1. Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului
Inspectoratul Școlar Județean Ialomiţa
Liceul Pedagogic „Matei Basarab” Slobozia
VEŞNICIA S-A NĂSCUT LA SAT
- Eseuri Ediţia a II-a
Ediţie coordonată de:
Prof. Maria Ionaşcu
Prof. Silvia-Ioana Sofineti
Prof. Elvira Vlad
Editura STAR TIPP

2. Coperta: Mircea Gabriel Nistorescu
Redactor: Silvia-Ioana Sofineti
Lector: Elvira Vlad
2

3. Argument
Volumul de față s-a născut la finalul celei de-a doua edi ții a
proiectului ”Veșnicia s-a născut la sat”, lansat de Liceul Pedagogic
”Matei Basarab” în anul 2010, în parteneriat cu școli din mediul rural
din județul Ialomița și sub patronajul Inspectoratului Școlar Județean
Ialomița.
La apelul Liceului Pedagogic ”Matei Basarab” au răspuns și
acum multe școli, considerând că este foarte important să ne aducem
aminte constant de unde venim și încotro ne îndreptăm, că rădăcinile
noastre nu pot fi negate, în ciuda avalanșei de elemente moderniste și
postmoderniste care ne asaltă viața.
De data aceasta, volumul este închinat Fiilor Satului, acelor
oameni care, prin faptele lor sau felul lor de a fi, au contribuit
simțitor la păstrarea spiritului românesc. Preoți, învățători, profesori,
cântăreți, oameni politici sau simpli săteni se regăsesc în aceste
pagini necuprinzătoare pentru sufletul lor. Contemporani sau nu, Fiii
Satului de Azi îi omagiază pe Fiii Satului de Ieri, încercând să
trezească sentimentul de apartenență la ceva esențial. Nu putem
evolua dacă ne ignorăm rădăcinile, nu putem fi oameni adevărați
dacă uităm că ancora spiritului nostru se află în folclor, în ceea ce
generațiile actuale iau în derâdere sau nu cunosc.
Acest volum este și un semnal de alarmă: fuga la oraș
distruge satul, mai ales spiritual. Împrumutăm sărbători de la al ții, ne
mândrim cu personalități străine, dar îi uităm pe cei de lângă noi, pe
românii care nu au făcut umbră pământului degeaba, ci au vrut să
lase ceva în urma lor, ceva care să păstreze intact spiritul românesc.
Mulțumim, așadar, celor care au făcut posibil acest volum
de eseuri, profesorilor și elevilor din școlile înscrise în concurs și, în
egală măsură, colegilor de la Liceul Pedagogic: prof. Elvira Vlad,
prof. Silvia Sofineti, prof. Maria Petrescu, prof. Mircea Nistorescu,
prof. Nelu Polizu.
3

4. Prof. Maria Ionașcu,
director al Liceului Pedagogic ”Matei Basarab”
Slobozia
CRUCILE CÂMPIEI
Se spune că omul este făcut să strângă în pumni granit şi să
simtă cum îi curge printre degete nisipul, şi această dramă îl face
măreţ, căci efortul său uriaş pentru a dăinui o clipă mai mult în lume,
înseamnă chiar jocul spiritului, când omul are impresia fulgurantă că
posedă universul. De unde să luăm lecţia biruirii zădărniciei, dacă nu
din jocul spiritului? Căci numai jocul îl defineşte şi îl întăreşte pe om
4

5. în faţa privirilor morţii. Căutarea egoistă a voluptăţilor spiritului
sporeşte clipa, o umple cu pasiuni şi o epuizează în braţele divinităţii.
Moş Luca era pietrarul satului, care făcea cruci din bucăţi de
piatră. Moş Luca Pietrarul, aşa îl numeau oamenii din sat şi de
primprejur. Dis-de-dimineaţă dalta pietrarului săpa cu sunet de clopot
mistic în calupul de piatră. Zi după zi. El era filosoful de care are
nevoie ritmul simplu al vieţii ţărăneşti, iar opera sa era o adâncă
zguduire sufletească, era emoţie mistică, umilă, care nu se ivea din
piatră, ci de sub pleoapa eternităţii.
Aşa l-am cunoscut eu pe bătrânul pietrar: filosoful care
închidea în piatră clipa, mânuia piatra ca pe o melodramă mângâiată
de lumina spiritului, o scobea, o convulsiona, o calma, făcând-o să se
nască şi să moară după bunul plac al pasiunii sale, al tristeţii sale, al
aspiraţiei uneori deznădăjduite către eternitate şi absolut. Căci ce este
crucea, dacă nu semnul absolutului? Meşterul pietrar, legănând
meditaţia, descoperise poate că drama acestei lumi trecătoare se află
în adâncul păcii din calupul de piatră, iar armoniile mute zăvorâte în
ea se transformau în flacără sub loviturile sale de daltă. Bătrânul era
legat cu lăcomie de unica formă pe care o meşterea şi care îl chinuia
prin faptul că nu-i putea poseda niciodată pe deplin ideea.
El, moş Luca, mi-a dezvăluit-o şi mie într-una din acele zile
ale copilăriei mele cu simfonii autumnale, cu parfum de lacrimă şi
culori tandre. Mi-a vorbit despre meseria lui, dar nu numai atât: mi-a
spus cu vorbe simple toată splendoarea crucilor cioplite de-a lungul
vremii de mâinile sale noduroase şi de sufletul său ostenit. O poveste
simplă în dezmăţul acelei toamne. A desenat pe pământ cu degetul
două linii intersectate la mijloc şi mi-a spus cum că una dintre linii o
împarte în două părţi egale pe cealaltă: o parte raţiunea – Dumnezeu
Tatăl –, cealaltă parte iubirea – Dumnezeu Fiul – iar punctul de unire,
Sfântul Duh. Mi-a luat mâna şi mi-a făcut pe chip semnul crucii:
„Vezi, aici pe frunte arătăm pe Dumnezeu Tatăl, adică raţiunea, aici
pe piept în dreptul inimii Îl arătăm pe Dumnezeu Fiul, adică iubirea,
şi împărţim pe jumătate distanţa dintre Tatăl şi Fiul printr-o linie de
la un umăr la celălalt.” Am înţeles de la bătrânul meşter că
asemănarea dintre chipul lui Dumnezeu şi chipul omului este crucea
cu care este binecuvântat întregul univers. Dumnezeu, stăpânul
cerului şi al pământului, are înfăţişarea crucii şi, asemenea Lui, omul
rătăcitor poartă în propria-i înfăţişare tot crucea, căci echilibrul fără
5

6. greşeală al Marelui Stăpân este dăruit şi omului umil sub forma
crucii. Raţiunea şi iubirea sunt puse în balanţa din cruce şi în om.
Crucea sălăşluia în rugăciunea câmpiei, dar răsuna în
sufletul meu deschis de copil, şi o înţelegeam aşa cum înţelegeam
adâncul haotic al stelelor în întunericul tainic al nopţii. Iar moş Luca
spunea cuvinte ca nişte lovituri de daltă peste sentimentul neantului.
Ştia bătrânul cioplitor în piatră că îmi dăduse prin cuvintele lui
îndrăzneala de a întinde mâna spre Dumnezeu, că îmi descoperisem
divinul din inimă şi trup, că descoperisem poezia rănilor lui
Christos?...
Crucea… Refuzăm să interogăm această formă austeră,
păstrându-i spiritul nedivulgat, acoperindu-l de vălul greu al tainei
divine. Crucea, cea mai consolatoare imagine a sentimentului religios
îi conferă omului chipul cel mai emoţionant… iar piatra… care
închide în sine o imensitate ameţitoare a dramelor pe care Dumnezeu
le hărăzeşte omului… Ţăranul, cu firea lui simplă şi precisă, n-a avut
forţă să înalţe catedrale, dar a păstrat în memoria inimii sale
esenţialul: crucea de pe turle şi din altare.
Mă fascina la pietrarul bătrân din satul copilăriei mele nu
atât cum cioplea piatra, cât cum o aşeza după ce o meşterea, nu în
cimitire, ci pe margini de drumuri ori la întretăierea lor, ori lângă
fântânile singuratice din mijlocul câmpurilor. Oamenii comandau
bătrânului meşter crucile sculptate şi apoi le aşezau câte două, câte
trei şi rareori una singură pe întinderea câmpiei. Meşterul însuşi le
planta acolo unde-i spuneau oamenii. Silueta crucii de piatră pe
orizontul câmpurilor dezlega intuiţia, tainele şi izvoarele lirismului,
beţia libertăţii de a-ţi imagina. Astfel că nu ştia nimeni sigur de ce
acele cruci existau acolo, dar ştiau toţi că erau nişte repere: ale
sufletului, ale mişcării omului pe drumurile de ţară, ale timpului, ale
misterelor metafizice. Sau poate erau doar nişte locuri de restaurare a
sufletelor duse din această lume când vreun descântec le chema pe la
răspântiile drumurilor în miez de noapte… sau poate – cine ştie? –
numai desfăşurarea moralei divine pe întinderea câmpiei…
Crucile de pe marginea drumurilor sau de la intersecţii au
perpetuat biografii şi obiceiuri vechi şi, sub lipsă de armonie formală,
ele seduc pe trecător, îi spun povestea unor câmpuri întinse, a unor
drumuri bătătorite de mii de paşi, a unor oameni şi evenimente, sau a
unui meşter care şi-a încredinţat sufletul consumat de pasiune unui
simbol al perfecţiunii. Sufletele se bulucesc ostenite de vremuri sub
6

7. bolta bisericii căutând mângâiere metafizică ori taine ale existenţei
care să le redea vigoarea, dar pe la răscruci de drumuri ne aşteaptă
cea mai înaltă eleganţă spirituală – Dumnezeu. Iisus Christos se
amestecă printre oameni.
Fiecare intersecţie de drumuri era pe vremuri un punct de
plecare. Drumeţii se întâlneau la cruci, se odihneau la umbra lor sau
îşi făceau planuri, porneau apoi pe drumurile promise de ele. Crucile
din marginile drumurilor de ţară nu erau monumente, erau prezenţa
divină care te călăuzeşte, erau… câte alte înţelesuri… Acolo, pe
câmpurile cu muzici austere unde cuvântul îngheaţă pe buzele
poeziei, acolo erau şi mai sunt încă poemele acumulate în tăcerea
străbunilor, tainice, singuratice: crucile Bărăganului.
L-am preţuit pe moş Luca, cum de altfel l-au preţuit toţi
oamenii din sat pentru neoboseala muncii sale, pentru poezia pietrei
pe care a scris-o cu dalta şi a dedicat-o nesfârşitului câmpiei şi
drumurilor noastre prin această lume.
Astăzi, când trec peste câmpurile copilăriei mele, văd
crucile de piatră presărate prin anume locuri, pe unde odinioară erau
drumuri sau încrucişări de drumuri, ori fântâni semeţe. Astăzi este
doar câmp, unde se întretaie destinele şi hazardul, ori încă se mai
adapă sufletele din bucuria trecerii spre Dumnezeu. Le văd şi tac.
Cuvintele ar sfărâma tainele câmpiei. Crucile albe de piatră de la
răspântiile drumurilor nasc mistere…
Într-o zi, moş Luca a plecat pe un drum de ţară la capătul
căruia era o cruce măiestrită în piatră de un poet… sau de un om.
Prof. Cociorva Ion
Şcoala cu clasele I-VIII Grindu
7

8. CĂMAŞA DE IN
Era toamnă. Soarele nu mai zâmbea la fel că odinioară.
Frunzele dansau un dans ameţitor, îmbrăcate în veşminte cărămizii.
Era dansul lor de adio. După ce îşi încheiau reprezentaţia, cădeau pe
pământ şi lăsau apoi vântul să le împrăştie trupurile şi să le jelească
cu un şuierat rece. Picături de ploaie începuseră să cadă. Zgomotul pe
care îl făceau atunci când cădeau pe acoperişul casei semăna cu
ropotul făcut de caii haiducilor care, odinioară, cutreierau codrii. În
aer plutea un miros de tristeţe şi melancolie. Eu rămăsesem cu gura
8

9. căscată, privind acest dans vegetal, de la fereastra casei şi mă
întrebam: oare câţi dintre noi ştiu să aprecieze frumuseţea lucrurilor
simple, aparent banale? Se pare că acel iz de melancolie şi tristeţe
fusese atât de puternic, încât ochii au început să-mi lăcrimeze. O
lacrimă curse lin de pe obrazul meu şi atinse podeaua.
Totul îmi părea un déjà vu. În urmă cu câţiva ani, vremea
era la fel de tristă că şi azi. Atunci, bunicul meu s-a alăturat frunzelor
şi şi-a lăsat sufletul purtat de vânt. În acea zi se stinse. Era ca şi cum
aş fi fost un glob de cristal spart în bucăţi. Atunci, o bucată din mine
a fost pierdută pentru totdeauna. Era un om extraordinar. De la el am
învăţat foarte multe lucruri. Am învăţat că, atunci când îmi este bine,
să mă bucur şi să ajut pe alţii. Am învăţat că, dacă viaţa m-a trântit la
pământ, nu trebuie să rămân acolo, trebuie să mă ridic în picioare, să
ridic capul sus, să o privesc în ochi şi să îi râd în faţă. Tot el m-a
iniţiat în tainele şahului şi m-a învăţat că un rege adevărat rămâne pe
câmpul de bătălie până la capăt. I-am revăzut în memorie imaginea
de bătrân înţelept.
Tot ceea ce mi-a rămas de la bunicul meu sunt nenumăratele
amintiri şi învăţături pe care mi le-a dat de-a lungul timpului şi o
cămaşa de in, care, dacă ar putea vorbi, ar spune poveşti atrăgătoare,
mai vesele sau mai triste. El o avea de când era flăcău. Avea
cincisprezece ani când mama lui, străbunica mea, i-a dăruit-o. Atunci
erau alte vremuri. Oamenii erau toţi veseli, puternici, sănătoşi şi
frumoşi. Ca şi mine, bunicul meu a copilărit într-un sat, departe de
agitaţia urbană. În acel sat, oamenii se hrăneau cu produse făcute de
mâinile lor: legume cultivate în grădina din faţă casei, brânză şi lapte
date de văcuţa din grajd, carne şi ouă, toate din gospodărie. Sătenii se
cunoşteau între ei, iar dacă un copil nu saluta pe stradă, afla imediat
tot satul. Era decenţă, bună creştere şi spirit de obşte.
Cămaşa de in a bunicului a văzut toate aceste lucruri şi
multe altele. A avut suficient timp. Deoarece familia noastră nu era
atunci una înstărită, cămaşa era mai mare, nefiind pe măsura
bunicului meu. Astfel, bunicul a purtat-o de la cincisprezece ani până
la două zeci şi opt de ani. Peste cămaşa de in a bunicului a alunecat
uşor, precum apa unui pârâiaş de munte, firul anilor. Ea i-a fost
întotdeauna alături şi niciodată nu l-a dezamăgit. A fost alături şi în
ziua în care a întâlnit-o pe cea care avea să îi fie alături mai bine de
patru decenii... Atunci era o frumoasă duminică de vară. Duminica
era pe atunci zi sfântă, nu aveai voie să munceşti, ar fi fost mare
9

10. blasfemie. Fiecare om mergea de dimineaţă la biserică pentru a-şi
purifica sufletul, după care, cu mic cu mare, toţi se strângeau în
centrul satului pentru a cânta şi pentru a juca în horă. În timp ce
copiii stăteau cuminţi pe margine şi încercau şi ei să înveţe paşii,
ţinerii jucau şi se veseleau. Astfel, fetele tinere şi băieţii tineri veneau
aici pentru a-şi găsi perechea. Cămăşi de in ca a bunicului erau pe
fiecare fecior, la zi de sărbătoare. Bătrânii priveau de pe margine, iar
când băiatul lui cutare punea ochii pe o fată, începeau să vorbească
între ei, spunând atât vorbe bune, cât şi vorbe rele pentru viitorii miri.
Aşa, bunicul meu, un june cu ochii negri ca noaptea şi părul
ca abanosul, îmbrăcat în cămaşa lui de in albă pe care niciodată nu
puteai observa nici cel mai mic fir de praf, a început să danseze cu
bunica mea, o tânără subţirică, cu ochii albaştri precum marea.
Atunci când dansau, se priveau în ochi, iar obrajii li se îmbujorau ca
un trandafir care vara înfloreşte. Sudoarea muncii n-a trecut vreodată
prin cămaşa de sărbătoare a bunicului. Parfumul fetei pe care el o
învârtea la horă, îl făcea să o îmbrace cu şi mai multă plăcere.
Astfel, după un an în care, în fiecare duminică dansau şi se
veseleau, cei doi au hotărât să îşi unească destinele. Aveau
nouăsprezece ani atunci. A fost, după cum spunea bunicul, ziua în
care el a început să vadă totul într-un alt mod. Cerul plin de nori
înfricoşători ca balaurii îl vedea albastru şi pur precum ochii bunicii.
Câmpul aspru şi uscat era acum neted şi catifelat precum obrajii
bunicii, pe care i-a sărutat de atâtea ori. După un an, iubirea lor a fost
pusă pentru prima oară la încercare.
La douăzeci de ani, băieţii plecau în armată, de unde se
întorceau bărbaţi, căliţi pentru greutăţile vieţii. La fel şi bunicul meu,
care a lăsat în urmă pe bunica şi pe mama mea, care în vremea aceea
încă era purtată de bunica în pântec, şi a plecat şi el să înveţe cum să
îşi servească scumpa lui patrie. Atunci, o lacrimă a udat pânza de in.
Plecase de acasă un bărbat firav, iar peste doi ani se întoarse un
adevărat bărbat; puternic, atât la trup, cât şi la minte. Avea douăzeci
şi doi de ani când s-a întors. Atunci a strâns-o prima oară pe mama la
piept şi a sărutat-o pe frunte.
Din păcate, n-a stat multă vreme, căci a venit războiul.
Îmbrăcat în cămaşa lui de in, a plecat să îşi apere ţara pe care el o
iubea la fel de mult că pe bunica: cu sinceritate şi pasiune. Încă doi
ani petrecuţi departe de familie. Singurul mod în care putea vorbi cu
10

11. bunica erau scrisorile scrise cu litere de sânge, pe care bunicul meu i
le trimitea.
Bunica aştepta întotdeauna cu nerăbdare veşti de la cel pe
care îl alese să îi fie alături la bine şi la rău. Când deschidea
scrisoarea şi citea: „sunt bine şi mă voi întoarce curând acasă”, inima
îi tresărea de bucurie.
După doi ani, bunicul apăru din nou în pragul casei. Totul
era la fel. Doar că acum mama era o fetiţă frumoasă, iar bunica era şi
mai fermecătoare decât o lăsase bunicul atunci când a plecat. Întors
de pe front, cu cicatrice trupeşti şi sufleteşti, singura care rămăsese
neschimbată era cămaşa de in pe care o avuse ca scut şi mângâiere.
Venise vremea să pună deoparte cămaşa de in care începuse să îşi
piardă din strălucirea pe care o avea altădată. Dar n-a pus-o.
Împreună au trăit un an de vis. Când nu muncea, bunicul era
mereu prin grădină cu fetiţa lui şi o învăţa tainele naturii. Bunica
stătea pe prispă, tricotând ba un pulover, ba o căciulă şi zâmbea.
Aceasta era însă liniştea dinaintea furtunii. Peste ţară s-a lăsat
negura neagră a persecuţiilor. Îmbrăcat în cămaşa sa albă, a plecat de
acasă fără să ştie încotro. A sfârşit aruncat într-o celulă rece. Acolo
simţea pecetea timpului, cu parfumul bunicii, cu sudoarea jocului de
la horă, cu praful de puşcă din tranşee, cu lacrima caldă a feţei
blajine, cu scâncetul pruncului strâns la piept, cu greutăţi, bucurii,
dezamăgiri şi împliniri.
A stat 3 ani, în aceeaşi temniţă rece şi sumbră, după care
paşii lui au călcat din nou pe drumul libertăţii. De data aceasta era
definitiv. Acum era liber să se îngrijească şi să trăiască alături de
familia sa. Astfel, a pus cămaşa împachetată frumos într-un cufăr şi a
urcat-o în pod, însă toată viaţă s-a gândit la ea. Se gândea mereu la
ea, atunci când a început să îmbătrânească alături de soţia sa, şi când
vedea cum fetiţa sa se transformă într-o fată frumoasă exact aşa cum
a fost şi bunica în tinereţea ei. Înainte să moară, a apucat să îmi
spună toate aceste poveşti şi să îmi dăruiască cufărul în care era cel
mai bun prieten pe care l-a avut vreodată.
M-am trezit brusc la realitate; eram în faţa aceleaşi ferestre,
privind acelaşi spectacol uimitor de toamnă târzie şi având acel cufăr
în faţă.
Mă simt mândru că am avut un asemenea bunic şi realizez
brusc că mângâi cu palma un lucru foarte drag. Am în faţa ochilor un
lucru care poate aduce oamenilor aminte de vremurile de altădată:
11

12. hora, portul popular, războiul, lupta dură cu viaţa. Dar cine să îşi mai
aducă aminte de aceste lucruri? Cine să îşi mai aducă aminte că
rădăcinile poporului nostru au fost plantate în zona rurală? Noi? Noi,
nişte oameni simpli ce zilnic ne lăsăm influenţaţi de drogurile
injectate prin timpan şi retină? Privind în urmă, în învălmăşeala
anilor, la ce era atunci şi ce este astăzi, constat că suntem nişte
neajutoraţi plutind în derivă în valurile mării, fără cea mai mică şansă
de a ancora vreodată.
Noroc cu povestirile bunicului meu, pe care mi le-a zis pe
când eram la o vârstă fragedă şi din care de abia acum am reuşit să
trag concluziile. Ne-ar trebui tuturor pânza vrăjită de in care să ducă
corabia la liman, să ne apere de răutăţile lumii şi să ne ofere fericirea
vremurilor de odinioară.
Nu ştiu unde este acum bunicul, dar sunt sigur că încă este
îmbrăcat cu cămaşa de in, mângâiat de bunătatea divină. El este un
rege. Chiar dacă a fost învins de puterea timpului, a rămas în inima
mea. Numele lui nu este scris pe nici un monument, dar ştiu că viaţa
care l-a apăsat greu pe umeri nu i-a îndoit genunchii, nu l-a
încovoiat, nu l-a doborât. Ca mulţi alţi bărbaţi ai neamului nostru
românesc, şi-a dus cu demnitate destinul pe propriile picioare
Barbu Dorel, clasa aVIII-a,
Scoala cu clasele I-VIII Grindu
12

13. RECUNOŞTINŢĂ ŞI DRAGOSTE
13

14. ,,
Culege toată viaţa ca să ajungi bogat, dar nu uita, copile, de unde ai
plecat!’’
Mi-am pus întrebarea: ce înseamnă să fii <<fiu al satului>>
şi explicaţia cea mai simpă am gândit că este: cetăţean, membru al
unei comunităţi de care te simţi ataşat. Modul în care îmi iubesc
satul, şcoala şi colegii îmi dă dreptul să mă numesc şi eu ,,fiu al
satului “!?
Deşi părinţii mei nu s-au născut şi nici nu au crescut în
Movila, tatăl meu se consideră de-al locului de când ,,s-a născut
pentru Dumnezeu’’ şi a devenit ,,părinţelul’’ tuturor creştinilor
movileni. Eu sunt movileancă! Am venit de la trei săptămâni în
această localitate, împreună cu părinţii mei, la o săptămână după
hirotonia tatălui meu şi pot spune că am început să văd, să simt, să
descopăr lumea în acest sat.
Venind într-o comunitate nouă, în care nu aveau nicio rudă,
nicio cunoştinţă, părinţii mei a trebuit să se obişnuiască cu noul
statut. Viaţa de la Movila şi-au călăuzit-o identificându-se cu fiecare
dintre membrii comunităţii şi răspunsul nu a întârziat să vină. Astfel,
nu după mult timp, au devenit respectaţi şi iubiţi. Tata obişnuia să
spună la predică: ,,Am fost copilul vostru şi v-am devenit părinte.’’
Părinţii mei au meserii nobile. Amândoi ,,lucrează’’ cu
oamenii, cu sufletul lor.
Păşind cu bucurie în viaţa pe pământ, tatăl meu a simţit
dorinţa de a se uni cu cerul din fragedă pruncie (de la 9 ani) şi, ajutat
şi înţeles de bunica din partea mamei (ea s-a mutat dintre noi înainte
să-l vadă preot, însă îi împărtăşeşte bucuria în mod tainic din ceruri),
care i-a arătat „calea”, şi-a împlinit dorul – slujirea în Sfânta
Biserică. Astfel, el le este aproape oamenilor la bucurii şi necazuri, îi
întâmpină şi îi ajută să pătrundă în adevărata viată de creştin prin
Sfântul Botez, le uneşte iubirea prin Sfânta Taină a Nunţii, le şterge
lacrimile la înmormântări şi parastase. Le ştie necazurile şi bucuriile,
le cunoaşte şi le potoleşte furtunile din suflet prin sfaturi bune şi
vorbe blânde la Spovedanie şi îi uneşte cu Hristos în Sfânta Taină a
Euharistiei. Vreme de 12 ani şi-a îndeplinit misiunea în această
comunitate de care nu s-a putut rupe nici după ce Dumnezeu a voit ca
propovăduirea lui să se îndrepte şi către alte suflete – oamenii din
oraşul Feteşti. Tinereţea, dorinţa de împărtăşire cu cei care i-au fost
încredinţaţi ca fii duhovniceşti au făcut posibilă capacitarea într-un
14

15. mod unic şi miraculos a unei comunităţi cu un specific aparte
confesional. Movila este aşezarea din Câmpia Bărăganului, aşa cum
îi spune şi numele „cea mai înaltă” – 83 m altitudine deasupra
nivelului mării. Tatăl meu mărturiseşte adesea că după aflarea acestui
lucru în suflet i s-a născut primul sentiment de responsabilitate, dar şi
de mândrie gândind: „M-a aşezat Dumnezeu pe scaunul cel mai înalt
din această zonă înaltă”.
Căutarea în sine l-a făcut să înţeleagă că lucrul care poate
să-i fie cel mai folositor în integrarea în noua comunitate este
smerenia din care izvorăşte iubirea, iar din faţa Sfântului Altar a
înţeles cel mai bine raportul şi modul în care poţi face ca „toţi să fim
una”, cum se grăieşte în Sfânta Liturghie. Răspunsul la întrebarea
cum să reuşeşti să duci la îndeplinire această chemare a găsit-o în
cuvintele Mântuitorului „să te faci tuturor toate”. Cu firea lui
deschisă, binevoitor şi blând din fire, nu i-a fost greu să-i
cucerească definitiv pe oameni.
Când a venit în Movila, avea 21 de ani, o soţie tânără şi un
copil de trei săptămâni. Oamenii l-au primit cu braţele deschise, mai
ales că de mulţi ani nu mai aveau preot. La hirotonia din 11 august
1996 a venit tot satul să-l vadă pe preotul cel nou. Mulţi din
curiozitate să-l vadă cum arată, unii cum cântă, alţii ce preoteasă are.
Din spusele „băbuţei” noastre, tanti Marioara, căreia noi, copiii, îi
spunem ,,mamaie”, am aflat că majoritatea curioşilor au fost
mulţumiţi de „părinţelul cel tânăr”.
Pe preoteasă au văzut-o mai târziu, la botezul meu,
eveniment important în viaţa creştinilor care s-au strâns în număr
mare la sărbătoarea familiei, să-l felicite pe părinte, dar şi curioşi să o
vadă pe cea care-i stă alături. Cunoscându-l pe părintele „înalt ca un
brad”, preoteasa li s-a părut „o copilă cu copil”. Părerile s-au mai
schimbat acum. Tata este tot ,,un brad de om’’, însă mama a devenit
„doamna”: Doamna „preoteasă”, „profesoară” sau, mai nou,
„directoare”. Dintre toate adresările, mama o preferă pe cea mai
veche „doamna preoteasă”, pentru că, spune ea: „din <<funcţia>>
aceasta nu voi ieşi niciodată la pensie”.
Citind şi studiind la literatură cu „doamna profesoarămamă” opera literară „Popa Tanda”, de Ioan Slavici, nu pot să nu
găsesc similitudini între părintele Trandafir şi tatăl meu –părintele.
Aceeaşi curiozitate a oamenilor din prima zi de slujire, înţelegerea,
dragostea şi realizările părinţilor mei în propria curte şi familie,
15

16. alcătuită acum din doi părinţi şi trei copii: Teodora – „darul lui
Dumnezeu”, Anastasia – „Înviere” şi Rafael – „Dumnezeu m-a
vindecat”.
Tatăl meu, după 12 ani de slujire la Movila şi aproape trei la
Feteşti, a rămas precum a fost: „verde, vesel şi harnic”. Doar munca
cu oamenii i-a fost mai uşoară, pentru că movilenii sunt opusul
sărăcenilor. Ei sunt oameni harnici, gospodari şi mândri de realizările
lor.
Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că „dragostea este bucuria
de a face altora bucurie” şi TATĂL meu a ştiut mereu să-şi arate
dragostea faţă de familie şi faţă de enoriaşi. Deşi nu mai slujeşte de
aproape 3 ani la Movila, sunt oameni care, dacă nu-l întâlnesc prin
sat să-l salute, mă întreabă cu respect ce mai face „părintele” sau mă
roagă să-i transmit „sănătate”, umplându-mi ochii de lacrimi şi
sufletul de bucurie, pentru că nu l-au uitat.
Mama este sprijinul moral cel mai bun al familiei noaste,
îndeplinind şi ea o misiune grea şi nobilă, aceea de profesor. „Nu
există artă mai frumoasă decât arta educaţiei. Pictorul şi sculptorul
fac doar figuri fără viaţă, dar educatorul creează un chip viu; uitânduse la el, se bucură şi oamenii, se bucură şi Dumnezeu” (Sf. Ioan Gură
de Aur); aşa şi mama, alături de colegii săi, sădeşte în ogorul
sufletelor copiilor sămânţa dragostei de carte şi ştiinţă. Aşează o
cărămidă la zidul personalităţii şi formării ca oameni a generaţiilor de
elevi care se perindă, dinspre copilărie spre adolescenţă, prin băncile
Şcolii Movila şi sub ochii ei atenţi şi blânzi, frumoşi ca şi sufletul ale
cărui ferestre sunt.
Mama este o femeie nu prea înaltă, dar bine făcută, cu ochii
căprui catifelaţi, în care se răsfrânge lumina castanie a părului bogat,
în care au început să strălucească câteva izvoraşe argintii, gura
frumos arcuită este foarte expresivă, însă ceea ce impresionează cel
mai mult în chipul ei sunt ochii. Ochii, de cele mai multe ori calzi,
uneori aprigi, exprimă cel mai bine starea de spirit. Prin atitudinea
corectă, prin dragostea şi responsabilitatea cu care îşi îndeplineşte
misiunea, a dobândit respectul tuturor. Fiindu-mi profesoară şi
dirigintă, sunt foarte mândră când îmi aud colegii vorbind frumos
despre ea, sunt emoţionată când primeşte dovezi de dragoste de la
actualii elevi sau de la cei care au trecut prin şcoală. Sunt însă foarte
fericită că, spre deosebire de toţi ceilalţi, eu o pot numi MAMĂ.
16

17. Sunt un copil fericit, recunoscător şi mândru că am
asemenea părinţi care se ghidează după cuvintele „Învăţătura faptelor
este mult mai vrednică decât cea a cuvintelor” şi ne îndeamnă şi pe
noi să le urmăm. Aşa cum îi cunosc eu şi cum îi cunosc şi alţii, cred
că părinţii mei fac cinste numelui de „FIU AL SATULUI”.
Argatu-Zaharia Anca Teodora
Clasa a VIII-a A, Şcoala cu clasele I-VIII, Movila
SATUL CU FIII LUI
Astăzi, mediul rural s-a schimbat foarte mult. Din poveştile
spuse de bunici, ne dăm seama că viaţa noastră se învârte în jurul
internetului, al telefonului sau al televizorului. Imaginea satului de
demult, lumea satului pură, neatinsă de mass-media, de ciocnirea
tuturor genurilor muzicale, a modei, nu mai cuprinde doar oameni cu
frica lui Dumnezeu, care trăiau cu credinţa pură. Deşi viaţa de demult
era mai grea, mai împovărată de capriciile timpului, aceasta era trăită
17

18. la intensitate maximă, fără griji. Aceste aspecte le putem regăsi întrun roman care apare ca o monografie a satului, Amintiri din
copilărie, de Ion Creangă.
Casele ţărăneşti, simple din tulă, chirpici şi paie, învelite cu
papură, stuf, coceni sau nuiele ascundeau în interiorul lor o comoară,
o zestre a timpului. În zilele când claca încă se mai practica, fiii
satului, împreună cu bătrânii, se adunau şi fusele se învârteau, iar din
ustensilele acestea miraculoase ieşeau fire de lână. Aceste obiceiuri
erau însoţite de asemenea de notele melodioase ale cântecului
popular.
Junii satului se întreceau la sfârşitul săptămânii la hora
satului. Se prindeau în joc cu mândrele roşii în obraji şi parcă
pământul se rotea în jurul lor.
Fiecare anotimp în splendoarea lui aducea bucurii
nenumărate. Primăvara, când totul revenea la viaţă şi satul se trezea
şi forfotea precum furnicile. Vara, ţăranii erau prinşi cu lucrul
câmpului. Îşi creşteau şi îşi educau copiii sub raza credinţei şi a
bunului simţ. Toamna, la culesul viilor, recoltatul roadelor şi multe
alte treburi ale câmpului, copiii erau şi ei implicaţi pentru că
reprezentau sprijinul părinţilor. Iarna, la gură sobei, fiii satului se
adunau în jurul bătrânilor pentru a le asculta trăirile şi povestirile. De
asemenea, prin jocurile lor înţelegem că ei chiar îşi trăiau copilăria.
Învăţătura nu era că acum, însă copiii erau dornici să
cunoască şi îşi respectau dascălii.
Joaca... era un moment important pe care copilul îl savura
cu plăcere şi cu inocenţă. Dacă ar fi putut, s-ar fi jucat până târziu în
seară, printre şirele de fân, la scăldat, prin livezi, prin toate locurile
din sat care îi stârneau interesul. Nu avea cum să stea în casă, ci în
toate ziua râdea la soare şi era mai sănătos. Pe când acum, copiii stau
mai mult în casă, în întuneric, la calculator, la televizor sau vorbesc
la telefon, mulţi dintre ei nici nu mai ştiu cum arată soarele şi nici
mirosul florilor nu îl mai apreciază.
În opinia mea, copiii de acum sunt mult mai trişti decât cei
care au fost. Fiii satului de acum au înlocuit costumul popular cu
straie chinezeşti, opincile cu pantofi fără valoare. Cozile împletite au
fost înlocuite cu părul vopsit în toate culorile posibile şi tunsori
băieţeşti.
Dacă întrebi în ziua de azi un tânăr ce muzica preferă, nu va
răspunde că i-ar plăcea muzica populară, ci muzica de club. Rar mai
18

19. întâlneşti un tânăr care să admire cântecul şi dansul popular. Chiar la
mine în clasă am o colegă care cânta foarte frumos melodii populare
şi, de asemenea, dansează în ansamblul şcolii. La noi în şcoala chiar
există un grup de dans popular care a câştigat foarte multe concursuri
de gen.
Tradiţiile, obiceiurile şi sărbătorile erau respectate şi
petrecute cu multă plăcere şi entuziasm. Mersul la biserică sau
colindatul erau evenimente care se respectau, însă acum sunt luate în
derâdere. Cum să meargă la colindat sau la biserică un copil cu cercei
în nas, în buză, sau cu frizuri excentrice?
Oricum, şi dacă merg la colindat, nu urmăresc decât să
primească bani şi nu se duc din plăcere şi cu gând bun, ba chiar unii
distrug gardurile sau porţile oamenilor.
Un lucru totuşi e sigur, satul de azi nu mai este acelaşi cu
cel de atunci şi, în acelaşi timp, şi tinerii satului s-au schimbat din
cauza influentelor urbane.
Satul nu a murit, dar poţi descoperi toate misterele lui prin
întoarcerea în timp cu ajutorul cărţilor, al bătrânilor satului şi prin
reînvierea tradiţiilor.
Mirea Claudia Adina
Clasa a VIII-a B, Făcăeni
19

20. ”Caloianul”, Copăceanu Petruț Daniel, clasa I, Miloșești
ÎNTOARCERE LA RĂDĂCINI
,,Doar viaţa pe
care o trăim pentru alţii
este o viaţă ce merită să fie
trăită.”( Albert Einstein)
Aniversările sunt faze marcante ale ciclului existenţei, luate
în sens propriu ca momente de cotitură. O astfel de aniversare poate
să fie întâlnirea cu fiii satului sau ,,Zilele comunei”. Mărturisesc
sincer că tema propusă spre a fi dezbătută este o temă dificilă,
deoarece rar se întâmplă ca noi, românii, să ştim să apreciem meritele
20

21. cuiva. Mai repede criticăm şi vedem numai neîmpliniri, numai
nerealizări. Suntem veşnic nemulţumiţi de toată lumea, veşnic
supăraţi, mai puţin pe noi înşine. De aceea, unii s-au înstrăinat
definitiv, au părăsit total trecutul, au renegat tot ce reprezintă patrie,
familie, prieteni. S-au dezrădăcinat, şi-au făcut bagajele, s-au mutat
cu chirie, în apartamente care nu sunt ale lor. Au fost în stare să se
mute la capătul pământului pentru un serviciu mai bun, dar suferă de
dor de sat, de ţară, pentru că acest sentiment, îmi place să cred, mai
este încă specific românesc. De ce nu mai vrem să ne regăsim? De ce
sunt românii dezbinaţi? De ce nu ştim să ne preţuim valorile atât cât
sunt lângă noi, sunt în viaţă ? „Se ştie că invidia şi orgoliul îl înjosesc
pe om. Nimic nu este mai frumos decât să recunoşti, să apreciezi
deschis şi să foloseşti cinstit calităţile şi cunoştinţele altora”, spunea
marele scriitor român Marin Preda. Ce bine ar fi dacă ne-am schimba
această atitudine! Ar fi o dovadă că suntem mai buni, că ştim să ne
iubim aproapele.
Apropiindu-mă de finalul carierei mele didactice, mă
îndrept cu nostalgie spre vest – tărâmul oamenilor de la soare-apune,
lăcaş al datinilor, al lucrurilor bune şi frumoase, tărâmul înserării şi
al odihnei bine-meritate după 37 de ani de carieră. Deja mă cuprinde
nostalgia când mă gândesc la clinchetul argintiu al clopoţelului care
va anunţa începerea unui nou an şcolar, iar eu nu voi mai trăi
emoţiile alături de copii, de părinţi, nu voi mai fi întâmpinată cu atâta
dragoste şi bucurie de aceştia, aşa cum am fost întotdeauna şi cum
sunt acum. Mă tem de zicala românească, plină de înţelepciune şi
adevăr, care spune: ,,Cât eşti în treabă, toţi te întreabă”. Deja m-am
întristat. Ar fi bine să încerc să visez mai frumos, mai cu optimism.
Se făcea că într-o zi am fost invitaţi de autorităţile locale, în
frunte cu inimosul şi destoinicul gospodar, primarul comunei,
domnul Mihai Valeriu, la întâlnirea cu fiii satului: cadre didactice,
preoţi, judecători, ingineri, medici, asistenţi medicali, contabili,
tehnicieni, marinari, meseriaşi, agricultori, cântăreţi, sportivi, elevi
olimpici, toţi cei născuţi în sat, dar şi cei ale căror rădăcini nu sunt
aici, nu sunt de-ai locului, ci s-au stabilit aici prin căsătorie cu fii ai
satului, au devenit cetăţeni ai comunei şi au dus numele şi faima
Movilei în ţară şi în străinătate. Reîntoarcerea la rădăcini, acest spaţiu
sacru, leagănul strămoşilor noştri, este un prilej de mare bucurie.
Localnicii ne-au primit cu pâine şi sare ca pe nişte oaspeţi de seamă.
Cu acest prilej, s-au evocat pagini de istorie a comunei. Din ce în ce
21

22. mai puţini sunt cei care pot povesti despre începuturile
învăţământului în Movila. Ei s-au stins unul câte unul şi au plecat
departe , departe, lăsând amintirile despre anii de şcoală fiilor,
nepoţilor, sau strănepoţilor lor. Aşa au aflat, cei care nu ştiau, că pe
meleagurile de astăzi ale comunei, exista pe vremuri un boier Pană,
pe moşia căruia au lucrat primii locuitori ai satului. Aceştia locuiau
în bordeie de pământ şi au colonizat cel mai înalt loc din Bărăgan,
astăzi comuna Movila. Erau oameni harnici şi viteji, veniţi de la
Mâneciu Ungureni, Ceraşu, Drajna, Vulcana Băi, Chiojd, munteni
din Prahova, Dâmboviţa şi Buzău. Povesteau cum copilaşii de-o
şchioapă, erau treziţi dimineaţa devreme şi plecau moţăind în căruţă,
să muncească împreună pe moşie. Umblau desculţi prin ţărâna
fierbinte, vara la prăşitul porumbului şi la seceratul grâului sau lângă
batoză la treierat, plini de praf şi sudoare. Uneori duceau mâncare
părinţilor care trudeau de dimineaţa până seara la strânsul paielor
prin arşiţa soarelui . Alţii aveau grijă de animale sub acelaşi soare
nemilos. Iarna, aveau îndeletniciri în casă, ajutau la prelucrarea
bumbacului, a lânii din care mamele ţeseau la război ,,postav” din
care făceau haine pentru toţi membrii familiei. De sub căciulile de
miel nu li se vedea decât nasul. Cu obrajii roşii de sănătate, îşi
duceau existenţa de zi cu zi fără să observe că timpul trece, iar ei
rămân neştiutori de carte. Sprijiniţi material şi îndrumaţi de boierul
Pană, despre care oamenii din sat vorbesc cu respect şi recunoştinţă,
s-a înfiinţat prima şcoală din sat. Până a fost şcoala construită, cu
participarea întregii suflări a satului, copiii au învăţat prin case
particulare. Primii învăţători ai satului au fost soţii Sârbu Maria şi
Sârbu Alexandru, directorul şcolii. Le-a urmat familia Mihai Radu
şi Mihai Georgeta care au fost şi directori. Apoi, în funcţia de
director a fost învăţătorul Stan Florin. S-a pomenit şi de doamna
învăţătoare Dănăilă Marieta, fiică a satului, trecută şi ea în nefiinţă .
Aceşti oameni au fost eroii comunei şi au constituit temelia şcolii
Movila. Se spune în popor că dacă temelia unei construcţii nu este
solidă, construcţia se va ruina. Aici, în şcoala noastră, datorită
acestor oameni, generaţii de dascăli care le-au urmat, au reuşit să
construiască o şcoală europeană, demnă de mileniul în care trăim.
Movilenii şi-au respectat şi preţuit dascălii şi doreau ca vlăstarele lor
să înveţe carte, să scape de munca istovitoare a câmpului, să câştige
o pâine mai uşor. Ei mulţumesc celor care i-au învăţat şi nutresc
sentimente de recunoştinţă pentru strădania, onestitatea şi
22

23. comportamentul dascălului de ieri şi de azi. S-a amintit şi de doamna
educator Băjenaru Elena, dispărută prea din vreme, răpusă de o
boală nemiloasă, fiică a satului şi ea, care a fost pentru Grădiniţa
Movila, director zeci de ani, a fost un om demn şi un cadru didactic
devotat trup şi suflet meseriei alese, a iubit copiii şi satul în care s-a
născut. Să nu-i uităm şi să le aprindem ,,lumină” ori de câte ori
trecem pragul Sfintei Biserici, tuturor fiilor satului care şi-au adus
contribuţia la dezvoltarea, emanciparea şi sporirea prestigiului
comunei. În cuvinte simple, movilenii arată că ,,nu există o altă
misiune mai nobilă sub soare decât cea de educator”.
Iată ce povestea un fost elev al şcolii despre profesorul lui :
,,În anul 1968, eram elev în clasa a VI-a . Nu am fost
niciodată premiant. Învăţam cu frică şi respect faţă de părinţi. În acel
an, a sosit în şcoala noastră un profesor nou, proaspăt absolvent al
Facultăţii de matematică şi care făcea naveta între Movila şi
domiciliul dânsului din Feteşti. Se numea Teodor Popescu. Am
învăţat cu dânsul până în clasa a VIII-a. Toţi elevii trăiau febra
examenelor ce ne aşteptau. Trenul cu care pleca domnul profesor
acasă, după o zi de muncă, era la ora 19.05. Până la ora la care venea
trenul, clasa noastră rămânea cu domnul profesor la şcoală, să ne
jucăm ,,de-a matematica”. Jocul consta în modul cum putem verifica
un sistem de trei ecuaţii cu trei necunoscute, după ce l-am rezolvat
prin metoda substituţiei sau a reducerii. Era metoda determinanţilor
de mai târziu, pe care nouă ne-a arătat-o domnul profesor ca pe un
joc. Mare mi-a fost mirarea când la examenul de admitere la Liceul
de Metrologie din Bucureşti am avut printre alte subiecte, de
rezolvat şi un sistem de trei ecuaţii, cu trei necunoscute. După ce lam rezolvat, am încercat să mă verific într-un colţ al tablei prin
metoda învăţată de la domnul profesor Popescu. Am vrut să şterg
tabla unde mă verificasem, numai că un membru al comisiei de
examinare m-a oprit şi m-a întrebat ce am scris acolo.
- Mi-am verificat sistemul, i-am zis.
- Cum?
- Prin joc matematic.
- De unde ştii aşa ceva? >>
I-am explicat că m-a învăţat la şcoală, domnul profesor
Popescu. Ce bucuros am fost să-i transmit felicitări domnului
Popescu din partea profesorului examinator, felicitări pe care cu
23

24. mândrie şi respect le adresez şi astăzi domnului profesor şi tuturor
cadrelor didactice din şcoala Movila.”
Puţini ştiu însă câte greutăţi a întâmpinat domnul profesor
Popescu pentru a-şi continua studiile. La terminarea clasei a IV- a, nu
a avut voie să se înscrie în clasa a V-a, pentru că părinţii nu vroiau să
se înscrie în ,,colectiv”. A pierdut astfel un an şi a fost nevoit să stea
acasă. Tatăl dânsului, care fusese în şcoală ,,monitor general”, dar,
din cauza lipsurilor materiale, nu a fost dat mai departe la şcoală, a
înţeles că mai important era viitorul copilului, aşa că s-a sacrificat şi
nu s-a mai împotrivit colectivizării. Nu s-a împăcat însă niciodată cu
regimul comunist. Domnul Popescu a fost bursier, s-a întreţinut
singur în facultate, a mers în tabere şi excursii gratuit pentru meritele
pe care le-a avut în conducerea vieţii studenţeşti şi a rezultatelor bune
de la examene . În 1972, la vârsta de 27 de ani, a fost numit director
al şcolii Movila şi s-a căsătorit cu doamna Coman Valeria, profesor
de biologie , fiică a satului. S-a întors, astfel, în satul natal al mamei,
şi pentru că trei sferturi din sat îi sunt rude, poate fi considerat fiu al
satului.
În 1984, domnul profesor Popescu Teodor a devenit
inspector şcolar de matematică, funcţie în care a reprezentat cu cinste
judeţul Ialomiţa la nivelul ţării, timp de 14 ani. Cineva povesteşte o
întâmplare petrecută imediat după revoluţia din 1989, în sala mare a
Casei de Cultură a Sindicatelor Ialomiţa, când într-o şedinţă a
Inspectoratului Şcolar Judeţean la care au participat toate cadrele
didactice din judeţ, au fost înlocuiţi toţi inspectorii de la toate
specialităţile. Când a venit vorba de inspectorul Popescu, toţi cei din
sală s-au ridicat în picioare şi l-au ovaţionat minute în şir, l-au
aplaudat şi a fost rugat să rămână în continuare în funcţie. Încă o dată
s-a demonstrat că matematica nu are nimic în comun cu politica. A
dat dovadă de cinste şi corectitudine în tot ce a întreprins, de aceea
profesorii de matematică din tot judeţul, şi nu numai, îl respectă şi îl
stimează. Chiar dacă a fost inspector şcolar şi mai apoi profesor la
liceu în Feteşti, el a rămas legat sufleteşte de Movila, unde a revenit
în funcţia de director în 2003, pentru alţi trei ani.
Movilenii au cuvinte de laudă şi pentru familia Militaru
Gheorghe, profesor de limba şi literatura română de excepţie, şi
doamna Florica, învăţătoare pensionară, ca şi doamnele Coman
Lucreţia şi Mioara Fotă, care au călăuzit paşii multor generaţii de
elevi, au împărtăşit din experienţa lor şi altor cadre didactice mai
24

25. tinere şi au făcut cinste şcolii, respectând cu sfinţenie meseria de
dascăl .
Cineva a evocat personalitatea doamnei profesor de istoriegeografie, Stroe Ana, acum pensionară, care a îndeplinit ani la rând
funcţia de director educativ, director de şcoală, om de o ţinută morală
deosebită. Şi dânsa şi-a iubit meseria, elevii şi a făcut cinste
colectivului didactic al şcolii.
Movilenii îi respectă şi pe actualii educatori, învăţători şi
profesori din Movila, colaborând cu aceştia şi ajutând la bunul mers
al procesului instructiv-educativ din şcoală, astfel încât şcoala
noastră să fie cotată printre cele mai bune şcoli din judeţ.
Mult se bucură un dascăl atunci când vede că este iubit şi
respectat, că şi-a adus şi el o contribuţie cât de mică la reuşita unor
copii în viaţă. Iată câteva rânduri dintr-o scrisoare adresată de un
grup de eleve, unui alt dascăl care şi-a pus în slujba meseriei de
profesor toate energiile creatoare şi tot devotamentul. Erau trei eleve
care reuşiseră la Liceul Sanitar din Brăila, acum asistente medicale la
spitale importante din ţară.
„După atâta timp de când nu ne-am mai văzut satul, dorul
de casă a crescut şi simţim nevoia să stăm de vorbă cu
dumneavoastră (...) Nu este zi în care să nu ne gândim la frumuseţea
orelor de matematică pe care le desfăşuram împreună cu
dumneavoastră. După cum ştiţi, materia nu este prea grea, dar
simţim nevoia să ni se explice, mai ales că noi am fost învăţate să
plecăm cu lecţia înţeleasă din clasă (...). Ne este dor de
dumneavoastră. Tare am mai vrea să ne întâlnim cu clipele pe care
le-am petrecut la noi în şcoală . Ne e dor şi de clădirea şcolii, de
orice lucru care îi aparţine şi de care noi am fost legate opt ani de
zile. Ne dăm seama că aveţi un program aglomerat, ca de obicei, o
activitate neîntreruptă şi de aceea suntem sigure că vă bazaţi tot pe
vechiul cros, de acasă la şcoală şi tot aşa mereu. Vă urăm sănătate
şi succes în activitatea importantă pe care o desfăşuraţi .
Cu mult respect, Movilencele”
Cei veniţi de departe au evocat locul natal pe care îl poartă
în suflet toată viaţa şi care pentru ei înseamnă ,,acasă”, întoarcerea la
rădăcini, acolo unde cu toţii ne aflăm odihna. Ne întoarcem la
izvoare, ne întoarcem la rude, la prieteni, la vecini, pe care îi găsim
din ce în ce mai bătrâni, mai neputincioşi şi la care venim cu drag de
câte ori avem prilejul. Au povestit, s-au întrebat de sănătate, de
25

26. realizări, s-au bucurat de revederea locului natal, de ,,uliţa
copilăriei”. Cu toţii au devenit copii pentru o zi , pentru că imaginea
copilului este o izbândă a simplităţii naturale, a spontaneităţii fără
premeditare şi gânduri ascunse. Copilăria înseamnă dobândirea
liniştii sufleteşti şi a încrederii în sine, concentrarea sentimentelor de
bucurie, de preaplin sufletesc .
Au fost prezente la întâlnire şi doamnele Coman Cornelia
şi Mica Datcu, fiice ale satului, medici de excepţie, mulţi ani,
directori ai Spitalului Orăşenesc Ţăndărei şi ai Casei Judeţene de
Sănătate, ajutorul şi speranţa cetăţenilor din Movila. Au fost prezenţi
zeci şi zeci de asistenţi medicali, de ingineri, profesori, agronomi,
cetăţeni ai comunei de ieri şi de azi. Oare cei care s-au înstrăinat şi
nu mai vor să aibă nici o legătură cu trecutul, ce satisfacţii au? Cine
îşi va mai aminti de ei ? Când mai au prilejul să se bucure? De aceea,
concluzionez cu câteva reflecţii :
„Unii trăiesc fără nici un ideal, fără nici o ţintă, trec prin
lume ca nişte fire de paie pe un râu. Nu merg ei, îi duce curentul.”
(Seneca)
„Anii ridează pielea, dar renunţarea la ideal ridează
sufletul.” (George Enescu).
Nu devii bătrân pentru că ai trăit un număr de ani, devii
bătrân pentru că ai dezertat de la idealul tău. M-aş bucura nespus
dacă aş fi considerată şi eu fiică a satului acesta, pe care l-am slujit
timp de 37 de ani, unde am venit împreună cu soţul în 1974, doar cu
un geamantan şi acela cu cărţi: eu, profesor de matematică, el,
inginer agronom. Am crescut trei copii, trei ingineri, care nu uită
satul în care s-au născut. Ca dovadă, băiatul meu, inginer de profesie,
are formaţie fiind şi solist de muzică populară şi-a luat numele de
scenă ,,Cătălin Ialomiţeanul” şi nu uită niciodată să amintească, în
emisiunile de televiziune unde este invitat, de meleagurile natale, să-i
salute pe toţi movilenii şi să mulţumească tuturor celor care au
contribuit la formarea şi educarea lui. El a cântat împreună cu alţi
artişti invitaţi la sărbătoare.
Ce bine ar fi să avem şi la noi în Movila o sărbătoare a
satului, ori de ,,Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”, la hramul
bisericii din sat, pe 8 noiembrie, ori de Sfânta Maria, pe 15 august,
aşa cum au propus o parte din fiii satului la o întâlnire, când au
aniversat 35 de ani de la absolvirea a opt clase. Aş vrea ca această
sărbătoare să aibă loc atâta vreme cât mă mai pot bucura, să văd cum
26

27. personalităţi ale satului sunt răsplătite cu ,,Titlu de cetăţean de onoare
al comunei”, cum se prezintă realizările tuturor cetăţenilor comunei,
pentru că avem ce să spunem. Tare mult mi-aş dori să nu se
împlinească ,,profeţia” unui coleg , student la medicină pe vremea
aceea, pe care l-am cunoscut într-o tabără studenţească şi care ,,m-a
încurajat” cu privire la profesia mea, zicând: ,,O să ajungeţi şi voi,
fetele de la Institutul Pedagogic, nişte amărâte de dăscăliţe de ţară...”
Oare aşa să fi fost ?
Ştiu atât, că, indiferent de ce se spune, mi-am iubit meseria
şi, dacă s-ar întoarce timpul şi aş fi pusă din nou să aleg, n-aş ezita o
clipă: aş alege tot munca cu copiii. Ei mi-au dat putere şi optimism şi
mi-au ţinut veşnic tinereţea sufletească, încrederea în oameni şi
optimismul.
Prof. Dăscăliţa Elena, Şcoala cu clasele I-VIII Movila
Ialomiţa
27

28. FIII SATULUI DE IERI ȘI DE AZI
DIN COMUNA OGRADA
Printre fiii satului de ieri se numără şi bine-cunoscutul
dirijor şi compozitor de talie internaţională, Ionel Perlea, născut la
13 decembrie 1900 în Ograda - Ialomiţa şi decedat la 29 iulie 1970 la
New York. A trăit într-o familie numeroasă, în care părinţii erau de
naţionalităţi diferite, tatăl sau, Victor Perlea – român şi mama sa,
Margaretten Haberlein – de origine germană. Copilăria şi-a petrecuto alături de fraţii săi pe malurile Ialomiţei, printre copiii ţăranilor din
sat. Printre primele sale compoziţii muzicale se numără şi valsul
“Plimbarea la câmp”, intitulat mai târziu „Ograda vals”. Devine
dirijor al Operei Române şi al Orchestrei Radio, între anii 1929-1932
şi 1934-1936, directorul Operei Române. În anul 1983, casa din
Ograda devine casa memorială organizată şi administrată de Muzeul
Judeţean Ialomiţa, fiind inclusă pe lista „Monumentelor Istorice ale
judeţului Ialomiţa”.
Ocupațiile oamenilor din Comuna Ograda s-au schimbat cu
trecerea timpului. Dacă, în trecut, oamenii se ocupau cu agricultura și
28

29. cu creșterea animalelor, acum aceștia lucrează în diferite domenii pe
baza studiilor. Tradițiile au fost păstrate cu sfințenie de către cre știni.
Una dintre personalitățile comunei Ograda, Ionel Perlea, nu a fost
uitată. Acestuia i s-a păstrat casa, care mai târziu s-a transformat în
„Casa Memorială Ionel Perlea”. Aceasta a devenit un muzeu
important al Județului Ialomița. Prin operele sale, Ionel Perlea
dovedește că a fost, este și va fi un compozitor și totodată un dirijor
important pentru oamenii de aici, de la noi din țară, precum și peste
hotare.
Astăzi, în comuna Ograda există personalităţi deosebite,
unele care s-au născut aici şi care, încă mai locuiesc, dar şi persoane
care s-au integrat aici. Printre acestea se numără: preoţi, profesori,
medici.
Unul dintre fiii satului de azi al comunei Ograda este
Laurențiu Rotaru, bass-baritonul de talie internațională, născut pe
data de 25 octombrie 1978 în comuna Ograda, județul Ialomița. A
absolvit cursurile claselor I-VIII la școala din comuna Ograda. A
urmat cursurile Seminarului Teologic București, apoi cele ale
Universității de Muzică București – secția canto clasic. Domnul
Rotaru are multe premii și burse în SUA. Începând cu aprilie 2004, a
devenit solist al operei din Connecticut. În prezent, locuiește în
Hartford. Comuna Ograda se mândrește cu „fiul satului”, Laurențiu
Rotaru, deoarece a luat pe urmele sale și numele comunei Ograda cu
care se mândrește că este „țăran”.
29

30. Oricâtă vreme ar trece și oricât s-ar moderniza lumea, știm
că locuitorii satului Ograda vor rămâne niște oameni gospodari,
harnici, muncitori, buni și onești. Față de trecut, localitatea a avut o
înflorire a populației cât și a teritoriului intravilan. Viața din satul
nostru se apropie din ce în ce mai mult de cea de la ora ș, având în
vedere că se află între două orașe. Fiii satului de ieri împreună cu
părinții lor își aveau hrana din curtea lor, produsă de ei, prin creșterea
animalelor și nu existau produse comerciale din magazine ca acum.
Fiii satului de azi sunt mai moderni, au haine „de firmă”, a șa cum
spun ei, pe când fiii satului de ieri aveau un port specific. Fiii satului
de ieri nu aveau multe studii, deoarece ei se ocupau mai mult cu
munca din agricultură, dar fiii satului de azi fac școli, facultăți numai
pentru a deveni ceva important. Fiii satului de azi nu î și mai aduc
aminte de satul în care s-au născut, de ograda în care s-au jucat și de
plaiurile verzi și frumoase ale Bărăganului. Fiii satului de azi nu se
mai ocupă de pământurile bunicilor, de care aceștia au avut grijă de
mici copii. Fiii satului de azi merg la oraș pentru a- și face studiile, se
mută la oraș și uită de meleagurile natale.
Toate aceste schimbări s-au datorat înțelegerii greșite a
democrației care a schimbat totul, inclusiv atitudinea oamenilor.
Eseu alcătuit de: Dănescu Luciana, Mihai Daiana,
Mladin Alina și Zaharescu Elena, eleve la Școala cu clasele I-VIII
„Ionel Perlea” Ograda din județul Ialomița.
Coordonator,
Profesor Petre Mariana
30

31. MONOGRAFIE SENTIMENTALĂ
Mulţi spun: Du-mă, fericire, în sus şi izbeşte-mi tâmpla de
stele”. Puţini spun: „E cu neputinţă să iubeşti şi să fii înţelept”. Şi
foarte puţini spun: „Pentru a iubi pe cineva trebuie ca din când în
când să-l părăsim”. Cine are dreptatea cea mai mare?... Niciodată nu
vom şti cu adevărat. Ne bucurăm adesea de prezenţa sau existenţa
cuiva; ne mirăm rareori sau cel puţin o dată-n viaţă că cineva ni se
potriveşte şi este ceea ce îndelung am căutat şi am aşteptat. A fi
blând, a zâmbi şi a iubi te pot face veşnic îndrăgit. Dacă din toate
darurile vieţii nu dăruieşti iubire şi bunătate, toată bucuria vieţii tale
dispare, fără să vrei, fără să ştii. Şi niciodată nu poţi fi melancolic
dacă nu ai iubit; oamenii superiori în filozofie, în poezie sau artă sunt
sclavii melancoliei. Spiritul şi iubirea lor au picurat şi s-au condensat
în gânduri şi trăiri alese, în opere de artă născute pentru eternitate.
Unora le place atmosfera de grup; alţii trăiesc singuri pe lume, fie
31

32. pentru că aşa le place, fie că sunt „singuri în doi”… Şi unii, şi alţii
trăiesc clipe de rătăcire şi de iubire şi de uimire şi de mirare şi de
disperare. Toţi gândim uneori: cum trec anii peste noi şi noi cum
trecem prin ei… Şi-n fiecare an trăim emoţii de primăvară, emoţii de
vară, emoţii de toamnă, emoţii de iarnă; şi-n fiecare an numărăm
bucurii şi tristeţi, atâtea câte au fost… Iar când afară plouă, o ploaie
de gânduri ne cuprinde şi încercăm să aducem pentru fiecare din cei
dragi o bucurie cât de mică, dar bucurie să fie.
În general, avem timp toată viaţa pentru a dărui şi a ne dărui
bucurii. Şi niciodată nu putem fi atât de egoişti şi insensibili încât să
ne iubim cel mai mult pe noi; şi fiecare pe el însuşi. Fiecare are
libertatea de a căuta fericirea oriunde; uităm adesea că ea se găseşte
atât de aproape de noi, în lucrurile fireşti şi mărunte. Să ne facem
timp să le vedem!
De-a lungul vieţii ne stabilim şi restabilim obiective şi
priorităţi; stăpânim arta de a ierta; iubim noutăţile; încercăm să fim
originali, plăcuţi, generoşi; ne înconjurăm de culori calde,
sentimentale. Ar fi ideal, plăcut, drept şi frumos să ne întristăm cât
mai puţin, să ne bucurăm cât mai mult, să fim optimişti, să avem
puterea şi curiozitatea de a ne redescoperi şi recreea propria căldură
sufletească. Atunci când vine primăvara şi salcâmii „înnebunesc” deatâta albă floare, să „înmugurim” şi noi, să „luminăm” în jur, dăruind
„raze” de iubire şi de înţelegere. Să fim spirite libere, energice şi
încrezătoare; să gândim pozitiv, să ne „colorăm” viaţa cu bucurii
primite sau dăruite; să adunăm gânduri bune în prag de sărbători, să
înşirăm frumoase amintiri, ca mărgelele pe aţă; să păcălim tristeţile şi
deznădejdile, dintr-o simplă motivaţie: viaţa este unică şi irepetabilă!
(să ne reamintim mai des acest teribil adevăr). Să schimbăm idei şi
sentimente, căci suntem simpli pământeni, trecători prin această viaţă
care, dacă-ţi faci timp să vezi şi să-nţelegi, este mult prea frumoasă!
Să ne acceptăm mai uşor unii pe alţii, cu defecte şi calităţi, cu
speranţe şi dezamăgiri; a greşi e omenesc, a ierta e dumnezeiesc. Şi
diferenţa, singura care poate face diferenţa, să fie doar frumuseţea
inimii. Oricând, oriunde să fim mai buni, să dăruim mici şi mari
bucurii, de la un gând bun şi-o dulce mângâiere, până la eternul „Te
iubesc!”. Să nu fim obligaţi la sinceritate, să ne dorim sinceritatea
chiar dacă uneori ne urcă sau ne coboară. Şi-n inima noastră, de cele
mai multe ori, să fie mai mult ca perfectul, deşi trăim într-o lume
nebună, nebună, frumos de nebună! Şi când ni se întâmplă minunea
32

33. de a ne fi dor de cineva, să-l căutăm şi-n acea clipă de iluminare
sufletească să nu ne sfiim a-i spune: „Te iubesc!” Nu se ştie dacă a
doua şansă va mai exista… Timiditatea poate ucide cele mai
frumoase sentimente şi amintiri…
Am scris toate acestea când era linişte printre amintiri… Nam scris din rătăcire, ci din iubire şi eternă amintire… pentru cine?
Pentru prietena mea de suflet, doamna Garbacia Elena, referent
muzical la Centrul Judeţean de Promovare şi Conservare a Tradiţiei
Ialomiţene, solist de muzică populară, membru în Ansamblul
Folcloric „Doina Bărăganului”, consăteancă cu care eu mă mândresc.
Am petrecut împreună clipe frumoase care m-au maturizat spiritual şi
îmbogăţit moral. Nimeni până acum nu a aşternut pe hârtie gânduri şi
sentimente despre această doamnă a cântecului popular ialomiţean.
Poate şi pentru că noi, românii, greşim de veacuri, uitând a iubi şi
aprecia valorile spiritualităţii româneşti, cât sunt încă pe pământ, nu
în gând, cât sunt încă în lumea cu dor, nu în cea fără de dor.
Doamna Elena, acest eseu este o declaraţie de dragoste,
scrisă cu drag şi cu gândul la folclorul românesc pe care-l îndrăgiţi şi
căruia cu sufletul vă dăruiţi.
Mi-aduc aminte de zilele de primăvară sau de vară, de
toamnă sau de iarnă, când, dintr-un sincer respect şi o veşnică
admiraţie, vă căutam… Pe scenă sau acasă, la birou sau la colindat,
aproape întotdeauna vă găseam şi regăseam cu zâmbetul pe buze şi
cu braţele deschise. De multe ori mi-am spus că, alături de prietena
mea din Italia, sunteţi „sora” mai mare, de care am nevoie, pe care
mereu mi-am dorit-o şi pe care viaţa cu drag mi-a dăruit-o. De câte
ori, după ce ne despărţeam, îmi spuneam: „Ce bine că eşti, ce mirare
că ne-nţelegem şi ne potrivim atât de bine”. Eu, care, atunci când
eram eleva Liceului Pedagogic Slobozia, îmi doream să devin solist
de muzică populară; poate şi pentru că doamna Elena mi-a fost
profesoară în gimnaziu, la Şcoala Griviţa. Eram tare mândră pe
atunci pentru că, alături de dumneaei şi de alte profesoare, eram
singura elevă membră a unui grup vocal folcloric, cu multe ieşiri pe
scenă, în afara satului. Nu mai ştiu ce cântece interpretam, dar ştiu
că-mi plăcea foarte mult de doamna Elena; era plăcută, se făcea
plăcută şi cânta frumos.
Anii au trecut şi azi, acum, cu maturitate şi înţelepciune
culeasă din lume şi din cărţi, pot spune că doamna Elena este un om
bun, bun de pus pe rană; un om frumos, cu suflet duios şi voios.
33

34. Stăpâneşte o profesiune care luminează, o profesiune-vocaţie şi
dăruire, pentru că ea răspunde unor nevoi adânci ale sufletului
românesc. Căci ce sunt oare folclorul românesc, muzica populară,
datinile şi obiceiurile strămoşeşti?... „Pâinea” sufletului românesc.
Prin tot ceea ce face şi-a câştigat paşaportul pentru eternitate. Dacă
m-ar auzi, ar spune că sunt vorbe mult prea mari… Da, vorbe mari,
sincere şi adevărate, aşa cum sunt cântecele, şi gândurile, şi
mângâierile, şi sfaturile dumneaei. La începuturi, când ne întâlneam,
trăiam emoţii greu de stăpânit; cu timpul, cunoscându-ne reciproc,
ajutându-ne, sfătuindu-ne… recunosc, cu mare bucurie, ce ne leagă:
o divină reciprocitate afectivă.
Dau dreptate marilor gânditori care cred în filozofia
unificatoare a vieţii. Îmi dau dreptate mie însămi, căci ştiu că acolo,
la Griviţa, la intrarea în sat, pe strada principală, într-o căsuţă mică şi
plăcută, a copilărit şi mai trăieşte încă, un om bun, cu suflet deschis,
cu o nobilă capacitate de a iubi. Cine o cunoaşte cu adevărat, ştie că
în preajma sa te bucuri de securitate emoţională, de viaţă, de reuşite
şi-mpliniri. Se spune că „în mintea omului întotdeauna va exista un
altul ca reper, ca model”; reperul meu în arta de a iubi şi a ierta este
doamna Elena.
Sufletul poporului român se manifestă prin limbă, prin
mituri şi obiceiuri. De la mine, gânduri „flori” şi flori în prag pentru
cei care stau de veghe la nemurirea românismului şi adună, dăruind
apoi, gânduri bune şi nestemate de cântec românesc. Cât de mult s-ar
înălţa spiritual, doamna Elena rămâne totuşi un om obişnuit, de o rară
simplitate, care ştie să prezinte un festival de folclor pe marile scene,
dar şi să-ngrijească florile-n grădină. Oricât de mult ar colinda
depărtările cu minunatele-i cântece, îşi găseşte timp, în fiecare
anotimp, să meargă la biserică, să cate calea spre cimitirul
preabunilor săi, să stea la sfat cu lumea satului, să-i înveţe pe copii
Caloienii, Caloiţa, Paparudele şi-atâtea, şi-atâtea perle de folclor
autentic românesc. A fost oaspete drag al marilor zone folclorice
româneşti, dar şi al multor concursuri şi festivaluri internaţionale de
folclor. Este sociabilă din fire, manifestă grijă şi afecţiune faţă de cei
nevoiaşi, impresionează prin capacitatea de a face faţă emoţiilor, de a
iubi, de a se adapta lumii şi vremurilor noi cu mulţumire. Sensul
personal al vieţii sale pare a fi împlinirea şi iubirea. Pentru mine, cea
mai dreaptă clasificare a oamenilor este după darurile lor naturale.
Este doamna Elena un „ghid” pentru carieră şi succes, pentru
34

35. împliniri personale şi profesionale, pentru verticalitate şi bun-simt,
pentru iubire, simplitate şi patriotism. Ca să-mi dai dreptate, atât îţi
trebuie: să-ţi faci timp, să ai răbdare să o cunoşti, să-i fii alături. Şi
fără a vorbi în termeni mult prea academici şi totuşi realişti, aş spune
că se bucură de „job performance” (performanţa muncii), datorat
multiplelor aptitudini şi atitudini pozitive, unor valoroase iniţiative
sociale şi culturale, unui nivel de aspiraţie ridicat, unor contribuţii
culturale de mare profesionalism, unor alese abilităţi de comunicare,
unei ambiţii şi dăruiri molipsitoare. Are un fel de a fi care eliberează
energii pozitive şi dinamizează cele mai pesimiste stări de spirit.
Fiecare dintre noi vede în copilărie o „poveste” a propriei
vieţi, o poveste pe care o scrie numai pentru el însuşi. Când era copil,
doamna Elena şi-a scris o poveste simplă: să fie om bun şi să ducă
mai departe cântecul moştenit de la tatăl său. I-a reuşit… Mai târziu,
în tinereţe, a adăugat detalii la poveste, iar la maturitate a făcut mici
schimbări. Mă bucur că sunt un mic „detaliu” din povestea vieţii sale,
o viaţă cu un scenariu de învingător. „Învinşii lasă lucrurile să se
întâmple, învingătorii fac lucrurile să se întâmple”. Şi-a împlinit
aproape toate visele adunate peste ani pentru că şi-a păstrat starea de
bine fizică şi psihică. Este mai tot timpul bine dispusă să repete
sentimente şi atitudini pozitive. În lumea spiritului său, folclorul este
pe primul loc; cu el îşi decorează şi ne decorează viaţa. În lumea
copiilor se bucură de atracţie pentru că este caldă şi plăcută, pentru
că picură în urma sa încredere şi optimism, pentru că-şi respectă
propria viaţă şi pe-a celorlalţi. Şi eu învăţ de la doamna Elena: cum
să mă menţin un adult generos, cum să caut şi să practic idei denţelepciune, cum să găsesc drumul cel mai scurt de la opinii la
atitudini. Şi cum toată viaţa noastră este o oscilaţie între două
extreme, Bine-Rău, mă încăpăţânez să-ndrăgesc întâia extremă. A nu
se-nţelege că doamna Elena este mult prea perfectă; nici eu nu sunt;
şi care dintre noi poate spune că este…? Acum doamna este la vârsta
maximei inspiraţii şi înţelepciuni, la vârsta când şi-a transformat
meseria în măiestrie şi pasiune, la vârsta când îşi poate face timp
pentru „lectura” amintirilor de peste ani. Căci doamna este un om
normal, care ştie că numai normalitatea asigură armonia şi
frumuseţea vieţii. A trecut prin experienţe de viaţă de neuitat, a trăit
evenimente de viaţă care au dat sens şi valoare devenirii sale ca om ţi
rapsod popular. Şi tocmai de aceea poate da sfaturi. Un om ţi se
35

36. arată mai bine aşa cum este el de fapt şi după sfaturile pe care ţi le
dă.
Recunosc că trăirile mele pentru doamna Elena sunt
subiective şi personalizate cu gânduri şi sentimente mult prea sincere
ca să fie de crezut. Cum am ajuns să gândesc ceea ce gândesc, să
simt ceea ce simt…? Simplu: trăind alături alese clipe cărora de
multe ori am vrut sa le spun – „Stai”! Doamna are o toleranţă divină
la răutăţi; pentru aceasta şi pentru multe altele pot spune că este
consilierul meu personal, a cărui empatie s-a transformat în simpatie
reciprocă. M-a învăţat că fiecare dintre noi are dreptul la propriile
sentimente, că putem prelungi copilăria spre viitor, că fericirea este
în lucrurile mărunte, că este bine să stăpâneşti simţul măsurii şi al
armoniei dacă vrei să fii fericit. De fapt, eu cred că doamna a
descoperit forţa care îndeamnă să te alături celor buni: starea de bine
personală.
De obicei, dacă zâmbeşti unui copil, îţi zâmbeşte şi el; dacă
zâmbeşti unui adult, acesta se întreabă de ce îi zâmbeşti. Doamna nu
face parte din categoria celor din urmă. Zâmbeşte des şi îi plac
zâmbetele celor din jur, fără să se întrebe de ce zâmbesc. Deseori am
“filozofat” împreună pe diverse teme; şi deseori am concis că noi,
românii, astăzi şi acum, avem nevoie de o “primăvară” nouă, o
“primăvară” a sufletului şi a spiritului; un spirit nou şi o inimă nouă,
plină de înţelegere şi de speranţă. „Un om nu poate trăi pe pământ
dacă nu are o bucată de cer în sufletul său” pe care o putem numi
instinct al binelui sau perseverenţă în bine sau solidaritate trainică.
Numai astfel poţi fi maestru în „arta citirii sufletului”. Doamna
stăpâneşte o uimitoare intuiţie de a şti foarte multe despre cineva
într-un timp scurt, uneori chiar dintr-o privire; nu-i plac oamenii
nesinceri sau teatrali, care vor să pară ceea ce nu sunt în fapt. „Lume
multă, oameni puţini”, afirmă deseori şi niciodată nu se lasă păcălită
de aparenţele pe care le trece prin filtrul propriilor convingeri.
Deşi a trăit şi triste evenimente (pierderea soţului şi a dragilor
părinţi), are o atitudine pozitivă faţă de viaţă, scrie şi rescrie exerciţii
de admiraţie pentru unica noastră viaţă trecătoare. Şansa sa în viaţă a
fost optimizată şi de propria sa dimensiune afectivă, şi de credinţa că
unicul timp care poate fi experimentat este cel prezent. Îi place să
facă fapte bune, este deschisă şi onestă, trăieşte cu emoţie sărbătorile
de peste an, a căror semnificaţie şi rezonanţă o sensibilizează uneori
până la lacrimi.
36

37. Voltaire spunea cândva: „Adevărata frumuseţe izvorăşte din
simplu şi simplitate”. Acesta ar putea fi unul dintre mottourile
potrivite biografiei doamnei Elena. Iubeşte şi limba română, iubeşte
poezia şi scrisul frumos şi deseori, în întâlnirile noastre, fără să-şi dea
seama, mă uimea cu pledoaria sa pentru lectură şi cultură. A avut
norocul de a cunoaşte mulţi oameni de seamă, români adevăraţi;
chiar dacă erau simpli ţărani sau profesori universitari sau poeţi sau
rapsozi. Deşi pare demodat, îi plac patrioţii, ceea ce poetic am putea
spune – „lumina de om şi de neam românesc”; despre dăruirea
acestora afirmă că este ceva ce nu încape în cuvinte. Merge des la
biserica din satul nostru natal, Griviţa; şi-i place să prelungească
trăirea din acest lăcaş sfânt în viata cotidiană. Cu-atât mai mult, cu
cât „trăim o perioadă de schilodire sufletească” (sensibil adevăr
prezentat de Dan Puric în superba sa carte – „Despre oameni”). Ca
spiritualitate, m-au influenţat puternic: în lumea artelor – doamna
Elena, în lumea cărţilor – Dan Puric. Multe din concepţiile despre
viaţă şi despre oameni ale doamnei se regăsesc şi în paginile acestui
mare scriitor contemporan. Acesta afirmă că a cunoscut „oameni ale
căror fapte sunt o dovada că nesimţirea le-a luat şi ultima celulă din
creier”. Am râs copios şi mai râd şi acum când recitesc această
asociere literară“. Ce mai scrie Dan Puric: „nu ne mai înţelegem în
româneşte; ne trebuie dicţionar român-român”; „poţi vorbi tăcând”;
„cunoaştem multe, totul, fără să înţelegem nimic”; „credinţa e ca o
pasăre cu două aripi: eu sunt o aripă, tu eşti o aripă; ne rugăm şi
zboară”. Triada aceasta de potrivire în idei şi sentimente o iubim: eu,
Dan Puric, doamna Elena. Ştim să spunem frumos lucruri neplăcute,
sfidăm monotonia, condimentăm viaţa cu multă atitudine, avem
dorinţa de a ne reinventa, ştim preţul înţelepciunii şi constatăm cu
tristeţe un omniprezent „dezmăţ care poartă numele de libertate” (pe
care fiecare o înţelege şi o practică aşa cum vrea). Este o trudă
onorabilă să simţi toate acestea; fie că eşti părinte-părinte, părinteartistic, părinte-cărturar, părinte-spiritual, părinte-educaţional. Cineva
spunea: „suntem stăpânii vorbelor pe care nu le-am spus şi sclavii
vorbelor deja rostite”. Îmi sunt tare dragi toate aceste vorbe adunate
într-o monografie sentimentală. Şi dacă voi scrie vreodată o carte –
sinteză de amintiri, doamna Elena nu va fi nici la început, nici la
final, ci în prefaţă, ca un model frumos de luat în viaţă. Doamna
Elena nu cred că s-a gândit vreodată că eu aş putea-o asemăna cu
unica Coloană a lui Brâncuşi. În grădina folclorului ialomiţean, este
37

38. un „albastru vertical”, un „verde orizontal”. Kant afirma: „important
e să ştii ce face omul atunci când nu îl vede nimeni”. Mi-ar plăcea să
o văd pe doamna în căsuţa de la ţară; probabil… simplitate, covoraşe,
muşcate, busuioc cu noroc, ulcele la grindă, preşuri până-n tindă,
marame şi ii, bundiţă şi cojocel şi mult, mult cântecel. Monografie
sentimentala la final… „Nu-mi pare bine că s-a terminat, ci-mi pare
bine că s-a petrecut”.
Versuri din cântecele doamnei Garbacia Elena:
“Care-i locul cel mai sfânt –
Satu-n care m-am născut
Şi-n care-am copilărit
De-al meu sat ce drag mi-e mie.
M-am întors la mine-n sat
Să-ntâlnesc pe cin’ mi-e drag
În sătucul cu salcâmi
Unde-s părinţii mei buni.”
“Foaie verde lin, pelin
Rău e, Doamne, prin străini
Ca desculţ prin mărăcini.
Când eram la tatăl meu
Tot bine eram şi eu.
Chiar de făceam cât de rău
Tot zicea „copilul meu”.
Înv. ARON VIORICA MAURA
Grup Şcolar „Areta Teodorescu” Griviţa
38

39. O LACRIMĂ PENTRU UN EROU
Să deschidem o pagina a istoriei neamului românesc prin
tânărul erou al Griviţei, Areta Teodorescu.
La 24 octombrie 1894 s-a născut în comuna Griviţa, judeţul
Ialomiţa, cel care, student în anul III al Şcolii Superioare de
Silvicultură Bucureşti – Băneasa, devenit sublocotenent, a fost parte
activă la sângeroasele confruntări din Cadrilater, în primul război
mondial, unde simţământul său de român l-a purtat spre supremul
sacrificiu pentru apărarea pământului strămoşesc.
Era fiul cel mai mare dintre cei patru copii – doi băieţi şi
două fete – ai familiei preotului din comuna Griviţa, Teodorescu Ioan
şi Ştefania - născută Săvulescu. Pentru el nimic nu era mai de mare
interes decât cartea şi instruirea spre folosul propriu, dar şi al celor
din jurul său. Cei ai familiei şi prietenii îi spuneau Haret, însă numele
său de botez era Areta, numele Sfântului Mucenic. Şcoala primară –
39

40. cinci clase – a frecventat-o în comuna natală, absolvind în anul 1906,
cu premiul I în toţi anii. Capacitatea de înţelegere şi dorinţa de a
pătrunde în tainele ştiinţelor, pe care primii ani de învăţătura i le-au
trecut succint prin sfera percepţiei, au determinat familia să-l sprijine
în aspiraţiile sale şi, astfel, în septembrie 1906, reuşeşte la examenul
de admitere, devenind elev al Liceului „Nicolae Bălcescu” din
Brăila. Elev sârguincios, s-a remarcat în studiul matematicii, dar şi al
ştiinţelor naturii. Cu o deosebită dragoste se apleca asupra studiului
istoriei. A încheiat cu succes cei opt ani de studiu liceal, ca absolvent
al secţiei reale.
În vara anului 1914 a susţinut examenul de admitere la
Şcoala Superioară de Silvicultură, devenind student. Bucureştiul l-a
pus în contact cu o lume nouă. Este prezent în toate câte i-au apărut
în cale ca emulaţie intelectuală, consecvent simţămintelor lui de fiu
al unui popor care nu a ştiut ce-i liniştea şi prosperitatea şi faţă de
care se considera dator. Finele anului 1914 îl găseşte membru
deosebit de activ al „Ligii Culturale”, sub auspiciile profesorului
Nicolae Iorga. În vara anului următor este prezent la cursurile
„Universităţii populare de la Vălenii de Munte, unde profesorul
Iorga, cu vervă şi erudiţie, susţinea neîntrecutele prelegeri despre
istoria, latinitatea şi fiinţa poporului român. Primul an de studenţie
şi-l cârmuieşte cu chibzuinţă, fiind prezent şi la prelegerile altor
personalităţi ale acelor timpuri, printre care A. D. Xenopol şi Bogdan
Duică. Împreună cu colegii şi prietenii săi, animaţi de aceleaşi
simţăminte, îşi petrecea duminicile prin diferite localităţi rurale,
sădind în sufletul celor mulţi sămânţa dragostei de neam şi de ţară, pe
care o preluase de la titanul istoriei, neobositul Nicolae Iorga. Prin
care sate şi-a purtat cuvintele e greu de menţionat; cert este că în vara
anului 1916 trecuse şi prin satul Tigveni din Oltenia. Bruma de bani
ce-i agonisea, uneori din chetă publică, era investită în cărţi; aşa a
reuşit să înfiinţeze Biblioteca sătească a comunei natale.
Dar anii tinereţii lui au fost perioada de vremuri tulburi, de
altfel ca şi a multor generaţii din trecut, obligându-l în vara anului
1915 la satisfacerea stagiului militar. Cu termen redus, a absolvit
Şcoala de ofiţeri în rezervă, eliberându-se cu gradul de
sublocotenent. În anul 1916 nu se mai poate înscrie în anul III de
facultate, fiind concentrat. Devine combatant al regimentului 23 de
Infanterie Călăraşi, aflat în dispozitivul de apărare a graniţei din
Cadrilater; aici îl găseşte începutul războiului. Participă la
40

41. sângeroasele confruntări de la Turcucaia şi apoi la cele de la Aidemir
din 5-6 septembrie 1916, unde a căzut la datorie. Care au fost
împrejurările în care s-a sfârşit nu sunt cunoscute, pentru că, în
sălbăticia lor, atât războinicii bulgari cât şi populaţia civilă au
exterminat răniţii şi prizonierii, înlăturând şi rămăşitele pământeşti
ale acestora. Tatăl său a căutat zadarnic vreo urmă, nefiind chip să
găsească loc de cruce şi mormânt. Acasă nu a mai ajuns decât lada sa
de campanie. Documentele oficiale l-au înregistrat ca dispărut în
luptele de la Aidemir, ca şi pe alţii dintre cei 800.000 care şi-au dat
viaţa înfăptuind România Mare.
A fost unul dintre aceia care n-a avut parte de creştinescul
loc de odihnă. Consătenii săi şi cei care l-au cunoscut şi-l aminteau
cu multă consideraţie, admiraţia şi dragostea lor concentrându-se în
expresia ”ce băiat bun era bietul Haret”.
Membrii cercului de istorie Naparis
- Griviţa
41

42. FIUL SATULUI, ŞTEFAN BĂNULESCU
Un sat este o aşezare umană specifică mediului rural. De
obicei, acest tip de așezare este mai mare decât un cătun și mai mică
decât un oraș. După o altă definiție, satul este o așezare umană mai
puțin dezvoltată din punct de vedere edilitar gospodăresc, a cărei
populație se ocupă în deosebi cu agricultura, constituind o categorie
social - teritorială complexă; este alcătuită dintr-o aglomerare de case
și construcții gospodărești anexe într-un teritoriu cu specific rural.
Satele erau cea mai răspândită formă de comunitate până la
începutul Revoluției industriale, care a dat startul procesului de
urbanizare. În vechime, casele erau situate unele lângă altele pentru
apărare (cuvântul „sat" provine de la latinescul fossatum, care
însemna fortificație), iar zona dimprejur era cultivată. Termen
afectuos cu care se adresează cineva mai în vârstă unei persoane
mai tinere de sex bărbătesc. 2. Fig. Cetățean, membru al unei
colectivități (de care acesta se simte foarte atașat). - Lat. filius.
Ștefan Bănulescu, romancier și scriitor român, s-a născut
pe 8 septembrie 1926 în comuna Făcăeni, județul Ialomița, şi a
42

43. decedat pe 25 mai 1998. A fost al optulea fiu dintre cei unsprezece ai
plugarilor Ion și Elena Bănulescu. Între anii 1938 - 1945 urmează și
absolvă Liceul Teoretic Știrbey-Vodă din Călărași, secția limba
latină. Mai târziu, în 1948 – 1952, urmează și absolvă Facultatea de
Filologie din București, având ca profesori pe George Călinescu,
Tudor Vianu, Alexandru Rosetti, Iorgu Iordan, Alexandru Graur.
Harta numită „opera lui Ştefan Bănulescu” cuprinde
următoarele scrieri ale autorului: Iarna bărbaţilor şi o creaţie similară
– Condrat – publicată recent în „Viaţa Româneasca”; poemele din
Cântece de câmpie; eseurile reunite sub titlul Scrisori din provincia
de Sud-Est sau o bătălie cu povestiri; romanul Cartea de la Metopolis
şi bucăţile din proiectatul roman Metopolis, texte memorialistice din
postumele Elegii la sfârşit de secol, fragmente memorialistice
(Locuri misterioase, lepul, Troienii sau troienile, Moară lui Fuierea,
Tabără) publicate sub titlul Din „Memoriile unui om tânăr” în 1988,
în paginile „Vieţii Romaneşti” şi reproduse în volumul al doilea al
„Operelor”.
Satul reprezintă toposul originilor fiecăruia dintre noi.
Această aşezare omenească poate fi asociată cu sintagma „Et in
Arcadia ego”. Este un fel de Eldorado din care majoritatea scriitorilor
s-au inspirat.
Cu toţii suntem fii ai satului pentru că rădăcinile noastre îşi
au rizomii în pământul strămoşesc.
Făcăeni este unul dintre satele care a dat literaturii un fiu
important, care s-a individualizat prin opera sa. Astfel că prin
nuvelele cuprinse în volumul Iarna bărbaţilor evidenţiază satul cu
toată agitaţia specifică, cu problemele fiecărui anotimp,
îndeletnicirile specifice oamenilor. Iarna bărbaţilor pare a fi varianta
literară a satului cu scenele surprinse cu un aparat de filmat care
înregistrează întâmplările cu încetinitorul, şi uneori parcă surprinde
câte un instantaneu al unei întâmplări. Atmosfera cuprinsă în paginile
nuvelelor este un tensionată, cu oscilaţii, cu accelerări sau cu
poticniri în derularea întâmplărilor.
Prin clasa a zecea am citit pentru prima dată o nuvelă de
Ştefan Bănulescu. În timpul lecturii, parcă ceva din mine îmi spunea
că întâmplările s-au petrecut undeva atât de aproape. Menţionez că
nu citisem biografia autorului şi nu ştiam că s-a născut în Făcăeni.
Mai târziu, destinul a făcut ca într-o zi să obţin postul de profesoară
43

44. de limba română la şcoala din Făcăeni. În momentul în care am păşit
pe pământul acestui sat, am simţit că ceea ce scrisese Ştefan
Bănulescu trebuia să se fi întâmplat aici. Tot satul respira paginile
nuvelelor din Iarna bărbaţilor. Parcă şi eu am început să împrumut
din accentele acestei lumi pestriţe. Aceste structuri epice dezvoltă
mitul, oniricul, fantasticul, arhetipul. Din acest punct de vedere,
putem regăsi în cazul scriiturii asocieri cu Vasile Voiculescu sau cu
Mircea Eliade.
Opera lui Ştefan Bănulescu creionează şi accentuează acel
sentiment al locului, folosind un mozaic în straturi al geografiei
spaţiului. Lumea scrierilor lui Bănulescu este una arhetipală, cu
legile ei, condusă de timp, care poate fi ostilă sau nu, având parcă
nişte ziduri asemenea Hanului Ancuţei. În acest corpus de opere se
poate observa că natură este stăpâna omului şi că acesta încearcă să
supravieţuiască adaptându-se ei.
Acest fiu al satului Făcăeni, Ştefan Bănulescu, a văzut în
propria-i viaţă, dar şi în a consătenilor lui, mitul, legenda, fabulosul.
Fantasticul lui Bănulescu nu este unul absurd, extremizat, ci straniu,
şi ezitările realului fac să existe scăpări care îşi au obârşia în legende
şi credinţe populare. Această lume este condusă de propriile legi,
astfel că lemnul, peştele, apele, agricultura, pădurea, apicultura,
natura dezlănţuită, natura, sursa de trăi, femeile, copiii, bărbaţii,
bătrânii, flăcăii, nebunii satului, brigadierii, pădurarii, pescarii,
mistreţii, culesul viilor, toate acestea sunt asemenea planetelor ce
gravitează în jurul unui singur scop, cel al supravieţuirii. Fantasticul
de tip folcloric inundă toate straturile existenţei.
A recunoaşte pe cineva drept fiu al satului înseamnă a îl
vedea emblemă a comunităţii, un glas al mulţimii, cel în care s-a
concentrat satul cu specificul lui.
Microcosmosul numit sat reprezintă nucleul evoluţiei
omului. Deşi oraşul rămâne ceva, acolo, depeizarea te face să înţelegi
importanţa satului în viaţa copilului şi a viitorului adult. Descrierea şi
conturarea copilăriei se găseşte în ciclul memorialistic Elegii la
sfârşit de secol (în prozele Locuri misterioase, Șlepul, Troienele,
Moara lui Fuierea, Tabăra, din capitolul Călărețul de argint).
Copilăria oraşului o reprezintă satul, care formează valorile
spirituale şi te determină să îţi recunoşti originile. Fiii satului care au
dat valoare literaturii, muzicii, picturii, sculpturii, dansului popular
sunt glasurile strămoşilor care s-au propagat precum ecoul şi au
44

45. transmis suflul specific românesc. Deşi opera lui Ştefan Bănulescu
este foarte importantă pentru regiunea noastră, nu este atât de
cunoscută de către locuitorii acestui judeţ sau poate nici de
majoritatea locuitorilor din Făcăeni.
Ar fi necesar ca în şcoală să se realizeze diferite activităţi
care să cuprindă momente de omagiere a scriitorului, de prezentare a
operelor acestuia şi de lecturare a acestora.
O mai bună cunoaştere a creaţiilor autorului ar putea
dezvolta elevilor sentimentul apartenenţei la un grup social din care
s-au evidenţiat personalităţi care au marcat un anumit domeniu la
nivel naţional. Recunoaşterea operei în domeniul literaturii şi
premierea ei de către specialişti arată originalitatea sursei, a
nucleului, a perspectivei, a ipostazierii umanului şi importanta satului
că topos.
Profesor Comanici Vasilica
Violeta
GSA Făcăeni
45

46. Aron Emilia, clasa I, Miloșești
SATUL – ÎNȚELEPCIUNE ȘI AUTENTICITATE
Satul e vatrã a unui echilibru spiritual, a unei lumi trecute şi
prezente, care pune în valoare locurile şi alcătuieşte scara timpului.
Memoria unor vremuri trece exclusiv prin vocile lumii satului, care,
în călătoria ei de aici spre dincolo, plânge, se bucură ori caută
unduirile doinelor şi ale baladelor. Caută poezia vieţii purtătoare de
adevăruri, poezia rostirilor strămoşeşti, călăuzitoare prin mrejele
existenţei ce identificã rosturile unor vremi şi ale unei lumi care
veşniceşte în aceste originale alcătuiri, în aceste configuraţii rurale ce
constituie zăgazuri împotriva uitării. Prezenţa sacrului în inima
acestei lumi are şi ea atributele veşniciei, sacru însemnând tot ce
putem dărui din sufletul şi din avutul nostru pentru a crea veşnicie.
46

47. În satul nostru, în mijlocul Bărăganului, lângă vechiul drum
al poştei de la Bucureşti spre Moldova, se află moşia lui Barbu
Catargiu, încă de la 1800. Barbu Catargiu, întâiul prim-ministru al
României Unite, a marcat viaţa celor din Maia. Aici a avut mai întâi
conac şi apoi a făcut un castel. Pe vârful dealului din marginea
satului, a ridicat un castel cu 52 de camere, cu lampadare din argint
masiv, cu podele de lemn ca o tablă de şah. Aici opreau boierii să
pună la cale treburi politice şi tot aici se întâlneau la baluri ce ţineau
până în zori. Erau şiruri nesfârşite de trăsuri şi rochii strălucitoare,
parfumuri franțuzeşti se ridicau în aerul încins al câmpiei. Pe-atunci,
Bărăganul nu era ceea ce vedem astăzi. Era locul de promenadă al
marilor boieri din Muntenia, grădina lor. Castelul de la Maia nu era
înconjurat de câmp gol. Celebrul arhitect peisagist Wilhelm Mayer,
cel care a făcut şi Parcul Cişmigiu din Bucureşti, ridicase în jurul lui
o grădină englezească fabuloasă. Cu fântâni şi alei, cu plante şi flori
exotice, cu păuni ce călcau trufaş. Castelul era legat de drumul
principal cu o alee lungă de aproape un kilometru, ce avea de-o parte
şi de alta, pe toată lungimea sa, arbori exotici. Astăzi, au mai
supravieţuit numai doi. Se află în curtea bisericii. Sunt singurii arbori
Sofora din România şi sunt declaraţi monumente ale naturii.
Barbu Catargiu (n. 26 octombrie 1807, Bucureşti – d. 8
iunie 1862, Bucureşti), a fost om politic, lider al partidei
conservatoare şi strălucit orator. La 22 ianuarie 1862 devine întâiul
prim-ministru al guvernului unic după recunoaşterea unirii depline a
Principatelor. Mandatul său încetează brusc pe 8 iunie 1862, când
este asasinat sub clopotniţa de pe Dealul Mitropoliei. Această „crimă
politică perfectă”, după cum bine menţionează istoricul Stelian
Neagoe, a stârnit un scandal imens în epocă prin implicaţiile care au
fost speculate de-a lungul timpului și a cărui enigmă nu a fost
elucidată nici până în zilele noastre. Catargiu îşi are originile într-o
familie boierească din Muntenia, părinții săi fiind marele vornic
Ştefan Catargiu şi Stanca Văcărescu, fiica banului Barbu Văcărescu.
Studiile elementare le urmează în Bucureşti, la Şcoala grecească de
la Măgureanu, iar din 1825 urmează cursuri universitare la Paris. A
urmat studii de litere, drept, istorie, filosofie și economie politică. O
legendă care a circulat multă vreme de la asasinarea primului
ministru spunea că o faimoasă ghicitoare din Paris, madame
Lenormande, i-ar fi prezis destinul tragic.
47

48. În 1834, tânărul Catargiu revine în țară și se face remarcat în
cercurile „Societății Filarmonice”, iar din 1837 devine membru în
Adunarea Obștească a Țării Românești. Pe 20 decembrie 1842, este
numit director al Departamentului Dreptății, iar pe 23 aprilie 1843
este ridicat la rangul de clucer și trecut în arhondologie (cronica
rangurilor domnești). În această perioadă, Barbu Catargiu s-a
căsătorit cu Ecaterina Parravicini, de origine rusă. Cei doi au avut un
singur copil, pe Mariţa.
În contextul internațional favorabil Unirii Principatelor,
Barbu Catargiu desfășoară importante activități unioniste, fiind unul
dintre liderii grupării de ideologie conservatoare din Muntenia.
Fondează Comitetul Conservator al celor nouă, un organism politic
care a redactat și a dat publicității la 19 martie 1859 cele opt puncte
fundamentale destinate dezbaterilor și hotărârilor Divanului ad-hoc.
Totuși, Catargiu nu reușește să fie ales pentru Divanul ad-hoc din
cauza intrigilor liberale şi atacurilor adversarilor politici. În primul
guvern numit de Cuza în Muntenia, Catargiu primeşte portofoliul
Finanţelor, în această perioadă activând şi ca membru în Comisia
Centrală de la Focşani. Ulterior, între 30 aprilie – 12 mai 1861,
liderul conservator devine preşedinte al Consiliului de miniştri
muntean. Catargiu era ataşat ideii de consolidare a statului român,
afirmând în Adunarea Deputaţilor că „nu este destul unirea între
ţările surori”, în opinia sa fiind necesară „unirea între fiii ei”, prilej
cu care el lansa un dicton pe care dorea a-l înscrie pe steag: „Totul
pentru țară, nimic pentru noi”. În primii ani de după Unire,
conservatorii reprezentau cel mai puternic grup politic din cele două
Principate. Catargiu s-a afirmat ca lider incontestabil al acestei
grupări, reuşind să ralieze în jurul aceluiaşi program diferitele
facţiuni conservatoare. Cum gruparea conservatoare deţinea
majoritatea atât la Bucureşti, cât și la Iași, cel desemnat la 22 ianuarie
1862 să prezideze primul guvern unic a fost Barbu Catargiu.
Printre legile importante adoptate de cabinetul Catargiu se
numără legea vânzării sării și legea urmăririi veniturilor statului.
Atacat de presa de opoziție deoarece nu dorea lărgirea drepturilor
electorale, Catargiu răspunde printr-o lege a presei (23 martie),
potrivit căreia poliția presei supraveghea imprimatele „rău famate” și
controla activitatea proprietarilor de chioșcuri. După problema
electorală, cea mai intensă temă dezbătută și o importantă sursă de
conflict între grupările politice era reforma agrară. Proiectul a fost
48

49. combătut intens de opoziție. Mihail Kogălniceanu arăta că proiectul
nu ținea cont de prevederile Convenției de la Paris, singura prevedere
fiind aceea că „țăranul e stăpân pe munca lui, iar proprietarul pe
moșia lui”. Având majoritatea în Cameră, era evident că executivul
își va impune voința. Pentru a împiedica acest fapt, radicalii apelează
la mase și convoacă pe 11 iunie o mare adunare pe Câmpia Libertă ții
din Dealul Filaretului. Motivația era aniversarea revoluției de la
1848, însă scopul real era exercitarea unei puternici presiuni populare
care să ducă la căderea guvernului. Pe 8 iunie, primul ministru
susține în Cameră un discurs virulent împotriva acestei manifestări:
„trandafirii din buchetele ce urmează a împodobi sărbătorirea de la
11 iunie vor fi, în realitate, topoarele, cuțitele, ciomegele și chiar
puștile, care s-au găsit asupra țăranilor arestați la Văcărești [...] voi
prefera moartea mai înainte de a călca sau a lăsa să se calce vreuna
din instituțiile țării”.
Asasinarea pe Dealul Mitropoliei. Barbu Catargiu nu-și
dădea seama că anticipa exact soarta ce îl aștepta. După încheierea
alocuțiunii virulente, Catargiu iese din palat pentru a se întoarce la
sediul Consiliului de miniștri. În acel moment observă că trăsura îi
lipsește, astfel că prefectul poliției Capitalei, Nicolae Bibescu, îl
invită la el în trăsură pentru a-l însoți. În momentul când trăsura
ajunge sub clopotnița de la Mitropolie se aud două focuri de armă.
Din cauza împușcăturilor, caii s-au speriat, astfel că trăsura a putut fi
oprită după câteva sute de pași. Primul ministru fusese împu șcat în
spate, la baza craniului. Vestea asasinării a fost răspândită în întreg
orașul și a indignat opinia publică, căci era primul asasinat al unui
înalt demnitar al statului. După cercetări amănunțite, cercul de
suspecți este restrâns la trei nume: Dimitrie Dunca, Iulian Grozescu
şi Gheorghe Bogati, dar nici unul nu a putut fi audiat, căci to ți erau
dispăruți fără urmă. Misterul din jurul acestei odioase crime nu a fost
elucidat nici până astăzi. Cercetările au fost sistate din ordinul
domnitorului Cuza, iar ulterior dosarul a dispărut.
Barbu Catargiu a încetat din viață la vârsta de 54 de ani,
fiind înmormântat la conacul de la moșia din Maia, conform
testamentului său.
Mormântul lui Barbu Catargiu se află la Biserica
“Adormirea Maicii Domnului", care a fost ctitorită de Grigore
Filipescu, terminată în anul 1778 de fiul său, Pană Filipescu. Moşia
familiei Filipescu, împreună cu reşedinţa boierească, alcătuită din
49

50. conac, parc şi biserică, au fost ulterior cumpărate de familia Catargiu.
În 1862, Ecaterina Barbu Catargiu a restaurat biserica în memoria
soţului ei. Biserica este înconjurată pe trei laturi de un zid vechi de
cărămidă, iar pe a patra latură, de un gard de fier forjat. Biserica de
cărămidă, în forma de navă, are la intrare, un pridvor închis.
Ancadramentele de piatră la ferestre sunt prevăzute cu grătare de fier,
lucrate manual. Catapeteasma de lemn de stejar sculptat datează din
1862. În partea dreaptă a pronaosului se află monumentul funerar, de
marmură albă, al lui Barbu Catargiu, iar în partea stânga, prin gârlici,
se coboară în subsol, unde se găseşte cavoul fostului prim-ministru și
al familiei. Într-un mic hol se află o cruce de lemn, despre care se
spune că a fost trăsnită şi năruită de pe biserică de o furtună cu tunete
și fulgere, izbucnită chiar în ziua asasinării. În aceeaşi încăpere, pe
un soclu de marmură, unde este gravată data de 8 iunie 1862, se află
un sicriu în miniatură, de sticlă, care conţine îmbrăcămintea lui
Barbu Catargiu
Inscripţia funerară a lui Barbu Catargiu – placă de marmură
albă inscripţionată şi fixată în dreptul compartimentului cu rămăşiţele
pământeşti, la subsolul bisericii “Adormirea Maicii Domnului”:
1862 IUNIE 8. ACI ZACU RESTURILE MORTALE ALE
PREA-IUBITULUI MEU SOŢ BARBU KATARGI, DEPUSE ÎN
ACEASTĂ CRIPTĂ ZIDITĂ SPRE ACEST SFÂRŞIT DE MINE,
DEVOTATA ŞI UMILITA SA VĂDUVĂ, ECATERINA
KATARGI.
Inscripţie legată de moartea lui Barbu Catargiu – placă de
bronz cu litere inscripţionate, fixate sub un fragment de cruce din
lemn, la capătul scărilor care coboară la subsolul bisericii Adormirea
Maicii Domnului:
ACEASTĂ SFÂNTĂ CRUCE/ FU SMULSĂ DIN
VÂRFUL BISERICII/ DE O VIJELIE ÎNGROZITOARE/ ÎN
ACEEAŞI ZI, ORA ŞI MINUTU/, 8 IUNIE 1862, LA 5 ½ ORE
D.A./, CÂND FU ASASINAT ÎN BUCUREŞTI BARBU
CATARGIU,/ LA EŞIREA DIN ADUNAREA ŢERREI,/ ÎN
POARTA MITROPOLIEI.
În același parc, preotul paroh Alexandru Marinescu a
realizat un muzeu, care împreună cu biserica și ultimele ruine ale
conacului alcătuiesc “Așezământul de artă și cultură religioasă de la
Maia-Catargi“, unde se păstrează o colecție de documente și obiecte
cu valoare istorică și artistică. Printre cele mai semnificative piese ale
50

51. colecției se remarcă seria de icoane. Într-un număr de aproximativ o
sută de icoane întâlnim cele mai diverse tehnici de realizări
iconografice: pictură pe lemn, metal, sticlă, goblen, ferecăturile de
metal nobil, medalionul în diferite combinații, cromolitografia. De
asemenea, aflăm cele mai diferite tipuri canonice de icoane:
împărătești, de praznic, de casă. Deși cele mai vechi sunt icoanele din
sec. XVIII, totuși câteva exemplare par să fie mult mai vechi. Un alt
merit al colecției este acela de a grupa icoane nu numai din
Muntenia, ci și din Moldova și Basarabia, icoane ce au fost
recuperate în timpul războiului de la refugiați.
Ai zice la început că nu e nimic altceva decât o câmpie
uriașă, întinsă și plată ca o tipsie. Dar când începi să îl străba ți,
Bărăganul devine un labirint plin de ascunzișuri nebănuite. Cu văi și
vâlcele, cu dealuri ce răsar pe neașteptate, pentru ca apoi să dispară
brusc, cu păduri ce freamătă, cu ochiuri de apă înconjurate de
stufăriș. Deodată se zărește casa preotului Marinescu. Seamănă cu un
labirint. Camere încurcate, holuri tot mai întunecate, până văd o linie
verticală de lumină gălbuie. Ușa e întredeschisă. O împing ușor și
tresar de uimire. Într-o odaiță mobilată simplu, cu un pat, o masă și
un dulap, părintele mă așteaptă! Mâinile i se odihnesc pe brațele unui
fotoliu. E vechi, foarte vechi, dar atitudinea părintelui îl face să pară
un jilț regal. Stă drept, e îmbrăcat cu haina preotească, severă, din
care răsare gulerul alb al cămășii încheiate până la ultimul nasture.
Pielea mâinilor e fină și alburie, o albeață care i-a cuprins obrajii și
părul, creându-ți senzația că te afli în fața unui personaj spiritualizat
până la transparență. De sub sprâncenele albe, abia trasate, mă
fixează o privire blândă și cercetătoare.
Părintele Alexandru Marinescu a sosit în Maia în 1937,
după ce și-a terminat studiile la București, unde a cunoscut multe din
personalitățile timpului, de la Enescu la Dimitrie Gusti. De-atunci, de
șapte decenii, nu a încetat să fie conștiința și duhovnicul satului,
sprijinul și salvarea fiecărui țăran în parte, indiferent de necazul său.
La rândul lor, țăranii au făcut zid în jurul părintelui. Intermediar între
ei și eternitate, îl consideră sfânt...
Fereastra camerei are jaluzelele trase. Nici o rază de lumină
nu pătrunde în interior. Se aude doar focul mocnind în sobă și am
impresia că sunt undeva, suspendată în timp. Fără zi, fără noapte,
doar cu jarul trosnind. L-am întrebat ce anume l-a ținut legat de acest
51