bucurestiul in literatura romana

1. UNIVERSITATEA BUCUREŞTI
FACULTATEA DE ISTORIE
MASTER TURISM CULTURAL , IDD
Imagini ale Bucureştiului în literatura română
până la al Doilea Război Mondial
DISERTAŢIE
COORDONATOR ŞTIINŢIFIC,
Dr. ELENA OLARIU
MASTERAND,
MIHAELA MARCU
BUCUREŞTI
2010

2. DECLARAŢIE DE ONESTITATE
Subsemnata Marcu Gh. Mihaela, candidată la examenul de disertaţie în
cadrul Facultăţii de Istorie, specializarea Turism cultural, IDD, declar pe
propria răspundere că lucrarea de faţă este rezultatul muncii mele şi pe baza
informaţiilor obţinute din surse care au fost citate şi indicate, conform normelor
etice, în note şi în bibliografie.
Declar că nu am folosit în mod tacit sau ilegal munca altora şi că nicio
parte din teză nu încalcă drepturile de proprietate intelectuală ale altcuiva,
persoană fizică sau juridică.
De asemenea, declar pe proprie răspundere că lucrarea nu a mai fost
prezentată sub această formă vreunei instituţii de învăţământ superior în
vederea obţinerii unui grad sau titlu ştiinţific ori didactic.
Data Semnătura,
____________
______________
2

3. CUPRINS
ARGUMENT …………………………………………………………………………………4
CAPITOLUL I
Bucureştiul balcanic.……………………………………………………………..…..16
CAPITOLUL II
Carnavalul citadin: strada, cafeneaua; Mitică………………………….…..….…….34
CAPITOLUL III
Geografia sacră: mitul marelui oraş; deschideri spre Occident……………..……….47
CAPITOLUL IV
Formele periferiei: maidanul şi mahalaua……………………………………....……74
CONCLUZII……………………………………………..…………………………………..92
BIBLIOGRAFIE ………………………………………………………………..……..…….96
3

4. ARGUMENT
Fără a-şi avea marea lui carte cum au alte capitale europene, fără a exista o literatură
a Dâmboviţei, pe modelul celei a Tamisei sau a Senei, Bucureştiul este reprezentat într-o
manieră interesantă în literatura română a ultimelor două secole, în roman mai ales, iar
lucrarea de faţă îşi propune să analizeze mitul oraşului aşa cum se naşte el în imaginaţia
scriitorilor români de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi din prima parte a secolului al XX-
lea. Interesant este tocmai felul în care imaginile multiple ale aceluiaşi oraş se completează
realizând, în final, un puzzle complex în care se regăsesc Bucureştiul fanariot şi Micul Paris,
mahalaua şi centrul, uliţa şi bulevardul, toate acestea găsindu-şi emblema în figura lui Mitică,
bucureşteanul prin excelenţă. De asemenea, literatura reflectă partea cea mai agitată şi mai
puternic marcată de transformări din istoria oraşului (1860 - 1940), precum şi o întreagă
galerie de etape ale evoluţiei, cum ar fi vârsta fanariotă a oraşului, reperele occidentalizării
― după 1830, 1860 şi după Primul Război Mondial ― ascensiunea burgheziei, dinamica
unor fenomene şi instituţii specifice unui oraş european (cafeneaua, teatrul, ipostazele
sociale, comerţul, viaţa străzii).
O incursiune în istoria oraşului este, probabil, necesară: primele urme ale locuirii
zonei unde s-a dezvoltat oraşul devenit capitala României datează din vremea civilizaţiei
Gumelniţa1
, dar vestigii bogate s-au descoperit mai ales din epoca geto-dacică; la sfârşitul
primului mileniu, se pare că aici a funcţionat un târg (s-a descoperit un tezaur de monede
bătute de Comneni, datând din secolul al X-lea, care atestă urbanizarea zonei Bucureştiului şi
schimburile intense cu Imperiul Bizantin), dar, despre o aşezare stabilă, dezvoltată în jurul
1
George Potra, Din Bucureştii de ieri, vol. I, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1990, p. 15
4

5. iarmarocului se poate vorbi în epoca medievală, începând cu secolul al XIV-lea; dintre
factorii care au contribuit atât de mult la dezvoltarea aşezării încât, în a doua jumătate a
secolului al XV-lea, Vlad Ţepeş decide să stabilească aici reşedinţa domnească, nu se poate
ignora reorientarea politică dinspre Regatul Ungar către noul centru al puterii, Imperiul
Otoman, dar George Potra2
remarcă şi poziţia geografică avantajoasă (între şesul Bărăganului
şi codrii din sud, la încrucişarea unor drumuri comerciale ce legau Transilvania de Dunăre,
circulate mai ales după schimbarea axelor comerciale în urma ascensiunii otomanilor
determinată de căderea imperiului Bizantin), iar Emanoil Hagi-Mosco3
observă importanţa
situării la jumătatea drumului dintre Dunăre şi munţii, într-o zonă protejată de bălţi şi păduri.
Cea mai veche clădire din oraş păstrată (parţial) până în zilele noastre, este Curtea
Domnească (Fig. 1) ridicată de Mircea Ciobanul, în secolul al XVI-lea; se mai păstrează
câteva biserici medievale: Biserica Domnească Buna Vestire (mijlocul secolului al XVI-lea,
Fig. 2), biserica Mănăstirii Mihai Vodă şi biserica Mănăstirii Mărcuţa (sfârşitul secolului al
XVI-lea).
F
ig .
1
Curtea Veche Fig. 2
Biserica Buna Vestire4
Pe parcursul secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea, oraşul înfloreşte, devenind un nod
comercial important în Balcani (Târgul din Năuntru se formează în jurul Curţii Domneşti,
alte târguri de dezvoltă în jurul acestuia sau în afara oraşului propriu-zis − Târgul de Afară,
2
Ibidem, p. 16
3
Emanoil Hagi-Mosco, Bucureşti. Amintirile unui oraş. Ziduri vechi. Fiinţe dispărute, ediţie îngrijită de Ştefan
Pleşia, Dan Pleşia şi Mihai Sorin Rădulescu; cuvânt înainte de Paul Cernovodeanu, Editura Fundaţiei Culturale
Române, Bucureşti, 1995, p. 19
4
Sursa imaginilor http://www.apmnir.ro, consultat la 06.04.2010
5

6. Târgul Cucului, Târgul de Sus − şi încep să atragă comercianţi şi meşteşugari5
), un centru
politic remarcabil şi un oraş cu o populaţie numeroasă pentru acele timpuri; alaiurile
domneşti, ceremoniile şi festivităţile organizate cu diverse ocazii, descrise atât în sursele
străine cât şi în cele autohtone cu toată opulenţa lor, evidenţiază statutul aşezării6
. Din
secolul al XVII-lea, Mănăstirea Plumbuita, Biserica Patriarhiei cu hramul Sf. Dimitrie cel
Nou, ridicată sub domnia lui Constantin Şerban Basarab, au rezistat furiei demolatoare a
Comunismului. În numărul 4-6 / 1997 al revistei Secolul XX-Bucureştiul, atrage atenţia
articolul7
lui Şerban Cantacuzino, Două oraşe distincte, care evidenţiază rolul bisericilor în
organizarea concentrică a spaţiului urban; astfel, autorul observă că primele trei inele de la
care s-a dezvoltat radial oraşul au ca repere biserici şi mănăstiri din secolul al XVI-lea
(Curtea Veche, Sfântul Gheorghe Vechi), pe când al patrulea inel, ce va determina zona
fanariotă, se dezvoltă în jurul unor biserici de secol XVII (bisericile Patriarhiei, Batiştei,
Armenească).
La începutul secolului al XVIII-lea, în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu,
oraşul se extinde, apărând noi mahalale, se deschid drumuri spre satele din împrejurimi, se
ridică hanuri şi case boiereşti, iar domniile fanariote şi începutul secolului al XIX-lea
direcţionează oraşul spre Orient, aspecte din viaţa oraşului balcanic fiind surprinse de Ion
Ghica şi de Nicolae Filimon în cărţile lor; lumea pestriţă a negustorilor şi a hanurilor (ce
cunosc o dezvoltare remarcabilă în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea în zona străzilor
Lipscani şi Stavropoleos), a caselor boiereşti somptuoase şi a rumorii uliţelor proaspăt podite
îşi găsesc în cei doi excelenţi pictori. Din secolul al XVIII-lea, din perioada brâncovenească,
s-au păstrat puţine clădiri, dar eleganţa lor surprinde şi astăzi: biserica Mănăstirii Antim
(1713 - 1715), Spitalul Colţea (1702), prima instituţie spitalicească din Ţara Românească,
Palatul Mogoşoaia (1702) – spre care ducea, venind de la Dealul Mitropoliei, Podul
Mogoşoaiei, viitoarea Cale a Victoriei –, Biserica Creţulescu (1722) şi Biserica Stavropoleos
(1724-1730, Fig. 3).
5
George Potra, op. cit., vol. I, p. 66
6
Ibidem, p. 70 şi urm.
7
Secolul XX-Bucureştiul, nr. 4-6 / 1997, p. 21, nr. îngrijit de Alex. Leo Şerban
6

7. Fig. 3 Amedeo Preziosi,
Biserica Stravopoleos,
acuarelă din 18688
La sfârşitul secolului al XVIII-lea, după războaiele ruso-turce, oraşul se deschide spre
Europa, iniţial sub influenţa rusă. În 1782 se deschid în Capitală primele agenţii diplomatice
străine; prima este agenţia Rusiei urmată în acelaşi an de a Austriei, în 1785 de a Franţei, în
1786 de cea a Prusiei şi în 1801 de agenţia Angliei, marcând orientarea clară spre vest şi spre
civilizaţia occidentală a bucureştenilor. Primii paşi spre Occident sunt făcuţi sub influenţa
rusească şi austriacă şi se simt, paradoxal, în vestimentaţia feminină: seduse de eleganţa
uniformelor ofiţerilor din trupele ruseşti de ocupaţie, soţiile şi fiicele boierilor renunţă la
greoaiele veşminte orientale şi aleg hainele europene. Ulterior, se optează pentru mobilierul
european, pernele şi divanele orientale nefiind confortabile pentru doamnele adepte ale
noului stil vestimentar.
În prima jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu întoarcerea tinerilor plecaţi la
studii la Viena şi Paris, oraşul începe să se modernizeze: începând din 1824 se pavează cu
piatră, înlocuindu-se pavajele de lemn, cele patru mari poduri ― Podul Mogoşoaiei (Calea
Victoriei), Şerban Vodă, Podul Caliţii (Calea Rahovei), Podul Târgului de Afară (Calea
Moşilor, la capătul căreia se ţinea Târgul de Moşi), Podul de Pământ (Calea Plevnei) ― apoi
podul din Curtea Veche; se dezvoltă reţeaua de iluminare stradală şi reţeaua de cişmele
publice, se introduce apa curentă, mai ales în casele boiereşti, se asanează bălţile din preajma
8
Sursa imaginii: http://www.roconsulboston.com/Media/Artists/Preziosi/StravopoleosLg.jpg , consultat la
18.02. 2010
7

8. oraşului, se taie o parte dintre podgoriile pentru care oraşul era celebru, înfiinţându-se grădini
publice: Cişmigiul (1847), Grădina Botanică (1855 - 1885). În amintirile lui, Paul Emil
Miclescu consideră că originalitatea oraşului ar consta tocmai în felul în care, din
medievalitate şi până în epoca modernă, spaţiul citadin alternează zonele construite cu cele
verzi: „Spaţiile lui verzi larg deschise şi însorite, structura lui liberă, expresivă şi mai ales
puternicele contraste între severa rigiditate a zidurilor de incintă şi aspectul înveselitor al
cadrului de plantaţii din jurul lor, preţiozitatea palatelor – de care ne mai aminteşte azi doar
cel de la Mogoşoaia – şi rusticitatea caselor de târgoveţi învecinate, toate acestea laolaltă au
deosebit fundamental Bucureştii de alte oraşe medievale închise, cu mult mai mohorâte, cu o
structură compactă, în care continuitatea neîntreruptă a clădirilor de-a lungul străzilor şi
ieşindurile faţadelor etajelor abia lăsau lumina soarelui să pătrundă.”9
Această imagine a
oraşului alternând cele două tipuri de spaţii se păstrează, în literatură cel puţin, până la
ultimele romane interbelice.
Fig. 4 Carol Popp de Szathmari, Hanul lui Manuc în 1867-187010
9
Paul Emil Miclescu, Din Bucureştii trăsurilor cu cai– povestiri desuete, ediţia a doua, Editura Vremea,
colecţia Planeta Bucureşti, Bucureşti, 2007, p. 162
10
Sursa imaginii http://clasate.cimec.ro/detaliu.asp?k=D0C2E86A77DF4C9CB3D96826E93912A8, consultat
la 13.04.2010
8

9. Clădirile vremii evidenţiază tranziţia de la Orient spre Occident: influenţa orientală
este evidentă la construcţii precum Hanul lui Manuc (1808, Fig. 4 ) şi Hanul cu Tei (1833),
iar cea vest-europeană (modelul arhitectural francez, mai ales) este vizibilă la Palatului
Ştirbey (1835, Fig. 5) sau Palatul Şuţu (1833-1835) , astăzi Muzeul de Istorie şi Artă al
Municipiului Bucureşti.
Fig. 5
Palatul Ştirbey11
În 1831, Bucureşti era cel mai mare oraş din Balcani după Constantinopol, având
aproape 70.000 de locuitori12
; spaţiul citadin era împărţit în cinci zone cromatice: roşie,
albastră, verde, neagră, galbenă; bunăstarea oraşului se vede în cele 98 de fabrici şi ateliere
pe care la găzduia; aici apar primele ziare din ţară, se dezvoltă tipografiile, librăriile şi
bibliotecile, se organizează învăţământul şi se pun bazele societăţilor culturale, dintre care
prima a fost, în 1833, Societatea filarmonică, fondată de I. Heliade Rădulescu, I.
Câmpineanu ş.a.
Primul proiect edilitaro-urbanistic al oraşului, propus de marele agă Constantin
Cantacuzino şi redactat sub comanda generalului Kiseleff în 1830, intenţiona să modernizeze
şi să înfrumuseţeze Bucureştiul şi a fost pus în practică începând cu 1832.13
Modernizarea a
11
Sursa fotografiei http://art-historia.blogspot.com/2009/03/palatul-stirbei-in-grea-suferinta.html, consultat la
06.04.2010
12
George Potra, op. cit., vol. I, p. 19
13
Ibidem, p. 292
9

10. început cu Dealul Mitropoliei, creat ca loc de plimbare şi de recreere pentru bucureşteni,
frecventat până la mijlocul secolului, când rezidenţii preferă să se plimbe în zona Kiseleff şi
în grădinile din nordul oraşului, în special Herăstrău.
Secolul al XIX-lea este marcat de dezvoltarea comerţului pe strada Lipscani;
negustorii care-şi aveau prăvăliile aici au contribuit în mare măsură la dezvoltarea şi
europenizarea oraşului: au adus veşminte şi mobilier occidental, au ctitorit biserici şi au
întemeiat instituţii de binefacere, au ridicat nivelul urbanistic al oraşului prin casele frumoase
pe care şi le-au construit, au înfiinţat fabrici în care au introdus utilaje şi tehnici noi de
producţie, aducând specialişti din străinătate.14
Noul suflu se materializează şi în apariţia
Teatrului Naţional (1852) unde se ţin, e adevărat, pe lângă spectacole (în greceşte şi
franţuzeşte, pentru că publicul feminin considera dizgraţios să vorbească sau să înţeleagă
româneşte) şi baluri, mai ales iarna; de asemenea, atelierele fotografice deschise în oraş sunt
pregătite să imortalizeze chipuri şi locuri: primul atelier fotografic din Bucureşti este, în
1843, al Wilhelminei Priz; în 1845, pe Podul Mogoşoaiei, I. Pohlmann deschide alt atelier şi
un gând bun îl face să imortalizeze, chiar în acel an, strada pe care locuia şi să lase imaginea
ei urmaşilor15
, iar pictorul Carol Popp Szathmari deschide alt atelier în 1843 sau 1844; în a
doua parte a secolului al XIX-lea, devin obişnuite în centrul oraşului.16
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, direcţia occidentală îşi găseşte modele
franceze şi germane. Anul 1857 este considerat de Şerban Cantacuzino17
punctul zero de la
care începe construcţia Bucureştiului modern prin trasarea bulevardului numit mai târziu
Carol I. După ce devine capitala principatului României (1861), dezvoltarea Bucureştiului ia
o amploare fără precedent, şi, până în zorii Primului Război Mondial, oraşul cunoaşte
tramvaiul cu cai (din 1872), hotelul (care înlocuieşte hanul din 1875); între 1880 şi 1883
cursul Dâmboviţei este regularizat pentru a feri de inundaţii mahalalele joase ale oraşului; se
trasează bulevarde largi, drepte, dând oraşului un aspect modern,18
apar reşedinţe somptuoase
şi palate impunătoare, clădiri remarcabile în linia lor clasică, populară sau modernă, dintre
care unele – Universitatea (1857 - 1869), Banca Naţională (1883 - 1885), Ateneul Român
14
Ibidem, p. 384
15
Gheorghe Crutzescu, Podul Mogoşoaei. Povestea unei străzi, prefaţă de Eugen Barbu, note de Virgiliu Z.
Teodorescu, Editura Meridiane, colecţia Biblioteca de artă, seria Biografii, memorii, eseuri, Bucureşti, 1987, p.
111
16
George Potra, op. cit., vol. II, p. 252 şi urm.
17
Două oraşe distincte, în Secolul XX-Bucureştiul, nr. cit., p. 35
18
George Potra, op. cit., vol. I, p. 417
10

11. (1885 - 1888), Palatul Cotroceni (1888 - 1896), Palatul Fundaţiei Universitare Carol I,
devenit Biblioteca Central Universitară (1891-1895), Palatul Poştelor devenit Muzeul
Naţional de Istorie a României (1900), Casa de Depuneri (1900), Muzeul de Etnografie, Artă
Naţională, Artă Decorativă şi Industrială, azi Muzeul Ţăranului Român, construit în etape
între anii 1912 şi 1939, Palatul Regal (1932-1937, Fig. 6), azi Muzeul Naţional de Artă al
României, Palatul Telefoanelor (1929-1934) – pot fi admirate şi astăzi.
Fig. 6 Palatul Regal aproape de începutul secolului al XX-lea 19
Într-un spumos articol publicat în revista Secolul XX20
, Amintiri din anii `20, impresii
din anii `90, Neagu Djuvara analizează modul în care s-au dezvoltat câteva străzi din
Bucureşti pentru a evidenţia atât oscilaţia oraşului între două modele de urbanism, unul
oriental şi altul occidental, ce caracteriza lumea anilor `30, cât şi felul în care luxul şi
mizeria se învecinează într-un peisaj care nu-şi poate construi o identitate cu repere clare:
„Deja în timpul domniei regelui Carol I se trăseseră axe mari cu case înalte de stil apusean,
de pildă axa est-vest cu bulevardele Carol şi Elisabeta şi axa nord-sud cu bulevardul
Brătianu; apoi şi pe Calea Victoriei alternau de acum vechile case cu numai unul sau două
caturi şi case moderne mai înalte, lipite unele de altele – dar acest fost Podul Mogoşoaiei îşi
păstrase linia sinuoasă. Se vor supăra poate compatrioţii mei dacă voi sugera că primele
19
Sursa fotografiei http://museum.ici.ro/mbucur/images/palatregal3.jpg , consultat la 02.03.2010
20
Amintiri din anii `20, impresii din anii `90, în Secolul XX-Bucureştiul, nr. cit., p. 47
11

12. drumuri prin Bucureştiul vechi trebuie să fi fost nişte cărări ale turmelor de oi cu ţapul în
frunte, printre mlaştini. Au venit apoi căruţe, apoi trăsuri, tot pe aceleaşi cărări. Iar când s-a
mutat scaunul domnesc la Bucureşti, pe cele mai umblate căi s-au clădit poduri – adevărate
poduri din bârne mari de stejar – de unde numirile Podul Mogoşoaiei, Podul Beilicului, Podul
Calicilor etc. Şi traseul tot sinuos a rămas. Dar acest centru al Bucureştiului, chiar înainte de
Primul Război Mondial, căpătase un aspect destul de occidental. Lucrul izbitor era, îndeosebi
pe Calea Victoriei, marele număr de magazine şi aspectul lor luxos.” În finalul articolului21
,
Neagu Djuvara scrie despre vârstele spaţiului care se aranjează ca într-un palimpsest; astfel,
el decelează mai întâi un Bucureşti al secolelor XVI-XVIII, din care s-au păstrat mostre ale
arhitecturii sacre, un număr mic de case boiereşti, apoi un Bucureşti de secol XIX, 1840 –
1914, ce manifestă la început influenţa Vienei, vizibilă în cartierele negustoreşti sau zona
Lipscani, şi mai târziu modelul parizian, recognoscibil în palatele ridicate în actualele zone
Lascăr Catargi sau Magheru; un al treilea Bucureşti se dezvoltă între 1930 şi 1940 şi, graţie
boomului arhitectural de calitate pe care îl cunoaşte oraşul, Neagu Djuvara consideră că
aceasta ar fi una dintre cele mai fericite epoci ale capitalei.
Prima atestare documentară certă a Bucureştiului datează din 1459, când, prin
hrisovul din 20 septembrie, domnitorul Vlad Ţepeş scuteşte de dări şi întăreşte dreptul de
proprietate al unor locuitori. Prima menţiune în cartografia europeană a târgului Bucharest
apare pe harta lui Martin Behaim din 1492.22
Vârsta medievală a oraşului se reflectă în acte
de cancelarie, în cronici, anale sau alte scrieri cu caracter istoric, iar din secolul al XIX-lea
datează mărturii interesante ale călătorilor europeni despre oraş. Neagu Djuvara23
reţine
mărturia lui François Recordon, care vizitează Bucureştiul în 1815: „străzile erau pardosite
cu bârne groase, legate zdravăn între ele aşa cum sunt cele de la podeaua unui hambar, şi
umbrite de numeroşi salcâmi ce înmiresmau aerul cu florile lor; echipajele luxoase care le
străbăteau, împreună cu diversitatea portului pe care am găsit-o aici, totul m-a uluit, căci era
cu totul altceva decât celelalte oraşe din Turcia, care mi s-au părut atât de pustii şi atât de
triste. Oraşul acesta minunat se află pe Dâmboviţa, într-o vale de câteva leghe de jur
împrejur, şi care, pe alocuri, este destul de mlăştinoasă.“ Consulului Dr. Johann-Ferdinand
Neigebaur, în 1844, oraşul i se pare amestecat, căci nu mai vine dinspre lumea balcanică, ci
21
Ibidem, pp. 50 - 51
22
George Potra, op. cit., vol. I, p. 16
23
Neagu Djuvara, Între Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii moderne (1800 - 1848); traducere
din franceză de Maria Carpov, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p.178
12

13. dinspre cea vestică: „Bucureştii arată ca un oraş oriental, cu străzi înguste şi întortocheate, cu
cocioabe alături de palate şi curţi mari, printre care eşti în primejdie fie să te înăbuşi cu praf,
fie că te afunzi în noroi.“24
Până în 1880, călătorii străini observă contrastul dintre strălucirea
centrului şi mizeria periferiei, forfota străzilor comerciale (precum Lipscani, Şelari sau
Gabroveni), dar şi convieţuirea paşnică a unei jumătăţi de duzină de naţii: „Sunt de toate
neamurile: valahi, moldoveni, turci, rumelieni, bulgari, sârbi, bosniaci, greci, armeni, ruşi,
oameni veniţi din Crimeea, Basarabia, Transilvania, unguri, italieni, nemţi şi, mai ales,
evrei“25
, observă Raoul Perrin, citat tot de Neagu Djuvara. Cel mai fascinant Bucureşti se
păstrează în imaginea acustică înregistrată de Paul Emil Miclescu în copilăria lui; forfota
matinală a comercianţilor stradali, la începutul secolului al XX-lea aminteşte de acel Turn
Babel care trebuie să fi fost Bucureştiul de odinioară: „când oraşul se trezea din somn,
începeau să răsune strigătele vânzătorilor ambulanţi: olteni cu pasul mlădios, încovoiaţi sub
povara cobiliţei, care în jargonul lor ofereau puiagaia, laptecovăsilă, iaurcăimăcelu, ghioc,
ghioc, ghioc cărbune, ghiarzâi şi altele multe care se traduceau în limbajul curent cu: pui de
găină, lapte covăsit, iaurt, caimac, mangal şi gaz. Apoi intra în cor şi covrigarul.”26
Neîndoielnic, de aici a luat Mitică verva şi foamea de cuvinte evidente în Momentele
caragialiene.
Primele texte cu caracter memorialistic şi literar despre Bucureşti sunt Scrisorile
către Vasile Alecsandri, redactate de Ion Ghica începând din 1879 şi continuând în anii
următori, la Londra, iar primul roman propriu-zis al Bucureştiului este cartea lui Nicolae
Filimon, Ciocoii vechi şi noi. După jumătatea secolului al XIX-lea, conflictul dintre lumea
balcanică şi modelul de civilizaţie occidentală face obiectul de studiu al momentelor,
schiţelor şi comediilor lui I. L. Caragiale, cel care surprinde lumea pestriţă a comercianţilor şi
micilor burghezi care preiau şi imită, fără să-şi însuşească în mod real, valorile, instituţiile,
cutumele sociale şi limbajul de la Paris, fratele mai mare al Bucureştiului. Reprezentativă
este viaţa cafenelelor, pe care Caragiale o cunoaşte şi descrie într-o manieră nuanţată. De la
prima cafenea atestată în Bucureşti în 166727
– cafeneaua lui Kara Hamie, un fost ienicer de
la Constantinopol – instituţia evoluează exploziv în secolele următoare, iar pe vremea lui
24
Ibidem, p. 180
25
Ibidem, p. 182
26
Paul Emil Miclescu, op. cit., p. 22
27
George Potra, op. cit., vol. I, p. 386 şi urm.
13

14. Caragiale erau la modă cafeneaua polonezului Fialkowski, în dreapta Teatrului Naţional,
Regal, Union sau Concordia.
Opţiunea pentru Occident în literatură se face iniţial imitând modelul francez prin
Misterele Parisului de Eugène Sue, transpus de George Baronzi în Misterele Bucureştiului
(1862 - 1864), iar de I. M. Bujoreanu în Misterele din Bucureşti (1862), şi apoi în mod
novator, creând atmosferă, fondând un mit al marelui oraş analog aceluia al Parisului la
scriitorii modernişti precum Camil Petrescu sau Hortensia Papadat-Bengescu. George
Călinescu şi Mihail Sebastian descriu diverse medii prin intermediul personajelor lor, reuşind
să schiţeze tablouri pline de viaţă, unele de dimensiunea unor fresce. În cărţile lor îşi găsesc
ecouri elementele arhitecturii moderne, distracţiile de o varietate uluitoare (grădinile unde se
serveau mici şi bere, ieşirile la Şosea pentru bătăi cu flori, sau pe Calea Victoriei, dar şi
hipodromul sau „spectacolul” pugilistic deosebit de apreciat de bucureşteni), viaţa elitei
politice, dar şi a mahalalei celei mai sordide. Ultima direcţie este bine radiografiată la Ion
Peltz sau G. M. – Zamfirescu.
În mai puţin de o sută cincizeci de ani, bucureştenii trec de la camere fără mobilă şi
vestimentaţie ce include între piesele de bază turbanul şi işlicul, la mobilierul cubist şi la
orientarea avangardistă; aceste tendinţe şi contradicţii se reflectă şi în literatură. Cei aproape
optzeci de ani cuprinşi între 1863, anul apariţiei Ciocoilor vechi şi noi şi 1938, anul lansării
Enigmei Otiliei, ultimul mare roman interbelic, reprezintă cea mai animată perioadă atât din
dezvoltarea Bucureştiului, cât şi din dezvoltarea romanului românesc, o epocă de o
efervescenţă impresionantă, în care oraşul trece de la poduri de lemn la bulevarde, de la
statutul de capitală a unui stat tocmai născut, la acela de capitală de regat, de la presă în
scriere chirilică, la ziare despre Bucureşti în limba franceză, de la hanuri şi cişmele la
universitate, ateneu şi muzee, iar romanul, la rândul lui, descoperă tehnicile moderne
(subiectivitatea, autenticitatea, fluxul memoriei…) şi propune personaje capabile nu numai să
descrie lumea pe care o văd, dar să se proiecteze pe fundalul unor epoci de transformare
urbană uluitoare. Prezenta lucrare urmăreşte dezvoltarea elementelor balcanice şi a celor
occidentale în literatura ce dezvoltă imaginea Bucureştiului şi analizează în diverse epoci
(fanariotă, antebelică şi interbelică), reperele fundamentale ale vieţii publice şi ale celei
14

15. private – lumea bărbaţilor, lumea femeilor, interiorul şi exteriorul – aşa cum apar
surprinse în proză (în special în roman).
Despre Bucureşti s-au scris câteva istorii (merită amintite istoriile lui N. Iorga28
,
Constantin C. Giurescu29
, Florian Georgescu30
), multe studii (George Potra, Ulysse de
Marsillac, Gheorghe Leahu, Dana Harhoiu, Frédéric Damé, Paul Morand, Ioana Pârvulescu,
Adrian Majuru sunt doar câteva nume dintr-o bibliografie a temei care se întinde pe câteva
pagini), iar spaţiul citadin e bine reprezentat şi în memorialistică: Bucureştii de altădată de
Constantin Bacalbaşa, amintirile lui Emanoil Hagi-Mosco, jurnalul lui Sebastian, jurnalele
fraţilor Acterian, al cafegiului (Gheorghe Florescu) vin să completeze, alături de numărul 4-6
/ 1997 al revistei Secolul XX-Bucureştiul, o listă de titluri şi autori impresionantă, căreia i se
adaugă nume importante ale literaturii postbelice: trilogia Orbitor sau nuvelele lui Mircea
Cărtărescu, romanele şi nuvele scrise de Mircea Eliade, sau Sfârşit de veac în Bucureşti de
Ion Marin Sadoveanu.
28
Istoria Bucureştilor, Bucureşti, 1939
29
Istoria Bucureştilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, Bucureşti, Editura pentru Literatură,
1966
30
Istoria oraşului Bucureşti, Editura Muzeului de Istorie a oraşului Bucureşti, 1965
15

16. CAPITOLUL I
Bucureştiul balcanic
Ajuns în Bucureşti în 1852, francezul Ulysse de Marsillac este uimit de locul
impropriu ales de români pentru a construi un oraş, între bălţile unui râu, având ca fundal
cenuşiul unei câmpii, dar şi de faptul că acest oraş va deveni capitala tinerei naţiuni; totuşi, el
nu va părăsi niciodată Bucureştiul, va muri aici în 1877 şi va scrie mai multe cărţi despre
acest oraş care nu-i plăcea. Lui Marsillac, ca şi tuturor celor care călătoresc în secolul al
XIX-lea în Orient, le lipseşte libertatea de a inventa, de a descoperi, într-o lume unde totul
venea de-a gata, libertate pe care o aveau în Bucureşti, unde salonul parizian se învecina cu
mahalaua; francezul e uimit de atenţia pe care românii o acordă morţilor, dar şi de cimitirele
învecinate cu casele de toleranţă, moartea şi voluptatea amintind de o vârsta medievală a
umanităţii şi având o prospeţime pe care Occidentul a pierdut-o. Asemenea Bucureşti
babilonic, suspendat între Levant şi Apus, se poate întâlni la Nicolae Filimon şi Ion Ghica.
Primul roman original despre Bucureşti din literatura română, inspirat din experienţa
de arhivar a autorului, născut la un an după începutul evenimentelor narate în romanul său,
este Ciocoii vechi şi noi (1863), scris de Nicolae Filimon. Ca roman de moravuri, cartea
studiază, prin intermediul ascensiunii rapide a unui parvenit, epoca lui Caragea (acţiunea
cărţii începe în 1814), a lui Alexandru-vodă Şuţu şi a lui Grigore Ghica (povestea din roman
se încheie în 1824), evoluţia personajului dându-i ocazia romancierului să surprindă
decadenţa lumii fanariote, revoluţia lui Tudor Vladimirescu, împământenirea unor instituţii
precum teatrul, salonul, jocurile de societate, naşterea societăţii moderne pe fondul perimării
instituţiilor medievale păstrate în varianta fanariotă. Valoarea documentară deosebită a cărţii
este dată de capacitatea autorului de a acoperi domenii diverse (cosmetica, vestimentaţia,
distracţiile populare şi ale elitei, viaţa la curte şi în familie) şi de a reconstitui imagini urbane

17. animate (imaginea Bucureştiului înainte de incendiul din 1847); de asemenea, Filimon
analizează două lumi aflate în stare de contradicţie: în timp ce lumea bărbaţilor doreşte să-şi
păstreze vechile prerogative, lumea femeilor este animată de dorinţa ieşirii de sub tutela
soţilor şi a taţilor şi de afirmarea pe scena socială dincolo de rolurile tradiţionale (soţii sau
mame). Autenticitatea Bucureştiului înfăţişat de Nicolae Filimon este garantată de
instantaneele urbane surprinse în cartea de memorii a lui Ion Ghica, Scrisori către Vasile
Alecsandri. Epistolele, redactate în ultimul sfert al veacului al XIX-lea, reconstituie imaginea
plină de culoare a mijlocului şi sfârşitului acestui veac, 1820 - 1880; căldura textelor vine din
tonul nostalgic şi din talentul de povestitor al autorului care descrie cu ochii maturului
evenimentele care făcuseră deliciul copilăriei sau tinereţii. Incursiunile haiducilor care încă
mai prădau Bucureştiul secolului al XIX-lea, vânătorile fastuoase organizate pe moşiile din
preajma oraşului − la una dintre ele participând chiar celebrul Iancu Jianul − şi poveştile
celor care se considerau acasă în toată Peninsula Balcanică, redate toate cu pasiune şi umor,
evidenţiază o bună memorie şi un talent clar de scriitor.
La începutul secolului al XIX-lea, lumea bărbaţilor este dominată de corupţie şi de o
goană atavică după puterea obţinută de cele mai multe ori prin forţă sau mici înţelegeri
obscure; practica este atât de normală, încât imoralitatea devine sistemică: boierii evgheniţi
(de viţă nobilă, distinşi) sau cei divaniţi primeau, de la domnitorii ai căror preferaţi erau,
pitace în alb pe care le valorificau băneşte la tarife ridicate. Chiar şi hoţia era reglementată:
căpitanii de hoţi deţineau de la spătărie „huzmete (autorizaţii) de hoţie”. Abdicarea de la tron
este cunoscută doar în varianta ei ruşinoasă – fuga peste noapte la auzul căderii în dizgraţia
celor de la Înalta Poartă – şi este însoţită de prăbuşirea unei întregi lumi de preferaţi şi
protejaţi, ignoraţi sau dispreţuiţi de cei care înainte se înghesuiseră să le pupe mâna, în locul
căreia se instalează, tot vremelnic, alaiul noilor potentaţi înzestraţi cu galbeni mai strălucitori.
Cu un ochi critic sunt descrise în ambele texte corupţia şi impostura de la Curte, vânzarea
slujbelor domneşti. „Îmbulzeala la ranguri era atât de mare, că se umpluse din scoarţă în
scoarţă condica pitacului domnesc”31
, notează Ghica. Orice gest, iniţial binevoitor, sfârşeşte
repede prin a acoperi o nelegiuire; astfel, aparenta grijă pentru respectarea greutăţilor în pieţe
ascunde o vânătoare a comercianţilor incorecţi care trebuiau pedepsiţi pentru prejudicierea
clienţilor, dar pe care un porcoi de mahmudele îi scutea de orice pedeapsă.
31
Ion Ghica, Din vremea lui Caragea. Scrisori către Vasile Alecsandri, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă,
colecţia Biblioteca pentru toţi, Bucureşti, 1960, p. 34
17

18. Filimon descrie cu o atenţie deosebită la detaliu acordarea funcţiilor şi ceremoniile
determinate de această ocazie pe vremea lui Caragea; într-o notă din subsolul cărţii, el
prezintă cu lux de amănunte un spectacol al cărui pitoresc se naşte din melanjul de oriental şi
occidental: la recomandarea ministrului sub care servea, funcţionarul - „peţitor de rang” era
înălţat pe o altă treaptă prin gătirea lui cu „o haină de mătase albă, cu vărgi de fir, în formă de
biniş (haină lungă) sau tunică”32
; numirea era întărită printr-o frază explicativă a
domnitorului, în urma unei informării asupra meritelor sale, şi era anunţată mulţimii de către
seleamceauş (reprezentant al domnului care îi anunţa sosirea) sau baş-bulucbaşă. Proaspătul
înălţat în funcţie resimţea efectele numirii aproape imediat şi în cele mai mărunte aspecte:
dacă era numit cel puţin în funcţia de stolnic, era trimis acasă cu alai, călare pe un bidiviu
domnesc împodobit cu cioldare de fir şi calcane (pavăză) de argint.
Domnia lui Caragea este simptomatică pentru sentimentul fatalităţii care domină
epoca; drept urmare a unui şir fatal de întâmplări, numele domnitorului rămâne în memoria
generală prin asocierea cu calamităţile care au zguduit oraşul. De îndată ce ajunge la
Bucureşti, domnitorul este miruit la biserica Curtea Veche, după ce descălecase la Sfântul
Spiridon cel Nou din Podul Beilicului; domnia lui e marcată de mari nenorociri prima având
loc chiar în noaptea instalării, când palatul domnesc de la Mihai-vodă din Dealul Spirii arde
din temelii, iar Curtea domnească devine Curtea arsă; chiar a doua zi izbucneşte printre
oamenii veniţi cu domnitorul de la Ţarigrad ciuma, care se răspândeşte apoi în oraş, devenind
un flagel asociat în mod nefericit cu numele domnitorului. Ghica reţine imaginea demonizată
a cioclilor care profită de împrejurări pentru a jefui casele rămase nesupravegheate (sau
aruncă zdrenţe rupte de la ciumaţi în curţile neatinse încă de boală pentru a-şi deschide
calea), ajunşi într-un asemenea stadiu de dezumanizare încât cărau spre ordiile ciumaţilor de
la Dudeşti sau Cioplea chiar şi viii pe care îi ucideau cu lovituri de măciucă în moalele
capului, când nu-i lăsau să moară singuri de frig printre corpurile putrezite ale celor deja
trecuţi la Domnul.
Ca şi în cazul Ciocoilor vechi şi noi, deliciul cărţii lui Ion Ghica îl fac paginile care
surprind imaginea caselor boiereşti (asemănătoare, probabil celei din Fig. 7), cu arcade şi
ferestre în formă de treflă, aşa cum puteau fi văzute şi la Constantinopol, sau vestimentaţia
opulentă, lucind în apele mătăsurilor. Un bunic al scriitorului are „două namile de case, cu
32
Nicolae Filimon, Ciocoii vechi şi noi. Nenorocirile unui slujnicar, ediţie îngrijită, cronologie şi bibliografie de
Domnica Filimon, studiu introductiv de Şerban, p. 61
18

19. pridvoare, săli mari, tinzi şi paratinzi, sagnasie (un mic balcon), odăi mari de musafiri,
sofragerie de iarnă şi de vară, iatacuri şi cămări, cu arcade şi bolte învârtite, beciuri şi pimniţe
pe dedesubt; […] pe lângă zidul curţii, în şir, cuhnii, odăi de slugi şi de logofeţi, grajduri,
şoproane, grădini de flori şi de zarzavaturi, livezi de pomi roditori, fânărie şi lemnărie.”33
Victoria Dragu Dimitriu34
reţine imaginea caselor cu pridvor ca un element care
individualizează Bucureştiul, nepăstrat însă, din cauza incendiilor care au mistuit periodic
oraşul.
Fig. 7 Gravură realizată după o fotografie Carol Popp de Szathmari,
O casă din Bucureşti, pe la 1850-186535
33
Ion Ghica, op. cit., p. 200
34
Victoria Dragu Dimitriu, Alte poveşti ale doamnelor şi domnilor din Bucureşti, Editura Vremea, Bucureşti,
2006, p. 5
35
Sursa imaginii http://www.muzeuldefotografie.ro/2009/07/bucuresti-1865, consultat la 15.03.2010
19

20. Nicolae Manolescu observă detaliile redate aproape fotografic ale unei lumi pe care
Ghica o ştie în cele mai ascunse mahalale şi cotloane ale sale, creând un Bucureşti „rămas de
pomină în proza noastră”36
. Locatarii sunt împodobiţi pe măsura decorului, işlicul evidenţiind
locul lor în lume, bunăvoinţa de care se bucurau din partea domnului: „Calemgiii (copişti),
ciocoiaşii, slugile de dindărătul caleştilor boiereşti şi negustorii cei mari purtau işlic (căciulă)
mic, de forma unui borcan întors cu gura în jos şi de un diametru mult-mult de o jumătate de
cot şi dasupra o pernă mare în patru colţuri, umplută cu bumbac sau cu păr de cal.”37
Este
greu de crezut că fiii acestor personaje îmbrăcate mai degrabă pentru o paradă decât pentru a
desfăşura activităţi cotidiene vor fi revoluţionari cu frac, cititori de Lamartine şi admiratori ai
lui Frederic cel Mare şi Napoleon, pasionaţi de arheologie, colecţionari de medalii antice,
obişnuiţi ai grădinilor unde serveau perechi de cârnaţi trandafirii, învăţaţi să danseze
poloneză, vals şi écossaise, să asculte arii din Tancred şi să facă reverenţe...
Vestimentaţia boierilor tăiată după ultima modă de la Fanar (Fig. 8), este, în veacul al
XIX-lea, semnul unei puteri care trebuie să impresioneze privitorul, dar evidenţiază şi ritmul
lent al vieţii, haina învestită cu funcţie socială jucând un rol important în ceremonialul
cotidianului : un boier portă cu toată pompa necesară anteriu de atlas vişiniu, biniş de postav
albastru-închis, în picioare meşi (încălţăminte din piele) şi papuci de saftian (piele fină)
galben, iar pe cap gugiuman (căciulă) de samur cu fundul roşu38
– îmbrăcăminte adecvată
înfăţişării la Curte. Se întâmplă ca vestimentaţia să ia nuanţe profesionale: terzi-başa
(staroste de croitori) poartă un işlic cu patru colţuri, cojocarul e mândru de căciula lui de
cazacliu (neguţător cazac), iar bogasierul (negustor de pânzeturi) de căciula cu roată, pe
când armeanul ibrişimgiu (negustor de mătase) se va remarca prin calpacul de blană.39
Aşa
cum observă Andrei Pippidi, „felul de a trăi al bucureştenilor era modelat de prestigiul
social”40
, iar vestimentaţia, produs şi marcă a acestui prestigiu, păstrează un caracter de
accesoriu dramatic, strict necesar unora care îşi construiesc imaginea de sine pornind de la o
concepţie scenică despre lume.
36
Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, vol. I, ediţie revizuită, Editura Fundaţiei Culturale
Române, Bucureşti, 1997, p. 227
37
Ion Ghica, op. cit., pp. 204-205
38
Nicolae Filimon, op. cit., p. 17
39
Ibidem, p. 88
40
Andrei Pippidi, Ce se va putea vedea la Bucureşti în 1836 (II), în Dilema veche, anul IV, nr.176 - 23 iunie
2007
20

21. Fig. 8 Baş-boierul Iordache Filipescu, mare vornic, în 184341
Într-o xilogravură după Ch. Doussault
Dimitrie Pappasoglu reţine, în istoria lui despre Bucureşti, vremurile de început ale
învăţământului: „Întâia şi vechia şcoală în Bucureşti era în Sfântul Gheorghe Vechi, pe Podul
Târgului de Afară; biserica asta a fost din vechime şi Mitropolie a ţării. Acolo erau profesori
sloveneşti, greceşti şi româneşti.”42
La rândul lui, Ion Ghica surprinde eforturile de
întemeiere a învăţământului în limba română: după trecerea modei şcolilor greceşti, mai
multe şcoli româneşti şi franţuzeşti se deschiseseră la începutul secolului al XIX-lea; câţiva
tineri merituoşi erau trimişi pe banii ţării să studieze în străinătate pentru a deveni la
întoarcere profesori de ştiinţe înalte: filosofie, drept, matematică, ştiinţele naturii în limba
română43
. De altfel, Frédéric Damé44
punctează atât eforturile domnilor fanarioţi de a duce la
Bucureşti profesori iluştri (Lambru, Comita, Vardalah, Neofit), cât şi strădaniile lui
Gheorghe Lazăr, I. Heliade-Rădulescu sau Vaillant de a pune bazele unui învăţământ
41
11 Sursa imaginii http://www.show.ro/bucuresti/, consultat la 27.02.2010
42
http://ro.wikisource.org/wiki/Istoria_fond%C4%83rei_ora%C5%9Fului_Bucure%C5%9Fti:Capitolul_16 ,
consultat la 16.03.2010
43
Ion Ghica, op. cit., p. 4
44
Frédéric Damé, Bucureştiul în 1906, ediţie îngrijită şi prefaţată de Adrian Majuru, traducere de Lucian Pricop
şi Sânziana Barangă, Editura Paralelea 45, Piteşti, 2007, colecţia Odiseu, p. 500 şi urm.
21

22. modern, culminând cu înfiinţarea Universităţii în 1864. Oricum, prin 1806, muscalii veniţi la
Bucureşti întâlnesc tineri fii şi fiice de boieri capabili să vorbească franceza, să danseze la
baluri sau să aibă maniere civilizate; în 1831, dascălul Vaillant predă franceză într-o
cămăruţă de la Sfântul Sava unor fii de boieri mândri de cunoştinţele lor până îl aud recitând
pe Grigore Alexandrescu, cu dicţia unui francez veritabil, Epistola lui Boileau către Molière.
În acelaşi timp, Scrisorile… arată un om de cultură dezamăgit de evoluţia şcolilor din
capitală: tinerii bacalaureaţi din Bucureştiul anului 1882 nu se puteau compara nicidecum cu
colegii lor din Paris, spre exemplu.
Un capitol întreg aproape dedică Filimon înfiinţării primelor asociaţii cultural-teatrale
din Bucureşti (o notă de subsol e rezervata prezentării programului societăţii filarmonice
înfiinţate de I. Heliade-Rădulescu, I. Câmpineanu şi C. Aristia şi societăţii secrete căreia
prima îi servea drept acoperire), scriitorul accentuând rolul teatrului în transmiterea mesajului
patriotic al Eteriei. Romancierul păstrează amintirea pieselor de Mozart şi Rossini care ar fi
trebuit să-l obişnuiască pe spectator cu reprezentaţiile de înaltă ţinută artistică, reţine figura
lui C. Aristia, neîntrecut în a juca roluri de femeie într-o epocă în care femeile considerau că
ar fi imoral să se expună pe scenă, până când Marghioala, soţia serdarului (comandant de
oaste, mai ales de călărime) Dumitrache Bogdănescu, oferă o mostră de curaj.45
Pasiunea cu
care descrie viaţa scenei, la începuturile existenţei ei, îl face vizibil pe cronicarul dramatic
dedicat a cărui misiune o va continua I. L. Caragiale.
Om pasionat de teatru, Nicolae Filimon nu pierde ocazia de a surprinde momente din
evoluţia acestei instituţii; la 8 sept 1818, reprezentaţia piesei Italiana în Algir ţinută la teatrul
de la Cişmeaua Roşie, din mahalaua Popa Dirvas, numită apoi Biserica Albă de pe Podul
Mogoşoaiei, adună lumea bună a capitalei, inclusiv suita domnitorului, şi evidenţiază
formarea automatismelor spectatorului: atenţia acordată deopotrivă scenei şi sălii,
preocuparea pentru descifrarea afişului, dezbaterea pe marginea subiectului şi a naturii piesei,
participarea la „ritualurile de socializare” desfăşurate cu ocazia spectacolului (în sălile
alăturate se puteau servi dulceţuri şi rachiuri, iar în sălile mai depărtate, ascunse bine privirii,
slugile ce aşteptau boierii duşi la còmedii le probau hainele şi le fumau ciubucele).
„Contrastul dintre un lux exorbitant cu pretenţii de civilizaţie şi un fond de barbarie plină de
vivacitate”46
pe care îl observase Frédéric Damé este bine evidenţiat de snobismul unor
45
Nicolae Filimon, op. cit., p. 125
46
Frédéric Damé, op. cit., p. 331
22

23. orăşeni proaspeţi care nu se pot imagina decât în postura de actori. Ca şi descrierea caselor
sau a străzilor, şi viaţa teatrului alătură forme ale existenţei orientale cu mode occidentale
prea noi pentru a-şi fi pierdut exotismul şi a fi devenit obişnuinţe, iar ceea ce este inedit ţine
de raportul exotic / familiar: nu realul împrumută scenei din firescul lui, ci lumea ca atare
preia elemente din „scenografia” şi rolurile spectacolului. Astfel, spectatorii, în sală, joacă
rolul competentului, al vedetei, al stăpânului, impunând celorlalţi o direcţie a privirii de
necontestat de vreme ce este consacrată social. Costache Caragea, de exemplu, rămâne şi la
teatru beizadeaua însoţită de doi fanarioţi, prietenii lui, plecaţi toţi trei în căutarea unor femei
frumoase cărora să le dedice omagiile lor şi jucând rolul cuceritorului profesionist.
Fig. 9 Grigore şi Alexandru Ghica: între Orient şi Occident 47
Reprezentative pentru modernizarea produsă în secolul al XIX-lea sunt portretele a
doi domnitori ai Ţării Româneşti, fraţii Ghica (Grigore domnind între1822 şi 1828, iar
47
Sursa imaginii: http://www.bucharestunknown.blogspot.com , consultat la 25.05.2010
23

24. Alexandru între 1834 şi1842, Fig. 9), din interiorul Bisericii Ghica-Tei: în timp ce primul
este pictat în ţinuta orientală, cel de-al doilea, deşi îşi urmează fratele la tron după numai şase
ani, apare în vestimentaţie occidentală, el fiind primul domn care s-a îmbrăcat europeneşte,
şi-a ras barba şi a desfiinţat obiceiul sărutării mâinii, făcând astfel un pas mare spre vest.
Lumea femeilor este delimitată de zidurile gospodăriei; femeia este totuşi
protagonista câtorva ceremonii cu deschidere spre exterior: nunta şi riturile de curtare,
primirea musafirilor; în afara acestora, ea rămâne numai stăpâna gospodăriei şi a bucătăriei.
Curtarea se face cu taraf de lăutari, cu versuri pline de pasiune în greceşte şi în româneşte, cu
cântece lumeşti în stil popular, veritabile mostre de folclor urban al mijlocului secolului al
XIX-lea; amorezul escaladează garduri şi traversează grădini străine într-o aventură
romantică a cărei urmare e câteodată ciomăgeala, fără, însă, ca el să uite să aducă în dar
diamante şi rubine, stofe de mătase ţesute cu aur, şaluri de Persia, dar şi slugi, trăsuri şi
armăsari.48
De asemenea, curtarea presupune declaraţii scrise pe hârtie de Veneţia cu
marginile poleite, poezii care evidenţiază sensibilitatea şi talentul îndrăgostitului, căi sigure
de obţinere a bunăvoinţei frumoasei.
Din viaţa socială, Scrisorile lui Ghica reţin şi ele farmecul desuet al gesturilor de
curtare: de teama unei căsătorii nedorite cu o fată totuşi pe placul tânărului pentru o relaţie
pasageră, amorezul trebuia să îşi ia infinite precauţii, chiar şi pentru a trimite numai lăutarii
sub ferestrele ei; soţii încornoraţi găsesc pe la 1820 pedepse inedite pentru răzbunarea
onoarei lezate. Soţia prea îndrăzneaţă era trimisă înapoi la familia ei, iar aventurierul
neprevăzător era pedepsit potrivit meseriei soţului ultragiat: „Măcelarii luaseră obiceiul să
umfle pe galanţi cu ţeava, ca pe berbeci, şi-i trimitea acasă în căruţă. Croitorii se serveau de
foarfecile cele mari de teşghea. Un băcan ce găsise pe un cuconaş sub scară, la nevasta lui,
după ce l-a despuiat în pielea goală, l-a uns cu cătran din creştet până în tălpi, i-a pus o
pereche de coarne pe cap, l-a legat răstignit de mâni pe un drug, i-a legat un căluş în gură şi l-
a luat în şfichiul biciului pe pod, de fugea lumea de dânsul ca de Ucigă-l toaca, încât nici
chiar slugile lui nu au voit să-l primească în casă. A doua zi l-a găsit vizitiul ascuns în ieslele
din grajd.”49
Viaţa femeilor rămâne şi spre sfârşitul secolului al XIX-lea sub semnul cutumelor
balcanice: „Femeile erau încunjurate de toate precauţiunile profilactice; ferestrele aveau
48
Nicolae Filimon, op. cit., p. 28
49
Ion Ghica, op. cit., p. 37
24

25. zăbrele ca puşcăriile; porţile se deschideau greu, căci erau înarmate cu broaşte tari; iar când o
nevastă se ducea la o rudă, la o prietenă sau la baie, ea era întovărăşită de două-trei jupânese
bătrâne şi credincioase. Fetele erau ţinute şi mai aspru; de-abia aveau voie să iasă în grădină,
şi grădina era încunjurată cu zid nalt sau cu uluci de scânduri de stejar. Nici măcar peţitorii
nu le vedeau până nu se isprăvea vorba de căsătorie, încât ginerele nu era totdeauna sigur că a
văzut bine faţa logodnicei sale.”50
De tinere, fetele erau date în grija câte unei jupânese Sanda
sau Cristina care trebuia să le înveţe arta broderiei sau a împletiturilor şi a preparării
dulceţurilor, peltelelor, şerbeturilor, a fierberii băuturilor (vutcă, mai ales). Totuşi, doamnele
din vechea clasă boierească au tabieturi care depăşesc sfera gospodăriei: Elencăi Dudescu,
mama poetului Iancu Văcărescu, îi plăcea să i se citească din actele familiei, răsplătind
cititorul cu dulceaţă şi pastă de gutui. Ascunse între macaturi şi perdele de mătăsărie groasă
de Damasc sau de Alep, femeile ieşeau la biserică sau la rude, mai apoi la bal şi la teatru sau
operă. În definitiv, eliberarea femeilor de sub tutela bărbaţilor se produce la începutul
secolului al XIX-lea, odată cu ocupaţia rusă, cu balurile şi evenimentele organizate de
societatea europenizată din jurul ţarului, ce schimbă radical statutul femeii, creându-i ocazia
de a ieşi din gineceu şi de a intra în spaţiul public.51
Vestimentaţie feminină o întrece în strălucirea mătăsurilor pe cea masculină (Fig. 10);
rochiile sunt împodobite cu trei rânduri de mangeturi pe poale şi încinse cu colan de canavăţ
(pânză groasă) roşu; de la gât nu lipsesc şirurile de mărgean şi nici cerceii de diamante de la
urechi; mantaua de catifea ornamentată cu cusături acoperă veşmintele de dedesubt.52
Conţinutul cutiei unui bogasier este relevant pentru ceea ce moravurile de la 1820 imaginau
ca semn de eleganţă şi pentru cosmopolitismul unei lumi cu contacte comerciale în toată
Europa şi jumătate de Asia; se găsesc la bogasier: „hataia de Veneţia sadea, hataia (stofă
fină) florantin, camohas de Veneţia cu fir, camohas (stofă de mătase) sadea, catifea cu aur şi
sadea de Veneţia, sandal cianfes (ţesătură subţire pentru şalvari), canavăţ, tafta, atlas vărgat
şi cu flori, hares pungiuc (ornamente vestimentare din mărgele şi hârtie), fesuri tuneslii,
basmale de Triesti, de Franţa şi de Englitera, tulpan mosc, alagea (mătase cu dungi) de
Triesti, şal de India ciacliu, şal boza-fer (cenuşiu) mai prin colţuri, gear (şal) de India, şal,
50
Ibidem, pp. 37-38
51
Adrian Majuru, Bucureştii mahalalelor sau periferia ca mod de existenţă, Editura Compania, Bucureşti, 2003,
p. 160
52
Nicolae Filimon, op. cit., p. 109
25

26. sangulie (văl), brâuri caragialar cusute, cutnii (ţesătură din mătase şi bumbac), alagea, citarii
(stofă fină cu dungi) şi gazii (voal de mătase) de Brussa”53
…
Fig. 10 Theodor Aman, Odalisca54
Nicolae Filimon oferă în romanul său detalii despre interiorul specific epocii. Câteva
pagini sunt dedicate palatului domnesc situat între casele lui Resch giuvaergiul55
şi vechea
sală a lui Momolu, de pe Calea Victoriei de astăzi, palat ce îl înlocuise pe cel ars în 1813 din
Dealul Spirei. Exigenţa arhitectonică a descrierii transpare din lexicul bogat în termeni de
specialitate: „Faţada ce privea către Podul Mogoşoaiei avea un balcon în formă de chioşc
turcesc (Fig. 11), mobilat cu divanuri şi laviţe tapeţate cu catifea roşie […] faţa Podului
53
Idem, p. 137
54
Sursa imaginii: www.artmuseum.ro/.../Theodor-Aman_Odalisca.jpg
55
După spusele lui Gh. Crutzescu, (op. cit., p. 155), deasupra casei Resch a locuit Ulysse de Marsillac
26

27. Mogoşoaiei, pe o lungime aproape de una sută stânjeni, era un zid simplu, care închidea în
întregul său marele pătrat ce compunea reşedinţa, şi o poartă mare numită Paşa Capusi, ce
servea de intrare principală.”56
Fig. 11
Uliţă în Bucureşti,
văzută de Ch.
Doussault, în 184157
Mobilierul luxos expunea prin sticla vitrinei „ciubuce de antep (vişin) şi de iasomie,
cu imamele (muştiuc) de chihlimbar limoniu, feligene pentru cafea chisele de dulceaţă”58
. În
altă casă, pe tavan se află un cerc de flori arăbeşti, din var, lucrate în relief, sub care se
întinde, de-a lungul pereţilor, paturi acoperite cu macaturi din lână de Brussa, cu ciucuri de
Veneţia. Privirile se odihneau pe reproduceri ale unor tablouri ce reprezentau scene de
bătălie: lupta navală de la Ceşme-Liman şi arderea flotei turceşti de către prinţul Orlof,
asasinarea principelui Hangerli de către trimisul Porţii Otomane. Pernele, mătasea, fundele,
ciucurii, macaturile şi covoarele par a înveli tot şi subliniază oroarea de spaţiu vid care ar
putea fi interpretată ca semn de sărăcie. Decăderea moravurilor îşi găseşte expresia în
biblioteca pictată pe perete cu o asemenea acurateţe încât reuneşte marile nume ale culturii
clasice. Casa era păzită de arnăuţi îmbrăcaţi numai în fir, „cu pistoale şi iatagan la brâu şi cu
tătarcă (haină lungă) roşie blănită cu vulpe nafe (moale).”59
La capătul lumii mătăsurilor şi
56
Nicolae Filimon, op. cit., p. 18
57
Sursa imaginii http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Street_in_Bucharest,_1841.jpg, consultat la
23.20.2010
58
Nicolae Filimon, op. cit., p. 11
59
Ibidem, p. 8
27

28. stofelor scumpe, casele săracilor ascundeau huma sub rogojină şi saltelele sub macaturi de
cit, iar vreo ladă de Braşov trecea drept mobilă scumpă. Filimon acordă atenţie mai degrabă
ornamentelor de lemn ce împodobeau acoperişul şi grădinii cu aerul ei rustic, cocoşului de
lemn de pe coama casei sau stâlpilor sculptaţi ce susţineau acoperişul.
Exteriorul este deosebit de documentat, Filimon conferind verosimilitate romanului
prin topografia detaliată. Pentru că „Bucureştii, oraş domnesc, cât priveşte cârmuirea
obştească, n-a avut niciodată ceva asemănător cu oraşele din Occident, cu viaţă proprie
orăşenească [...] Viaţa de oraş-burg n-a existat la noi”60
, imaginile prezintă un spaţiu
nedistinct şi greu de încadrat: nu este nici clar urban, dar nici rural, şi, în acelaşi timp,
dezordinea specifică unui târg balcanic este articulată într-un teritoriu în care orice încercare
de sistematizare (nu voită, ci cauzată de frecventele incendii) pare să debuteze sub semnul
eşecului. Astfel, cititorul urmăreşte personajele pe uliţele Bucureştiului înaintea focului din
1847, între uliţa Colţii şi Sfântul Gheorghe cel Nou, ajungând în piaţa triunghiulară de unde
porneau trei străzi locuite de profesionişti ai comerţului timpului: pe uliţa ce ducea spre
Bărăţie locuiau bogasierii, a doua, ce se îndrepta spre hanul lui Filaret, era locuită de cojocari
subţiri şi groşi, iar a treia uliţă, orientată spre pescăria veche din mahalaua Scaunelor,
acoperită cu scânduri ca bazarele din Stambul, era locuită numai de abagii şi găitănari.61
Străzile anului 1814 erau podite cu lemn ros de noroaie şi mărginite de canale de lemn prin
care curgeau apele oraşului, întunecate şi nesigure pentru trecătorii care îşi puteau rupe
oricând picioarele printre scândurile putrede; probabil aspectul lor nu diferea cu mult de cel
surprins în acuarela lui Amedeo Preziosi din 1868 (Fig. 12).
60
Emanoil Hagi-Mosco, Bucureşti. Amintirile unui oraş. Ziduri vechi. Fiinţe dispărute, ediţie îngrijită de
Ştefan Pleşia, Dan Pleşia şi Mihai Sorin Rădulescu; cuvânt înainte de Paul Cernovodeanu, Editura Fundaţiei
Culturale Române, Bucureşti, 1995, p. 111
61
Nicolae Filimon, op. cit., p. 56
28

29. Fig. 12 Vedere din turnul Colţei, în iulie 1868; acuarelă de Amedeo Preziosi62
Mitul acvatic fundamental al Bucureştiului se ţese de-a lungul Dâmboviţei; pe la
1830-1840, notează Andrei Pippidi,63
un străin care vizitează capitala este oripilat de hoiturile
de vite, pisici şi câini azvârlite în apa din care apoi se aprovizionau acei sacagii ce, pentru
douăzeci, iarna chiar patruzeci de parale − unul sau doi groşi de argint, umpleau butoaiele
fiecărei familii. Apa era ulterior purificată cu o bucăţică de piatră acră şi, după ce se
limpezea, era considerată bună de băut. Ion Ghica oferă detalii despre priveliştile pe care le
poate admira din luntre cel care îşi propunea o plimbare pe Dâmboviţa, pe la 1840,
traversând, pe apa curată a gârlei care traversa oraşul, mahalalele Izvorul, Brezoianu,
Dudescu, Antim sau trecând prin apropierea bisericii Doamna Bălaşa.64
(Fig. 13) Nici după o
jumătate de secol, Dâmboviţa nu câştigă un loc mai bun în ochii bucureştenilor: „Generaţia
de azi n-are decât dispreţ pentru acest canal strâmt, lung de şapte kilometri, asemenea unui
şanţ de fortăreaţă pe fundul căreia curge o apă tulbure şi gălbuie plină de tot mâlul adunat pe
drum”, scrie Frédéric Damé.65
62
Sursa imaginii: http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/f/f7/Aquarelle, consultat la 24.04.2010
63
Andrei Pippidi, Încă un călător de pe vremuri, în Dilema veche, anul IV, nr.177 - 30 iunie 2007
64
Ion Ghica, op. cit., p. 202
65
Frédéric Damé, op. cit., p. 205
29

30. Fig. 13 Dâmboviţa în dreptul bisericii Radu Vodă, în 1868
Acuarelă de Amedeo Preziosi66
Atent observator al vieţii sociale, Nicolae Filimon fixează în câteva tablouri
memorabile distracţiile secolului al XIX-lea. Obiceiurile de relaxare ale celor din pătura
socială modestă, ce păstrau valorile, tradiţiile populare şi modelul ţărănesc de viaţă, includ
hora şi alte dansuri mai vesele, petrecerile la iarbă verde şi, mai rar, la grădini (pe la 1817
erau la modă grădinile Breslea, Barbălată, Cişmigiu, Giafer), unde mâncau ciurechi
(cozonaci), simiţi (covrigi) cu brânză sau şerbet roşu şi beau bragă. Dacă la nivelul elitei,
jocul de cărţi era un viciu condamnabil pentru că se vehiculau sume indecent de mari67
, la
nivelul maselor, practica nu depăşeşte simplul amuzament; în serile lungi de iarnă,
bucureştenii de pe la 1820 jucau conţina, mariaşul, nuci, iasâc, tura şi cureluşa, pe când
bogaţii pierdeau averi, case şi moşii la stos. Distracţiile bogaţilor presupun un ospăţ cu multe
feluri de mâncare şi vin (întâi dulceaţă, migdale, năut prăjit şi votcă de izmă, apoi icre,
sardele, măsline – toate în mai multe variante – asezonate cu anason de Chio, mastică de
66
Sursa imaginii: http://bucuresti.infarom.ro/pictura19.html, consultat la 04.04.2010
67
Jocul de cărţi este o distracţie atât de iubită de bucureşteni încât pare eternă: în perioada interbelică, fiecare
hotel avea o sală special amenajată pentru jocul de cărţi, cercurile mai sofisticate preferând lansquenet, pharao,
macao, stoss (Lelia Zamani, Comerţ şi loisir în vechiul Bucureşti,ediţie prefaţată şi îngrijită de Adrian Majuru,
Editura Vremea, Bucureşti, 2007 colecţia Planeta Bucureşti, p. 116)
30

31. Corint, pelin roşu de Bistriţa şi vin galben de Drăgăşani, urmate de ştiucă fiartă în zeamă de
varză cu hrean şi crapi umpluţi cu stafide şi coconare şi alte „plăceri de contrabandă”68
),
jocuri de cărţi, un complicat ceremonial al cafelei, urmat de altul al ciubucului; rar ieşeau la
plimbare pe Podul Mogoşoaiei şi al Târgului de Afară în caleşti sau butci cu arcuri poleite,
prânzind la grădina lui Scufa, la via Brâncoveanului sau la grădina lui Belu de lângă
Văcăreşti. Andrei Pippidi69
remarcă discrepanţa dintre cele două regimuri de viaţă ale
boierilor (diurn şi nocturn): în timp ce după-amiaza şi ziua, în general, e consacrată lenevirii,
somnului, seara şi o parte din noapte, sunt dedicate jocului de cărţi, petrecerilor cu vutcă şi
lăutari, moleşeala de peste zi lăsând loc unei verve greu de bănuit.
Într-o bună tradiţie carnavalescă, oraşul ieşit de sub apăsarea vreunei lungi perioade
de ciumă, începe un şir interminabil de nunţi, marcate de un fast oriental manifestat mai ales
la nivel culinar: „După cununie, masă mare cu zaharicale de la becerul Manolachi şi cu
cofeturi de la vestitul Pascu; cu vin de Drăgăşani, cu pelin de Dealu-Mare şi cu vutcă de
vanilie şi de cursă. Lăutari şi horă toată noaptea, iar în ziuă se trămiteau nunii, socrii şi
nuntaşii pe la casele lor, cu lăutari.”70
Lumea orientală o întâlneşte pe cea occidentală într-o imagine care ar putea fi
emblema epocii: orchestra; artiştii musulmani, gătiţi cu binişuri de postav roşu şi cealmale
(turbane) rotunde, cântau la tumbelechiuri (timpane), tobe şi meterhanele (un fel de oboi), iar
fustaşii români, împodobiţi în postav verde sau ciaprazuri (panglici, şireturi) albe, cu căciuli
de oaie cu funduri roşii suflau în trombe.71
Dansurile care animau petrecerile erau la fel de
diverse: obosiţi de rigorile unor dansuri europene ca menuetul, cracoviana, cotilionul, valsul
şi ecosezul, boierii se întorceau la dansurile populare sau occidentale precum chindia,
pristoleanca şi zoralia. Concluzia se impune de la sine: oraşul lui Nicolae Filimon are un
ritm propriu, mereu egal, asimilând lentoarea balcanică şi vivacitatea occidentală într-o
singură dimensiune: à la légère. Tarabele negustorilor ofereau aceeaşi abundenţă de culori şi
de mărfuri provenind din toate colţurile lumii − „mătăsării de Veneţia, tulpanuri, panglice,
răţele (împletituri) şi horbote (văluri) din Lipsca, fesuri albe de Ţarigrad, şaluri de Iran. […]
68
Nicolae Filimon, op. cit., p. 101
69
Andrei Pippidi, Ce se va putea vedea la Bucureşti în 1836 (II), în Dilema veche, anul IV, nr.176 - 23 iunie
2007
70
Ion Ghica, op. cit., p. 34
71
Nicolae Filimon, op. cit., pp. 19-20
31

32. rubine, smaragde şi mărgăritare de la cei mai vestiţi giuvaiergii din Stambul”72
− pentru că
înşişi cumpărătorii acestor mărfuri se simt ca trăind în mijlocul lumii.
În interiorul curţii sau pe stradă, lectorul întâlneşte simigii, bragagii, salepgii
(vânzători de băuturi răcoritoare), alunari, vânzători de şerbet, masalagii (cei care
aprindeau făcliile pe străzi), ciubuccii, tufeccii (mercenari), pehlivani, arnăuţi, satâraşi
(soldat din garda domnească), calemgii (funcţionari), aproape fiecare gest fiind transformat
într-o profesie, fapt ce reliefează nevoia de ceremonial a orientalilor. Despre relaţiile de
concurenţă profesională dintre membrii diverselor bresle de meseriaşi şi mai ales dintre
comercianţi oferă informaţii interesante Dimitrie Pappasoglu în Istoria fondărei oraşului
Bucureşti: „isnafurile (corporaţiunile) de meseriaşi îşi aveau particulara lor onoare şi
activitate: cavafii (cizmari), şelarii, cojocarii groşi şi subţiri, croitorii, postăvarii, tabacii,
lemnarii, covacii, dulgherii, işlicarii, tâmplarii, dogarii, găitănarii, căldărarii, bărbierii şi
plăpumani se concurau fără preget […] Comercianţii, comisionarii mărfurilor europene
(lipscanii), marchitanii ruseşti (cazaclii) şi colportorii mărfurilor orientale se întreceau între
dânşii cu onoare şi credit în cel mai mare grad”.73
Se remarcă la bucureştenii din secolul al XIX-lea pasiunea pentru ritualizarea
gesturilor şi a ceremoniilor, de orice fel ar fi, pentru alai şi zgomot, pasiune specifică
Orientului, dar şi graba cu care oamenii se dedau petrecerii după o perioadă de criză. De
asemenea, inapetenţa pentru ordine şi linişte, gustul pentru spectacol şi culoare, pentru ritmul
intens al vieţii sunt vizibile în patima cu care oamenii se taie pe stradă cu iataganele, trag cu
pistoalele (deşi este interzis) şi se iau la harţa la cea mai mică neînţelegere. Tinerii, mai ales,
trăiesc repede, agitat şi necugetat, se ţin de atât de multe ştrengării încât devin spaima
mahalalelor, petrec toată ziua cu lăutari în Cişmigiu, iar noaptea pândesc cu serenade
ferestrele fetelor şi soţiilor tinere şi frumoase.
În ciuda rudimentelor de civilizaţie care începuseră să dea culoare târgului
bucureştean, trotuarul şi bulevardul erau rarităţi; un clavir adus de la Viena de o fată crescută
la clauster trezeşte gelozia soţului care îl distruge cu toporul, iar în tot oraşul se găseau doar o
harpă şi un pian, muzica fiind socotită ca meserie pentru lăutari sau cântăreţi de strană.
Aprecierea de care se bucură spectacolul susţinut de opera venită special din străinătate, este
72
Ibidem, p. 58
73
http://ro.wikisource.org/wiki/Istoria_fond%C4%83rei_ora%C5%9Fului_Bucure%C5%9Fti:Capitolul_8 ,
consultat la 26.02.2010
32

33. cu atât mai uimitoare cu cât o orchestră care performează la un bal ţinut la curte în 1827 are
în componenţă doi scripcari, doi flautişti, doi clarinetişti, un oboist, un fluieraş, doi
trâmbiţaşi, un toboşar şi un ţimbalist, această adunare de muzicanţi oferind dansatorilor o
căzăcească, câteva ceardaşuri, imnul austriac şi un vals.
Un studiu despre vagabondaj din 193774
deplânge starea oraşului la începutul
secolului al XX-lea: în 1905, Bucureştiul rămăsese o metropolă balcanică agitată şi
zgomotoasă, a cărei linişte era permanent ameninţată de vagabonzi şi cerşetori, cu străzi
ascunse şi întunecate, păstrând numai latura mizeră a fastului şi opulenţei balcanice.
Imaginile Scrisorilor lui Ion Ghica sunt astfel aduse la zi, cartea probând acuitatea simţului
de observaţie al autorului.
Cele două mostre de viaţă din secolul al XIX-lea sunt remarcabile prin veridicitatea
aspectelor surprinse, prin relevanţa detaliilor despre lumea balcanică sau dinamismul
figurilor umane, subliniind tare ale societăţii româneşti, în general, incapacitatea de a
exprima opţiuni clare şi decise, mimetismul social şi cultural, dar şi naturaleţea cu care sunt
amalgamate tendinţe diverse, chiar opuse: un spectacol în sine trebuie să fi fost prezenţa la un
spectacol de operă a unor boieri a căror vestimentaţie era ea însăşi un spectacol. Ion Ghica şi
Nicolae Filimon sunt predecesorii lui I. L. Caragiale în sensul că toţi trei privesc cu detaşare
şi umor o societate mereu în schimbare ce nu poate renunţa la diverse atavisme, ci le
păstrează fragmentar şi strident în toate formele noi pe care şi le asumă.
74
Vagabondajul, de N. Minivici, I. Stănescu şi B. Brenner, în Adrian Majuru, Bucureştiul subteran, ediţia a
doua, Editura Paralela 45, colecţia Odiseu, Piteşti, 2006 p. 116
33

34. CAPITOLUL II
Carnavalul citadin: strada, cafeneaua; Mitică
În revista Secolul XX75
, Mihai Zamfir observa că cel care construia definitiv geografia
mitică a urbei, desenându-i harta interioară, este I.L.Caragiale. După ce pătrunseseră în mai
multe scrieri interesante ori valoroase, Bucureştiul pătrundea, în sfârşit, într-o proză genială,
capabilă să surprindă specificul oraşului în atitudinea personajelor şi să creeze o lume
pornind de la un spaţiu clar delimitat (hotelul, gara, cafeneaua, berăria). Caragiale tatăl este
cronicarul unor vremuri de remarcabilă prefacere căci, între 1880 şi 1905, Bucureştiul se
schimbă radical, încetând să mai fie o cetate pe Dâmboviţa, orăşenii unei singure generaţii
adoptând rapid instituţiile europene, determinând trusturile şi casele comerciale cu tradiţie pe
vechiul continent să deschidă sucursale la Bucureşti. Recuperarea urmelor acestui Bucureşti
„eclectic, franţuzit, al secolului al XIX-lea, [constituie] cea mai mare surpriză de după 1989.
La Stavropoleos, la Hanul cu Tei, la Twice, în faţa Băncii Naţionale pe Lipscani, acest oraş
subteran iese viu şi nevătămat la iveală cu bolţile sale de cărămidă drept spaţiul cel mai cool
al oraşului de azi.”76
Cu siguranţă, Bucureştiul lui I. L. Caragiale, surprins în epoca de mari transformări
din ultimul sfert al veacului al XIX-lea şi până la sfârşitul primului deceniu din secolul
următor, se poate defini numai analizând comunitatea umană care îl animă: fie că sunt
personaje ale comediilor sau ale momentelor şi schiţelor, fiinţele imaginare ale lui I. L.
Caragiale, mai mult antieroi decât eroi, trăiesc cu precădere la nivel auditiv, sporovăind fără
încetare şi născând spaţii imaginare în discursurile lor sau deformându-le pe cale reale în aşa
măsură încât, din elemente ale geografiei urbane, aceste spaţii devin un fel de scene
dramatice ce oferă decorul unor tipuri variate de discurs în care personajul îşi însuşeşte o
75
Mihai Zamfir, Mituri ale oraşului în Secolul XX, nr. cit., p. 57
76
Augustin Ioan, Parisuleţul - să imităm modele noi? http://www.dilemaveche.ro/index.php?
nr=318&cmd=articol&id=12692, consultat la 03.05.2010

35. identitate străină lui, părând cosmopolit, atoateştiutor, un soţ model sau vardist în garda
civică ce păzeşte mahalalele (fapt pentru care primeşte sau îşi cumpără o decoraţie),
simţindu-se, în orice caz, ca făcând parte dintr-o companie de elită: „Eu stam postat peste
drum de Creţulescu, aproape de palat, între doi armeni foarte borţoşi, unul basmangiu pe
Podul Tîrgului-de-afară, şi altul fabricant de cafea măcinată şi alte mirodenii în Caimata.”77
Lumea bărbaţilor, aşadar, este legată de spaţiul străzii atât de mult încât personajele
masculine nu există în singurătate sau în intimitatea cuplului, ci doar ca fiinţe „stradale”.
Bucureşteanul prin excelenţă, aşa cum şi-l imaginează I. L. Caragiale în preajma lui 1900
este Mitică, cu variantele lui − Lache, Tache, Mache (varianta derizorie a lui Telemac, cum
se explică în D`ale carnavalului), Niţă, Ghiţă şi toţi ceilalţi; onomastica oferă informaţii
despre ritmul de viaţă al personajelor şi evidenţiază apartenenţa lor la două clase situate pe
poziţii contrare: bărbaţii cu nume ce se termină cu sufixul -ache (Dumitrache, Anghelache,
Stasache, Trahanache, Zamfirache, Mandache, Dandanache, Postolache), ca şi cei ce poartă
nume cu etimologie grecească (Panaiotopolu, Verigopolu, Athanasiu Eleutherescu)
supravieţuiesc într-o lume vetustă, lentă, toropită de căldură, a cărei emblemă ar putea fi
ceasul oprit78
, o umanitate care impregnează cu lenea ai atavică lumea celorlalţi, a -eştilor
(Popescu, Ipingescu, Preotescu, Dăscălescu, Tipătescu, Diaconescu, Ionescu, Georgescu,
Niţescu, Ghiţescu, Piscopescu, Sachelărescu, Icomescu, Pricupescu), inşi plini de resurse
investite în obţinerea unei situaţii sociale bune sau doar a oarecare slujbe la vreun minister,
caracterizaţi de foamea de parvenire, etalând lecturi şi cutume pariziene, o lume trăitoare nu
în centrul Bucureştiului, ci în mahalaua de lângă maidanul căruia, cu atât mai mult, îi neagă
caracterul periferic, lume în transformare deci, strigându-şi ambiţiile, pentru care imaginea
emblematică ar putea fi ziarul pe care, în diversele lui variante – Răcnetul Carpaţilor, Vocea
Patriotului Naţionale, rar Universul – , personajele îl citesc cu interes nedisimulat, aşteptând
să afle din el cum merge ţara şi ce trebuie să creadă.
Personajele Momentelor sunt mai ales funcţionarii, familiştii, becherii, conductorii de
tren, abonaţii de frizerie, profesorii care ţin prelegeri publice despre comete, intelectualii (se
77
I. L. Caragiale, Baioneta inteligentă, http://ro.wikisource.org/wiki/Baioneta_inteligent%C4%83 , consultat la
18.03.2010
78
În textul Cronica, (Schiţe şi amintiri. Lanţul slăbiciunilor, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1964, colecţia
Biblioteca pentru toţi, p. 92) I. L. Caragiale imaginează un Bucureşti în care toate ceasurile au stat pentru că nu
le-a întors nimeni, iar cel solar, în condiţiile unui cer acoperit cu nori, nu arată nimic; cel care ar avea singurul
ceas funcţional din oraş ar fi stăpânul timpului şi ar dicta mersul timpului într-un oraş în care oricum timpul se
dilată de căldură (Căldură mare) sau se sufocă de abundenţa obiectelor (Moşii – tablă de materii)
35

36. deosebesc de muritorii de rând prin consumul de cappucino, formând „eclesia capuţinistă”79
),
mahalagiul (fără nicio nuanţă depreciativă, mahalagiii sunt vecinii din mahala care sar în
ajutor când cineva încearcă să se sinucidă sau cetăţenii onorabili al căror somn e protejat prin
îmbrăcarea tunurilor cu paie atunci când, cu ocazia pregătirilor pentru un complot contra lui
Cuza, pe 11 februarie 1893, ele trebuie deplasate prin mahalale spre cazarma din Dealul
Spirii), mitocanul (surprins în mai multe variante), amploaiaţii cărora li se fac farse de 1
aprilie, „bugetarii, gazetarii, cucoanele vesele, mame ale copiilor obraznici, miniştrii,
proprietarii, belferii, spiţerii, catindaţii, verdiştii, muşteriii”.80
Subiectele abordate de aceşti
stâlpi de cafenea sunt de o mare varietate, ascunzând, de fapt, sentimentul golului provocat
de fatalitatea de a trăi într-o lume ce pare să ofere totul, dar făcând să pară moft gestul de a-şi
însuşi această diversitate: „poezie, viitorul industriei, neajunsurile sistemei constituţionale,
progresele electricităţii, microbii, Wagner, Darwin, Panama, Julie la Belle, spiritism,
fachirism, l’Exilée ş.cl., ş.cl.”81
Moftul, de altfel, e zeul vremurilor, emblemă a spiritului
miticesc şi a începutului de belle époque, sub pălăria cuprinzătoare a numelui său putând
intra totul, de la probleme politice până la afaceri amoroase.
Ca Ţară a Miticilor, Bucureştiul lui Caragiale este populat de indivizi animaţi de
amiciţie, „o prietenie fără tradiţie”, în care solidaritatea e iluzorie.82
Amicii se întâlnesc
pentru a discuta despre oportunitatea pedepsei cu moartea, pentru a bârfi alţi amici precum
Take Ionescu şi Petre Carp, pentru a-şi exprima ideile în domeniul urbanismului (un amic
propune iluminarea străzilor cu licurici pentru creşterea cărora să se înfiinţeze ferme) sau
pentru a pune la cale o chetă pentru a organiza un complot care sfârşeşte la grădina Raşca,
unde „complotiştii” aşteaptă abdicarea lui Cuza (în Jertfe patriotice). Cu devize precum ţal!
sau moft!, Miticii lui Caragiale încep vara munca la 7 dimineaţa şi termină la 2 după-amiaza,
se doftoricesc cu angelică, se însufleţesc cu discursuri patriotice ţinute în faţa statuii lui
Mihai Viteazul, se tem să nu fie traduşi, văd lumea prin dantela spumei halbei de bere şi, cu
toate că lenevesc de dimineaţa până seara, sunt contrariaţi în obiceiurile lor balcanice când se
legiferează repausul duminical.
79
I. L. Caragiale, Intelectualii…, http://ro.wikisource.org/wiki/Intelectualii..., consultat la 19.03.2010
80
Ioana Pârvulescu, În Ţara Miticilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, pp. 93-94
81
I. L. Caragiale, Momente, antologie, postfaţă şi bibliografie de Adrian Angelescu, Editura Minerva, Bucureşti,
1986, p. 9
82
Ioana Pârvulescu, op. cit., p. 32
36

37. Vestimentaţia masculină păstrează caracterul teatral specific epocii fanariote, deşi
piesele şi culorile sunt altele; garderoba unui musiu include, de pildă, „jiletcă de pichet în faţa
oului de raţă, cu bumbi de sticlă mată cât o alună turcească, imitaţie foarte reuşită de
mărgăritar sau altă jiletcă de plisă vişinie cu bumbi roşii de mărgean fals; pantaloni de postav
subţire gris-perle; pantofi de piele de mănuşe cu funde mari şi cu cataramă, şi capelă-naltă. În
toiul verii, o hăinuţă scurtă, fără talie, de dril alb, încheiată într-un bumb; jiletca, pantalonii,
pălăria şi ghetele de aceeaşi materie; o statuă de iaurt, coborâră de pe piedestalul ei...”83
împodobită, uneori cu ţilindru sau cu o cravată strigătoare tocmai pentru a ieşi din anonimat.
Lumea femeilor, în schimb, este marcată de două figuri: moftangioaica, pentru care
singurele oraşe în care se imaginează trăind sunt Paris et Bukarest, iar a nu figura în Carnetul
lui Claymoor echivalează cu nefericirea eternă84
, şi mahalagioaica, feminista în varianta
autohtonă, măritând − în numele dictonului revoluţionar „libertate, egalitate, fraternitate” −
fiice fără zestre cu amploaiaţi famelici, redactori de ocazie la vreun ziar citit de negustori cu
stare, cum e cazul Ziţei din Noaptea furtunoasă. Când sunt înstărite, însă, mahalagioaicele
dau zestre fetelor „două prăvălii de cârciumă, cu pivniţă, grădină şi vie”85
, le trimit în voiaj de
nuntă la Montpellier şi le închiriază lojă la circ sau la teatru.
Mahalagioaica, mai apropiată de lumea balcanică decât mondena moftangioaică, se
îmbracă „cu barej havai legată la cap, rochie şi pieptar de lână de aceeaşi coloare, şi un
tărtănaş conabiu, făcut cu igliţa; în mâni, mănuşi de imitaţie de mătase fără deşte;”86
chiar
dacă trăieşte în maala, mahalagioaica se întâmplă să se informeze din Universul despre
luptele englezilor „cu boierii […] încinşi cu tei ca la Fefelei”87
, urăşte liberalii şi speră să fie
adoptat sufragiul universal care să-i dea vizibilitate soţului care o reprezenta şi pe ea în
spaţiul public.
Moftangioaica e specia feminină reprezentativă pentru centrul oraşului, vorbind
româna numai „avec les domestiques, încolo franţuzeşte − acu ia lecţii de limba engleză,”88
citind L'Indépendance roumaine, şi făcându-şi pe la baluri datoria de gusta din toate felurile;
83
I. L. Caragiale, Momente, antologie, postfaţă şi bibliografie de Adrian Angelescu, Editura Minerva,
Bucureşti, 1986, p. 5
84
Gheorghe Crutzescu notează în Podul Mogoşoaei (ed. cit. p. 132) că „pentru doamnele din societatea
bucureşteană, să nu fi citată de Claymoor în Carnet du Highlife din Indépendance Roumaine era o nenorocire,
soră cu moartea mondenă.
85
I. L. Caragiale, Momente, ed. cit., p. 72
86
I. L. Caragiale, Art. 214, http://ro.wikisource.org/wiki/Art._214, consultat la 18.03.2010
87
Ibidem
88
I. L. Caragiale, Moftangii, http://ro.wikisource.org/wiki/Moftangii consultat la 18.03.2010
37

38. o lăcomie atavică şi un gust balcanic pentru desfrâu o îndeamnă să supeze întâi cu un amic,
apoi cu un curtezan şi „mai despre ziuă, se-nţelege, vine şi rândul lui dumnealui: Aide,
cocoşelule, la bufet! Aşa, după îngheţată, mănâncă iar icre moi, şi după Pomery extra-sec
frappé, iar ciucalată fierbinte... A doua zi, doctorul high-life se vede silit a-i prescrie o cutie
şi jumătate de capsule de ricin.”89
Când îşi exercită vocaţia maternă, moftangioaica are
impresia că îndeplineşte o misiune ce presupune asumarea sacrificiilor: „Am observat
doamnei Popescu că în anul acesta nu se prea vede la plimbare, la teatru, la petreceri...
Doamna mi-a răspuns că de la o vreme i se urăşte chiar unei femei cu petrecerile, mai ales
când are copii.”90
Din garderoba moftangioaicei nu poate lipsi o blană de vulpe albastră,
culmea eleganţei la Hotel de Orient, iar acasă, ea stăpâneşte arta mânuirii cu graţie a cuţitului
de sidef pentru tăiat corespondenţa sau samovarul de argint.
Preocupate de cosmetice (a căror listă include parfumuri – Opoponax, de exemplu –,
odicoloane, pomăduri, liubemuri), de funde, pamblici şi pălării, feministele crescute la umbra
mitului Bucureştilor văzuţi ca un Parisuleţ − cum inspirat a numit Augustin Ioan această
deformare a imaginii lumii dâmboviţene de la sfârşitul secolului al XIX-lea91
−, citesc
ambetate Dramele Parisului, dar îşi recunosc energia în revoluţia de o zi de la Ploieşti (8
august 1870), invocată ori de câte ori au nevoie să reamintească dorinţa lor de modernizare.
Până la urmă, elanul cu care se afirmă în afara casei este rezultatul emancipării lor, gest la
baza căruia Adrian Majuru aşază „o nouă corelare între spaţiul public şi cel domestic, o
înnoire a universului şi a imaginarului femeii prin tolerarea flirtului şi a gestului de curtoazie,
ca şi prin câştigul de libertate şi prestanţă feminină în general.”92
Interiorul formează un gineceu în care damele începutului de secol îşi exercită
misiunea sacră de mame de familie sau primesc musafiri ce le pot informa despre ce se mai
întâmplă în lumea largă. Nivelul scăzut de confort al caselor din mahala se ghiceşte în
prezenţa lămpilor sau a mobilierului de paie; în schimb, casele din centru − pe ai căror
proprietari, chiriaşii învăţaţi să se mute cu tot calabalâcul de Sfântul Dumitru şi de Sfântul
Gheorghe, îi invidiau din toţi rărunchii − pot fi luminate cu policandru atârnat de tavan şi
mobilate cu birou şi sofa, numărând chiar mai multe camere: salonaş şi cameră de culcare,
89
Ibidem
90
I. L. Caragiale, Vizita, http://ro.wikisource.org/wiki/Vizita consultat la 18.03.2010
91
Augustin Ioan, Parisuleţul http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=318&cmd=articol&id=12692 consultat
la 03.05.2010
92
Adrian Majuru, Bucureştii mahalalelor sau periferia ca mod de existenţă, ed. cit., p. 147
38

39. sufragerie, birou, odaie pentru servitori şi bucătărie. Când pleacă să caute casă, prăvălie sau
odaie de închiriat, de Sfântul Gheorghe sau de Sfântul Dumitru, chiriaşul vizează o stradă cu
canal şi tramvai, cu toaletă cu apă (tout à l`égout). Limbuţia personajelor se transferă şi
spaţiului, căci se preferă casele ce au numere „cu bis”. De altfel, multele case de închiriat şi
frecvenţa mutării cu chirie sunt semnul dezvoltării oraşului, al nevoii permanente de
schimbare şi progres care îi animă pe bucureşteni: „Gândesc că nicăieri nu se mută mai mult
şi mai des lumea ca la Bucureşti; e natural – Capitala trebuie să dea tonul progresului.”93
Exteriorul este construit de textele lui Caragiale pe două paliere: caracteristică pentru
sfârşitul secolului al XIX-lea este mahalaua cu bisericile, maidanele (Frédéric Damé notează
că până în 1890, maidanele pătrundeau „până în inima oraşului”94
) şi frizeriile ei, pe când
spaţiile definitorii pentru Bucureştiul începutului de secol XX sunt legate de centru: hotelul,
berăria, cafeneaua, grădina.
Strada formează un topos în sine, iar scriitorul construieşte o adevărată hartă în
schiţele şi comediile lui, amplasând personajele astfel încât să întocmească un ghid al
Bucureştiului la 1900, surprins în permanentă mişcare. Lectorul însoţeşte personajele pe
strada Pacienţii, Sapienţii, Fidelităţii, Graţiilor, Uranus, Viişoara, Rosetti, Brezoianu, Regală,
Catilina, Marcu Aoleriu (cum în zice jupân Dumitrache…) Ioana Pârvulescu comentează cu
privire la ascuţitul simţ de observaţie demonstrat de scriitor: „În Bucureşti există, în epocă,
aproape de circul Sidoli, Strada Sapienţei, perpendiculară pe strada Sfinţii Apostoli şi dând în
strada Poliţiei. Impacienţii bucureşteni nu şi-au numit însă nicio stradă Pacienţei.”95
Topografia Bucureştiului de la grădina Iunion până la casa lui Dumitrache de lângă
maidanul lui Bursuc, în vecinătatea bisericii Sfântul Nicolae, puţin înainte de 1880, este
fixată în paginile Nopţii furtunoase: „Apucăm pe la Sfântul Ionică ca să ieşim pe Podul-de-
pământ […] ieşim în dosul Agiei, […] ajungem la Sfântul Ilie în Gorgani, […] mergem pe la
Mihai-Vodă ca să apucăm spre Stabilament…”96
Rondul de noapte al negustorului devenit
vardist al cartierului măreşte şi mai mult universul, incluzând garnizoana de la Marmizon,
mahalaua Cotroceni şi biserica Sfântul Lefterie. Podul Mogoşoaiei este celebru pentru parada
de Bobotează, dar pe Calea Victoriei merge agale şi conu` Iancu „privind la forfoteala aceea
93
I. L. Caragiale, De închiriat, în Momente, ed. cit., p. 150
94
Frédéric Damé, op. cit., p. 72
95
Ioana Pârvulescu, Din vremea lui Caragiale, http://www.romlit.ro/din_vremea_lui_caragiale , consultat la
26.03.2010
96
I. L. Caragiale, Teatru, Editura Romhelion, Bucureşti, 1995, colecţia Clasicii noştri, p. 9
39

40. de caleşti, birji, automobile - ce mulţime! ce eleganţă! ce belşug!... cum rar se vede chiar în
oraşele cele mai prospere – [gândindu-se] cine or fi aceia care au scornit de la o vreme că-n
ţară e sărăcie, că s-a scumpit traiul şi că suntem ameninţaţi de o criză agricolă? ce
moftangii!”97
Tot pe Calea Victoriei (Fig. 14, 15) sunt cele mai căutate băcănii, de unde se
târguiesc mezeluri, bomboane, prăjituri şi flori de dus gazdelor când se fac vizite. Strada,
obişnuită bucureştenilor, pare să fie atât de neobişnuită străinilor încât, după spusele lui
Victor Bilciurescu98
, a rămas în memoria împăratului Franz-Joseph: venit la Bucureşti, acesta
a mărturisit reginei Elisabeta că ceea ce l-a impresionat în oraş nu a fost vreun bulevard (prea
monoton şi plictisitor în liniaritatea lui), ci sinuoasa Cale a Victoriei, care, nefiind dreaptă şi
cotind la fiecare treizeci de paşi, oferea mereu farmecul altei perspective, părând vizitatorului
mereu surprinzătoare.
Fig. 14 Podul Mogoşoaiei în 187499
Fig. 15 Calea Victoriei în 1913100
Străzile sunt animate de birje şi trăsuri, lumea se transportă cu tramcarul, cupeul, pe
roate de cauciuc, pe jos în galoşi, cu trăsura condusă de muscal, în vagoane de tramvai
galbene şi albastre, trăsuri boiereşti, căruţe mitocăneşti şi biciclete; muscalul lui Caragiale
este „foarte maladeţ (arătos), îmbrăcat în catifea albastră, cu brâu pembè (roşu), cu doi
trotteurs negri, ce mănâncă jeratic...”101
dă dovadă de insubordonare socială, preferând să
97
I. L. Caragiale, Repausul duminical, http://ro.wikisource.org/wiki/Repausul_duminical, consultat la
19.03.2010
98
Victor Bilciurescu, Bucureşti şi bucureşteni de ieri şi de azi, postfaţă de Dan C. Mihăilescu, Editura Paideia,
Bucureşti, 2003, colecţia Cărţilor de referinţă – seria Memorii, p. 41
99
Sursa imaginii: http://bucuresti.infarom.ro/foto19.html, consultat la 22.05.2010
100
Sursa imaginii: http://bucuresti.infarom.ro/foto2.html consultat la 22.05.2010
101
I. L. Caragiale, Slăbiciune, http://ro.wikisource.org/wiki/Sl%C4%83biciune consultat la 19.03.2010
40

41. taxeze muşteriii după propriile tarife şi după cele oficiale, însă, cel care a făcut celebru acest
personaj este Tudor Arghezi; astfel, figura birjarului muscal (Fig. 16) va fi subiectul unor
texte bine documentate, adunate în volumul Cu bastonul prin Bucureşti. Arghezi descrie
Bucureştiul antebelic pornind de la Patriarhie, Grădina Botanică, Herăstrău; acestor repere
aproape sacre în geografia urbana li se adaugă străzi precum Calea Moşilor sau Calea
Victoriei, iar figura generică a birjarului sau vizitiului asigură coerenţa lumii aflate mereu în
mişcare, oficiind o ceremonie a călătoriei ce presupune o recuzită teatrală: „vizitii în odăjdii
de catifea albastră purtau comanacul de samur sau astrahan, tras pe sprânceană, sau, uneori,
ca la Petersburg, un joben turtit, cu marginile sucite, ca o ciupercă stilizată, care le făceau
capete de pisici. Ca să nu fie deocheaţi, armăsarilor li se anina şi într-un perciune al frunţii o
funtă înnodată ca o garoafă.”102
Birjarii muscali păreau în ochii bucureştenilor cu atât mai
exotici cu cât locuiau în case cu curţi închise şi trăiau într-un fel de societăţi secrete pentru
ceilalţi, cu reguli clar stabilite, alcătuind în final o lume cu propriile legi ce comunica doar
tangenţial cu oraşul obişnuit. Şi Frédéric Damé103
face observaţii asupra originalităţii
muscalilor: ei conduc cele mai frumoase birje şi cu o asemenea pricepere, încât se spune că
pentru a fi călcat de un birjar rus chiar trebuie s-o cauţi intenţionat. Sfârşitul epocii
muscalilor îl deplânge Gheorghe Crutzescu: „Pe la 1912, câţiva [dintre muscali] au început
să-şi pună pneumatice la roţi, dar această ultimă perfecţiune era şi începutul decăderii;
automobilele îşi făcuseră apariţia pe piaţa Teatrului – cele dintâi 5 taximetre verzi, cu capota
roşie – şi steaua muscalilor începuse să apună; veni războiul, rechiziţia le luă caii; după
război, automobilul triumfa…”104
În epoca interbelică, coexistenţa muscalului cu şoferul de
taxi pe străzile capitalei ilustrează schimbarea ritmului de viaţă şi orientarea spre lumea
mecanică, spre viteză, dar constituie şi o imagine citadină a celor două tipuri de percepţie
asupra timpului, spaţiului şi confortului întâlnite în această perioadă: „În timp ce muscalul
stă ore întregi pe capră, acoperit iarna de zăpadă, ca o statuie de aramă, şoferii de taxi se
lăfăie, împreună cu clienţii lor, în cele mai spaţioase maşini publice din Europa.”105
102
Tudor Arghezi, Cu bastonul prin Bucureşti, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p. 31
103
Frédéric Damé, op. cit., pp. 342-343
104
Gheorghe Crutzescu, op. cit., p. 163
105
Ioana Pârvulescu, Întoarcere în Bucureştiul interbelic, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, p.296
41

42. Fig. 16 Trăsură la Şosea, carte poştală din 1901106
Lumea – spectacol, specifică spaţiului balcanic şi epocii fanariote, îşi transferă
culorile spre sfârşitul de secol XIX în toposul balului; se pare că puţin înainte de începutul
veacului al XX-lea, Bucureştiul este cuprins de o febră a petrecerii – bal-mascat sau, în
lumea mai simplă şi mai apropiată de originile rurale, petrecerile la Târgurile de Moşi –
însoţită de o proliferare a manifestărilor capitaliste de tip „consumerist”: bucureştenii şi
bucureştencele mănâncă, la Târgul de Moşi, la bal, la cârciumă (în compania amicilor) sau la
grădină, seara (în compania familiei), mici, mezeluri (cârnaţi, salam, ghiuden, patricieni la
grătar), fleici, limbă, licurini, măsline, icre de ştiucă şi negre sau moi; supă de clapon şi
clapon ciulama; pană de somn rasol; chifteluţe marinate cu tarhon; pîrjoală de nisetru; un
purcel la frigare; cataif, tortă; brânzeturi, fructe diverse, floricele şi gogoşi, după care beau
halbe de bere, preferabil fără gulere de gheneral, bragă, pelin tulburel, vin alb, negru,
şampanie, limonadă sau macmahon (şpriţ), marsală (vin de Sicilia) sau rachiu de drojdie cu
picături de pelin, baterii cu sifon. Deşi personajele par a se defini prin slaba rezistenţă la
caniculă, un meniu al unei zile de vară la 1900, luat în grabă, include: „trei ouă răscoapte, o
106
Sursa imaginii: http://bucuresti.infarom.ro/foto1.html, consultat la 12.04.2010
42

43. căpăţână de miel cu borş, nişte stufat, prune cu carne, friptură la tavă şi salată de castraveţi,
trei cinzecuri cu sifon şi o cafeluţă.”107
În jurul lui 1885 carnavalul este, în Bucureşti, cel mai comentat eveniment al
începutului de an. Lunile ianuarie şi februarie sunt luni de baluri mascate. De altfel, centrul şi
periferia se întâlnesc în pasiunea lor pentru baluri: „Balurile […] deveniseră un eveniment
monden săptămânal atât pentru aristocraţie, cât şi pentru lumea din mahala. În timp ce nobilii
cochetau cu europenismul prin costumaţie şi maniere, mahalagiii îi maimuţăreau pe aceştia –
o întreagă lume mic burgheză evolua între extreme, străduindu-se să imite noutăţile
occidentale cât mai fidel”108
, notează Adrian Majuru cu privire la democratizarea distracţiilor.
În genere, la carnavalul din sălile publice, costumaţia-deghizament este o condiţie
obligatorie; în schimb, la cele care au loc în casele protipendadei, bărbaţilor li se permite să
vină în frac, dar cu mască109
; bucureştenii amatori de distracţie joacă la loterie cu un franc
numărul, sperând să câştige un porttabac cu muzică (cu două cântece), deşi obiectul mai
fusese pus în joc de câteva ori şi câştigat mereu de cel care organiza loteria, fapt de-al
carnavalului, care nu miră pe nimeni, reminiscenţă a fanariotismului care îşi schimbă numai
contextul şi amploarea, nu şi practicile.
O altă perspectivă asupra Bucureştiului senin se proiectează în descrierea Târgului de
Moşi: mulţimii forfotitoare, revărsându-se dincolo de bariera de la capul podului Târgului de
Afară, compusă din soldaţi - mahalagioaice - provinciali - pungaşi de buzunare - doici -
telegrafişti - nepoate - mătuşi - ţaţe - neni - unchi - veri - văduve - orfani - măcelari - beţivi -
călăreţi - orbeţi - schilozi - zamparagii - opozanţi - guvernamentali - popi - cocoane -
mateloţi - impiegaţi - pensionari - suprimaţi - popor - seniori - dame - târgoveţe - ţărani -
intelectuali - artişti - poeţi - prozatori - critici - burgheji - copii pierduţi - părinţi beţi - mame
prăpădite - guri căscate110
, i se oferă din preaplinul produselor (turtă dulce, ciubere, Moftul
român nr. 8, plăpumi, madipolon, lulele, ciucalată, copilul cu trei picioare, fisticuri şi
nenumărate altele), inducându-i-se iluzia bunăstării, dar şi a cosmopolitismului (se pot
cumpăra sau vedea şi asculta portretul ţarului, Marsilieza, luleaua neamţului, Luther, iminei,
107
I. L. Caragiale, La Moşi, http://ro.wikisource.org/wiki/La_Mo%C5%9Fi, consultat la 16.04.2010
108
Adrian Majuru, Bucureştii mahalalelor sau periferia ca mod de existenţă, Editura Compania, Bucureşti,
2003, p. 163
109
Ioana Pârvulescu, Din vremea lui Caragiale, http://www.romlit.ro/din_vremea_lui_caragiale consultat la
26.03.2010
110
I. L. Caragiale, Moşii, http://ro.wikisource.org/wiki/Mo%C5%9Fii consultat la 16.04.2010
43

44. plăcintă română şi cozonaci moldovineşti, ace englezeşti111
). Dimitrie Pappasoglu, în Istoria
fondărei oraşului Bucureşti, comentează funcţia socială a Târgului de Moşi: „el întreţine
amintirea, foarte antică, a moşilor Capitalei”112
, dar dă şi ocazia încheierii unor căsătorii
avantajoase sau delectării cu armonii naţionale (fluier, cimpoi, caval, „lăutari cu ţambalul, şi
flaşnete, şi claranete cu toba mare, şi trâmbicioare, şi fluieraşe, şi hârâitori, şi cleşte
clănţanind pe grătare, şi strigăte, şi zbierete, şi chiote! - e o plăcere!... şi un miros de grătar
încins! - e o bunătate!...”113
). Adrian Majuru chiar fixează piatra de temelie a oraşului în acest
Târg de Moşi, permanentizat odată cu aşezarea unei garnizoane pe Dâmboviţa, în jurul căreia
s-ar fi dezvoltat ulterior Bucureştiul.114
Când nu e vreme de bal şi nici de sărbătoare, nu vine nici circul în oraş (pe la 1880,
venirea circului lui Hüttemann e un eveniment) şi nu sunt nici panorame sau expoziţii de la
care să se întoarcă cheflii beţi spre dimineaţă, moftangiii se distrează la berării, restaurante,
cafenele sau grădini; textele lui Caragiale au făcut nemuritoare nume precum Hugues115
Gambrinus116
, Zdrafcu, Jockey, cafeneaua Schreiber din Lipscani, Orient-Express, cafeneaua
Fialcowski (unde e şi biliard), Oteteleşanu, berăria Tripcovici, Hanu Roşu117
, la Iordache în
strada Covaci, la Lăptărie, cofetăria Riegler, grădina Raşca (unde bucureştenii veneau să
petreacă pe muzica lăutarilor ţigani care era mai mult o traducere capricioasă după
Meyerbeer, Gounod şi Verdi, iar clienţii vorbeau o franceză învăţată în localurile
asemănătoare de la Paris.118
), şi mai ales, grădina Iunion, la Ionescu, unde se joacă seara
comédii pe care negustorii înstăriţi le vizionează în familie de lăsata secului. Gheorghe
Crutzescu remarcă meritul lui Caragiale în consacrarea acestui local: grădina Union „nu era,
lângă o căsuţă scundă, decât o curte cu câţiva copaci şi un joc de popice. Dar în fiecare seară,
111
Ibidem
112
http://ro.wikisource.org/wiki/Istoria_fond%C4%83rei_ora%C5%9Fului_Bucure%C5%9Fti:Capitolul_9
consultat la 19.04.2010
113
I. L. Caragiale, La Moşi, http://ro.wikisource.org/wiki/La_Mo%C5%9Fi, consultat la 19.03.2010
114
Adrian Majuru, Prefaţă la Lelia Zamani, Comerţ şi loisir în vechiul Bucureşti,ediţie prefaţată şi îngrijită de
Adrian Majuru, Editura Vremea, Bucureşti, 2007 colecţia Planeta Bucureşti, p. 11
115
Constantin Bacalbaşa aminteşte turnirul gastronomic care avut loc aici în 1881, între Don Aladro, ministrul
Spaniei şi Constantin Isvoranu, fiecare trebuind să dea câte un prânz fastuos pentru opt persoane, incluzând
feluri franţuzeşti foarte fine (Bucureştii de altădată, 1878 – 1884, ediţie îngrijită de Aristiţa şi Tiberiu
Avramescu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1993, p. 107 )
116
Berărie deschisă de Caragiale în 1901 şi salvată de la falimentul care distrusese localurile anterioare deschise
de dramaturg numai de priceperea unui casier priceput (Lelia Zamani, op. cit., pp. 143-144)
117
Gheorghe Crutzescu, în op. cit., pp. 90-91 reţine faptul că acest han apare deja în planul Bucureştilor
întocmit de Blaremberg, în 1842
118
Andrei Pippidi, Bucureştii în 1868 (II), Dilema veche, anul IV, nr.181 - 30 iulie 2007
44

45. timp de aproape 20 de ani cânta I. D. Ionescu, cântăreţul comic răsfăţat de bucureşteni cum
n-a mai fost altul…”119
, care a plăcut atât de mult dramaturgului încât l-a inclus în piesa lui,
făcându-i, şi pe el şi grădina, nemuritori.
Dacă la „cafeneaua Brofft − singura rimă posibilă la moft − peste drum de Capşa, în
prăvălia caselor Zerlendi, unde acuma se află Luvrul de Bucureşti”, „la Fialcowsky, cafenea-
cofetărie celebră mai ales pentru beltelele ei” sau „la orice masă de la berării, birturi,
cafenele”120
se poate întâlni oricând un intelectual dedat la nobila profesie de gânditor, numai
la Capşa poate fi întâlnit un domn autentic: „Mă gândesc la domnii de la Capşa ca la nişte
oameni fericiţi, care vorbeau de cai, de femei şi de vinuri cu foarte multă seriozitate şi care
trăiau într-o lume restrânsă şi stilizată ca un desen de Constantin Guys sau o noapte de
carnaval. Erau, înainte de toate, amanţi, purtau melon cenuşiu, monoclu şi pantaloni pepita,
aveau o floare la butonieră, şi nu vorbeau decât franţuzeşte.”121
Şi Lelia Zamani fixează
importanţa Capşei pe scena socială a Bucureştiului vremii: „Cafeneaua Capşa (Fig.17),
rezervată lumii bune bucureştene, era un spaţiu luxos cu preţuri pe măsură. Politicienii,
aristocraţi, bancheri, industriaşi, dar şi ziarişti frecventau acest local unde se discutau, se
analizau şi se puneau la cale toate combinaţiile politice de la ordinea zilei şi unde se alcătuiau
până şi listele ministeriale după fiecare criză de guvern.”122
Altfel, Miticii, aceşti parizieni blazaţi („Mitică este bucureşteanul par excellence. Şi
fiindcă Bucureştiul este un mic Paris, şi Mitică, se-nţelege, este un mic parizian.”123
), îşi dau
întâlnire în faţa „otelului Continental”, la Hotel du Boulevard (un adevărat Babilon unde se
vorbeau toate limbile pământului, după spusele Leliei Zamani124
), la pavilionul central, în
Piaţa Teatrului sau la Hotelul Metropol, colindă Grădina Cişmigiu (din care uneori dau
muştele afară), trec prin faţa Palatului, şi merg seara la teatru, delectându-se cu Muşchetarii
119
Ibidem, pp. 194-195
120
I. L. Caragiale, Intelectualii…, http://ro.wikisource.org/wiki/Intelectualii...consultat la 19.03.2010
121
Gheorghe Crutzescu, op. cit., p. 133
122
Lelia Zamani, Comerţ şi loisir în vechiul Bucureşti,ediţie prefaţată şi îngrijită de Adrian Majuru, Editura
Vremea, Bucureşti, 2007 colecţia Planeta Bucureşti, p. 151
123
I. L. Caragiale, Mitică, http://ro.wikisource.org/wiki/Mitic%C4%83 consultat la 19.03.2010
124
Lelia Zamani, op. cit., p. 110
45