Violenta-Tipuri de violenta

1. VIOLENŢA
DELIMITĂRI TEORETICE ŞI CONCEPTUALE
TIPURI DE VIOLENŢĂ
1. Definiţii şi sensuri ale conceptului de violenţă
Organizaţia Mondială a Sănătăţii a avansat o definiţie a violenţei care ia în
consideraţie toate situaţiile posibile care pot fi caracterizate ca fiind acte de violenţă.
Violenţa este, în opinia acestei organizaţii internaţionale, rezultatul „utilizării intenţionate
sau ameninţării deliberate cu forţa fizică sau cu puterea contra propriei persoane, contra
unei alte persoane sau contra unui grup sau comunitate, care produce sau riscă să producă
un traumatism, un deces, un prejudiciu moral, o traumă sau o carenţă.”1
Etienne G. Krug şi echipa care a lucrat la realizarea Raportului Mondial asupra
violenţei şi sănătăţii includ în sfera violenţei actele de violenţă interpersonală, actele de
violenţă îndreptate împotriva propriei persoane, dar şi actele de violenţă colectivă.
Violenţa interpersonală cuprinde manifestările violente dintre indivizi indiferent de
tipul relaţiei dintre ei. Astfel, în această categorie vom regăsi alte două subtipuri de
violenţă construite în raport cu tipul relaţiei dintre agresor şi victimă şi spaţiul în care se
produce agresiunea:
1. „Violenţa familială şi violenţa între parteneri - se manifestă între persoane între
care există legături de rudenie (maltratarea copilului, maltratarea partenerilor sau a
persoanelor în vârstă);
2. Violenţa comunitară dintre indivizii fără legătură de rudenie – se produce în alte
spaţii decât locuinţa victimei sau a agresorului, între persoane cunoscute sau
necunoscute (violenţa tinerilor, violul şi agresiunile sexuale comise de necunoscuţi,
violenţa din mediul instituţional).”2
Violenţa îndreptată împotriva propriei persoane reprezintă o categorie în care
autorii includ comportamentele suicidare şi automutilările. Remarcăm modul în care
specialiştii Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii înţeleg să definească comportamentul
suicidar, incluzând nu numai sinuciderile, ci şi „acţiunile premergătoare actului suicidar
(gândurile de sinucidere, pregătirile pentru sinucidere, identificarea mijloacelor necesare
pentru realizarea sinuciderilor sau tentativele de sinucidere).”3
Violenţa colectivă include manifestările violente ale indivizilor care se identifică cu
un grup şi care se exercită contra altui grup în scopul de a obţine obiective politice,
economice sau sociale. În sfera acestui tip de violenţă sunt incluse actele de violenţă
exercitate de o armată împotriva altei armate sau împotriva populaţiei civile, faptele care
intră în sfera noţiunii de genocid, faptele care presupun încălcarea drepturilor fundamentale
1
Etienne G. Krug, Linda L. Dahlberg, James A. Mercy, Anthony Zwi, Raphael Lozano-Ascenio, Rapport
mondial sur la violence et la sante, Organisation Mondiale de la Sante, Geneve, 2002, p.5
2
Idem, p.6
3
Ibidem
1

2. ale indivizilor, actele de terorism sau actele de violenţă circumscrise criminalităţii
organizate.
Precizările pe care autorii le aduc pe parcursul raportului ne îndreptăţesc să
remarcăm faptul că Organizaţia Mondială a Sănătăţii propune abordarea violenţei atât din
perspectiva relaţiei dintre agresor şi victimă, a spaţiului de manifestare, dar şi a tipului de
acţiune care se exercită asupra victimei. Prin urmare, în raport cu tipul de acţiune exercitat
asupra victimei actele de violenţă pot fi „de natură fizică, sexuală, psihologică sau poate
implica prezenţa unei carenţe sau lipsa de îngrijire.”4
2.2. Violenţa fizică, psihologică şi verbală
Sociologul Daniel Welzer-Lang consideră că cele mai importante forme de violenţă
care se manifestă la nivelul unei societăţi sunt: violenţa fizică, violenţa psihologică,
violenţa verbală, violenţa sexuală, violenţa contra animalelor, violenţa contra copiilor,
violenţa economică, violenţa contra propriei persoane şi violenţa din stradă.
Violenţa fizică este reprezentată de „toate atingerile fizice aduse corpului altei
persoane”5
. Welzer-Lang include în sfera acestui tip de violenţă acte a căror gravitate şi
intensitate este diferită: „tras de păr, arsuri, opărirea cu apă sau ulei fiert, gesturi violente
menite să înfricoşeze o persoană, dat cu capul de pereţi, ruperea hainelor, obligarea unei
persoane să pună mână pe un cablu electric, electrocutarea.”6
În sfera violenţei psihologice autorul include „toate acţiunile care aduc atingere sau
care încearcă să aducă atingere integrităţii psihice sau mentale unei alte persoane:
autoaprecierea, încrederea în sine, identitatea personală”7
. În această categorie sunt
încadrate: „insultele, criticile nefondate, intimidările, ameninţarea cu represalii sau cu
violul, şantajul, şantajul cu sinuciderea, ameninţarea că o va părăsi, controlul excesiv al
programului persoanei victimizate”8
. Din cele mai sus menţionate rezultă faptul că,
violenţa psihologică este rezultatul mesajului pe care-l transmit victimei cuvintele
agresorului.
Violenţa verbală, spre deosebire de violenţa psihologică, se exprimă prin
intermediul „debitului verbal, violenţei percepute în voce, ton, criză, altfel spus, ţine de
modul de comunicare.”9
Este vorba despre certurile dintre parteneri, „tonul autoritar pe
care-l foloseşte pentru a cere ceva, întreruperea partenerului şi formularea de reproşuri,
evitarea unor subiecte de discuţie, refuzul de a-l asculta pe celălalt, refuzul de a-i răspunde,
utilizarea frecventă a insultelor pe parcursul discursului.”10
4
Ibidem
5
Daniel Welzer-Lang, L’utilité du viol chez les hommes, p. 64, disponibil la: http://www.tahin-
party.org/textes/impp50-85.pdf
6
Idem, p. 66
7
Idem, p. 67
8
Ibidem
9
Idem, p. 68
10
Ibidem
2

3. 2.3. Violenţa sexuală
Analiza datelor rezultate din cercetările realizate în diverse state ale lumii a făcut
posibilă identificarea, de către specialiştii Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, unor forme de
violenţă sexuală care se manifestă mai intens în unele zone ale lumii, în funcţie de normele
culturale existente şi gradul de toleranţă al populaţiei faţă de violenţă.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii defineşte violenţa sexuală ca fiind „orice act
sexual, tentative de a avea un act sexual, comentarii sau avansuri de natură sexuală, acte
care vizează traficul sau alte acte îndreptate contra sexualităţii unei persoane prin utilizarea
forţei, comise de către o persoană independent de relaţia sa cu victima, în orice context, se
înţelege, fără a se limita doar la, casa şi locul de muncă.”11
Printre formele de violenţă sexuală identificate de autorii Raportului Mondial
asupra sănătăţii şi violenţei se numără: „violenţa sexuală exercitată de parteneri intimi,
iniţierea sexuală forţată, violurile colective, traficul de femei şi copii în scopuri sexuale,
violenţele sexuale contra lucrătorilor sexuali, violenţele sexuale din mediul şcolar, medical,
violenţele sexuale din timpul conflictelor armate sau printre refugiaţi, formele de violenţă
sexuală „cutumiare” (căsătoria copiilor).”12
2.5. Violenţa criminală
Criminologii canadieni includ în sfera violenţei criminale toate “actele interzise
prin lege şi pasibile de aplicarea unei sancţiuni penale”13
care presupun: „uciderea sau
rănirea intenţionată a unei persoane, constrângerea prin forţă sau intimidare, provocarea
unei suferinţe fizice contra voinţei, expunerea deliberată la un pericol mare.”14
Majoritatea autorilor care încearcă să delimiteze cât mai precis conţinutul acestui
tip de violenţă au ajuns la concluzia că trebuie excluse: războaiele, revoluţiile, arestările,
sinuciderile, legitima apărare, violenţa în sport şi violenţa tv.
Prin urmare, în cadrul violenţei criminale sunt incluse omorurile, agresiunile
sexuale, tâlhăriile, lovirile şi vătămările corporale.
Particularităţile violenţei criminale
I. Necesitatea unor precizări de ordin metodologic în privinţa criminalităţii
violente. Jean Proulx, Maurice Cusson considerau că se impune să facem distincţie între:
1. „agresiune predatoare, motivată de dorinţa de a obţine bani sau bunuri şi violenţă
conflictuală motivată de dorinţa de răzbunare, apărare;
2. violenţe grave (omor şi tentativă de omor) şi violenţe mai puţin grave (loviri şi alte
violenţe);
3. teoriile care explică delincvenţa în general şi teoriile care se aplică doar la nivelul
criminalităţii violente.”15
Prima distincţie semnalată de autori, necesită sesizarea unei diferenţe între actele
de violenţă care presupun existenţa unui agresor care iniţiază atacul în scopul deposedării
11
Etienne G. Krug, Linda L. Dahlberg, James A. Mercy, Anthony Zwi, Raphael L. Ascenio, Op. Cit., p.165
12
Idem, p. 168-174
13
Jean Proulx, Maurice Cusson şi Marc Ouimet, Les violences criminelles, Les Presses de L’Universite
Laval, 1999, p.3
14
Idem, p. 2
15
Jean Proulx, Maurice Cusson, Que savons – nous sur la violence criminelle?, în : Jean Proulx, Maurice
Cusson, Marc Ouimet : Les violences criminelles, Les Presses de L’Universite Laval, 1999, p. 11
3

4. de bunuri a unei victime (violenţă predatoare) şi actele de violenţă motivate de răzbunare,
care presupun schimbul reciproc de lovituri între agresor şi victimă (violenţă conflictuală).
Violenţa conflictuală şi violenţa prădătorului
În opinia lui Maurice Cusson violenţa conflictuală presupune existenţa unor relaţii
interpersonale între agresor şi victimă anterioare conflictului (omorul conjugal), în timp ce
în cazul violenţei predatoare nu există relaţii între persoanele implicate în agresiune (de
exemplu: comiterea unui omor pentru a fura, violul săvărşit asupra unei femei
necunoscute).
Violenţa conflictuală necesită prezenţa unui conflict înţeles ca „dezacord între două
părţi care se finalizează ca schimb de ostilităţi.”16
În cazul violenţei conflictuale, sunt greu
de identificat victima şi agresorul întrucât cei doi actori îşi schimbă rolurile pe parcursul
evoluţiei conflictului. De asemenea, violenţa conflictuală presupune ca persoanele
implicate în conflict să se afle în proximitate fizică şi socială: să trăiască în aceeaşi
locuinţă, să fie colegi, amici sau vecini.
Violenţa prădătorului se manifestă ca agresiune unilaterală în care o persoană este
agresată şi alta este agresorul.
Proulx şi colaboratorii săi identifică unele caracteristici ale celor două tipuri de
violenţă, pornind de la informaţiilor legate de scopul violenţei, rolul agresorului şi
victimei, trăirile şi modul de desfăşurare (vezi Tabelul 1).
Tabelul 1. Caracteristicile violenţei predatoare şi ale violenţei conflictuale
Violenţa prădătorului Violenţă conflictuală
Exemple Exemple
Furt cu mâna armată, omor la comandă,
omor asociat cu furt, violul comis asupra
unei necunoscute, „taxarea”
Încăierare a alcoolicilor, dispute conjugale,
omor conjugal
Scopul violenţei Scopul violenţei
Agresorul vrea să constrângă, să doboare
victima pentru a-i lua banii, pentru a se
bucura de ei etc.
Fiecare dintre indivizii implicaţi vrea să-l
pedepsească pe celălalt, să se răzbune, să se
salveze, să se apere.
Rolul agresorului şi al victimei Rolul agresorului şi al victimei
Agresorul este atacantul; el atacă primul
fără a fi provocat. El este proactiv.
Victima suportă atacul.
Uneori este dificil să distingem între agresor
şi victimă. Pagubele sunt adesea împărţite.
Adversarii schimbă lovituri, fiecare are
impresia că se apără sau că ripostează.
Emoţii Emoţii
Indiferenţă afectivă faţă de victimă.
Motivaţie
Furie, ostilitate, ură, teamă, resentimente,
sentimente de nedreptate, umilire.
Desfăşurare Desfăşurare
Pregătirea, atacul, fuga. Greşeală sau jignire, ultimatum, refuz de a
cere scuze, ceartă cu bătaie.
Sursa: Conform Jean Proulx, Maurice Cusson, Que savons – nous sur la violence criminelle?, în : Jean
Proulx, Maurice Cusson, Marc Ouimet : Les violences criminelles, Les Presses de L’Universite Laval, 1999,
p. 21
Întrucât a doua distincţie propusă de cei doi criminologi canadieni nu necesită
precizări suplimentare, în cele ce urmează ne vom concentra îndeosebi asupra ultimei
afirmaţii avansate de echipa de specialişti.
16
Idem, p. 22
4

5. Cercetătorii canadieni propun două perspective de abordare a criminalităţii
violente:
Prima perspectivă propune înţelegerea criminalităţii violente ca fenomen de sine
stătător care are propriile legi de manifestare. În acest caz, se vorbeşte despre un criminal
violent care săvârşeşte doar infracţiuni contra persoanei. Pentru explicarea
comportamentului criminalului violent sunt utilizate noţiuni precum: frustrarea,
constrângere, subcultură, absenţa pacificatorului, escaladare.
A doua perspectivă, avansează ideea conform căreia criminalitatea violentă este
parte a criminalităţii generale. De această dată, delincventul comite furturi, fraude,
agresiuni şi delicte asociate cu drogurile.
Această perspectivă implică recunoaşterea existenţei unei relaţii între violenţa
criminală şi delincvenţa nonviolentă, relaţie care are la bază raporturile de
complementaritate dintre diferitele tipuri de infracţiuni, stilul de viaţă al agresorilor şi
elementele etiologice comune violenţei criminale şi delincvenţei nonviolente. În sprijinul
afirmaţiei privind complementaritatea tipurilor de infracţiune, autorii aduc argumente
precum, posibilitatea ca debutul în cariera infracţională marcat prin fapte de o gravitate
mică să fie înlocuit treptat, datorită implicării în activităţi cu caracter infracţional legate de
traficul de droguri, de infracţiuni mai grave. Referitor la factorii etiologici comuni violenţei
criminale şi delincvenţei nonviolente, autorii precizează că aceştia sunt: „egocentrismul,
frecventarea prietenilor delincvenţi, carenţele parentale şi aversiunea faţă de şcoală.”17
II. De asemenea, criminologii remarcă existenţa unei relaţii între delincvenţă şi
violenţă, relaţie mediată de stilul de viaţă al persoanelor delincvente „caracterizat de
plăcere şi emoţii puternice, ritm de viaţă neregulat şi trepidant, consum care-i ruinează (de
droguri, alcool, cumpărături), participarea la trafic ilicit de droguri, alcool etc, apartenenţa
la reţele criminale, instabilitate familială şi profesională.”18
Violenţa este prezentă în acest
stil de viaţă manifestându-se fie sub forma unei violenţe predatoare motivate de
necesitatea de a rezolva anumite probleme financiare (furturi), fie sub forma violenţei
conflictuale motivate de dorinţa de a obţine controlul în interiorul bandelor (războaie între
bande), fie sub forma violenţei justiţiare generate de dorinţa de răzbunare a unor fapte care
au rămas nepedepsite de către autorităţi.19
III. O altă particularitate a criminalităţii violente ţine de persoanele care comit
asemenea acte de violenţă. Proulx20
şi colaboratorii identifică două tipuri de delincvenţi,
fiecare dintre aceste tipuri construindu-se în jurul carierei criminale a acestora.
Primul tip este cel al delincventului cronic care îşi controlează greu reacţiile faţă de
provocări şi comite delicte variate, precum loviri, furturi violente şi reglări de conturi.
Al doilea tip este reprezentat de delincventul a cărei carieră este dominată de
violenţă. Din această categorie fac parte individul coleric care săvârşeşte loviri şi vătămări
şi individul specialist în agresiuni sexuale: viol şi alte infracţiuni sexuale.
17
Idem, p. 32
18
Idem, p. 32-33
19
Idem, p. 33
20
Idem, p. 33-34
5

6. Cercetătorii canadieni propun două perspective de abordare a criminalităţii
violente:
Prima perspectivă propune înţelegerea criminalităţii violente ca fenomen de sine
stătător care are propriile legi de manifestare. În acest caz, se vorbeşte despre un criminal
violent care săvârşeşte doar infracţiuni contra persoanei. Pentru explicarea
comportamentului criminalului violent sunt utilizate noţiuni precum: frustrarea,
constrângere, subcultură, absenţa pacificatorului, escaladare.
A doua perspectivă, avansează ideea conform căreia criminalitatea violentă este
parte a criminalităţii generale. De această dată, delincventul comite furturi, fraude,
agresiuni şi delicte asociate cu drogurile.
Această perspectivă implică recunoaşterea existenţei unei relaţii între violenţa
criminală şi delincvenţa nonviolentă, relaţie care are la bază raporturile de
complementaritate dintre diferitele tipuri de infracţiuni, stilul de viaţă al agresorilor şi
elementele etiologice comune violenţei criminale şi delincvenţei nonviolente. În sprijinul
afirmaţiei privind complementaritatea tipurilor de infracţiune, autorii aduc argumente
precum, posibilitatea ca debutul în cariera infracţională marcat prin fapte de o gravitate
mică să fie înlocuit treptat, datorită implicării în activităţi cu caracter infracţional legate de
traficul de droguri, de infracţiuni mai grave. Referitor la factorii etiologici comuni violenţei
criminale şi delincvenţei nonviolente, autorii precizează că aceştia sunt: „egocentrismul,
frecventarea prietenilor delincvenţi, carenţele parentale şi aversiunea faţă de şcoală.”17
II. De asemenea, criminologii remarcă existenţa unei relaţii între delincvenţă şi
violenţă, relaţie mediată de stilul de viaţă al persoanelor delincvente „caracterizat de
plăcere şi emoţii puternice, ritm de viaţă neregulat şi trepidant, consum care-i ruinează (de
droguri, alcool, cumpărături), participarea la trafic ilicit de droguri, alcool etc, apartenenţa
la reţele criminale, instabilitate familială şi profesională.”18
Violenţa este prezentă în acest
stil de viaţă manifestându-se fie sub forma unei violenţe predatoare motivate de
necesitatea de a rezolva anumite probleme financiare (furturi), fie sub forma violenţei
conflictuale motivate de dorinţa de a obţine controlul în interiorul bandelor (războaie între
bande), fie sub forma violenţei justiţiare generate de dorinţa de răzbunare a unor fapte care
au rămas nepedepsite de către autorităţi.19
III. O altă particularitate a criminalităţii violente ţine de persoanele care comit
asemenea acte de violenţă. Proulx20
şi colaboratorii identifică două tipuri de delincvenţi,
fiecare dintre aceste tipuri construindu-se în jurul carierei criminale a acestora.
Primul tip este cel al delincventului cronic care îşi controlează greu reacţiile faţă de
provocări şi comite delicte variate, precum loviri, furturi violente şi reglări de conturi.
Al doilea tip este reprezentat de delincventul a cărei carieră este dominată de
violenţă. Din această categorie fac parte individul coleric care săvârşeşte loviri şi vătămări
şi individul specialist în agresiuni sexuale: viol şi alte infracţiuni sexuale.
17
Idem, p. 32
18
Idem, p. 32-33
19
Idem, p. 33
20
Idem, p. 33-34
5