Spații culturale nr 53/2017

Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017
0
Redactor-şef:
VALERIA MANTA TĂICUŢU
Colectivul redacțional:
CAMELIA MANUELA SAVA
DIANA VRABIE
NICOLAI TĂICUŢU
PETRACHE PLOPEANU
STAN BREBENEL
Secretar de redacţie :
SILVIA IOANA SOFINETI
SPAŢII CULTURALE nr. 53 / 2017
Apare sub egida Asociaţiei
Culturale „Valman”, cu
sprijinul Centrului Cultural
„Florica Cristoforeanu” şi al
Primăriei Râmnicu Sărat
Redacţia şi administraţia:
Str. Gh. Lupescu, nr. 67,
Rm. Sărat, 125300,
jud. Buzău
Cuprins
Editorial: (Contra)servicii literare/ pag. 1
Magda Ursache: Lovituri de stânga/ pag. 2
Sandu Tudor: Poeme creștine/ pag. 4
Maria Toacă: Melancolice bucurii…/ pag. 5
Lucian Mănăilescu: Poeme/ pag. 7
Doina Cernica: Povești de călătorie/ pag. 8
Adrian Munteanu: Povești fără sfârșit/ pag. 11
Fapte culturale: „Alecsandriada”/ pag. 14
Daniela Toma: Poeme/ pag. 15
Mihaela Malea Stroe: O zi la New York/ pag. 16
Adrian Botez: Supremul paradox/ pag.18
Florin Costinescu: Finaluri de sonete/ pag. 18
Ion Cristofor: Interviu cu Doina Onica/ pag. 19
Mihai Cimpoi: Radu Cărneci. Eros, Logos, Ontos/ pag 21
Ion Roșioru: Traduceri din literatura universală/ pag. 24
Leo Butnaru: Din miniatura poetică rusă/ pag.26
Virgil Diaconu: Muntele/ pag. 28
Ovidiu Bufnilă: Imaginea celuilalt și deconstrucția autorității/
pag. 29
Camelia Manuela Sava: Poeme/ pag. 30
Petrache Plpeanu: Sonete/ pag. 31
Iulian Moreanu: Lecturi obligatorii/ pag. 32
Nicolai Tăicuțu: Poeme/ pag 35
Nina Elena Plopeanu: Băiatul și tocul de vioară/ pag. 35
Leon Iosif Grapini: Nuntă pe uliță/ pag.37
Cristina Ștefan: Poem/ pag. 38
Ionel Popa: Neamul Șoimăreștilor/ pag. 38
Vasile Ghica: În ghearele râsului/ pag. 43
Florentin Popescu: Ajutoare europene/ pag. 44
Marian Ruscu: Secunda rănită/ pag. 47
Maria Calleya: Poeme/ pag. 47
Marin Moscu: Poeme/ pag. 49
Tudor Cicu: Prozopoeme/ pag. 51
Valeria Manta Tăicuțu: Poeme/ pag. 52
Mioara Băluță: Poeme/ pag. 53
Sorin Călin: Metamorfoză/ pag. 54
Cărți prezentate de: Petre Isachi (pag. 55), Mihaela Meravei
(pag. 58), Ionel Popa (pag. 59), Valentina Becart (pag. 61),
Güner Akmolla (pag.63), Valeria Manta Tăicuțu (64), Stan
Brebenel (pag. 66), Silvia Ioana Sofineti (pag. 67)
Nicolai Tăicuțu: Raftul cu cărți/ pag.68
Valentin Tufan: Poeme/ pag. 70
Reviste literare/ pag. 71
TELEFOANE:
0765-797.097
0726-106.582
e-mail :
valeriamantataicutu@gmail.com
Tipar executat de EDITGRAPH Buzău
Revista nu-şi asumă responsabilitatea pentru punctele de vedere conţinute de materialele
publicate

1
(Contra)servicii literare
Maniheismul antic împărțea tranșant toate cele
ale lumii muritoare (și, uneori, nemuritoare) între bine și
rău, fără cale de mijloc. Dar cum ar fi putut mintea mai
mult sau mai puțin luminată a purtătorilor de arme,
unelte și condei să accepte, de pildă, că soarele e bun
fiindcă îi ține pe toți în viață, dar să ignore că același
soare pârjolește holdele, aduce seceta și ucide? Sau cum
să accepte că apa e rea, fiindcă vine duium și înghite și
recolte, și case, și vite, și tot ce stă sub soare ori nori,
dar să treacă sub tăcere că este vorba despre un
principiu vital, în absența căruia nimic nu trăiește mai
mult de două-trei zile?
Lecția anticilor a fost corectată pe parcurs și
nuanțată. A apărut aurita cale de mijloc, cea gri, între
alb și negru. Nici elementele lumii noastre și ale
universului întreg, nici noi înșine nu suntem buni în
totalitate sau răi în totalitate. Și/și a obținut de mult
victoria decisivă asupra lui sau/sau. Cu toate acestea, în
țara noastră postdecembristă și, mai cu seamă, în țara
noastră literară, principiile maniheiste sunt la mare preț.
Se face o distincție clară între scriitorii care au colaborat
cu regimul și cei care n-au colaborat, n-au scris, n-au
publicat. Primii sunt răi, ceilalți sunt buni, merită
osanale, premii, traduceri, burse, indemnizații de merit
etc., adică ceea ce au avut colaboraționiștii. Noua
ierarhie literară ar trebui suspectată, însă, de confuzie și
rea-credință, atâta vreme cât amestecă dinadins criteriile
de departajare. Când stabilim valoarea unui scriitor,
luăm în calcul biografia, caracterul și opera, sau numai
opera? Îi punem în aceeași oală pe Mihai Beniuc și pe
D. R. Popescu? Păi unul n-avea talent deloc, iar celălalt
avea - și are – cu carul. Atunci nu cumva îi aducem la
același nivel din motive extraliterare, reabilitându-i,
totuși, printre alții, pe Dan Deșliu și pe Nina Cassian,
care și-au albit după revoluție (sau ce-o fi fost ea) CV-
ul, prostind o lume întreagă? Între „Nică fără frică” și
„Rezervația de pelicani” ori „Vânătoarea regală” este o
distanță ca de la cer la pământ, criteriul de apreciere a
distanței fiind opera, nu viața dedicată conducătorului
iubit și mărețelor lui realizări.
Mai nou, îi adunăm printre cei răi cu desăvârșire
și pe scriitorii trecuți prin temnițele comuniste. Fiindcă
erau fără vină (și V. Voiculescu, și Radu Gyr, și Valeriu
Gafencu, și…), un pseudoistoric, pe numele lui,
Alexandru Florian, le înfige o etichetă falsă-n operă și-n
biografie și-i aruncă printre legionarii-naționaliștii-
misticii-criminalii neamului; prin lege, sunt scoși din
manuale, din librării, din memoria și așa selectivă și
precară a așa-zisei noastre elite culturale, dar și, mai
ales, din cea a consumatorilor de hamburgeri, bere și
manele. „A fost legionar, nu-l citesc” – se mai
sclifosește câte-o talkshowistă, chit că ea oricum nu
citește nimic și, deși poartă ie cu altiță peste ruptăciunile
de blugi „de firmă”, că e în trend, nu prea știe de ce-o
poartă. Maestrul Florian interzicea portul popular pentru
că ar fi incorect politic într-o Europă fără mofturi, în
care „ori vorbește cum ți-e vorba, ori te poartă cum ți-e
portul”, adică respectul față de neam, tradiție și specific
național e, uite-așa, frunză verde-n vânt (pardon, voiam
să zic „nimic toată”, că frunza verde e interzisă, duce cu
gândul la legionari, în gândirea profundă a aceluiași
„istoric” pus, din păcate, să comită legi și abuzuri în
numele lui political correctness). Bun: „Ridică-te,
Gheorghe, ridică-te, Ioane” merge sub preșul unde i-am
înghesuit pe „legionari” cu tot cu operele lor (printre ei,
Mircea Vulcănescu – nevinovat, Petre Țuțea –
nevinovat, Mircea Eliade – nevinovat și atâția alții în
aceeași situație), dar acceptăm ca foști securiști,
torționari, cântăreți ai epocii (a fost altceva, de exemplu,
un Adrian Păunescu?) să se bucure în pace de funcțiile
lor, de editurile lor, de viluțele/ mașinile/ moșiile lor, de
tipărirea/ traducerea/ promovarea operelor complete,
revizuite și adăugite, cu note biografice care au strașnic
miros de „Ace”-înălbitor universal, precum și de pensii
nesimțite, urmând ca, la trecerea spre judecata de apoi,
să aibă parte inclusiv de înmormântare cu onoruri
militare, pentru servicii (le-aș zice „contraservicii”)
aduse patriei. Mor neștiuți de nimeni atâția scriitori
care-ar fi meritat să intre în istoriile noastre literare (nu
numai în cele de azi pe mâine) și noi lăsăm ca locul din
care i-am izgonit să fie ocupat de nulități, chipurile, fără
dosar pătat în arhivele de la „securițica” (cuvânt
împrumutat de la Magda Ursache).
E greu să umbli cu cioara vopsită în literatură și
să-i amesteci pe cei albi cu cei negri, pe cei buni cu cei
nebuni, pe disidenți cu purtătorii de carnet roșu, fără să
te bazezi pe ceva. Ierarhiile ar trebui să aibă criterii
valabile pentru toți. Ori luăm în calcul numai „dosarul”
și atunci, da, avem buni și răi, ori luăm în calcul numai
opera și atunci, da, „Nică fără frică” pierde, „furnalele
din Reșița-l slăvesc pe Stalin” și mărul de lângă drum și
fără gard, pe deasupra, merg la coșul de gunoi, acolo
unde n-ar trebui să fie nici „Frații Jderi” și nici alte și
alte capodopere scoase din manuale, de pe piață și din
viață.
Valeria M.T.
EDITORIAL

2
Magda URSACHE
Lovituri de stânga
Directorul Institutului „Elie Wiesel” duce de ani
mulţi, cam doisprezece, o campanie împotriva martirilor
şi eroilor neamului românesc. Aş zice chiar că e vorba
despre o campanie a urii, a intoleranţei, dacă bate război
cu sfinţii care şi-au căpătat prin chin, în puşcăriile
dejisto-paukeriste, libertatea interioară.
Românul Valeriu Gafencu a murit din iubire de
semen: evreul Wurmbrand, pe care l-a salvat de la
moarte cu preţul vieţii sale. Mircea Vulcănescu a murit
tot din iubire de semen: l-a salvat de la moarte pe un
tânăr bolnav, nu importă din ce etnie. Aşadar, domnul
Alexandru Florian ar scoate, rând pe rând, din ceruri,
un martir, un erou, faptă destul de anevoioasă de vreme
ce sunt mulţi martiri şi eroi acolo, sus.
Ce-i pasă domnului Alexandru Florian că acad.
Nicolae Breban a propus ca savantul Mircea Vulcănescu
să fie numit membru postum al Academiei? Ce-i pasă că
Petre Ţuţea, patriot absolut, a fost reabilitat de justiţie?
La fel Nichifor Crainic, acuzat şi de hitlerism, şi de
fascism, condamnat la „detenţie grea pe viaţă”, din nou
membru al Academiei, după câte ştiu, sau ar trebui să
fie. Şi de ce bagă atâta zâzanie între români şi evrei
domnul Florian? Dacă şi torţionarii Părintelui Arsenie
Boca au fost capabili de metanoia, de ce domnul Florian
nu poate avea o brumă de respect faţă de martirii
închisorilor?
O stradă din Mangalia nu poate fi numită Vintilă
Horia, nici o şcoală din Segarcea, pentru că se opune
domnul Florian; un liceu din Bucureşti nu poate fi numit
Mircea Vulcănescu pentru că se opune domnul Florian;
o stradă din Cluj nu poate fi numită Radu Gyr,
legionarul care a înfiinţat Teatrul Evreiesc Baraşeum,
condamnat la moarte pentru un poem anticomunist,
pentru că se opune domnul Florian.
În 10 iunie, domnul Florian nu s-a dus la
Mănăstirea Petru Vodă, unde fusese invitat de stareţul
Hariton Negrea, la pomenirea de 4 ani a arhimandritului
Justin Pârvu. N-avea grija schitului, de vreme ce
prioritatea sa era harta interdicţiilor, care trebuia
completată. Şi cum să se ducă, dacă acolo se află crucea
lui Radu Gyr (m. 1975) şi a Florei Gyr (m. 1984)?
Motivul refuzului a fost agenda încărcată. Domnul
Florian era ocupat să mai propună demolarea unei
statui, a unui bust, îndepărtarea unor plăci memoriale,
montate cu atâta greutate de Ion Lazu, să declare
inoportun numele unei şcoli, să interzică vânzarea unor
tricouri, cu chipul lui Petre Ţuţea, conform nefericitei
legi 217. Teologul Radu Preda, directorul Institutului de
Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria
Exilului, a fost contestat pentru atitudine incorect
politică în problema legii liberticide din 2015. Cât pe ce
să-şi piardă postul. Mai precaut, istoricul Adrian
Cioroianu a susţinut - pe numărate? - că au fost mult
mai mulţi evrei contra comunismului decît cei pro
Stalin. Mă rog. I-am căutat cu lumânarea pe diriguitorii
culturnici de etnie română, din vremi proletcultiste.
Cine mai urmează de pus pe lista neagră? Cumva
membrii grupării „Rugul aprins”, Daniil Sandu Tudor,
Vasile Voiculescu, Paul Sterian, Andrei Scrima, Al.
Mironescu, Barbu Slătineanu, Bartolomeu Anania...
Doar în lucrarea de tinereţe marxistă, Cunoaşterea
ştiinţifică şi apusul Zeilor, apărută la Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică în 1975, în colecţia „Ştiinţa pentru
toţi”, pleda pentru „făurirea unei civilizaţii ateiste”,
având ca puncte de sprijin ciocul lui Lenin şi mustaţa lui
Stalin. Sau nu-i lucrarea lui? Din CV a dispărut! Zice
Andrei Pleşu în Despre inimă şi alte eseuri, Humanitas,
2017, şi-l aprob: „Despre un asemenea subiect
(existenţa lui Dumnezeu, nota mea Magda Ursache) nu
te grăbeşti să te pronunţi „materialist dialectic” decât
dacă eşti, pardon, bou”.
Stareţul îi oferise 15 minute să-şi explice poziţia,
în faţa miilor de pelerini. Într-un comunicat lansat cu
câteva zile în urmă, domnul Florian spusese că marele
duhovnic, ctitorul mănăstirii, „a contribuit la
respingerea democraţiei şi la instituirea antisemitismului
ca politică de stat”, plus alte grozăvenii ca „apologia
legionarismului” şi „negarea Holocaustului”. Încremenit
în aceste acuze grave, domnul Florian a refuzat dialogul.
Să-l ierte „băsearica”!
Institutul guvernamental „Elie Wiesel” s-a
constituit într-un soi de Tribunal al Poporului ilegitim.
Sau, poate, trebuie create tensiuni etnice, condiţii
anume, ca românii, numiţi cu atâta zel xenofobi, să fie
împinşi la atitudini antisemite, datorită unor declaraţii
iresponsabile venite dinspre directorul INSHR - „EW”.
Numit de premier (atunci, Ponta), tot premierul l-ar
putea demite pe domnul Florian, motive fiind cu
prisosinţă.
S-ar încheia cu aceste sesizări trimise ultimativ la
ministerul de Interne şi de acolo la Primării şi la
Prefecturi, ca să mai cadă un bust (al mitropolitului
Visarion Puiu, de la Mănăstirea Putna), o statuie, cum
am aflat dintr-o emisiune curată a lui Octavian Hoandră,
om normal în anormalitatea actuală; s-ar încheia
vânătoarea de oameni mari, genii ca Vintilă Horia ori
Mircea Vulcănescu. Care o fi planul de ţară culturală al
domnului Florian? O să ceară modificarea art. 33 din
Constituţie, punctul a : „Accesul la cultură este garantat
în condiţiile legii”? Eu aş adăuga acolo şi accesul la
istorie.
În Cornova, peste Prut, s-a acordat savantului
Vulcănescu titlul de cetăţean de onoare, participant în
Basarabia, alături de Anton Golopenţia, Iosif Berman şi
Henri Stahl, la o anchetă sociologică. Dincoace de Prut,

3
primarul Băluţă de la Sectorul 4 a decis, la reclamaţia
domnului Florian, să se schimbe denumirea Liceului
Tehnologic „Mircea Vulcănescu”, înfiinţat în 1992, în
„Traian Popovici”. O să ceară şi dărâmarea bustului
„criminalului de război”, de o corectitudine exemplară
ca secretar al Direcţiei Vămilor şi Datoriei Publice, din
curtea liceului, sculptură datorată Valentinei Boştină?
Oare ştie acest Băluţă că Măriuca Vulcănescu a fost
arestată la 19 ani şi trimisă în lagăr pentru vina de a fi
doar fiica martirului? O să i se ceară iertare pentru
această cedare la pretenţiile domnului Florian? Mă
îndoiesc. De precizat că Primăria Sectorului 2 a rezistat:
bustul lui Mircea Vulcănescu a rămas la locul său de
drept. Doar nu ne aflăm sub regim represiv, ca pe
vremea gubernizării României de Armata Roşie.
Cred că Domnul Florian nu-l place nici pe
Steinhardt, salvat în închisoare de la boală şi de la
moarte tot prin iubirea semenilor: având o gravă
problemă gastro-intestinală, colegii de carceră renunţau,
pentru el, la fărâma lor de pâine. De ce nu-l agreează
domnul Florian pe monahul de la Rohia? Presupun că
n-o fi antisemit! Cumva pentru că l-a numit pe Valeriu
Gafencu „Sfântul închisorilor”? INSHR - „EW” a
solicitat, cum se ştie, retragerea titlului de cetăţean de
onoare. Fundaţia „Ion Gavrilă Ogoranu” a contestat
solicitarea domnului Florian. „IGO” versus „Wiesel”,
cîştigător „Wiesel”. A produs „Sfântul închisorilor”
crime contra evreilor, dezordine publică, devastări de
bunuri evree? Nimic din toate astea. Acuzele nu sunt
dovedite, nefiind nici măcar scrise în dosarul
condamnării. Închis, Valeriu Gafencu s-a comportat ca
un martir, a închis ochii ca un martir. La fel, Mircea
Vulcănescu. Din lotul lui au făcut parte: Mircea
Cancicov, liberal, ministrul Economiei Naţionale, mort
la Aiud de Crăciunul lui ’59 şi Ion Arbore, mort tot de
Crăciun, la Văcăreşti, în ’54, italienistul Alexandru
Marcu, în ministerul Propagandei al guvernului
Antonescu, mort la Văcăreşti în ’55, Gheron Netta,
ministru de Finaţe, mort la Aiud în ’55, general Grigore
Georgescu, ministru al Lucrărilor Publice sub
Antonescu, mort la Sighet în ’52, general de corp de
armată, Ion Sichitiu, ministru al Agriculturii şi al
Domeniilor, mort la Aiud, în ’52. Generalul Const.St.
Costache, subsecretar de stat la Ministerul Apărării
Naţionale, a avut noroc: a murit la proces, în februarie
1948. Elita dreptului a pledat gratis pentru arestaţi. A
intrat şi ea în puşcării.
Nu-i greu de constatat că fanatismul proletcult s-a
reşapat ca un cauciuc; vechiul injust a devenit cenzură
corect politică, iar miliţia gândirii nu iartă. Cine nu-i cu
noi e... „căpitan” (vocabula lui V. Tismăneanu despre
Mircea Platon), fundamentalist, legionaroid. Acuza de
antisemitism feroce e veche, de la Gherea cetire, care îi
scria lui Korolenko,în 1912: „Întreaga intelectualitate
română, cu excepţia lui P. Carp, al (sic) răposatului
Caragiale şi a încă doi-trei oameni mai puţin mari - toţi
au predispoziţii antisemite şi sînt saturaţi de spirit
antisemit.” Afirmaţia asta l-o fi făcut pe Zigu Ornea să
lupte pentru readucerea bustului Gherea în scuarul de
unde fusese dat jos, la ’89?
Tactica şi tonul „Scânteii” lui Brucan s-au
recuperat, iar discrepanţele de opinie primesc invective
în maniera vechilor „gloabe bolşevico-sioniste”, cum le
numeşte Goma în cartea-interviu cu Flori Bălănescu.
Spre exemplificare, îl citez pe tov. Leonte Răutu,
vituperând la Consfătuirea cu secretarii cu propaganda
ai comitetelor regionale de partid, din ’53, februarie 21,
contra istoricului Daicoviciu: „E un om despre care
toată lumea ştie că a umblat cu diagonală şi că e şi acum
un element naţionalist”. Tot din motive de diagonală a
fost interzis şi Ion Barbu, a cărui moarte nici n-a fost
anunţată de presa literară.
A fi „element naţionalist” e acuză grea şi-n zilele
noastre. Se recomandă să fie puşi la zid (index) toţi
suspecţii de naţionalism, morţi şi vii. Avem câţiva
poliţişti politici (unii, cu blog) care-i urmăresc pe
adversarii de idei ca la rugby, îi talonează până le iese
din cap atitudinea politic-incorectă. Patriotismul, ca
datorie, ca obligaţie, ca stare normală faţă de ţara ta, e
condamnabil. După perfect-socialist, trebuie să fii
perfect-occidentat, perfect-americanizat, perfect-
globalist, perfect-corect politic.
Dacă scrii pe o temă „inactuală”, „obosită”,
„expirată” ca românitatea, poţi fi acuzat că gândeşti
primitiv ori că te afli la limita antisemitismului; devii
„element potenţial-periculos”.
„Are dreptate Ion Coja. Să fii adversar al iudeo-
bolşevicilor nu înseamnă să fii antisemit, ci
anticomunist, s-a revoltat Petru Ursache. Aşa cum noi le
cerem iertare evreilor pentru crimele, suferinţele
provocate lor, şi ei trebuie s-o facă”.
Chiar la moartea lui Adrian Păunescu, Andrei
Cornea a aflat prilejul să-l atace pentru ceauşism pe cel
abia dispărut, când, în propria-i familie, s-a practicat
stalinismul barbar, care-i trimitea în temniţe pe
naţionalişti sau presupus naţionalişti, predilect unionişti,
ca „unelte contra ordinii sociale”. În revista „22”, bustul
poetului a fost etichetat unul dintre „monumentele
infamiei”, iar Vladimir Tismăneanu a vorbit de
fascismul lui Adrian Păunescu. Fapt demonstrat? Cum?
O fi fascist poemul Basarabia pe cruce?
Ideea „recrudescenţei” (termenul lui Ion Iliescu,
preşedintele intervievat de V. Tismăneanu într-o carte
de format gros) fenomenelor fasciste ori legionare, de
combătut cu bâtele minerilor, a prins teren. „Delirul
naţionalist” e boală gravă, de eradicat, pentru
globalizatorii care spun adio diferenţei dintre neamuri.
Scrie raportorul prim al procesului comunismului, în
Fantasmele salvării (1998), că regimul comunist nu mai
poate fi resuscitat. O fi mort? O fi, dar
internaţionalismul proletar, de unde provine ideea
„naţiunii universale”, nu moare aşa de uşor, nici
homozaurii, cum le spune un pamfletar redutabil, Marin
Ifrim. Direcţia pe care o dă politologul este că acum

4
trebuie luptat cu etnocentrismul (evreii - cinste lor - nu
sunt etnocentrici?), cu legionarii, cu antisemiţii. Mai
corect, cu cei declaraţi astfel.
Vă amintesc că, după arestarea lui Max
Goldstein, care pusese o bombă în Senat, au murit
atunci ministrul Justiţiei, Dimitrie Greceanu, un senator
şi un episcop greco-catolic; ministrul de Interne, Const.
Argetoianu (ţintă şi el al unui atac eşuat, în tren) a
susţinut ritos că în România s-a terminat cu
comunismul. Va sfârşi într-o puşcărie a regimului
comunist şi va fi zvârlit la groapa comună.
Cum stau lucrurile, „comunismu’ n-o muritu,
doar un pic s-o hodinitu”. Eu însămi am fost supusă
unor lovituri de stânga. Voi reveni.
Sandu TUDOR
(Poet monah din secolul al XX-lea,
închis politic şi mort în închisoare)
Pentru marea noapte a Fecioarei
Bucură-te Seară a dorului deplin.
Inima, smerit ţi-a-ntrezărit şi cântă
înargintatu-ţi chip de răsură sfântă,
înflorit cu cearcăn de inel virgin.
Moartă-i frumuseţea florilor de lut,
De rugină faţa podoabelor lumeşti.
Numa Tu chivotul nestricăciunii eşti,
De-ai cuprins în Tine pe Cel ne-ncăput
Îmi jertfesc lumina ochilor mei Ţie,
Ca să trec lăuntric sub cer înnoptat,
Să-ţi privesc în cuget chipul ne-ntinat
Aşteptând doritul basm ce va să fie.
Peste seara minţii pecetia Ta,
Limpede, unică şi covârşitoare,
îmi stă sus în creştet, călăuzitoare,
în logodnă-albastră de stea-logostea.
Mână-mă de-a pururi din surâsu-Ţi lin,
Prin veacul viclean şi de împietrire,
La sorocul vieţii, un orb de uimire,
Să ating în praguri biblicul Amin.
Anahoretă
Mă închid ca floarea peste noapte
Sub petala gândului greu.
Mă îmbăt în lăuntrice şoapte
Din mirul Dumnezeului meu.
Bob de rouă, rugăciunea în mine,
Joacă uimitoarea luminare:
Mic sicriu cu oglinzile depline,
Mă repetă în larg de-alinare.
N-am nimic din păgânul Narcis
În tăgada ce o ţin pentru Rest.
Cu nădejdea învierii din vis
Din smerenii vieţuiesc fără gest.
Treisprezece stihuri pentru cutia mea de lemn
De când m-ai închis, Tu, în dunga de humă a zărilor,
Mă macină tortura măruntă a întrebărilor,
Mi se zbate în trup ţipătul uscat al muţilor,
Şchioapăt a zbor avântul înfrânt al zluţilor.
Aş vrea să sar peste stelara Cale a laptelui,
Către zodia de zămislire nouă a Faptului,
Să mă spăl cu limpezimea luminii dintâi,
Din care-şi obârşiră bătrânele lumi căpătâi.
Roata văzutului tot simt că nu mă adună
Mai mult decât pe un vierme universul lui de alună.
Pentru pământ trupul mi-arunc, din călcâie să se darme
greu.
Aştept să-mi putrezească lutul de pe linia chipului meu
Să râd slobod râsul capului de mort care sunt eu.
Suire lăuntrică
Citania-n ceaslovul cu roşii slove roase
în şopotirea celor şapte cuvinte joase
în suflet se scoboară sub lungul lumânării
şi scade-n surdul ison pe scara înserării.
Încet mă-nvăluieşte cântarea obosită.
Încet mă fură-aievea mireasma fumuită
de se descuie-n mine pornirea rugăciunii.
Cu-oglinzi m-au prididit cămările minunii.
Pătrund în mine însumi ca un pitic pierdut
între lumini de sticlă deschise-n nevăzut.
La margini dinlăuntru mă pierd în aţintire.
Îmi ţiuieşte ruga undiri de peste fire
ca un ghioc de scoică cu mările în ea.
Presimt aripi cât zarea cum paşnic, undeva,
în roată de sfială pe îngeri s-au culcat
E linişte de arc sub frunte încordat.
Mă zvârl, străpung în sus, în suliţă de viaţă.
O clipă-n ceas bătaia în miezul ei îngheaţă.
Sub fără fund de clopot vecii de hău se cască.
Oprit pe vârful vremii în pacea nefirească
ascult cum se ascultă cu-nfiptă ascuţire
pe alăuta veche o coardă în strunire.
Ascult la nesfârşit. Tot cerul îl ascult.
Şi-n ascultarea trează, strunită aşa de mult,
prin larga răsunare Te-aud îndepărtat
pe afunzimea lumii trecând în lung oftat.

5
Maria TOACĂ
(Cernăuți)
Melancolice bucurii, luminate de aura
Teilor Eminescieni
Rezistând la o coadă relativ scurtă pentru cei
care fac zilnic un du-te - vino prin vama din Siret, am
ieșit într-un sfârșit la drumulețul ce ducea spre Botoșani.
”Slavuta”, mica mașină condusă de Vasile Bâcu,
președintele Societății ”Mihai Eminescu”, ofta greu și
scârțâia din toate încheieturile, purtându-și anevoie
bătrânețile. Nouă, celor din spatele versatului ”șofer”,
puțin ne păsa de chinurile mașinii. Eram copleșiți încă
de emoțiile momentelor eminesciene trăite la Cernăuți –
la bustul Poetului din curtea Casei lui Aron Pumnul, la
statuia chipului său tânăr de Luceafăr din centrul
orașului, în universul cărților de la Biblioteca regională
”Myhailo Ivasiuk”… Și mai aveam o grijă mare: cum
va ajunge la Botoșani cel mai important invitat al
doamnei Elena Condrei... Or, pornisem la drum mai
mult de dragul lansării volumului ”Arheul eminescian la
Cernăuți” (interviuri ale scriitoarei Elena Condrei cu
membrul de onoare al Academiei Române, Vasile
Tărâțeanu), dar și pentru olaudatio scriitorului Mircea
Lutic, laureatul premiului ”Teiul de Aur” din acest an,
la secțiunea publicistică. Desigur, și ceilalți invitați –
poetul și redactorul-șef al Gazetei de Herța, Vasile
Bâcu, soția sa Ancuța, profesoară de română de la
Gimnaziul nr. 6 din Cernăuți (de curând, după
numeroase demersuri, poartă numele domnitorului
Alexandru cel Bun), și subsemnata – aveam câte o
misiune aparte la viabila sărbătoare a Teilor
Eminescieni, inițiată și desfășurată pe parcursul deja a
șaisprezece ani de directoarea editurii Geea, numită și
Doamna Teilor, Elena Condrei.
Dereglarea în cele puse la cale s-a ivit cu câteva
minute înainte de plecare, când un invitat la
manifestarea din Cernăuți, oaspetele din București,
profesorul eminescolog Dumitru Copilu-Copilin și-a
exprimat dorința de a porni cu noi la Botoșani. Fire
generoasă și ingenioasă, Vasile Tărâțeanu imediat i-a
cedat locul în mașină, liniștindu-ne că va trece pe jos
prin vamă, iar de acolo va prinde vreun mijloc de
transport spre Botoșani. La urma urmei, calea nu-i atât
de lungă, ca să nu ajungă până a doua zi la lansarea
cărții sale și îndeplinirea celorlalte datorii în care era
angajat.
Ora fiind târzie, din când în când apărea doar
câte o căruță pe drum pustiu. Însoțiți de-un fir de lumină
ce se subția sub geana apusului, am poposit la hotelul
Rapsodia cu regretul că trebuia să amânăm pentru a
doua zi dimineață plimbarea prin parcul din apropiere,
pe aleile principale unde se găsesc busturile celor mai
renumiţi oameni de cultură botoşăneni, în cel mai de
seamă loc aflându-se bustul lui Mihai Eminescu. Dacă
la Iaşi, în parcul Copou, este un singur tei, păstrat ca
ochii din cap de îndrăgostiţii de lirica eminesciană, în
grădina publică din oraşul înscris în biografia Poetului
ca locul de naştere şi de botez sunt nenumăraţi aceşti
arbori meliferi, cu frunze în formă de inimă. Ei l-au
primit la umbra lor şi i-au alinat durerile în ultima parte
a vieţii sale pline de suferinţe.
(MIRCEA LUTIC la „Teiul de aur”)
Cu gândul la frumoasa dimineață ce ne așteaptă
și la căldura îmbrățișărilor frățești ale prietenilor din
Constelația Teilor Eminescieni, întâlniți în fața și pe
holul hotelului, noaptea a trecut cât o clipire de vis. În
zorii următoarei zile, după micul dejun, l-am văzut în
carne și oase pe fratele nostru, cum îi place lui însuși să
se adreseze prietenilor, Vasile Tărâțeanu, lăsat seara
trecută pe deluțul ce urcă spre Siret. Stătea într-un
fotoliu de la intrarea în sala ”Mihai Eminescu”, ținând
în brațe, admirând, volumul care avea să inaugureze
ediția XVI-a Premiilor Eminescu – pentru Literatură,
Arte vizuale, Colecții și Colecționari Teiul de Aur și
Teiul de Argint. Printre altele, aventura sa cu drumul i-a
”dăruit” o înnoptare la Dumbrăveni (comună din
apropierea Sucevei), unde, în calitatea-i de cetățean de
onoare, întotdeauna este binevenit.

6
Binevenită, excelent primită a fost și cartea
apărută la lumina zilei grație a doi lucrători și slujitori în
universul eminescian – Elena Condrei, autoarea
întrebărilor și responsabilă de editarea volumului,
Vasile Tărâțeanu, intervievatul care a adunat picătură cu
picătură tot ce se referă la destinul tragic al Bucovinei,
la urmele și permanențele lui Eminescu în Cernăuți.
”N-am făcut decât să iau puținul din travaliul
înaintașilor, al celor care au cunoscut mai multe într-o
perioadă când Bucovina nu era tăiată. Am rămas rupți,
tăiați, înstrăinați. Ajutați-ne voi care sunteți aici, dacă
se mai poate, căci lumea românească este în mare
suferință de coloană vertebrală”, a răbufnit după
frumoasele aprecieri autorul răspunsurilor din această
carte.
Introduși în solemnitatea atmosferei de vocea
elegantă a dlui Traian Apetrei, directorul Teatrului
”Mihai Eminescu” din Botoșani, s-a simțit aievea
transferul de energie de la Poetul omagiat către cei aleși
să poarte medaliile sau care urmau să fie încununați cu
Teiul de Aur și Teiul de Argint. Nu știu cum s-a
procedat mai înainte, dar din cele trei ediții la care am
asistat, pentru prima dată am sesizat ca prezentarea unei
cărți să dureze mai mult decât ceremonia înmânării
premiilor. Prietena noastră din Suceava, scriitoarea
Doina Cernica, unica mesageră a sudului Bucovinei, a
venit cu impresii proaspete după o noapte albă de
lectură asupra volumului ”Arheul eminescian la
Cernăuți”, dar și cu sentimentele de o viață pentru
durerile nordul înstrăinat. A menționat că, după Grigore
Vieru, Vasile Tărâțeanu este cel mai cunoscut poet din
România de dincolo de graniță, că se poate să fii
luptător o zi, un an-doi, dar e greu să rămâi luptător
toată viața. Referitor la carte, a relevat că este o privire
asupra istoriei orașului Cernăuți, care a fost capitala
istorică a Bucovinei, că apropie orașul din documentele
istoricilor de cititorii îndrăgostiți deopotrivă de
Eminescu și Cernăuți și, totodată, este marcată de
implicarea lui V. Tărâțeanu în istoria prezentă a
Cernăuțiului. Atât întrebările publicistei Elena Condrei,
cât și răspunsurile intervievatului sunt o reîntoarcere în
memorie, cimentând o conversație între două
personalități care cunosc multe, gândesc și aspiră în
aceeași dimensiune a idealurilor naționale, pentru care
Eminescu înseamnă păstrarea identității, suportul
sufletesc al românilor din nordul Bucovinei și
Basarabia. Plus la acestea, cartea oferă un florilegiu al
celor mai bune și frumoase creații ale poeților
cernăuțeni, consacrate lui Eminescu. Doina a mărturisit
că, chiar după o lectură telegrafică, acest volum
onorează instituția Elenei Condrei și este cartea ei de
suflet din respectiva colecție. ”Totuși, nu ca un reproș,
am o mâhnire că în această carte atât de frumoasă, atât
de tragică, lipsește respirația sudului Bucovinei. Am
crezut că respirația solidară a sudului va trece măcar
cu numele lui Mircea Motrici, al lui Ion Beldeanu…
Înseamnă că sudul Bucovinei rămâne dator
nordului…”.
Deși numai ce apăruse de sub teascurile
tipografiei, în sală se afla primul cititor – cel mai
sensibil, mai competent, mai exigent – Mircea Lutic,
poet, traducător, publicist, marcant om de cultură. Mai
mult decât toate l-a impresionat titlul: ”Consider că un
asemenea titlu, care-i o trimitere la izvoarele
românismului în Bucovina, poate fi hărăzit, dăruit, o
singură dată în viață”. În postura-i de redactor și
cunoscător al trecutului, Mircea Lutic a menționat că
autorii au cuprins de la rădăcini până în prezent istoria
Bucovinei, marcată de Eminescu, fără a omite vreun
moment important. Revenind la condiția comunității
românești din Cernăuți și-a exprimat marea mâhnire că
Bucureștiul ne consideră oameni ai diasporei, deși trăim
de veacuri pe pământul dat de Dumnezeu. ”Am fost
lipsiți de teritoriu, dar nu și de inimă. E o mare tragedie
istorică pe care o simțim până în prezent, numai prin
Eminescu putem să ne tămăduim rănile. Faceți tot
posibilul ca această carte să apară într-un tiraj mai
mare, să ajungă în casa fiecărui bucovinean…”.
În cuvântul de răspuns, dna Elena Condrei a
promis că va suplimenta tirajul inițial de 250 exemplare,
cu sau fără sprijin din afară. Și o credem, căci mult timp
doar familia ei a sprijinit proiectul Teilor, de câțiva ani

7
având ca parteneri Primăria și Consiliul Municipal
Botoșani.
Nu găsesc cuvinte mai potrivite de a reveni la
invitații și premianții din acest an, decât cele rostite de
Mircea Lutic: ”E prima, dubla, tripla, multipla oră,
când de ani de zile, în diferite împrejurări, ne întâlnim
pentru Eminescu. Ne întâlnim cu oameni dragi
sufletului nostru. Pe mulți îi văd aici prima dată, dar
i-am cunoscut din lecturi. Toți cei prezenți sunt oameni
ai logosului artistic, ai artelor, de o mare elevație
culturală. În asemenea mediu distinct te simți mai mult
decât om, te simți, probabil, undeva în acea sferă a
fericirii eterne, care îi așteaptă pe cei aleși”.
Într-adevăr, doar în sferele celeste poți să te simți alături
de laureatul ”Teiului de Aur”, renumit în lumea
întreagă, compozitorul Eugen Doga și tinerii balerini
Tatiana și Nicolai Nazarchevici din Chișinău, care au
dansat un fragment din spectacolul ”Luceafărul”, pe
muzica vestitului lor concitadin. Dansul lor l-a făcut pe
pictorul Aurelian Antal să le dăruiască două dintre cele
mai dragi lucrări ale sale, care au împodobit sala. Pe
tărâmuri de baladă ne-a purtat medaliatul cu ”Teiul de
Argint”, tânărul interpret Ilie Caraș, născut în comuna
Ropcea din ținutul Cernăuțiului. E atașat de Botoșani
prin absolvirea Liceului de Arte din municipiu, după
care și-a definitivat studiile la Universitatea de Arte
”George Enescu” din Iași. Prin dorul de neamuri,
costumul popular de pe Valea Siretului, tezaurul
folcloric, este legat de vatra natală.
O figură olimpiană în eminescologie, Nicolae
Georgescu, București, a fost onorat cu ”Teiul de Aur” la
secțiunea literatură, fiind susținut de alți doi colegi de
elită – Theodor Codreanu și Lucia Olaru Nenati. În
grădina artelor vizuale, de data aceasta ramura ”Teiului
de Aur” a înflorit pentru prof. universitar, dr. Atena-
Elena Simionescu, purtătoarea unor prestigioase titluri
științifice, a extrem de numeroase premii și distincții
primite la expoziții personale din țară și străinătate. De
”Argint” s-a bucurat pictorul botoșenean, Liviu
Șoptelea, recunoscător familiei sale ”pentru că-l rabdă
și-i dă pace să facă ce-și dorește”.
Energia eminesciană atrage mari spirite,
pasionate de creație, în acest magnetism regăsindu-se și
lumea fascinantă a colecționarilor. În pleiada
colecționarilor de elită distinși cu ”Teiul de Aur” a fost
înscris numele episcopului Alexandriei și
Teleormanului, Galaction Stângă, membru fondator și,
în prezent, președinte de onoare al Asociației
Colecționarilor de Insigne din România. ”Teiul de
Argint” a îmbogățit colecția premiilor primite până
acum de Ivan Silviu Mihai, născut la Odobești, trăitor la
Focșani, care a molipsit-o și pe fiică de obsedanta sa
pasiune. Bine pregătit pentru meritata-i distincție, s-a
prezentat colecționarul de numismatică și filatelie,
Ludvic Schibinschi, un neostenit animator al vieții
culturale la Botoșani, mai ales în mediul tineretului. În
calitatea-i de creator al unor modele pentru generațiile
viitoare, ne-a dăruit surpriza de a-i asculta pe doi tineri,
Ștefan și Paula, participanți la Festivalul ”Seri
Melancolice Eminesciene”.
Doina cântată de Ilie Caraș ne-a amintit din nou
că venim de pe un pământ al pătimirilor și, oricât de
bine și frumos suntem de fiecare dată primiți la baștina
nașterii copilului Eminescu, întotdeauna ne întoarcem
cu drag și nestinsă dragoste la casa noastră, la Cernăuți
– locul nașterii Poetului și Luceafărului Eminescu.
Te iubesc…
Din materialul ăsta sintetic, teribil de rezistent,
se pot încropi poveşti nemuritoare
sau confetti de înlocuit fluturii
în primăverile în care eşti atât de frumoasă,
precum un vers de mătase scris de Dimov....
Şi ce singurătate, Dumnezeule,
să te pot privi şi acum, pe balansoarul din
veranda pustie, să ascult cum îţi leagănă
vântul lumina şi cum îţi înfloresc
culori prelungi printre gene!
Mai sunt şi altele, desigur: te poţi zidi
între aripi de păsări, poţi să uiţi,
sau poţi să închizi fereastra
şi să-ţi ascunzi faţa printre degetele
de la mâna stângă, atunci când te rog,
cu disperare: ucide-mă!
Joc cu spânzurătoare
Sub cerul de pânză roşie şi ovaţii
androizi de plastic se joacă de-a Patria,
inventează şuruburi care nu folosesc
la nimic, arbori cotiţi şi zaruri ale norocului.
Printre umbrele lor se alunecă, printre ei
levitează Ane cu catedrale pe umeri,
cineva uită să plângă, altcineva
fluieră, altcineva sapă şanţuri în osul frunţii.
„Noi...” - spun ei - cu mâinile întinse a rugă.
În timp ce frânele tramvaielor scâncesc
bâjbâind după străzile unei geometri delirante,
drapelele flutură frenetic, cuvintele se aud într-o
limbă tot mai străină, o adolescentă
traversează Calea Lactee, de la ferestrele
unui bloc turn un om oarecare, mai orb ca Homer,
sătul să tot privească în gol,
improvizează o frânghie şi răbdător
începe să se legene, măsurând timpul
care i-a mai rămas de murit…
Lucian MĂNĂILESCU

8
Doina CERNICA
Povești de călătorie: Roata mare
„Cristos înaintea lui Pilat”, „Ecce Homo!”,
„Golgota”. Este aproape întuneric. Și ar fi cu totul
întuneric fără deschiderile din ziduri, mici cât niște
hublouri dreptunghiulare, spre cerul Ierusalimului, din
primele două, și fără orizontul său de luminozitate din
ultimul. Sunt uriașe, peste patru metri pe mai mult de
șase metri fiecare, iar scena Răstignirii chiar pe aproape
cinci metri pe mai mult de șapte. Spațiul de expunere
este pe măsură, dar, cu toate acestea, mulțimile care
asistă la atrocitățile comise împotriva Mântuitorului fac
un pas înapoi, sunt în jurul meu, absorbind aerul, până
când sunt gata să-mi pierd respirația. Vígh István își
împarte privirea între „Trilogia lui Crist” și ochii mei
obligați să se închidă măcar pentru o clipă de odihnă și
de detașare. Sunt copleșită, și pictorul muralist din el
este mulțumit. Poate și debrețeanul care a devenit după
anul 1996, bucuros să ofere iubitoarei de artă și ziaristei
de la Suceava această întâlnire unică, și, din păcate
pentru oraș și țară, repede trecătoare, cele trei trei
tablouri în ulei ale lui Munkácsy Mihály împreună, în
premieră mondială. Născut în Ucraina, cu începuturile
picturii legate de Arad, cu studii la academiile de artă
din Viena, München și Dusseldorf și cu Medalia de Aur
a Salonului de la Paris din 1870, Munkácsy Mihály este
un artist de mare valoare, cum o valoare este și clădirea
în stil neobaroc care o găzduiește, Muzeul Deri în
ansamblu, cu expozițiile sale permanente, istorice, de
artă și din domeniul științelor naturii, străjuit de statuile
lui Medgyessy Ferenc, distinse cu Marele Premiu al
Expoziției Universale de la Paris din 1937. Mai târziu
aveam să constat cu părere de rău că fotografia cu Vígh
István în stânga mea, și cu tovarășii mei de drum,
Constantin-Emil Ursu, directorul general al Muzeului
Bucovinei, și consilierul superior, Ianos Horvath, în
dreapta, cuprindea prea puțin din muzeu și statui,
trecătorul căruia îi încredițasem aparatul gândindu-se în
primul rând la noi. Încercând după aceea să repar răul
imaginii nesatisfăcătoare, la Marea Biserică Reformată
m-am tot depărtat, până am înțeles că trebuie să renunț,
pentru distanța de la care aș fi putut s-o prind în
întregime, aparatul meu declarându-se învins. Așa că
m-am întors și am urcat cele câteva trepte discrete care
duceau la un mic magazin de suveniruri, hotărâtă să o
păstrez doar în memorie și în ilustratele de nepublicat
din cauza inevitabilului drept de autor. Fără să bănuiesc
surpriza care mă aștepta prietenoasă în vitrina sa:
reproduceri, și cu „Nagytemplom”, Marea Biserică
Reformată, și cu „Reformatus Kollégium”, Colegiul
Reformat, chiar și cu „Líciumfa”, arbustul legendar al
calvinismului de la Debrețin (căreia, cu noi în față,
însuși pictorul i-a făcut o poză mai reușită), după lucrări
în ulei de Vígh István.
Vigh Istvan: Colegiul reformat
I-am mărturisit încântarea, fiindcă știu cât de
rar găsești acest gen de recunoaștere populară în vremea
și în așezarea ta, dar artistul a ridicat ușor din umeri: în
lunga sa viață a avut parte de toate. Inclusiv de bogata
personală (pe trei niveluri în turnul Clopotului Rákóczi)
din această Mare Biserică Reformată, monument istoric,
reconstruită pe două rânduri de ruine, ale unei biserici
catolice și ale unui locaș protestant, la începutul
secolului XIX, devenind simbol al orașului după
semnarea aici, de către Kossuth și guvernul revoluționar
maghiar, a Declarației de Independență a Ungariei. A
fost momentul deplin al sentimentului rădăcinilor prinse
în Debrețin pentru arborele-călător Vígh István, după o
viață pe drumuri.
La venire, am urmat o cale scrisă și desenată de
artist, când ajungeți la tabla indicatoare DEBRECEN la
5 km, la vreo 3 km veți trece peste un pod de cale ferată.
După o intersecție mai mare, veți trece pe lângă o
biserică de cărămidă roșie și la prima intersecție mare
o luați la dreapta. Pe str. Burgundia, urmăriți
semafoarele și veți ajunge în spatele Bisericii Mari. Eu
vă voi aștepta acolo la timpul potrivit. Am păstrat-o,
fără să o fi folosit, „navigatorul” mașinii ne-a condus și
ne-a depus fără greș în parcarea întâlnirii, plăcut

9
impresionată de grija pictorului, dar și de neuitarea
limbii române, după decenii petrecute în alte spații
lingvistice, lângă o a doua și apoi o treia soție
unguroaice. Nu am să vorbesc despre prima, româncă, o
profesoară de care mă leagă frumoase amintiri, ca și de
talentatele sale fiică și nepoată, dar nu pot să uit
dimineața în care ne-a însoțit la Clinica Dermatologică a
unui Centru de Sănătate ținând de Universitatea din
Debrețin, împodobită cu două, nesfârșite parcă (150 mp)
picturi murale, „Secetă” și „Sărbătoarea primăverii”,
adică, ne-a explicat, ceva ce vedea, copil fiind întins pe
pământul gol oglindit pe bolta cerească. Darul lui Vígh
István făcut personalului medical de aici pentru calitatea
tratamentului și căldura omenească de care a avut parte
în lunga perioadă de suferință de dinaintea stingerii din
viață soția sa, Dukász Anna, actriță care a dat strălucire
teatrului maghiar din România și cu care, în ipostaza de
scenograf, dar și ca autor de expoziții de pictură, a
realizat manifestări care le-au adus aplauze și cronici
elogioase pe multe meridiane ale lumii.
Vigh Istvan: Marea biserică reformată
În martie, la ceasurile Echinocțiului, vremea e
de cele mai multe ori nehotărâtă, deși gros îmbrăcată,
m-am zgribulit la vederea unei magnolii în floare din
piața Marii Biserici Reformate. Apoi am depășit-o,
sperând că mărțișorul pe care l-am lăsat într-una din
ramurile sale delicate o va păzi de cuțitul înghețurilor
târzii, și am luat-o spre Colegiul Reformat, cu ilustratele
în mână evantai pentru a găsi unghiurile din care Vígh
István îl prinsese în tablourile sale. Previzibil, am
renunțat, greșeam esențial, nu încăpeau în aceeași
uitătură, era ca și cum aveam ochii pe tâmple ca
păsările, ca păsăruicile brune cu cioculețul galben care
săreau cântând pe lângă mine de cum intram în grădina
din spate, ca să ajung în spațiul său de cazare. Cu o
istorie de aproape jumătate de mileniu, această școală
teologică reformată este celălalt pilon la vedere pe care
se sprijină faima Debreținului de leagăn al calvinismului
și deopotrivă temelia pe care s-a dezvoltat universitatea
de azi. Dar motivul pentru care i-am trecut pragul a fost
altul, cu toate că am vizitat atentă și interesată expoziția
de artă religioasă deschisă în muzeul de aici: locul care
mă chema, mă ridica cu toată puterea pe treptele
străjuite de fresce, era Biblioteca. Șase sute de mii de
volume! Scriu cu litere și nu în cifre de teamă să nu se
piardă vreun zero și s-o sărăcesc în gândul cuiva. Biblia
în peste două sute cincizeci de limbi! Azuriul
coloanelor, al rafturilor, al lemnăriei balcoanelor
asociază în sufletul meu de cititoare ideea de carte cu
aceea de celest, nu spunea Borges că își imaginează
raiul ca pe un fel de bibliotecă?, și pentru a doua oară în
Debrețin, după întâlnirea cu Trilogia lui Crist de la
Muzeul Deri, respirația mă ține dreaptă doar mental.
Brusc – nu vom ști niciodată să ne descurcăm
cu adevărat în labirintul amintirilor, cred că o madlenă
nu e îndeajuns, nu poate fi atât de simplu! -, văd cu
ochii minții pe peretele Bibliotecii Bucovinei din
Suceava portretul poetului Constantin Ștefuriuc, fostul
meu coleg de redacție, desenat de Vígh István, și îl aud
pe Vígh István, care stă tăcut lângă mine, vorbindu-mi
cu cuvintele așternute pe hârtia unei epistole despre
Puștiul, „băiețelul sclipitor”: „Am avut cinstea ca
tânărul poet să mă invite să-i visez coperta primei
apariții, a primei cărți. Cenzorii timpului nu au acceptat
grafica mea, dar am primit după ´90 o tăietură din ziar
în care Puștiul publicase desenul meu cu cuvinte de
regret”. Rândurile sale cheamă din amintire un teanc de
scrisori, scrisori tip Vígh István, cu plicul și cu hârtia
preschimbate în file de album de reproduceri după
lucrările sale. Oare câți lucrători poștali nu-i vor fi
descifrat, poate și reținut numele, intrigați de podoaba
lor neobișnuită? Două dintre acestea, cu Nicolae Labiș
și casa părinților poetului din Mălini vorbesc de un alt
puști drag inimii sale. Ei nu mai sunt, „e-un cântec tot
ce sunt”. Și iată, dintr-odată, copleșitoarea Bibliotecă a
Colegiului Reformat din Debrețin, cu sutele sale de
biblii și miile sale de cărți vechi pline de înțelepciune
declamă, șoptește, murmură poezie în limba română!
Oriunde, cărțile cărți cheamă, le dislocă din memorie,
dar este nevoie de forța poeziei ca să le miște spre
sufletul nostru ca râurile curgând spre mare.
Doamna Julia, ziaristă de profesie, fiica unui
fost primar al Debreținului, ne așteaptă la cină, „vă
invităm la noi!” spune ferm artistul, așa că urcăm scările
blocului galben din zona universitară a orașului până la
primul etaj, cu amabilități și sărutări de mâini pentru
Doamna casei, care înțelege și surâde, deși nu vorbește
românește. Încăperea ar putea să fie spațioasă, dar nu
are cum, cu tablouri pe pereți, cu șiruri de lucrări cu fața
ascunsă sprijinite una de cealaltă, cu pânze, cartoane
rulate, care dublează grosimea zidurilor. Îmi imaginez
că un adăpost antiatomic sau o navă cosmică numai
pentru familia Vígh, tot așa ar arăta. Pictorul povestește,
noi îl ascultăm, Julia îl urmărește, reconstituind
narațiunea după expresia sa și a noastră. Când îl evocă
pe fostul său profesor, Baronul de Löwendal, îmi dau
seama cât de mult seamănă în dragostea comună pentru
spectacol, rol, teatru. Masa este plină de bunătăți, dar nu
reușesc să le savurez, cu ochii pierduți în tablouri, unele
prototip, altele variante, pe teme nu o dată de acasă:
„Halmeu. Biserica protestantă”, „Gurghiu: Brazi cât

10
vezi cu ochii”, „Adam și Eva de la Pojorâta”, „Toamnă
la Bacău”, din alte părți, „Ghețarul de la Atabascha, în
vecinătatea Alascăi”, „Sub Crucea Sudului (lângă
Melbourne)”, „Chalmieux (la poalele Alpilor
Francezi)”, și din acasa de acum, „Catedrală la Pădurea
Mare din Debrețin”, „Secetă în Hortobagy”. Și des,
motivul arborilor-oameni, cu rădăcinile în pământ și
ramurile în cer – „Vântul de primăvară, valuri aduce...”
Dar cel mai mult îmi creează cu misterul lor o
neașteptată tensiune interioară lucrările făcute sul,
întoarse, rotite în ele însele, gata să-și ia zborul din
apartament, precum mesajele încredințate mării,
oceanului timpului de căpitanii rămași ultimii pe puntea
corăbiei.
În camera cu tavanul foarte înalt de la Colegiul
Reformat, ceea ce dă o anume ambiguitate luminii,
cameră de trei paturi în care sunt singură, îmi desfac în
voie darul primit de la Vígh István, un dar extrem de
prețios, pe care aveam să-l răsfoiesc până înainte de
ivirea zorilor. Într-o casetă, pe 211 foi de hârtie cretată,
A 4, povestea vieții sale, „Din Halmeu, prin Suceava,
New York și Queanbeyan, la Debrețin”, dedicată Juliei.
Depănată în maghiară, pe revers, cu reproducerea, pe
avers, a 211 de lucrări, majoritatea, și a câtorva
fotografii ale pictorului sau ale unor prieteni cu lucrări
ale sale: pictură în ulei, grafică în tuș, pastel, sculptură,
frescă, mozaic, tehnici mixte. Firește, povestea nu pot să
o citesc, dar o știu în bună măsură, din interviuri, din
scrisori, din fragmentele traduse în românește și
publicate în paginile săptămânale de Literatură și Artă
pe care le realizez pentru cotidianul „Crai nou”
Suceava. În date, poate fi restrânsă la nașterea pe 13
august 1936 la Halmeu, în România, la perioada
studiilor (1954-1960) la Institutul de Arte Plastice
„Nicolae Grigorescu” București, cu un deceniu de
profesorat și muncă de metodist la Suceava, cu un lustru
la Direcția Monumentelor Istorice și de Artă și ca
scenograf la teatrul Maghiar de Stat din Sf. Gheorghe,
cu zece luni în Frankfurt pe Main, cu domiciliul
douăzeci de ani la New York, din care cinci, cu toții în
slujba artei, în Australia și Noua Zeelandă, ca în 1996 să
se stabilească în Debrețin. Membru al Uniunii Artiștilor
Plastici din România, membru al Societății Naționale a
Pictorilor Murali din SUA, precum și membru al al
Societății Artiștilor Plastici din Ungaria și al Societății
Pictorilor Maghiari. Multe peisaje, multe portrete,
compoziții. Toate sub semnul unei binefăcătoare
seninătăți și a unei clocotitoare bucurii de a trăi și de a
picta. Foarte multe cu arbori-oameni, fiindcă iubind
iubirea și arta, Vígh István iubește mai ales copacii,
vitalitatea, durabilitatea și frumusețea lor. Cu nostalgia
călătorului care visează limanul, statornicirea.
„Cum se numesc?” îl întreb, fermecată de
păsărelele negre cu cioculețul auriu care sar cântând
dulce pe lângă noi în grădinița Colegiului. Vígh István
își înalță mâinile, ca și cum s-ar preda: „Chiar nu-mi
aduc aminte cum li se spune în românește!”Apoi
schimbă vorba, vom merge în pustă, la Hortobagy, să-i
vedem picturile făcute pentru o grădiniță și spațiul
încărcat de memoria Annei, care vibrează încă de
versurile recitate de ea. Este plin de însuflețire, copiii,
educatoarele, personalul primăriei îl întâmpină cu drag,
și de dragul său și pe noi. Pentru mine totul se petrece
ca o înaintare printre lucrările de aici și ca o întoarcere
în cele din caseta albumului-carte. Cea de-a 212-a are
deja fața terminată, mai rămâne de scris reversul. Este o
lucrare de grafică, în tușuri color, și se intitulează
„Roata Mare”. Când am văzut-o prima dată, m-am
gândit la rotirea fără istov a roții unei mori pe apă de
odinioară, azi, câte mai sunt, închise în muzee ale
satului, ca zimbrii și alte făpturi pe cale de dispariție în
păduri-rezervații. Acum, după întâlnirea cu lucrările
rotite în jurul propriei povești ca ghemele de lână,
„Roata Mare” are ceva din drumul pictorului Vígh
István, al unui arbore în mers.
La Halmeu ne oprim, ca să-i vizităm expoziția
permanentă, donația făcută așezării natale. Anna în
costum de ceardaș, portrete, peisaje. Expoziția este
trecută pe cartea de vizită a localității. Autoritățile o
arată cu mândrie turiștilor, oaspeților. La Suceava, cele
mai la vedere sunt mozaicurile de marmură concepute și
realizate după absolvirea facultății, împreună cu
profesorul și colegii prieteni Ghiță Popescu, Nuni Dona,
Virgil Almășanu și Constantin Crăciun, pe fațadele a
patru blocuri de pe calea principală a orașului. Se
numesc „Baladă bucovineană”, „Arcașii lui Ștefan”,
„Dimineața”, „Tinerețe”, dar, când le privesc, fie de pe
trotuarul de vizavi, fie de lângă ele, înălțându-mi
privirea, îi văd numai pe cei cinci pe schele, entuziaști,
plini de elan și de încredere. Aveau o lume de cucerit, se
aflau acolo, pe oceanul timpului ca pe o corabie, iar la
Roata Mare a cârmei, Vígh István, cel mai tânăr dintre
toți, își flutura bereta de catifea, salutând viitorul.
Eram încă în expoziția din Halmeu, de-abia
acum luîndu-ne cu adevărat rămas bun de la artist, când
ușa s-a deschis aproape trântit de contabila de la
primărie, abia respirând din cauza grabei, dar bucuroasă
că a izbutit să ne mai prindă: „Doamnă, Maestrul Vígh
István m-a sunat din Ungaria și m-a rugat să vă spun
doar atât: «Mierlă». Se numește mierlă!” Uneori doar
așa sună, simplu, mesajul unui om, unui artist care nu se
lasă niciodată învins.

11
Adrian MUNTEANU
POVEŞTI FĂRĂ SFÂRŞIT
(jurnal de călătorie artistică în Canada)
Episodul 19
Marți, 1 iulie 2003, Montreal
Ziua Canadei. Ziua aleasă de nativii zonei pentru
a se muta. A se vedea relatarea pentru radio. Ziua
recunoașterii unei scăderi în tonusul călătoriei mele.
Fără telefon (încă neinstalat), fără Internet, fără un suflet
binevoitor care să mă scoată la întâlnire cu orașul, par
rupt de lume. În această situație mă îndrept spre Silvia.
Silvia cea bătută, cea bruftuluită, Silvia, un copil cu
suflet de adolescent, la cei 15 ani ai ei, Silvia care pare o
menajeră în casa în care locuiește numai cu bărbați.
Unul neajutorat, domnul G., care o întreabă pe ea până
și unde îi sunt slipii, care o caută și îi dă sarcini pentru
lucruri mărunte pe care le-ar putea face singur, iar tonul
cu care o face e deseori inacceptabil pentru mine.
Celălalt, tatăl ei, un om dur și rudimentar, dar care o
iubește în felul lui, cel ce țipă la ea și îi dă lecții de bună
purtare și de inițiativă casnică, când el însuși ar trebui să
primească astfel de lecții. Silvia pe care n-am văzut-o
ieșind din casă, structurată mai degrabă ca o închisoare
pentru ea, a venit spre mine ca o salvare de moment, iar
eu, în subsolul ce mi s-a rezervat, am stat de vorbă cu
ea, stăpânindu-mă cu greu să nu-mi arăt lacrima din colț
de suflet, mila însoțită însă de speranță. Am vorbit
amândoi o jumătate de zi, cu pauze impuse de poruncile
pe care le primea de sus. M-a întrebat la început cum am
făcut spectacolul pe care îl văzuse, iar eu i-am povestit
totul, ca unui om mare, începând cu publicarea cărților,
până la definitivarea recitalului și a turneului Adică
munca de documentare pentru a scrie 365 de basme în
versuri, energia de a reuși să scriu câte un basm în
fiecare zi, gândul de a realiza cu aceste basme o rubrică
radiofonică, ceea ce mi-a și reușit la Radio Târgu
Mureș, efortul de a distribui, prin popasuri la fiecare
școală generală din județul Brașov, câte 4000 de
exemplare din fiecare dintre cele trei cărți, colaborarea
cu copiii care au realizat unele ilustrații la basmele
mele, construirea recitalului selectând unele basme
scrise, având în atenție tematica diferită, de la lacrimă la
zâmbet, de la tristețe la bucurie și visare.
Am întrebat-o și eu apoi, solicitând-o să-mi
răspundă numai dacă vrea să vorbească despre asta cu
un străin ce eram, ce s-a întâmplat cu școala ei, de ce
n-a trecut clasa. A început să-mi spună totul, cu lux de
amănunte, cu plăcerea de a se destăinui cuiva care o
asculta cu suflet deschis și nu cu intenția de a-i aduce
noi reproșuri. O făcea cu tragere de inimă, ca și cum de
mult aștepta pe cineva căruia putea să i se destăinuiască.
Tatăl ei o înscrisese în clasa a VII-a la o școală privată
care este mult mai pretențioasă decât una de stat. Poate
că era un gest frumos de părinte care dorea ca fata lui să
învețe la cele mai bune școli. Din păcate, volumul de
muncă era unul ucigător, fără pauze și recapitulări,
bazându-se doar pe cunoștințele anterioare în totalitate
asimilate. La franceză mai ales, dar și la alte materii,
unde se pare că avea ceva probleme de scriere, au fost
suficiente câteva neînțelegeri acumulate pentru a nu mai
putea face față ritmului impus. Așa a ajuns să fie
declarată repetentă. M-am liniștit, pentru că îmi
băgaseră cei mari în cap ideea că e sărăcuță cu duhul.
Ce lipsă de înțelegere, ce superficialitate, ce catalogare
pripită și chiar răuvoitoare! Silvia mi se părea un copil
normal, chiar cu o sensibilitate specială. Poate nu era
cea mai sclipitoare inteligență din lume, dar nici la
extrema cealaltă nu era. Urmează acum să meargă la o
școală de stat. Singura ei jenă era de a nu afla noii ei
colegi că ea repetă clasa. Acasă simte că are probleme,
că e obositor să fii singură printre bărbați care nu au
capacitatea și bunăvoința de a o înțelege, cu problemele
specifice vârstei ei, și nici sentimentul că pot și trebuie
să o ajute. Cu toate acestea, ea îmi spunea că îi înțelege,

12
le iartă greșelile și ar dori să iasă cu ei în oraș ca o
adevărată familie, lucru care nu s-a întâmplat niciodată.
Nu se poate sprijini pe ei nici la lecții. Unul spune că e
prea ocupat, celălalt că nu pricepe. Într-adevăr, tatăl ei e
omul schelelor, al cărămizilor, și nu al hârtiei și
creionului. În această situație, o admir că are tăria să nu
se lase calcată în picioare și le răspunde deseori, sătulă
de atâtea reproșuri și chiar violențe, justificate sau nu.
Așa am aflat ce a generat ieri ploaia de lovituri care s-a
abătut pe capul ei. Domnul George avea clienți, veniți
chiar în ziua mutării. Cățelușul Lulu, o bombonică de
cățel, blând și afectuos, intrase și el în cameră, iar
domnul George a strigat după Silvia ca să-l scoată de
acolo. Când a ajuns Silvia, Lulu lingea mâna unuia
dintre musafiri. Înfuriat, domnul G. a luat în fața ei
cățelul și l-a izbit de perete, apostrofând-o pe fată că nu
vede ce face, că nu are grijă să-l țină deoparte. Pe loc,
din bărbia cățelușului, care a icnit cu spaimă,
deznădejde și surprindere, a început să se prelingă un
firicel de sânge. Mai târziu, s-a constatat că nu mai
poate călca pe un picior. Fata, într-un acces justificat de
furie față de tratamentul la care a fost supus cel mai bun
prieten, a ridicat cățelușul în brațe și a ieșit trântind ușa.
Imediat a năvălit afară din cameră domnul G. care, după
ce a ajuns-o pe Silvia, a început să o lovească peste cap,
spunându-i: să nu-mi mai trântești niciodată ușa în nas!
Ieși afară din casa mea! După umilință, a venit și replica
fetei, pe cât de surprinzătoare pentru vârsta ei, pe atât de
justificată, ca o salvare prin contraofensivă: Nu ies! Este
și casa mea!
Ar putea spune cineva că replica fetei este
insolentă? Ea conține, mai degrabă, o mostră a
instinctului de conservare. Între sentimente pentru
familia ei incompletă, de aceea deformată, și deziluzia
pentru lipsa de înțelegere și de suflet din jurul ei, Silvia
a găsit puterea să nu se lase călcată în picioare. Sincer
i-am admirat puterea și maturitatea și chiar dacă semăna
cu un complot împotriva celor mari, am îndemnat-o ca
și pe viitor să nu se lase, să-și spună cuvântul, chiar cu
riscul de a mai primi corecții fizice și înjurături. I-am
mai spus că viața o obligă să se maturizeze mai repede,
dar asta îi va aduce avantaje mai târziu.
O singură nemulțumire mai persista în sufletul
Silviei, care părea să fie de acord cu rezolvarea propusă
de mine. Va fi foarte greu când va avea un prieten. În
primul rând, va fi foarte greu să fie primit în casă,
considerat, mai degrabă, un intrus care vine să o fure
sau să-i facă rău. Apoi și dacă va intra, băiatul va fi
neplăcut surprins de felul în care vorbesc și se poartă
adulții casei, de bădărănia lor. Aceasta s-ar putea să-l
îndepărteze. I-am spus că va trebui să-l pregătească
înainte, să știe la ce se poate aștepta și să nu se mire.
Dacă ea va intra în casa unui băiat, deloc învățată cu așa
ceva, deloc sfătuită de acasă, Silviei îi e teamă că va
face o greșeală, că va spune ce nu trebuie, ceea ce o va
descalifica în fața părinților lui. La această problemă,
din nou sensibilă, eu am sfătuit-o să aibă încredere în
puterile ei, să fie mereu ea însăși și să fie convinsă că
sentimentele adevărate vor triumfa. I-am dat adresa
mea, îndemnând-o să-mi scrie dacă are nevoie să se
destăinuie cu ceva și promițându-i că-i voi răspunde,
sfătuind-o cum voi ști mai bine. O clipă m-am gândit că
aș fi dorit să-mi fie fiică. Probabil altele ar fi fost
relațiile de familie.
Toată ziua am simțit-o pe aproape. O căldură
binefăcătoare și necesară se instalase în noua casă de pe
15 Avenue. Dacă un alt ordin ar apărea sau un strigăt de
reproș, era suficient să-și îndrepte privire spre mine, să
ne privim în ochi, pentru ca liniștea să se așeze pe
chipul fetei de 15 ani.
A fost ziua Silviei din Montreal. O canadiancă zâmbind
frumos românește.
Seara, la grătarul instalat în curte, domnul George
îi spunea lui Petrică ce mult am vorbit eu astăzi cu fiica
ei, iar Petrică părea să-mi mulțumească pentru asta.
Atunci mi-am permis să le spun că Silvia e o fată bună,
sensibilă și că ar trebui să se gândească la vârsta ei și la
iubirea și grija pe care trebuie să o simtă în jurul ei. Mi
s-a părut că înțeleg și sunt de acord, lăudându-mi
calitățile pedagogice. Dar pentru cât timp?
Niciun foc de artificii pe cerul Montrealului de
ziua Canadei.
Miercuri, 2 iulie 2003, Montreal
O altă zi cu închisoarea în suflet. Din fericire, de
dimineață s-a repus telefonul în funcțiune, o șansă de a
mă strecura afară. Internetul însă, nu va funcționa până
când voi pleca eu. Primesc, în sfârșit, un telefon de la
Sorina. Are examene sâmbătă, a intrat total în ritmul de
aici, dar ne-am propus să ne vedem sâmbătă, după
spectacolul de la Val David.
Mă sună Sami Pirău să mă întrebe ce am mai
făcut. Ce puteam face fără telefon? Mi-a spus de Școala
românească și m-a îndemnat să multiplic afișele și să le
duc la magazinul Bourette, de unde se aprovizionează
românii. Am dat telefon la Școala românească și mi-a
răspuns doamna Alice Tofan care se întâlnește sâmbătă
cu copiii și părinții pentru a merge la un muzeu și îi va
îndemna să vină la spectacolul de duminică. Mi-a dat și

13
adresa unui brașovean. Cu el am discutat mai mult. Are
56 de ani, dar e cam bolnav.
Am fost cu domnul George la magazinul
românesc, după ce am multiplicat afișul în 20 de
exemplare. Un magazin modest ca aspect interior, dar
cu produse de-ale noastre: slănină excelentă, sărmăluțe
în foi de viță, varză murată etc. Domnul George a luat o
bucată de slănină și apă minerală Borsec.
Seara, un alt grătar, stropit cu bere. Mâncarea de
seară e multă, ca să suplinească faptul că nu se mânâncă
decât de două ori pe zi. Petrică îmi povestește viața
familiei lui dintr-un sat dâmbovițean și amintește de
grija pe care o mai poartă părinților. E din topor, dar are
suflet. Fratele Vasile bate câmpii. Când pleacă la
culcare, Petrică îmi mărturisește că s-a săturat de el, că
îl va trimite acasă, deoarece îi e rușine cu felul în care se
poartă, cu bețiile și inconștiența lui. În Canada trebuie
muncit pe brânci, trebuie să dovedești că ești de
încredere și gata de treabă la orice oră.
A trecut cam repede și fără folos o zi care ar fi
trebuit să fie importantă.
Joi, 3 iulie, 2003, Montreal
Ziua mea de evadare. Domnul George mă duce în
centru și mă lasă acolo toată ziua. Exact ca la Ottawa.
Lucrul mai bun este că mă voi duce unde voi vrea și voi
vedea cu ochii, iar seara dau un telefon, spun numele
intersecției unde mă aflu și voi fi pescuit. E simplu și
fără emoții. Dimineața mâncăm, îmi iau câteva
sandvichuri și apă și plecăm. Sunt lăsat la basilica Notre
Dame. Pare o copie a celei de la Paris. Intră grupuri de
străini, dar pentru vizitatorii ocazionali costă bani și
nu-mi permit nimic pentru distracția mea. Prin poarta
deschisă văd incinta imensă, cu o luminație albastră,
discretă și mirifică a sculpturilor de pe pronaos.
Câteva cheiuri pe care m-am plimbat: Jacques
Cartier, King Edward, Quai de l‘Horloge (este și piața
în care pictorii fac portrete), St. Denis, strada cu
restaurante, grădini și case la ușa cărora se ajunge pe
scări metalice. Mi se pare imaginea definitorie a
Montrealului.
Mă plimb pe străduțele din jurul catedralei. Văd
un magazin de cadouri. Ce mult l-am așteptat, pentru
suvenirurile necesare celor de acasă. Umblu prin el
îndelung, fără să știu că în Montreal sunt străzi întregi
cu asemenea suveniruri. Noroc că nu cumpăr nimic din
primul moment și am răbdare să văd ce se mai poate
găsi. Observ, în sfârșit, că străzile sunt înțesate cu
asemenea magazine, semn că turismul e înfloritor. Mă
uit prin cele mai multe pe care le întâlnesc, fără a le
putea epuiza. Dau de străzi ticsite cu galerii de artă, ca
și la Vancouver. E tărâmul artiștilor. Din păcate, la o
primă impresie, mi se par puține lucruri de valoare
incontestabilă. Mai mult încercări, experimente
contemporane. Multe încropeli cu iz comercial și
variante de artă naivă. Ajung și la faleza râului St.
Lorain, unul dintre cele mai mari din lume, cel care
ajunge până la Niagara și produce superbul spectacol
văzut cu numai câteva zile înainte. Stau înșirate yahturi
superbe, cu bărci cu motor și huse pentru geamuri. Sunt
destule vaporașe care fac curse de agrement.
Orașul e dominat de trăsuri dichisite, trase de cai
și conduse de vizitii care cunosc două limbi, dau
indicații călătorilor despre locurile în apropierea cărora
ajung. Stau pe iarbă o jumătate de oră, mănânc ce îmi
pregătisem în plasă și beau o jumătate din conținutul
sticlei de apă minerală. Mă mut apoi pe o bancă pentru a
scrie în jurnal o oră și jumătate. La un moment dat, se
întețește vântul și îmi zboară pe neașteptate câteva foi
adăugate agendei mele cu 365 de pagini, umplută cu
notațiile de până acum. Fug după ele. O foaie este prinsă
de o negresă care stă cu mine pe bancă, alta de o fată de
pe o bancă alăturată căreia îi spun în fugă „merci!” și
fug după ultima pagină pe care o prind pe șinele căii
ferate din apropiere. La întoarcere recuperez și celelalte
foi din mâna celor două tinere femei cărora le
mulțumesc cu o reverență. Plec apoi într-o nouă
descindere prin magazine până când dau de unul ceva
mai ieftin. Iau două farfurii cu decupaj, având ilustrate
din Montreal pe fund, patru cănițe, cât paharele de țuică,
cu însemnele Canadei, seturi de pixuri, pixul cu ursuleț
pentru Raluca, conserva din care iese un ursuleț pentru
Medeea, două bloc-notes-uri cu imagini din Montreal
imprimate discret pe fiecare pagină. De la un alt
magazin iau două perechi de cercei din argint aurit
pentru Viorica și Medeea, evident cu frunza de arțar ca
model. Din alt magazin, după îndelungi căutări, aleg un
tricou gros pentru Viorel, cam deschis la culoare, dar
singurul care mi s-a părut potrivit de mărime. Sper să-i
fie bun. Ajung din nou pe strada St. Denis care poartă
toate însemnele caracteristice ale Montrealului, de la
casele cu scări metalice, la terase și restaurante, unul
lângă altul, în stil european. Reușesc să intru și în
basilică. Spre orele serii nu mai este cu intrare. Are
însemnele clasicismului în exterior și ale barocului în
interior. O lumină discretă străbate rândurile de bănci și
îți țintuiește privirea asupra catapeteasmei, cu sculpturi
în mărime naturală ale lui Dumnezeu, ale sfinților pe

14
laturi, ale lui Iisus răstignit, asistat de cele două femei,
ale mielului. La bază, sunt sculpturi ale unei mase de
oameni care ascultă predicile lui Iisus și ale Cinei celei
de Taină. Lumina care le mângâie pe toate acestea e
discret dispusă, în nuanțe albăstrii. Pe laterale,
geamurile cu vitralii compun scene diverse, începând cu
Potopul, alternate cu picturi biblice de mari dimensiuni.
Grupuri de lumânări în tuburi colorate aduc atmosfera
de reculegere. Mă rog în tihnă, cu certitudinea că te poți
ruga oriunde, căci oriunde este Dumnezeu. Ajung într-o
piață unde se desfășura Festivalul Internațional de jazz.
Acorduri interesante, grupuri profesioniste, lume multă.
Din păcate, nu prea mai am timp mult de ascultat, se
face seară.
Pe la ora 19 dau telefon și după o jumătate de oră
mă ia domnul George. Acasă este domnul Mântulescu și
Carmen, fata cea mare. Ajutaseră în continuare la
aranjatul lucrurilor.
Mâine este o înmormântare la biserica unde voi
avea spectacol duminică și domnul Țăranu a dat telefon
indicându-ne să postăm acolo afișe cu spectacolul meu.
Am stabilit că o vom lua și pe Silvia. Apoi se profilează
o nouă descindere în oraș, de această dată însoțit de
tânăra mea prietenă. Ce mult își dorește să iasă din casă.
Picături de ploaie, binefăcătoare.
(Va urma)
FAPTE CULTURALE
„Alecsandriada”
Inițiativa – lăudabilă și îndrăzneață în egală
măsură – a unui universitar și critic literar, Ioan Dănilă,
precum și a unui poet cunoscut, Dumitru Brăneanu, a
făcut ca Bacăul să se bucure de un nou festival, dedicat
lui Vasile Alecsandri. În perioada 7-10 iunie, orașul a
găzduit manifestări care să-l readucă în atenția
publicului pe cel care a lucrat la temelia culturală a țării
și a intrat, de-o bună bucată de vreme, într-o nedreaptă
uitare.
Scriitori, critici literari, elevi și studenți din țară și
din Republica Moldova și-au dat întâlnire sub semnul
poeziei solare, în miros de tei, ca să colinde prin locuri
străbătute cândva de pașii „veselului Alecsandri”, să se
bucure și să se întristeze în egală măsură, căci, dacă
scrierile „bardului” au rezistat în timp, nu la fel s-a
petrecut cu casele prin care a trecut și pe care Bacăul nu
le-a putut conserva. Râvna profesorului Ioan Dănilă este
însă departe de a se fi sfârșit, așa că mai există un bob
de speranță: cine știe, poate că se va mai recupera măcar
casa dintre blocuri, suferindă sub ploi, zăpezi și atacuri
ale celor mulți și fără adăpost.
Vineri, 9 iulie 2017, în cadrul Reuniunilor
Culturale „Alecsandriada” au fost decernate premiile
concursurilor organizate sub egida acestui festival. De-a
lungul a două zile, manifestările au cuprins o serie
întreagă de activități constând în conferinţe („Geografie
literară: A-ul şi B-ul literaturii române, ivite în Bacău”),
colocvii („Alecsandri, azi”), dezbateri, spectacole,
expoziţii documentare („Alecsandri, băcăuanul”),
recitaluri, itinerarii turistice locale („La pas prin urbea
poetului şi a familiei sale”), lansări de carte şi publicaţii
(„Cărţi, reviste, autori”) ş.a. Creatori de literatură și, în
genere, creatori de cultură sau simpli consumatori ai
actului artistic, cu toții au participat, cu emoție și
entuziasm la sărbătorirea marelui poet, adevărat simbol
identitar al culturii române.
Festivitatea de premiere a marcat finalul ediției
din acest an, iar câștigătorii celor cinci secțiuni ai
concursului au fost:
Secțiunea „Debut poezie pentru tinerii creatori până în
35 de ani”:
1. Zetu Dana
2. Ionică Elena Valentina
3. Vieru Olga
Secțiunea ”Debut dramaturgie pentru tinerii creatori
până în 35 de ani”:
1. Diaconu Cosmin
2. Chifani Elena-Diana
Premiul de excelență ”V. Alecsandri” – poezie:
1. Nicolae Spătaru
Premiul de excelență ”V. Alecsandri”- dramaturgie:
1. Savin Viorel
Premiul de excelență ”V. Alecsandri”- pentru critică și
istorie literară
1. Crăciun Victor
Acest proiect cultural a fost organizat de către
Consiliul Judeţean Bacău, Primăria municipiului Bacău,
în colaborare cu Inspectoratul Școlar al judeţului Bacău,
Universitatea „Vasile Alecsandri” din Bacău, Uniunea
Scriitorilor din România – filiala Bacău, Colegiul
Naţional „Vasile Alecsandri” şi Societatea Cultural-
Știinţifică „Vasile Alecsandri” Bacău.

15
Daniela TOMA
O Ană desculță desenează în aer prima
ninsoare
trasez linii lângă un zid,
ele se învârt în jurul meu şi mă ridică pe vârfuri,
se strâng tot mai mult peste coaste,
în văzul tuturor
de fapt, nu e decât apă limpede şi proaspătă
pe care n-o pot opri să nu subţieze lumina
îmi spune că mă numesc Ana,
că-mi va fi mereu sete şi voi rămâne singură
sfertul de ceas n-a venit astăzi,
eu am tot trasat linii lângă un zid
şi am tăcut
firul de sânge care se scurge de sus
e o femeie tânără ce-ţi oferă vin
şi-ţi şterge apoi fruntea
stai liniştit, Manole
şi zidurile încep de-acum să se înşele!
mă chem şi mă vreau lângă mine
ca o rădăcină din altă rădăcină
trupul meu, preludiu înviat, se face steag alb
şi mişcă tăcerea de aici spre alt refugiu
abia după aceea se uită la mine
nu ştiu de ce îmi doresc să dispar,
să profit de absenţa mea,
să nu fiu în locul spre care mă îndrept
mă chem,
mă las mie să-mi ţin de urât
ating cu degetele tot ce nu este în mine
mă iubesc ca şi când aş fi alta, Ană
de ce trebuie Ana să fie o femeie
când de fiecare dată toţi suntem înzidiţi
în pereţii imaginari ai unui trup pe care nu-l alegem
şiruri de ziduri
şi un Manole răsărit din fiecare dintre noi
înalţă
trup, ochi, minte, cuvânt
toate nişte biserici în care bâjbâim ceva numit
leagăn de zile amestecate bine
răsfoit de ochi, de palme și de buze
trupul Anei devine neîncăpător
zece mii de ochi uimiți
îl zidesc într-o beție nou-nouță
dintr-o altă viaţă
o ultimă poruncă se face auzită:
ridică-te femeie și umblă!
poţi tu să-mi spui acum dacă mâine aerul va fi împânzit
de toate Anele ridicate din moarte
ca dintr-un spectacol pentru soldaţi?
şi dacă vreuna dintre ele va striga către colecţionarii
de drame săptămânale: sunt mare! copiii mei
sunt trupul meu,
am un singur braţ şi o viaţă ce-mi cântă încă pe sub
haine,
o medalie din cârpă de doliu îmi atârnă greu pe piept,
mă vezi?
poate că nu mă vezi, dar ascultă: tuşesc pe trei voci,
cobor lumina în pivniţă ca un ţel suprem
şi sădesc o Ană mai mică sub zid
la început am fost aproape împreună cu umbra,
am mers cu spatele într-o icoană de sticlă
şi-am sărutat-o de multe ori
în mintea mea, ştiam cât durează înălţimea
corectă prezentată celor mulţi şi celor puţini,
în mintea mea, nu contează până când va rămâne închisă
culoarea celor două lanţuri ce strâng iadul,
în fiecare zi mai cuprind în mine o măsură de umeri şi
ziduri,
mă dezlipesc de pe oasele mele care nu tac,
nu mă gândesc la trupul meu sau la cel al Anei
decât atunci când i se face frig unui steag alb
sau mai degrabă unui fulger lacom înecat de ruleta
rusească
şi, aşa cum îi stă bine purtătorului de împuşcături pe
dinafară,
în cele din urmă, voi ameninţa o minune cu sfârşitul
lumii şi,
înainte de a ne înghiţi pe toţi,
o voi trezi blând şi adânc din somn
mă scoate din minţi că nebunii ăia cu pancarte au avut
dreptate!

16
Mihaela MALEA STROE
O zi la New York
Anno Domini 1980. Absolvisem, la Cluj,
Facultatea de filologie (română – franceză) şi, printr-o
minune pe care n-o pricep nici astăzi, primisem viza
română pentru o vizită de cinci săptămâni în Canada. Se
cuvine, totuși, să mărturisesc o ghidușie la care am
recurs înainte de primirea vizei. Dosarul pe care urma
să-l depun la miliție pentru pașaport și viză trebuia să
conțină, pe lângă alte acte, o cerere de plecare aprobată
de Universitate/ Rector (pe-atunci, dl. prof. Ion Vlad).
Legea interzicea, însă, astfel de aprobări pentru studenții
din ani terminali și absolvenți, prin urmare am primit
rezoluție negativă. Când am primit-o, mi-a fost limpede
că, depusă la dosar, mi-ar fi pecetluit refuzul
autorităților. M-am tot gândit ce să fac și, cum nu
trecuse mult de când încheiasem anul terminal de studii,
am riscat. Am rupt documentul, m-am dus la secretara
facultății, i-am povestit situația și am rugat-o cu cerul și
cu pământul să-mi elibereze o adeverință simplă,
antedatată, că sunt studentă în anul IV, s-o depun la
dosar în locul cererii respinse de Rectorat. Doamna,
foarte cumsecade, a acceptat, chiar i-a plăcut
„complicitatea”. Mizam pe faptul că milițienii nu vor ști
că, la filologie, anul IV era an terminal. Pesemne așa a
și fost, n-au știut, de vreme ce, după câteva săptămâni,
lucru oricum rarissim pe-atunci, dosarul a fost aprobat și
viza acordată. „Scăpam” interdicţiilor, ieşeam din ţară
în lume, eram uimită, curioasă şi fericită.
Nu mă opresc însă aici asupra periplului
canadian, ci asupra popasurilor la New York, prilejuite
de legăturile între cursele aeriene ce m-au purtat de la
Bucureşti la Saskatoon (în august) şi retur (în
septembrie). Adică vreo două ore la dus şi alte ore (23)
la întors. În total, 25 de ore la New York. Wow! Era
ceva, la vremea şi vremurile acelea!
Despre primele ore petrecute pe tărâm american
n-ar fi multe de spus. Poate doar că, deîndată ce am
coborât din avion pe aeroportul „J.F.K.”, am avut
sentimentul straniu că pătrund, prin pânza unui ecran
panoramic, într-un film ce devine parte a vieţii mele,
într-o lume supradimensionată, şocantă mai ales pentru
un european întâiași dată scăpat din țarcul comunist.
Am găsit de mirare că oamenii care populau această
lume nu erau de mărime direct proporţională cu aceea a
clădirilor trufaşe construite de ei. N-am fost copleşită de
emoţii admirative ci, mai degrabă, apăsată de
nepotrivirea dintre ce visasem şi ce aflam dincolo de
ocean. Aterizarea pe „J.F.K.” a fost, la propriu şi la
figurat, o coborâre din nori... cu picioarele pe pământ.
Întâlnirea cu primul cetăţean american a fost nu
atât plăcută, cât dilematică. Vameşul pus să verifice
bagajele călătorilor (în cazul meu – bagajul de mână, că
atât aveam!), făcuse figură de ofiţer auster şi meticulos,
aproape ostil, dar (paradox??!!) trecusem pe sub nasul
lui ca prin brânză, având în bagaj o interzisă sticlă cu
ţuică de (a)casă şi câteva caise, tot interzise, pe care o
mătuşă din Bucureşti mi le înghesuise în sacoşă la
plecare („că sunt proaspete, azi le-am cules din grădină,
le mănânci tu pe drum”). Nu le mâncasem. Şi nici nu le
menţionasem în declaraţia vamală. Îmi pregătisem o
scuză străvezie („I don’t understand english”) dacă aş fi
fost luată la întrebări. Dar n-a fost cazul. Nu mi-e
lămurit nici acum dacă vameşul cu pricina a fost
superficial şi neatent sub masca unei austere
meticulozităţi sau îngăduitor şi a încălcat voit, sub
masca ostilităţii, nişte restricţii semiabsurde.
Singura bucurie limpede, în primele ore de popas
american, a fost că, în aeroport, mi-am reîntâlnit, după
ani şi ani, o profesoară din gimnaziu. Ne-am recunoscut,
eleva şi dăscăliţa, ne-am îmbrăţişat şi am exclamat în
tandem „ce mică-i lumea!!!”. Era bucuria întâlnirii
printre străini cu cineva de-acasă. Fie şi o întâlnire
fulgurantă, într-o sală de aşteptare...
Cam atât a fost la dus. La întoarcere avea să fie
ceva mai mult şi ca timp, şi ca experienţă.
Era, cred, 11 septembrie ’80. Am ajuns, tot pe
„J.F.K.”, cu o cursă canadiană, pe la 7 p.m. Legătura
spre Bucureşti – abia a doua zi, la 6 p.m. Aşadar...
aproape o zi de petrecut în N.Y., cu vreo 40 de $ în
buzunar, pe lângă banii de cazare.
M-am instalat la un hotel din vecinătatea
aeroportului, i-am uitat numele. În cameră – aer umed,
cald, greu respirabil. Am dat drumul aparatului de aer
condiţionat. Alt necaz: aparatul, probabil defect,
hodorogea ca un motor de tractor. Cum să dormi? Nu
mi-a trecut prin gând să reclam la recepţie, nu aveam
exerciţiul revendicărilor.
Am aţipit abia spre zori când, între două rele, am
pus pace cu aerul umed şi am oprit „vocea” progresului
tehnic. M-am trezit târzior şi am ratat micul dejun inclus
în preţul cazării. Amănunt neglijabil, întrucât mă aflam
la N.Y., vremea era frumoasă, ispita de a vizita o parte
din marele oraş – irezistibilă, iar ocazia – unică. Ştiam
că, în câteva ore, nu voi descoperi duhul Americii, dar

17
metropola respira acolo, atât de aproape! Se cuvenea să
fructific şansa.
Am coborât la recepţie să predau cheia şi să cer
sfaturi turistice. Recepţionera, extrem de amabilă, ai fi
zis prietenoasă, m-a întrebat dacă mă aflam pentru
prima dată la N.Y. şi, cum am confirmat, a încropit o
schiţă a posibilului meu traseu: staţii de autobuz, de
metrou, străzi, câteva obiective... Schiţa a fost asezonată
călduros cu alte „ingrediente”: să nu-mi ţin poşeta
atârnată liber pe umăr, s-o ţin sub braţ, să evit gangurile,
să nu mă angajez în discuţii inutile sau, la nevoie, să am
maaare grijă cu cine intru în vorbă, să încerc să par
„de-a casei”, să cumpăr o hartă a N.Y., dar să o consult
cât mai discret etc., etc., etc. Ascultând-o, începuse să
mi se clatine hotărârea de a vizita oraşul, condiţia mea
privilegiată de turist aducând cu aceea a potenţialei
victime. Totuşi, am dat-o pe glumă şi, în engleza mea
modestă, i-am spus recepţionerei: „well, if I have to die
today in N.Y., so be it!” Ea a râs, eu am râs, am depăşit
momentul de ezitare şi am pornit all alone în mica
aventură.
Un taxi special, cu tarif standard (parcă 3 $) şi
traseu fix m-a dus până la prima staţie de metrou. Mă
aşteptam ca taximetristul să-mi spună o vorbă-două
despre ceea ce merita văzut din mers de-a stânga şi de-a
dreapta şoselei, dar omul, cu multă amabilitate, a repetat
avertismentele recepţionerei: poşeta, gangurile, intrarea
în vorbă, harta..., grija de a nu se vedea că sunt străină,
sau, Doamne fereşte!, dezorientată.
Aha, mi-am zis: nu-i vorba de o dulce prietenie
spontană „transoceanică”. Oamenii aceia erau amabili,
politicoşi, zâmbitori în virtutea meseriei, a statutului de
„funcţionar” şi, tot aşa, din rutină, îi îngrijora soarta
mea. Grija lor venea dintr-o obligaţie de serviciu de care
se achitau conştiincios, în vorbe învăţate pe de rost. Nu
ştiu ce sperasem, ce iluzii îmi făcusem, dar mă
cuprinsese o uşoară dezamăgire.
Am ieşit repede din starea aceea. Urma prima
mea călătorie cu metroul. Am coborât destul de
nonşalant în staţia indicată pe schiţa recepţionerei, am
identificat linia şi m-am aşezat la coadă la un ghişeu de
unde se cumpărau – nu mai reţin exact – bilete sau fise
de călătorie. Când am ajuns la rând – ghinion!
Vânzătoarea, o afroamericancă simpatică, dar tare
grăbită, mi-a returnat bancnota şi... Dumnezeule! Ce
debit verbal! Nu înţelegeam ce îmi tot cere, ba vorbind,
ba gesticulând. Clar: eram în impas. M-am dat la o
parte, simulând că aş căuta ceva în poşetă şi, pe furiş,
am studiat coada, să văd cui aş putea cere ajutor fără să
încalc recomandarea de a avea maaare grijă cu cine
intru în vorbă. Un domn cărunt, mititel mi-a inspirat
încredere şi, când a ajuns la ghişeu, l-am rugat să-mi
spună ce voia vânzătoarea de la mine. Ha, ha! Voia
„mărunt”, nu avea să-mi dea rest la bancnotă!
Americanul acela (evreu originar din Budapesta, aveam
să aflu) cunoştea unsprezece limbi, printre care –
norocul meu ! – şi franceza. În plus, urma să coboare la
staţia unde trebuia să cobor şi eu, iar de acolo o parte
din traseul meu coincidea cu drumul lui la banca unde
lucra. Amabil, politicos şi zâmbitor, mi-a venit în ajutor
şi... nu din obligaţie de serviciu. Conversaţia în franceză
a fost relaxantă. Domnul „bancher” mi-a arătat, din
mers, cam ce ar merita să văd în peregrinarea mea prin
city (Fifth Avenue, desigur), apoi am intrat într-o
librărie de unde a cumpărat şi mi-a dăruit o hartă a N.Y.
La un moment, dat am văzut o coadă enormă – peste
250 de persoane! Cozi, în ţara mea, da, erau la ordinea
zilei (la ulei, la zahăr, la făină, la carne, la pâine...). Dar
în plin centru new-yorkez?! Domnul cel mărunţel m-a
lămurit: era coada la o expoziţie de pictură: o
retrospectivă Picasso, un eveniment rar. Deh, cozi şi
cozi!!! Nu peste mult, m-am despărţit de ghidul meu ad-
hoc. Am rătăcit de una singură pe străzi. Cu poşeta
atârnând liber pe umăr, dar evitând gangurile şi
conversaţiile inutile, cosultând discret, când şi când,
harta şi ceasul, să nu pierd avionul de Bucureşti.
Privit de jos în sus, spre vârfurile zgârie-norilor,
N.Y.-ul mi se arăta rece, arogant, apăsător. Privit de sus
în jos, spre pulsul străzii, mi se arăta murdar, pestriţ,
foarte gălăgios, aglomerat peste măsură şi mult, mult
prea grăbit.
Mi se făcuse foame. Un prânz adevărat nu-mi
permiteam. Am dat o avere, vreo 3-4 $, pe două inele de
cocă prăjită în ulei ce aduceau cu papanaşii gustoşi de
acasă. Dar... bleah! Pe cât arătau de bine în rumeneala
lor, pe atât erau de necomestibile! După două tentative
din care m-am ales doar cu un oribil gust de amoniac,
am aruncat „achiziţia” la primul coş de gunoi. Nu că
strada ar fi fost curată. În privinţa mizeriei semăna cu
străzile de acasă, dar când toţi aruncă pe jos, parcă din...
spirit de frondă îţi vine să arunci la coş! Mi-am
cumpărat, apoi, patru nectarine uriaşe, dulci şi mustoase
(californiene, cred), care mi-au ţinut şi de foame şi de
sete până la masa din cursa de întoarcere.
M-am retras din zarva metropolei, am aprins o
lumânare, am tăcut în rugăciune şi m-am recules în
Catedrala St. Patrick. A fost clipita de tihnă în ziua
aceea. M-am simţit bine, ca acasă, un acasă în
conotaţiile lui sacre, de dincolo de vremelniciile
lumeşti.
În drumul-retur spre hotel au mai fost două
întâlniri de luat în seamă.
Una – în staţia de metrou, când m-am interesat
unde să cobor ca să iau autobuzul spre hotel.
„Selectând” dintre cei de pe peron o persoană de
încredere, m-am adresat unei doamne cu alură
intelectuală. Mi-a răspuns cu o bunăvoinţă mai presus
de convenienţe, am călătorit o parte din drum împreună,
ne-am împrietenit şi, câţiva ani buni după aceea, chiar
am corespondat. Era de origine poloneză. Nu ştiu de ce
s-a aşternut apoi tăcerea, dar, cu siguranţă, mi-ar fi
plăcut să mai ştim una de alta.
A doua întâlnire a fost pe stradă. Ieşisem din
subteran şi căutam staţia de autobuz. Pe trotuar – mai

18
nimeni. O doamnă, trecută bine de a doua tinereţe,
venea din sens opus. Am apreciat că e de încredere şi,
pe când să ne intersectăm, am zâmbit, am dat să întreb
unde e staţia, dar n-am apucat să spun decât „excuse me,
will you tell me...” că doamna a intrat vizibil în panică,
şi-a strâns (din reflex?!) poşeta sub braţ, şi, fără cuvânt,
a grăbit tare pasul, privind cu jumătate de chip întors
peste umăr (să vadă dacă nu cumva o urmăresc?!). În
timp ce se îndepărta, eu am rămas locului, cugetând ca
ardeleanu’, la scena abia petrecută. Figură fioroasă – nu
aveam. Îi zâmbisem firesc. Mă adresasem paşnic,
politicos. Lumina zilei stăpânea strada. Nu mulţi, dar
mai erau trecători prin zonă. Totuşi, biata femeie, a
întruchipat instantaneu groaza şi a luat-o urgent la
sănătoasa. În ce fel de lume trăia?! Era, lumea ei, mai
bună decât a mea?
Au reverberat atunci în gândul meu sfaturile
standard ale recepţionerei, ale taximetristului şi n-am
mai fost foarte sigură că America e paradisul visat.
Am găsit destul de uşor staţia, urmând indicaţiile
unei vânzătoare dintr-un magazin alimentar. Şi n-am
pierdut avionul întoarcerii la răul de acasă. Altul decât
răul din străini, poate mai rău, dar mai... familiar, mai
previzibil, un rău ştiut şi, de aceea, parcă mai uşor de
„păcălit”, de ocolit sau de sabotat. Între două pâini rele,
mi s-a părut atunci că... mai bună este cea de acasă.
(în Information Bulletin nr. 1, ian.-martie 2007, Jackson,
Michigan)
Florin COSTINESCU
Finaluri de sonete
Cercuri după cercuri...
Maria, cercuri după cercuri numeri,
fără sfârşit e jocul lor – mister...
le prinzi din ape, le-nvârteşti pe umeri,
când râzi le despleteşti în cer,
Şi-atunci în rara clipă-s fericite,
că universul le-a făcut orbite...
Mai pot spera o ploaie...
Mai pot spera o ploaie, o frunză lăcrimând,
pentru pământul care în palma lui mă ţine?
Când simt nevoie-n juru-mi de gestul unui sfânt,
eu îl provoc, Maria, şi el se naşte-n tine...
În fiecare clipă în ochii tăi cuminţi
oficiază tineri şi subţiratici sfinţi...
Mai ales seara
Seara mai ales, când
lucrurile îşi uită numele şi
se despart de marginile lor
intrând în iarba blândă
a crepusculului –
seara, mai ales
când privirea se lasă învinsă
de mirajul nesăţios
al umbrei –
mai ales seara,
mă restitui puţin câte puţin
folosind metoda adunării simple-
multe sunt de adunat
din incendiul zilei –
gesturi, cuvinte, presimţiri,
umilinţe,
câteodată chiar sânge…
Pe toate le adun
găsindu-le locul iniţial
şi atunci
o mică sărbătoare se-ntâmplă
în fiinţa mea întregită,
vai, doar,
până a doua zi…
SUPREMUL PARADOX
sunt
atotdistrugătorul: Dumnezeu
m-a pictat până şi-n
icoane
când am vrut să
distrug şi icoanele – Dumnezeu mi-a
zis: “aici este centrul
distrugerii a toate: nu poţi să
distrugi centrul atotdistrugerii – şi să rămâi
atotdistrugător”
am înţeles – deşi
cu amărăciune – privesc – mereu
la povestea dubioasă a
icoanelor: ştiu acum că
acolo mi-e atotputerea – că acolo e
de acolo mi se trage – acolo se
opreşte – la
hotar - atotdistrugerea – supremul
paradox
Adrian BOTEZ

19
Limba română este casa în care
locuiesc
Interviu cu poeta Doina Onica (Suedia)
- Pentru biografia oricărui scriitor, perioada formării
intelectuale, a studiilor și a lecturilor este importantă.
Ce vă aduceți aminte despre această etapă?
- Perioada mea de formare este legată de liceul de la
Siret, orășel din Bucovina unde am copilărit și am trăit
adolescența. Am trăit într-un mediu de familie în care se
punea mare bază pe învățătură, idee promovată mai ales
de tatăl meu. Am avut noroc și de profesori foarte buni.
Mulți au fost tineri și căpătaseră repartiție la Siret, dar
majoritatea au fost dascăli cu vechime și care
contribuiseră la păstrarea Siretului ca un loc de
învățământ important.
- Ați terminat o facultate cu profil științific, biochimia la
Universitatea din București. Cum v-ați apropiat de
literatură?
- M-am simțit totdeauna atrasă de literatură. Nu am
făcut însă nici o încercare de a scrie literar cu excepția
unui mic jurnal de elev care, din păcate, s-a pierdut. În
cariera mea de cercetător am scris însă numeroase
articole științifice. Deci aveam experiența scrisului, dar
în cu totul alt mod. Mi s-a întâmplat ca în momente de
mare emoție și suferință să scriu spontan versuri. Ele
veneau de la sine ca într-un șuvoi, o poezie era gata pe
nerăsuflate. Ele au fost găsite într-un sertar de soțul meu
și vor constitui, după 30 de ani, nucleul volumului
intitulat Poezii apărut în 2005. Durerea este atemporală
și se pare că mereu aceeași. Am luat în serios scrisul cu
mult mai târziu, odată cu dorința de a povesti istoria
familiei mele. Muriseră ambii părinți, mai era în viață
sora mamei și am zis „acum ori niciodată”. Aveam
nevoie de un interlocutor să mă ajute să pun cap la cap o
cronică de familie și să reconstitui cadrul istoric. Aveam
deja 52 de ani. A fost o muncă anevoioasă, de vreo cinci
ani, căci scriam doar seara câte puțin. Mătușa mea,
devenită interlocutorul meu, îmi răspundea la întrebări
pe măsură ce eu înaintam. Cum pe vremea aceea exista
doar poșta convențională, totul mergea încet. Soțul meu
este din Cluj și întâmplarea a făcut ca fratele lui din Cluj
să vină în vizită iar eu să-i spun, într-o doară, că scriu la
o carte deși știu că nu am cum să o public, dar scriu și
scriu căci nu mă pot opri. El a reacționat prompt. „Scrie,
te pot publica la Cluj” a spus, ceea ce s-a și întâmplat.
Așa am ajuns clujeancă și am „intrat” în literatură.
- Care sunt scriitorii care v-au modelat în tinerețe?
Care sunt scriitorii și cărțile pe care le citiți astăzi?
- În tinerețe mi-a plăcut Tudor Arghezi. Am și astăzi
volumele lui. Mi-a plăcut mult să citesc piese de teatru,
facultatea de chimie nu era departe de Teatrul Bulandra
și mergeam deseori la spectacole. De neuitat a rămas
să-l văd pe Liviu Ciulei în Play Strindberg de Friedrich
Dürrenmatt. Cred că teatrul mi-a oferit un fel de magie,
ca un dialog la care participam și eu în tăcere. Aș
menționa câteva cărți importante din perioada debutului
meu: Dunărea de Claudio Magris, În Patagonia de
Bruce Chatwin și Poezii de Giorgos Seferis (Premiul
Nobel pentru Literatură, 1963) numit și poetul pietrelor.
Astăzi citesc cu plăcere cărțile lui Lucian Boia, aș vrea
să știu mai multe despre România.
- Când ați părăsit România și în care circumstanțe?
- Am părăsit România în primăvara anului 1984. Am
participat la un simpozion de biochimie în Austria și de
acolo am plecat în Suedia. Pe vremea aceea Suedia nu
cerea viză pentru români. Aveam o prietenă în Suedia,
ea nu avea banii necesari pentru a-mi plăti un bilet de
avion de la Viena la Stockholm, dar a apelat la un
profesor de biochimie de la Facultatea de Medicină din
Uppsala. El mă cunoștea din activitatea mea științifică și
a plătit biletul de avion.
- Cum v-ați acomodat cu noua viață, cea din exil?
- Începutul a fost, puțin spus, șocant. Drum de
întoarcere nu exista. În timp m-am acomodat foarte
bine. Am învățat repede limba suedeză, iar știința cu
care m-am ocupat este universală. Cheia adaptării într-o
altă țară este limba și meseria. Biochimia este foarte
practică și se caută peste tot. A fost sprijinul meu
indiscutabil, a făcut parte din identitatea mea. Am putut
colabora cu alți biochimiști de la egal la egal. Mi-a dat
independență și prețuire. Este însă mai greu ca scriitor
unde dependența de limbă este cu mult mai mare și unde
trebuie să nimerești în cercurile potrivite care „te înalță
sau te coboară”. Am încercat să stabilesc contacte cu
scriitori suedezi, dar am eșuat ca să zic așa. Contactul cu
scriitori români care trăiesc în Suedia nu a fost nici el o
reușită, nu am putut depăși o stare de politețe și atât.
- Sunt mulți scriitori care își părăsesc limba maternă și
încearcă să se impună în cultura țării de adopție.
Dumneavoastră ați ales să scrieți în românește. Cum se
explică această alegere?
- A scrie în limba maternă mi-a dat un mare confort
sufletesc și stabilitate. Puteam să exprim nuanțe fără
șovăială. Limba este principala unealtă a unui scriitor.

Spații culturale nr 53/2017

Empfohlen

Empfohlen

Weitere ähnliche Inhalte

Was ist angesagt?

Was ist angesagt? (20)

Ähnlich wie Spații culturale nr 53/2017

Ähnlich wie Spații culturale nr 53/2017 (20)

Mehr von Silvia Sofineti

Mehr von Silvia Sofineti (20)

Spații culturale nr 53/2017