şi ele de griji, că doar
nu sunt făcute numai pentru treabă şi iar treabă.
Întâlnirile lor sunt prilej de bucurie, bucurie simplă de la
ţară…
Închei acest exerciţiu de admiraţie pentru
veşnicia satului românesc, de oriunde ar fi el, spunând că
am ajuns să gândesc ceea ce gândesc, să simt ceea ce
simt şi pentru că m-am născut la ţară (ţara mea se
numeşte Griviţa) şi pentru că am vârsta potrivită de a
spune sincer ceea ce iubesc, ceea ce îmi place. Şi, pentru
că vorbim de meşteşuguri, o amintire din copilărie mă
amuză ori de câte ori o reinviu: eram elevă în clasele
mici, ai mei îmi făcuseră cadou un ceas auriu, mic şi
delicat; aveam pe atunci o bluză albă din dantelă, pe care
o luam duminicile sau în zile de sărbătoare; şi bluza avea
mâneci lungi care ascundeau mica mea comoară. Aşa că,
într-o zi, m-am apucat de meşteşug: am tăiat cu foarfeca
mânecile până la jumătate, ca să mi se vadă şi mie ceasul
pe care îl purtam pe mână. Ei, ăsta da meşteşug! Nu mai
ştiu ce o fi zis mama, dar eu trăiam o mare dublă
bucurie: aveam ceas pe care acum putea să mi-l vadă
toată lumea şi care făcea pereche potrivită cu bluza albă
din dantelă. Vedeţi, arta mărturisirilor nu stă neapărat în
excelenţa vorbelor alese, ci în sinceritatea de a spune
lucruri simple pe care le-ai trăit şi le-ai simţit. Multe
asemenea lucruri s-au petrecut şi încă se mai petrec la
ţară. Eu pot spune despre mine că sunt îndrăgostită de
29

30. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
modalităţile de expresie artistică populară, de la ţară.
Sunt la modă acum obiectele vechi, am putea spune că
este o goană de modernitate, prin simplitate. De obicei,
aceste obiecte sunt amintiri de familie şi, cum amintirile
aparţin timpului, ar fi prea frumos să le păstrăm cu
sfinţenie. Ele ne aduc bucuria care vine din lucruri
mărunte; este cea mai sinceră şi statornică bucurie pe
care, uneori, o însoţim cu un suspin. Suspinul… curată
rugă către Dumnezeu. El a făcut adesea ca „din cătunele
uitate să iasă oameni cu multă carte”.
Acest eseu a fost o bucurie
Şi eu aşa am vrut să fie.
Am adunat din amintiri
Frumoase, dulci destăinuiri.
Cu meşteşuguri de-admirat…
Căci veşnicia s-a născut la sat.
Prof. Aron Viorica (Maura)
Liceul Tehnologic „Areta Teodorescu” Griviţa
30

31. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
Meşterul lemnar
Din cele mai vechi timpuri, arta de a prelucra
lemnul şi de a-l modela este realizată de maeştrii
lemnari. Aceştia au nevoie de o îndemânare foarte fină
pentru a putea într-adevăr să sculpteze lemnul ales. De
obicei, această meserie este moştenită din tată în fiu,
fiecare conţinând tainele ascunse ale îndemânării.
Cioplitul lemnului este o artă veche ca şi omul.
Meşterul îşi alege cu grijă lemnul, îl pipăie cu atenţie,
vorbeşte în şoaptă cu el, iar apoi începe să-i dea viaţă
sculptându-l sau prelucrându-l aşa cum este scris. Cu
ajutorul ustensilelor, din mâna lemnarului ies adevărate
capodopere: instrumente muzicale, mobilier clasic,
modern, sculpturi fine şi artizanale, toate fiind apreciate
şi cumpărate de către oameni interesaţi.
Pentru orice meşter lemnar, această meserie
reprezintă o mare pasiune, mai exact o artă, care îl
învăluie încet-încet până la sfârşitul zilelor. Toate acestea
au loc în atelierele făurite de el însuşi, burduşite cu
utilaje mecanice (circular, abric, gater) şi unelte specifice
prelucrării lemnului (ciocan, teslă, fierăstrău, pană,
31

32. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
daltă). Aici, de dimineaţa până seara, lemnarii îşi petrec
timpul cu aceste unelte, folosindu-le pentru a le
transforma visurile în realităţi fermecătoare. Cu mâinile
crăpate şi trecute de vreme, ei depun multă migală şi
măiestrie, când şi când stergându-şi sudoarea frunţii cu
mâneca cămăşii de bumbac ţesute la război. Când o
lucrare este finalizată cu succes, bucuria sufletescă este
mare, lemnarul având mai mult curaj şi încredere pentru
a începe un nou proiect. Când este învăluit de tristeţe şi
supărat de problemele zilnice, lemnul este cel care îl
mângâie şi îi alină suferinţele, aşa încât totul se uită şi
parfumul de răşină îl trezeşte la viaţă, îl încarcă cu
energii.
De pe urma acestei meserii el îşi câştigă
existenţa, bani ce sunt necesari pentru nevoile personale
şi pentru a-şi întreţine în siguranţă întreaga familie.
În ziua de astăzi, această meserie, din păcate, se
practică tot mai rar în satele de la câmpie, uneori mai
mult în satele de munte, unde lemnul se găseşte mai
mult. Meşterii lemnari sunt în vârstă, ei având ucenici în
preajmă pe care îi ajută să înţeleagă şi să înveţe
meşteşugul, aşa încât tradiţia să nu se piardă. Lemnul
este pretutindeni, în leagănul copilului, în masa pe care
aburesc bucatele, în toiagul bătrânului, în sicriu şi în
cruce.
La noi în sat, locuieşte un bătrân lemnar, nea
Marin, cel care a sculptat porţile bisericii şi a făurit multe
troiţe. Casa lui este un adevărat muzeu. Totul este făurit
de mâinile lui, începând cu porţile de la intrare, locuinţa
cu mobilier, până la tacâmurile sculptate cu multă
32

33. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
migală. Deseori îl vizităm şi ne povesteşte cu nostalgie
despre anii tinereţii, atunci când era în putere şi sculpta
lemnul moale de plop cântând din gură doine bătrâneşti.
Această meserie este încă imprimată în tradiţia
românească, în sufletul românului şi trebuie să sperăm la
faptul că ea va exista şi peste veacuri, peste multe
veacuri, până în veşnicie.
Stănescu Gabriel,
clasa a VII a, Şcoala gimnazială Grindu
33

34. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
Mineritul țărănesc în
Munții Apuseni
Strălucirea aurului românesc din ara Mo ilor aȚ ț
atras aten ia multor căutători de comori din Antichitate iț ș
până în prezent. Arie ul este unul dintre pu inele râuri aleș ț
lumii care poartă în valurile sale cristaline firicele de aur,
depunând în nisipuri renumitul metal. Aur se găse te iș ș
în subsol, acolo unde este cel mai mult i a fost exploatatș
prin săpare de galerii, învingând tăria stâncilor iș
întunericul adâncimilor. Cetatea romană de la Ro iaș
Montană este poate cel mai autentic document de
ilustrare a activită ii minere ti de la începuturi i până înț ș ș
prezent în Mun ii Apuseni. Aici sunt galerii i lucrăriț ș
miniere caracterisitce tuturor timpurilor.
Celebră i zguduitor de impresionantă, „cetateaș
romană” de la Ro ia Montană, cu galeriile ei artistice iș ș
înfiorătoare în acela i timp, formează dovada cea maiș
strălucită a geniului tehnic roman, care de aproape 2000
de ani stoarce admira ia tuturor vizitatorilor. Aurul a fostț
exploatat aici atât din adâncuri, cât i prin spălare dinș
aluviunile Arie ului.ș
În lumea multor preocupări minere ti, de laș
nisipul rece i greu la întunericul strâmtelor galerii, înș
34

35. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
această muncă istovitoare plină de sacrificii, care de
multe ori a costat vie i, s-a realizat, din imagina ia iț ț ș
spiritul iscoditor al căutătorilor de aur, o spiritualitate
adecvată, oglindă vie, fidelă a acestei preocupări. Astfel,
în timpurile cele mai îndepărtate, fiii i stăpânii acestuiș
pământ i-au format diferite credin e care explică prinș ț
ceea ce se mai găse te de odinioară, au fost credin ele înș ț
vâlve. „Singura credin ă rămasă până azi în Mun iiț ț
Abrudului asupra acestei pre ioase zeită i este credin a înț ț ț
a a numita „vâlva băilor” care, zic localnicii, aratăș
câteodată proprietarilor i lucrătorilor de mine, dupăș
faptele lor bune, unde anume să lucreze pentru a ob ineț
un minereu mai bogat în aur. Această „vâlvă a băilor”
arată uneori sub forma unei stafii”. (Rodica andău-Ț
„Me te ugurile la geto-daci”, ed. Meridiane, Buc. 1942,ș ș
cit. pag. 22). Nenumărate sunt legendele i povestirileș
minere ti despre diferite întâmplări de bine i rău aleș ș
minerilor.
Zăcămintele i mineraliza iile aurifereș ț
reprezentate sub formă de filioane i volburi, suntș
localizate în roci eruptive i mai rar sedimentare. În toateș
zăcămintele aurul liber predomină. Aurulul din nisipurile
aluvionare s-a extras încă din timpul agatâr ilor, dacilorș
i romanilor. Spălarea nisipurilor aluvionare aurifere, seș
făcea cu ajutorul hurcei, dar mai ales a hârloastei.
Cheltuielile acestor mici producători sunt aproape
neglijabile, deoarece tot inventarul lor se compunea din
hurcă sau hârloste, aitroc, dârg (cri ană), troc, sapă,ș ș
ciubăr, donicu ă i pânzele de ceoarec. Ace tia erauț ș ș
mul umi i dacă într-o zi scoteau aur, care valora cu sumaț ț
ce ar fi primit-o pentru o zi lucrată la o asocia ie minieră.ț
35

36. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
Cu sapa se trăgeau nisipurile în troc, după care se
ridica i se golea în partea superioară a hârlostei. Pesteș
acestea, cu donicu a se golea apă în jos, în sus, careț
antrena nisipurile spre capătul de jos, iar pe pănura de
lână rămâneau firicelele de aur, care, fiind mai grele, nu
erau duse de apă. Din când în când, aceste pânze se
spălau în ciubăr, iar din materialul depozitat se alegea
aurul liber cu aitrocul. De multe ori, aceste pânze seș
spălau direct în aitroc. Aurul astfel ob inut se puneaș ț
într-un corn de vită sau într-o pânză, ducându-se acasă.
Urmărind originea aluviunilor aurifiere, omul, în
căutarea de noi bogă ii, a ajuns la zăcămintele aurifere.ț
Apele pâraielor i ale râurilor, chiar fără aluviuni, au fostș
de folos.
În mina statului sau la celelalte asoci ii miniere,ț
lucrau bărba i ce aveau împlini i 18 ani. La mineleț ț
particulare nu era o limită de vârstă de la care se putea
lucra. Băie i i fete, începând de la 8-10 ani, dupăț ș
dezvoltarea fizică i averea părintească, erau folosi i laș ț
diferite munci mai u oare. A a s-a format mineritulș ș
aurifer tradi ional, transmis din tată în fiu, în decursulț
mileniilor.
Minerii pentru mină se îmbrăcau cu o haină,
pantaloni i cioareci, vestă sau mânecar, peste care luauș
o haină mai lungă din piele sau pănură. Pe cap purtau
pălării, iar în picioare cizme sau bocanci cu tureci de
piele sau ciorapi din lână trei sferturi i opinci. Într-oș
mână aveau bastonul (bâta, cioaca), iar în alta, lampa de
miner. Pe spate duceau traista cu merinde, explozivi,
pu ca i carbid într-o cutie metalică. Pe tureacul de laș ș
cizmă, aveau duda cu trestii, când pu ca func iona cuș ț
pulbere neagră. Bâta o foloseau în timpul mersului până
36

37. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
la locul de muncă pentru a se sprijini. Minerii, astfel
echipat plecau la mină.
În drum spre mină, minerii intrau pe la fierari, de
unde î i luau uneltele de lucru gata ascu ite. Minaș ț
statului i unele asocia ii mari aveau fierarii lor.ș ț
Minerii de la mina statului sau de la alte asocia iiț
aveau o oră fixă de intrare i ie ire din mină, timpul deș ș
lucru fiind de opt ore. În minele particulare, minerii
intrau după cum aveau interesul, timpul de lucru fiind
nelimitat. Când minerii erau strân i în sălile de apel sauș
la gurile de mină, înainte de apelul pentru intarea în
mină, se făcea rugăciunea. Cu capul descoperit, în
genunchi sau în picioare, ziceau încet rugăciunea, după
care se făcea apelul. Înainte de a intra în mină î iș
aprindeau lămpile de miner. La multe guri de mină erau
construc ii simple numite „cramuri”, unde se strângeauț
minerii, stătea paznicul (straja) i în care se păstrauș
diferite unelte de lucru în mină.
Legăturile dintre galeriile ce se săpau în
adâncime se făceau prin pu uri sau suitori, verticali sauț
înclina i. La deschiderea filoanelor aurifere, romanii auț
folosit i sistemul pu urilor înclinate cu trepte săpate înș ț
talpă. Un alt mijloc, foarte des utilizat în subteran, pentru
circula ia la locurile de muncă, folosit de romani iț ș
transmis până în zilele noastre, au fost “scările romane”.
Urcarea se făcea mult mai u or decât coborârea, seș
folosea o rudă de brad (sulău), pe care se lăsau minerii.
Găurile de mină bătute i cură ate de praf seș ț
împu cau cu pulbere neagră. Pentru aceasta se maiș
folosea: un ac de aramă, fuituitor de lemn sau de fier,
fi e-garul, un lemn rotund cu diametrul mai mic decâtș
gaura, hârtie văntălăul, trestii care se duceau într-o
37

38. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
bucată de lemn scobită în interior numită “dudă” iș
talplăul (iască de scăpărat). Minerul făcea din hârtie cu
fi egarul- fi aguri, pe care le umplea cu pulbere neagră.ș ș
Astfel, fi agurile făcute, unul sau mai multe, seș
introduceau în gaura cu material mărunt cu fuituitorul iș
văntălăul până la gură. Se scoatea acul de aramă i înș
locul acestuia se introducea trestia, în capătul căreia se
punea taplăul de formă triunghiulară. Cu o altă bucată de
taplău aprins se dădea foc la găuri, minerul plecând
imediat într-un loc adăpostit.
Din mină la suprafa ă, minereul aurifer se scotea,ț
în foarte multe cazuri, în co uri de nuiele, purtate peș
spate de copii, slab îmbrăca i, care umblau prin locuriț
primejdioase până ce ajungeau la lumina zilei. Minereul
de la mină la teampuri se transporta în corfe pe cai, înș
căru e trase de cai sau boi, opera ie ce purta denumireaț ț
de “mânatul minereului la treampuri”. Marea parte aș
proprietarilor de mine i de treampuri, după posibilită i,ș ș ț
aveau mijloace proprii de transport. Erau o serie de
proprietari, de fapt agricultori, care, în perioadele în care
nu erau ocupa i în gospodăria proprie, se ocupau cuț
cărău itul minereului sau a chicului (concentrat piritos)ș ș
la topitoarele de la Zlatna, întregindu- i în acest felș
venitul în gospodărie. La transportul minereului se
foloseau cel mai mult copiii sau femeile, care cu sapa iș
cu trocul încărcau minereul în co urile de pe cai,ș
descărcându-le în vatra etampuluiș
Când la mină se lucra individual, minereul era
scos i descărcat pe vatra băii, lângă linia ferată sauș
rudele de lemn, în locuri destinate în acest scop, numite
“vetre” (vatra lui Iancu etc.) sau “ tiur uri”. Dacă seș ț
lucra în comun, atunci minereul se scotea afară pe o
38

39. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
vatră comună, unde era de obicei un miner bătrân, care
separa minereul în trei clase: măruntă, duraiul iș
bolovanii. Acest miner spărgea bolovanii i separaș
filonul de steril, fiind numit “fistăua ”, după unealta deș
lucru. La sfâr itul fiecărei săptămâni, în special vinerea,ș
se împăr ea minereul în păr i egale cu ireadea (targă)ț ț ș
după munca depusă de fiecare miner. Dacă la sfâr itulș
împăr irii minereului mai rămânea o cantitate ce nu seț
putea împăr i la to i, se vindea, iar cu banii se cumpăraț ț
vinars ( uică) care se bea împreună cu to i minerii.ț ț
Din cele mai îndepărtate timpuri, apa a fost
folosită la zdrobirea, separarea i concentrarea aurului. Înș
timpul anului, cursurile de apă aveau debite reduse iș
inconstante, fapt ce a determinat constituirea de lacuri de
acumulare (tăuri) pentru rezerve de apă, încă din
perioada daco-romană i care, în secolele al XVII-lea –ș
al XVIII-lea, au fost refăcute i modernizate, multe dinș
acestea folosindu-se până în zilele noastre.
Pe teritoriul Ro iei Montane s-au descoperitș
vestitele table cerate, urne pline de cenu ă, scheleteș
umane, unelte de minerit, mojere de piatră, inscrip ii cuț
caracter religios, monumente cu caracter votiv i funerar,ș
sculpturi funerare cu figuride lei, cărămizi, igle, clădiri,ț
profane sau religioase, lucrări miniere etc., ceea ce atestă
prezen a i activitatea daco-romană în această zonă,ț ș
păstrate până în zilele noastre.
În concluzie, mineritul este o artă popular, acesta
nu se înscrie în artele clasice sau moderne, ci este inclusă
în produc ia me te ugărească tradi ională sau casnică.ț ș ș ț
Mineritul este un me te ug de originie anonimă, deoreceș ș
cei care exploatau aurul din mine într-o muncă grea nu
au absolvit studii în acest sens. Din acest punct de
39

40. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
vedere, el s-a produs cu dispari ia treptată a acestuiț
fenomen datorită societă ii europene în plin proces deț
industrializare.
Bulea Adina Ramona, clasa a XI-a A,
Colegiul Economic “Dionisie Pop Mar ian”ț
Alba Iulia
40

41. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
Portret de pe vremuri
Ea ţesea istoria... Cu fiecare trecere a acului
obosit prin pânza albă părea că scrie neîncetat într-o
carte de mult începută. Câte poveşti pe care nu oricine le
află au trecut prin urechea acelui instrument aparte de
scris? Oare cine era ea? A cui istorie o ilustra cu atâta
trudă pe un material vechi, peste care a nins cu ani?
Bunica mea mereu povesteşte cu pasiune, dar şi
cu nostalgie, despre această femeie. De când am căpătat
puţină putere de înţelegere, dânsa m-a încântat cu aceste
istorisiri ale căror sensuri nu reuşeam să le desluşesc, dar
care mă atrăgeau şi care îmi stârneau curiozitatea.
Acestea au fost cuvintele cu care a început prima
poveste. Nu le-am uitat, mi s-au întipărit în minte,
momentul în care le-am auzit mi s-a părut un vis. În acel
vis, un râu de vorbe alese curgea alene pe lângă mine, iar
acel moment se va păstra mereu viu. După multă
strădanie, după ce mi-am reamintit de nenumărate ori
poveştile bunicii, o sclipire mi-a apărut printre gânduri,
iar odată cu ea şi femeia despre care ştiu atât de multe,
dar pe care nu o cunosc. Era străbunica, mama atâtor
generaţii, care este pomenită şi admirată de nepoţi şi
strănepoţi, de atâţia oameni cărora le-a insuflat, printr-o
41

42. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
simplă pânză, multe principii sănătoase, multă bunătate
şi credinţă. Nu am apucat să o cunosc, iar chipul dânsei
se zăreşte ca printr-o negură groasă de ianuarie în vechile
tablouri pierdute în casa bătrânească. Cu toate acestea,
vorbele calde ale bunicii mi-au ilustrat-o mai bine decât
aş fi putut-o eu vedea. Prin străbunica vedeam
autenticitatea ţăranilor români, vedeam din dibăcia,
răbdarea şi plăcerea de a duce un lucru bun şi frumos la
sfârşit, calităţi care acum mai rar se găsesc, ele fiind
îngropate sub pătura vremurilor ce s-au scurs. Doresc
adesea să merg în trecut şi să trăiesc clipe unice pe care
bunica le retrăieşte acum. Imaginaţia mea se afundă din
zi în zi tot mai aproape de profunzimea timpurilor apuse.
Curiozitatea şi dorinţa de a cunoaşte lumea de demult
care mă stăpânesc sunt mai puternice decât realitatea în
care trăiesc astăzi. Ele mă captivează, mă leagă de
oamenii din alte vremuri şi mă închid, parcă, într-o
maşină a timplului. Prin această stare am trecut şi de
curând, dar ceva a fost diferit şi m-a marcat mai adânc
decât de obicei.
Stăteam într-o duminică sub caisul înflorit din
faţa casei. Acea zi era însorită şi liniştită, tulburată doar
de glasurile delicate ale unor păsărele. Vântul adia cu
blândeţe, purtând cu el parfumuri care mai de care mai
îmbietoare. Acest cadru era perfect pentru visare, pentru
a te închide în interiorul tău, pentru a te consola singur.
Astfel, profitând de vremea generoasă, mă gândeam de
ce este nevoie pentru a ţese viaţa. De talent, răbdare,
îndemânare, sau timp? Bunica mă privea fără ca eu să-mi
dau seama şi, ca şi cum mi-ar fi citit gândurile, a spus:
"Este nevoie de iubire pentru a lucra şi de respect pentru
42

43. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
tradiţie". O adiere a înfiorat frunzele copacilor din jur.
Atât de parfumată, de blândă şi, totuşi, atât de fermă a
tresărit acea adiere în jurul meu, încât mi-a dat un impuls
de a alerga spre necunoscut. Ca o forţă mai puternică
decât voinţa mea, ceva m-a împins spre o ladă veche din
camera bunicii. Ajunsă în faţa ei, m-am oprit răsuflând
de emoţie, de parcă eram pe punctul de a descoperi o
comoară. Am ridicat cu o anume teamă clapa lăzii şi am
găsit o varietate de materiale diafane, ţesute cu diverse
modele unice, speciale, care valorau enorm. Erau
comorile străbunicii, ale acelei femei care a fost un
exemplu pentru tot satul meu, care a apreciat tradiţia prin
mânuirea unui ac, mai profund decât ar face-o vreodată
întreaga lume. Am trecut uşor mâna peste pânza
preţioasă şi am simţit un fior aparte, ca atunci când ai în
posesie un lucru sacru. Încet, neliniştea mea a dispărut,
fiind înlocuită de uimire. Ochii îmi străluceau în faţa
lăzii cu poveşti. Am luat, pe rând, fiecare crâmpei din
ţesuturile trecutului şi le-am analizat cu atenţie. Atâtea
culori, modele şi întâmplări se destrămau şi se uneau din
nou, asemenea unui izvor nesecat de cuvinte. În mintea
mea se înşirau întâmplări atât de captivante, simţeam că
sunt părtaşă la un basm ale cărui personaje erau bătrânii
familiei mele, ai satului, ai intregii ţării. Se terminau şi
iar începeau poveşti din care se desprindeau mereu alte
lecţii, sfaturi, reguli, obiceiuri care fac viaţa să fie mai
bună şi mai simplă. Nu credeam vreodată că esenţa
copilăriei mele va fi formată din povestea străbunicii şi
din toate lucrurile minunate pe care dânsa ni le-a lăsat
drept moştenire. De asemenea, nu mi-am imaginat că pot
spune celor din jurul meu cu atâta mândrie că străbuna
familiei mele a ţesut fir de istorie şi că am putut face ca
43

44. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
din adâncul vremurilor trecute să se adune poveşti
miraculoase.
Iacob Cristina Rodica
Şcoala gimnazială Grindu
44

45. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
Nicolae M. Nica
Marele artist popular
al judeţului Olt
Creator al unei arte de o mare bogăţie şi
originalitate, poporul român a făurit valori artistice pline
de fantezie în domeniul sculpturii în lemn şi os. Cu
unelte simple ca securea, ferăstrăul, tesla, horjul, scoaba,
cu itul, dalta, compasul, potricala, ghinul, tiparul deț
pirogravat au fost create de-a lungul timpului forme şi
figuri diferite de la o zonă la alta a ării, dar unite toateț
pe pământ românesc. Experien a milenară în artaț
lemnului a învă at me terii întrebuin area adecvată aț ș ț
fiecărei esen e lemnoase: bradul şi stejarul – laț
construc ii; fagul – pentru lăzi de zestere; cornul şiț
alunul pentru bâte ciobăne ti şi codiri ti de bici; frasinulș ș
– pentru cadre de u i i ferestre; paltinul şi teiul – pentruș ș
furci de tors, linguri, plo ti şi casete. Me te ugariiș ș ș
români au sim it întotdeauna nevoia să înfrumuse ezeț ț
obiectele produse de ei.
În arta românească a prelucrării lemnului şi
osului, stilul ornamental predominant este cel geometric,
45

46. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
dar în decorul obiectelor din lemn sunt răspândite şi
motive florale, zoomorfe şi antropomorfe. În diferite
regiuni ale ării, pornind de la stâlpii casei, care pot fiț
stâlpi cu măr, stâlpi rotunzi, în formă de cruce, stâlpi
erpuiti, s-au diferen iat diverse terminologii decorative:ș ț
măr, roata, brâu, creste în cruci, scara mâţei, erpi,ș
zim uri, stea, pară, chip de om etc. Aceste forme,ț
generale sau particulare, sunt folosite de to i me teriiț ș
populari din România chiar i în ziua de astăzi. Ei vorș
lăsa mo tenirea strămo ească către cei tineri, care va fiș ș
dusă mai departe, căci, până la urmă, arta tradiţională
înseamnă continuitate şi evolu ie.ț
În jude ul Olt, comuna Făge elu, satul Chilia,ț ț
trăieşte un artist popular care i-a dedicat via a artei,ș ț
contemporanilor şi, mai ales, urma ilor. Pentru ace tia aș ș
militat întreaga sa viată, cu gândul de a constitui iș
asigura func ionarea unui muzeu. Muzeul există iț ș
adăposte te o operă de o valoare remarcabilă, care faceș
cinste jude ului, chiar şi ării.ț ț
Nicolae M. Nica, căci despre el este vorba, s-a
născut la 7 februarie 1917 în satul Chilia, din Făge elulț
Oltului, într-o familie de ărani harnici. A luat parte la celț
de-al Doilea Război Mondial, având gradul sergent,
distingându-se prin curaj şi fermitate în îndeplinirea
ordinelor de luptă. Luptător pe Frontul de Est, în Caucaz,
la 24 noiembrie 1943, cu ocazia luptelor de la Melitopol,
este dat dispărut, însă, în realitate, cade prizonier de
război. Următorii 5 ani i i-a petrecut într-un lagăr deș
prizonieri de război din localitatea rusească Armavir,
unde a cunoscut tragediile şi ororile lagărelor ruse ti. Laș
25 mai 1948 este eliberat din prizonierat şi revine în ară.ț
Între anii 1959 i 1962 urmează cursurile colii Populareș Ș
46

47. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
de Artă din Pite ti, specializarea sculptură, pe care aș
absolvit-o în 1963. După 1965 se dedică activită ii deț
cercetare si colec ionare a unor vestigii istorice din satulț
natal, fiind cel care a înfiintat la 1 iunie 1979 Muzeul
Sătesc din Chilia, contribuind în mod direct la salvarea
patrimoniului istoric şi etnografic din nordul jude uluiț
Olt. Nicolae M. Nica a realizat lucrări de sculptură din
lemn de diferite esen e sau os, gravuri cu inser ii din osț ț
sau din metal, obiecte de podoabă şi lucrări
monumentale.
Nica M. Nicolae – un dac
liber coborât în via a noastrăț
de pe Columna lui Traian.
Nica M. Nicolae este un
ăran autentic, un artistț
desăvâr it în me tesugul cioplirii lemnului şi al intarsieiș ș
în os, opera sa fiind remarcată de speciali ti caș
încadrându-se în segmentul artei naive. Lucrările sale au
ca tematică lumea satului tradi ional românesc, ăranulț ț
cu orizontul său inefabil, intact, cu talent şi voca ieț
autentică, iar me te ugul îl transmite mai departe tinereiș ș
genera ii, cu harul şi smerenia ăranului român. Esteț ț
fondatorul Funda iei Culturale ,,Nicolae M. Nica”,ț
organism ce s-a preocupat de înfiin area unei biblioteciț
colare şi organizarea unor cursuri de arte şi meseriiș
47

48. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
(sculptură în lemn, esut-cusut) pentru tineri, în comunaț
Făge elu, jude ul Olt. Prietenii îi spun Sfinxul de laț ț
Chilia. Pentru în elepciunea lui, pentru me teşugul lui,ț ș
pentru dragostea de ară şi pentru păstrarea şiț
promovarea valorilor autentice românesti merită pe drept
cuvânt să fie numit astfel. Povestea lemnului, instinctul
prelucrării acestuia îl păstrează intact, cu talent şi voca ieț
autentică, iar me teşugul îl transmite mai departe tinereiș
genera ii. Ce-i place? Tot ce este frumos. Iube te arta şi,ț ș
cum găse te pu in timp liber, se apucă de sculptat, lucruș ț
care îl relaxează, îl face să se simtă mai bine. Ce nu-i
place? Nu suportă oamenii răi, neserio i i pe cei careș ș
promit ceva şi nu se in de cuvânt. Nu-i place să steaț
degeaba, toată via a a făcut ceva i-i îndeamnă pe to iț ș ț
oamenii să facă i ei ceva. Care-i este tema de suflet?ș
Lumea satului, cu me tesugurile şi tradi iile ei. Uneleș ț
lucrări redau hora, sârba, joiana, brâul şi unirea. Oamenii
au nevoie de ele pentru că ei au primit alte influen eț
străine care vor trece a a, ca apa peste pietre şi vorș
rămâne aceste autentice hore. De ce nu vinde lucrările?
Nu s-a coborât la bani, pentru că nu au valoare fa ă deț
lucrările sale. Ele reprezintă ceva care dă căldură
sim ului uman, dă viaţa pentru care trăie te ăranul. Esteț ș ț
unul dintre acei oameni înţelep i i de viaţă, nu plictisi i.ț ț ț
î i găse te bucuria existen ei în modelarea lemnului i înș ș ț ș
iubirea de ţară. Nea Nica a visat toată via a sa săț
deschidă un muzeu în satul său. Să lase un dar
genera iilor care vor veni, spre aducere aminte. Ideeaț
muzeului l-a inut în putere i atunci când a fost în războiț ș
i atunci când a stat prizonier în lagărele ruse ti.ș ș
48

49. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
Meşterul popular Nica M. Nicolae, sculptor în
lemn şi os, creator popular de excep ie, înfiin ează la 1ț ț
iunie 1979 Muzeul sătesc de istorie şi artă populară din
localitatea Chilia- Făge elu, devenit între timp sec ie aț ț
Muzeului Jude ean Olt. În perioada 1994-2003, Nicolaeț
Nica i-a desfă urat activitatea în cadrul Muzeuluiș ș
Jude ean Olt, îndeplinind func ia de custode al sec iei deț ț ț
la Chilia-Făge elu. Atelierul său de lucru se află în cadrulț
muzeului, în sălile căruia sunt expuse lucrările din
colec iile de artă tradi ională realizate de el. Muzeul de laț ț
Făge elu are peste 2000 de exponate în trei săli. Fiecareț
sală de expozi ie are un specific: me te uguri, etnografieț ș ș
i artă. Colec ia muzeului cuprinde atât lucrări realizateș ț
de artist, dar i diverse piese adunate de-a lungulș
timpului: porturi populare, un război de esut, un car deț
lemn, unelte din fier i lemn, pe care le-a păstrat pentru aș
le lăsa urma ilor. Tot în muzeu se află i o bibliotecă deș ș
căr i, colec ionate de ,,Sfinxul de la Chilia”. Printreț ț
acestea, Nea Nica a păstrat i una dintre primele saleș
lucrări, realizate pe vremea când era tânăr fecior. Este
vorba despre un butoia de lemn, pe care îl ine la loc deș ț
cinste într-o cameră despre care spune el că ,,miroase a
mamă”.Înainte ca artistul popular să doneze muzeul
înfiin at de el Muzeului Jude ean Olt, a primit mai multeț ț
oferte de vânzare a lucrărilor sale i a exponatelor. Niciș
un pre însă nu l-a clintit pe bătrân. Printre poten ialiiț ț
cumpărători s-a numărat i poetul Adrian Păunescu. ,,N-ș
am vândut la nimeni nimic. N-are valoare materială arta.
Muzeul să rămână pentru posteritate’’, a spus Nicolae
Nica.
Artistul Nicolae M. Nica trăieste i acumș
nostalgia vârstei copilăriei, în care respectul fa ă deț
49

50. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
părin i era o credin ă, iar cultul tradi iei – lege. Poate căț ț ț
de aceea, de cum intri în curtea muzeului din Chilia-
Făge elu, te întâmpină o parte din ultimele sale lucrăriț
cioplite în lemn: două grupuri statuare cu titluri i mesajeș
simbolice. Primul se nume te ,,Respect” i reprezintă doiș ș
copii stând în fa a părin ilor, iar cel de-al doilea grupț ț
statuar poartă numele atitudinii celei mai proprii
ăranului român, ,,Omenie”. Gestul său artistic a fostț
explicat astfel ,,Am vrut ca prin sculptură nu numai să
bucur ochii si sim ul artistic, dar să i educ. Avem nevoieț ș
de educa ie i cultură mai multă sau, cel pu in a a arț ș ț ș
trebui. Copiii în fa a părin ilor trebuie să stea smeri i, săț ț ț
fie respectuo i fa ă de ei”. Cealaltă lucrare care teș ț
întâmpină de cum intri pe poarta muzeului se
nume te ,,Omenie” i reprezintă o femeie cu pâinea iș ș ș
sarea, un bărbat cu plosca de vin sau uică şi o feti ă cuț ț
flori în mâini, a a cum tie poporul român să- iș ș ș
întâmpine oaspe ii.ț
Lucrarea- ,,Vatra”
,,Veni i, veni i, ne cheamăț ț
nemurirea!”
(Nicolae M. Nica)
Nicolae M. Nica este un creator cu totul special
în lumea satului oltean, care, prin lucrările sale, cât iș
prin întreaga sa activitate în domeniul culturii populare,
i-a depă it cu mult condi ia de simplu artizan în artaș ș ț
50

51. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
tradi ională, în cazul său reprezentând doar punctul deț
plecare în realizarea unor lucrări încărcate de mesaje sau
simboluri filozofice.
Centrul Judeţean pentru Conservarea iș
Promovarea Culturii Tradi ionale şi Cultural Olt înț
colaborare cu Muzeul Jude ean Olt au tipărit memoriileț
me terului popular într-un volum numit ,,Ciochiaș
fermecată”, carte apărută la editura tradi iioltene.ro. Totț
cele două institu ii jude ene i-au editat i tipărit cartea cuț ț ș
titlul ,,Cum se na te un muzeu”.ș
La împlinirea vârstei de 90 de ani, pe 7 februarie
2007, Centrul Jude ean Olt pentru Conservarea Culturiiț
Tradi ionale şi Cultural Olt, în sedin a festivă aț ț
Consiliului, i-a acordat Titlul de Cetă ean de Onoare alț
judeţului Olt, cu această ocazie fiind organizată o
expozi ie sub genericul „Tezaure umane vii: Nicolae M.ț
Nica – un apostol dincolo de veac” i tipărirea lucrăriiș
„O cronică prin tăcere: Osul”, autor Nicolae M. Nica.
Cartea ,,Cioplitorul de gânduri”, scrisă de Nica
M. Nicolae, cuprinde confesiunile autorului, sculptor în
lemn, în os, i… în propriul destin. O carte despre viatăș
în toate sensurile, despre trecut şi actualitate, despre
proiecte îndrăzne e pe care autorul lor le gânde te înț ș
universul său din satul Chilia. O carte de autor, pentru că
autorul însu i este Nica M. Nicolae, cioplitor, de astăș
dată în gânduri i cuvinte.ș
„Cioplitorul de gânduri” este o carte cu mesaj: ea
trebuie în eleasă ,,în cheia” filozofiei de via ă a autorului,ț ț
a voca iei sale artistice; este o carte de învă ătură careț ț
străbate timpul i prin care autorul ei „fără de voie” seș
descoperă pe sine, povestind, iar povestirea îi descoperă
51

52. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
crezul într-o lume, aceea ărănească, autentică, în care elț
întrezăre te nemurirea.ș
Măiestria artistului popular din Olt ne-a făcut
cinste în marile capitale ale Europei. El a dat dovadă de
un înalt patriotism, prin arta lui deosebită, care reliefează
tradi iile i me te ugurile populare ale Olteniei noastreț ș ș ș
profunde.
A participat de-a lungul timpului la numeroase
manifestări cultural-artistice (expoziţii personale sau de
grup, simpozioane, colocvii, târguri ale me terilorș
populari) jude ene, na ionale i interna ionale, de fiecareț ț ș ț
dată reprezentând cu bucurie jude ul Olt. Premiileț
ob inute, originalitatea i valoarea crea iei sale artisticeț ș ț
au determinat alegerea sa ca membru de onoare al
Academiei de Arte Tradi ionale „Astra” din Sibiu.ț
Având în vedere întreaga sa activitate artistică,
contribu ia majoră la cunoa terea i tezaurizareaț ș ș
civiliza iilor populare române ti, i s-a acordat Titlul deț ș
Cetă ean de Onoare al jude ului Olt i a fost nominalizatț ț ș
drept subiect al documentarului artistic de etnografie şi
antropologie culturală ăranească „Zestrea Românilor”,ț
care a cuprins 12 episoade i a fost realizat în jude ul Oltș ț
în perioada 18 septembrie 2006 – 18 septembrie 2007.
Povestea vie ii lui nea Nica, fapte de via ă i deț ț ș
moarte, împănată cu aventura învă ării diverselorț
me te uguri, pe care el a reu it de-a lungul vie ii să leș ș ș ț
stăpânească pentru a- i croi, după cum spune el, un rostș
în viaţă, se constituie într-o adevărată carte de învă ăturăț
pentru oricine mai crede în patriotism, în autenticitate, în
dăruire, în altruism, în dragoste. Nea Nica s-a regăsit, de
fiecare dată, după fiecare lovitură a vie ii, numai şiț
52

53. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
numai datorită muncii, me te ugurilor învă ate pe care,ș ș ț
în timp, s-a străduit să le ridice la rang de artă.
Nica M. Nicolae, un om dăruit de Dumnezeu cu
har, este unul dintre oamenii care, prin dăruirea cu care a
creat arta autentică, te face să fii mândru că eşti român.
Se cuvine să aducem firească cinstire artistului
popular Nicolae M. Nica, cel care, la cei 97 de ani ai săi,
este unul dintre robii frumosului i, cu siguran ă, cel maiș ț
desavâr it dintre în elep ii Oltului.ș ț ț
Misiunea sa pe această lume este aceea de a
lefui metafore în lemn i os, de a consemna în cronicaș ș
timpului frumuse ea neasemuită a satului românesc,ț
nepervertită de uniformizare şi modernism.
Prof. înv. primar Stan Marin
coala Gimnazială Coteana, OltȘ
Arta copilăriei
53

54. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
„Meşteşuguri vechi şi noi”, Constandache Cristian, cls a VII-a,
Colegiul de Artă „C. Porumbescu”, Suceava
„Primăvara în Bucovina”, Constandache Emilia, cls I,
Colegiul de Artă „C. Porumbescu”, Suceava
54

55. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
Stanciu Theodora, grupa mare 1, Grădiniţa cu program prelungit
„Electromagnetica” Bucureşti
Stanciu Theodora, grupa mare 1, Grădiniţa cu program prelungit
„Electromagnetica” Bucureşti
Stanciu Eva, grupa mijlocie 2, Grădiniţa cu program prelungit
„Electromagnetica” Bucureşti
55

56. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
„Tâmplarul iscusit” - Andrei Nicoleta, cls a VIII-a, Şcoala
gimnazială Grindu
„Cu fuiorul” – Ionescu Iuliana, cls a VIII-a, Şcoala gimnazilă
Grindu
56

57. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
„Agricultori harnici” – Iacob Cristina, clasa a VIII-a, Şcoala
gimnazială Grindu
„Bunica ţese” – Busuioc Alina Andreea, cls. a VII-a, Şcoala
gimnazială Grindu
57

58. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
„Tradiţie în satul meu” – Ionescu Mihai, cls a VIII-a, Şcoala
gimnazială Grindu
„Linguri şi culori”, Bucur Lucică, cls a II-a, Griviţa
58

59. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
„Româneşte”, Jica Carmen, cls a II-a, Griviţa
„Paşte românesc”, Bucur Lucică, cls a II-a, Griviţa
59

60. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
„Trăistuţă de Paşte”, Nica Mihai, cls a II-a, Griviţa
„Bucurii de Paşte”, Jica Carmen, cls a II-a, Griviţa
60

61. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
„Ouă încondeiate”, Grigore Daniela, cls a II-a, Griviţa
„În odaia bunicii”, Costache Ionuţ, cls a II-a, Griviţa
61

62. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
„Paner cu ouă”, Grigore Ionuţ, cls a II-a, Griviţa
„Ceramică”, Alexandrescu Raluca Daria, cls a VII-a, Liceul de Artă
„Ionel Perlea”, Slobozia
62

63. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
„Trecut vs prezent”, Antoneac Oana, cls a VIII-a, Liceul de Artă
„Ionel Perlea”, Slobozia
„Încondeiatul ouălor”, Arsene Ana Maria, cls a VII-a, Liceul de Artă
„Ionel Perlea”, Slobozia
63

64. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
„Interior”, Baicu Carmen, cls a VIII-a, Liceul de Artă „Ionel
Perlea”, Slobozia
„Interior de cameră”, Bondoc Catinca, cls a VI-a, Liceul de Artă
„Ionel Perlea”, Slobozia
64

65. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
„Trecut vs prezent”, Bucur Oana, cls a VI-a, Liceul de Artă „Ionel
Perlea”, Slobozia
„Depănarea amintirilor”, Busuioc Oana, cls a VIII-a, Liceul de Artă
„Ionel Perlea”, Slobozia
65

66. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
„Trecut şi viitor”, Dobre Anca, cls a VI-a, Liceul de Artă „Ionel
Perlea”, Slobozia
„Brutăria”, Drăgan Andreea, cls a VI-a, Liceul de Artă „Ionel
Perlea”, Slobozia
66

67. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
„Fierar”, Drăghici Narcis, cls a III-a, Liceul de Artă „Ionel Perlea”,
Slobozia
„Interior”, Dumitru Alexandra, cls a VI-a, Liceul de Artă „Ionel
Perlea”, Slobozia
67

68. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
„Oglinda timpului”, Duţă Alexandra, cls a VI-a, Liceul de Artă
„Ionel Perlea”, Slobozia
„Un lucru deosebit, un om simplu”, Găzdaru Iulia, cls a III-a Liceul
de Artă „Ionel Perlea” Slobozia
68

69. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
„Camera cu meşteşuguri”, Ghiţă Diana Maria, cls a VI-a, Liceul de
Artă „Ionel Perlea”, Slobozia
„Atelier de prelucrare a lemnului”, Gligore Radu, cls a VI-a, Liceul
de Artă „Ionel Perlea”, Slobozia
69

70. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
„Împletitul paielor de grâu”, Grădinaru Aurelia, cls a VI-a, Liceul de
Artă „Ionel Perlea”, Slobozia
„Cusutul iilor”, Mitu Ruxandra, cls a VI-a, Liceul de Artă „Ionel
Perlea”, Slobozia
70

71. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
„Atelier de fierărie”, Neagu Bogdan Constantin, cls a VI-a, Liceul
de Artă „Ionel Perlea”, Slobozia
„Meşteşuguri vechi şi noi”, Nistor Andreea, cls a VI-a, Liceul de
Artă „Ionel Perlea”
71

72. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
„Meşteşuguri vechi şi noi”, Popa Georgiana, cls a VIII-a, Liceul de
Artă „Ionel Perlea”, Slobozia
„Expoziţia de covoare ialomiţene”, Surugiu Mariana, cls a VI-a,
Liceul de Artă „Ionel Perlea”, Slobozia
72

73. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
73

74. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
74

75. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
75

76. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
76

77. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
„Naşterea Domnului”, Popa Elena Adriana, cls a X-a,
Colegiul Naţional „Sf. Sava”, Bucureşti
77

78. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
În loc de încheiere
Trecutul, prezentul i viitorul se află în mânaș
celui care le face perpetuu prezente pe toate trei, prin
muncă, prin dăruire, prin păstrarea tradi iei, prin iubireaț
fa ă de neamul său i fa ă de tezaurul obiceiurilor,ț ș ț
născute din pământul pe care au călcat străbunii lui i dinș
care trăie te.ș
Când istoria pare să se retragă în străfundurile
timpului, apelăm la con tiin a na ională să o aducă înș ț ț
fa a contemporanilor, ca exemplu viu de vie uireț ț
autentică, viabilă i durabilă. Iar una dintreș dovezi ar fi
me te ugul tradi ional, care, în România, îşi areș ș ț
rădăcinile în trecutul îndepărtat şi tumultuos. Aflându-se
la intersecţia marilor civilizaţii istorice (greacă, romană,
bizantină), orientală şi occidentală, elementele acestor
civilizaţii au fost absorbite de locuitorii acestei regiuni,
dând naştere unei viziuni originale care se regăseşte
tocmai în arta populară, meşteşugurile poporului român.
Aceste me te uguri au dat na tere unor adevărate opereș ș ș
de artă, au men inut viu spiritul românesc i au dat unț ș
78

79. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
rost existen ei celor care le-au practicat, unii devenindț
nemuritori prin însă i munca lor (Brâncu i).ș ș
Majoritatea me te ugurilor aduceau ”faimă”,ș ș
me terul cu pricina fiind căutat pentru precizie, măiestrieș
i seriozitate. Aprecierea pentru muncă este exprimată înș
chipul cel mai direct prin proverbe: „Dă din mâini dacă
vrei să ieşi la lumină!” sau „Munca e blagoslovită, /Când
te ţii de ea, ai pită!” sau „Munca e comoara omului”. Nu
e de mirare, deci, că românul manifestă sentimente de
admira ie faţă de muncă, de meşteşuguri, ca unele ceț
sunt expresia tipică a muncii inteligente şi disciplinate.
De aceea, zice în proverbele sale: „Orice fel de
meserie /Nu e rău omul să ştie” i „nici un meşteşug nuș
e rău, numai oamenii sunt răi”. Aşadar, cine vrea să
pregătească un viitor sigur copilului său, să-l dea la
meşteşug, pentru că va fi tiut de toată lumea: „Omul cuș
meşteşug nu piere”, căci „Dintr-o meserie cât de
mică, /Dacă nu curge, tot pică!”. Ba există o serie de
proverbe, care exprimă un optimism cu mult mai larg în
ce priveşte lucrativitatea meseriilor şi bunăstarea pe care
ele o pot oferi omului: „Omul cu meşteşug /Trăieşte din
belşug”, dar şi mai evocativ sună proverbul: „O
meserie /Plăteşte cât o moşie”.
Izvorâtă din vatra satului, arta meşterilor
populari, în care utilul intră într-o comuniune intimă cu
frumosul, stă mărturie pentru continuitatea noastră pe
aceste meleaguri. E drept, funcţia ei ritualică, simbolică,
79

80. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
s-a pierdut în timp, cea utilitară, în bună măsură, şi ea.
Este de la sine înţeles că meşteşugurile, indiferent de
natura lor, sunt o sinteză a spiritului practic cu arta, o
modelare a vocaţiei creatoare a poporului român.
Să nu lăsăm să piară această voca ie! Să o ducemț
mai departe prin copiii no tri, prin elevii no tri, prin to iș ș ț
cei care încă mai iubesc tradi ia, obiceiurile, dar iț ș
identitatea noastră na ională.ț
Prof. Vild Theodora
Insp. ed. permanentă Cote Nicoletaș
80

81. „Veşnicia s-a născut la sat” 2014
Cuprins
Cuvânt înainte, Dumitru Adriana
Amintiri cu oameni şi flori, Ionescu Iuliana
Meşterul care schimbă faţa lemnului, Constandache Ştefan
Cuptorul de pâine, Busuioc Alina Andreea
Elegie de seară, Cociorva Ion
Parfumul amintirilor, Aron Viorica (Maura)
Meşterul lemnar, Stănescu Gabriel
Mineritul ţărănesc în Munţii Apuseni, Bulea Adina Ramona
Portret de pe vremuri, Iacob Cristina Rodica
Nicolae M. Nica, marele artist popular al judeţului Olt, Stan
Marin
Arta copilăriei
În loc de încheiere, Vild Theodora, Coteş Nicoleta
81