4. INTRODUCERE
SECOLELE AL XIXLEA ŞI AL XXLEA ÎN DEVENIREA
ISTORIEI ROMÂNILOR
Manualul de faţă îl continuă pe cel pentru clasa a XIa, elaborat în 1991 şi
editat un an mai târziu. Aşadar, după cunoaşterea preistoriei, protoistoriei,
antichităţii, evului mediu şi a tranziţiei spre modernizare a societăţii din spaţiul
carpatodanubianopontic, ne vom ocupa de modernitatea precum şi de con
temporaneitatea devenirii istorice pe aceste meleaguri. Trimitem, astfel, la intro
ducerea manualului precedent, care cuprinde, între altele, definirea cronologică
a structurilor (epoci, perioade, etape) corespunzătoare. Atragem atenţia însă că
această „definire" are un caracter orientativ; reprezintă o variantă încă discu
tabilă a periodizării istoriei românilor. De altfel, acelaşi lucru se întâmplă şi în
privinţa studierii istoriei românilor.
In introducerea de faţă, ne vom opri numai asupra semnificaţiilor pe care
secolele al XIXlea şi al XXlea le au în devenirea istorică a românilor.
începutul secolului al XIXlea coincide cu noi incursiuni ale trupelor
otomane la nord de Dunăre. Trece numai o jumătate de deceniu şi urmează o
lungă ocupaţie militară ţaristă (18061812). Ea se încheia cu o nouă pierdere
teritorială. Pământul românesc dintre Nistru şi Prut este anexat Imperiului
Romanovilor.
în anul 1821, pentru „Dreptate" şi „Slobozenie" „cămaşa mort/Teste îmbră
cată de Tudor Vladimirescu care piere însă asasinat de eterişti. Programul său
naţional şi social este împlinit de cei care suferă privaţiunile pricinuite de
ocupaţia otomană în anii 18211822. Sunt reinstaurate domniile pământene.
Din nefericire, sunt întrerupte de o nouă ocupaţie militară ţaristă (18241834), în
timpul căreia Rusia anexează Delta Dunării şi Insula Şerpilor, demon
strând, totodată, la Săbăoani, unde sunt ucişi sute de săteni, ce înseamnă
„protectoratul" ei.
împotriva acestei noi forme de dominaţie străină, protectoratul rusesc, care
se adăugase exercitării suzeranităţii otomane, acţionează revoluţionarii de la
1848. Bucureştenii ucişi la 19 iunie şi 13 septembrie 1848 constituie, în această
privinţă, o eternă mărturie. După cum, la miazănoapte de Carpaţii Meridionali,
contra absolutismului habsburgic şi obtuzităţii nemeşeşti, vor avea aceeaşi
soartă conaţionalii lor Ion Buteanu şi Petru Dobra, precum şi înţeleptul teolog
sas Stephan Ludwig Roth. De cealaltă parte a baricadei, dar tot în numele unui
ideal romantic, îşi găseşte un prea timpuriu sfârşit poetul ungur Petofi Sândor.
întru dreaptă judecată, să reţinem numărul victimelor revoluţiei de la 18481849
în Transilvania, aşja cum este el publicat de periodicul „Kronstădter Zeitung":
5411 români, 304 maghiari, 310 saşi, 93 de alte naţionalităţi.
Din toamna anului 1848 până în primăvara anului 1851, trupele otomane şi
ţariste nu părăsesc teritoriile de la est şi sud de Carpaţi. în interiorul arcului
carpatic, armatele habsburgice impun regimul politic neoabsolutist. Ostile Rusiei
revin în 18531854, când ocupă, ca „zălog", Moldova şi Ţara Românească. Din
august 1854 şi până în martie 1857, întreg spaţiul românesc este ocupat de
5. armatele Austriei. Exponenţii naţiunii române poeţii Vasile Alecsandri şi
Dimitrie Bolintineanu, scriitorii Ion Ghica şi Costache Negri, sprijiniţi de istoricul
Eudoxiu Hurmuzaki ori de marele industriaş şi bancher Gheorghe Simeon
Şina reuşesc ca, printro amplă activitate diplomatică (Viena 1855,
Constantinopol şi Paris 1856), să facă din propria cauză o problemă de
însemnătate europeană.
Unirea Moldovei cu Ţara Românească, la 24 ianuarie 1859, amplă operă
reformatoare din timpul domniei lui Alexandru loan Cuza şi al guvernării lui
Mihail Kogălniceanu, contribuie, în mod hotărâtor, la edificarea României
moderne. Forme de viaţă socială şi de cultură, moştenite de secole, sunt
transformate din temelii. Apar noi instituţii administrative, artistice, bisericeşti,
juridice, militare, politice, de învăţământ, sănătate ş.a.m.d.
Schimburi de atitudine şi de mentalitate, explicabile în contextul continental
complex şi contradictoriu, duc la întronarea dinastiei străine. Urmare proximă a
înscăunării principelui Carol I, la 10 Mai 1886, Constituţia din acelaşi an încheie
practic „deceniul restructurării naţionale" şi îl deschide pe cel care pregăteşte
„epopeea Independenţei". Ţara este înzestrată cu cel mai înalt for ştiinţific,
Societatea Academică Română (1867) cuprinzând membri din toate teritoriile
locuite de români. Zece ani mai târziu, guvernul condus de I.C. Brătianu îşi
asumă răspunderea confirmării, pe câmpul de luptă, a votului Camerei de la 9
Mai 1877. George Şonţu, Nicolae Valter Mărăcineanu, Dimitrie Giurescu,
Constantin Ene şi alţi zece mii de eroi (peste 4 000 de morţi şi aproape 6 000 de
răniţi) plătesc „tributul de sânge" la Griviţa, Rahova, Smârdan. Prin tratatele
internaţionale (San Stefano şi Berlin, 1878), României moderne îi sunt
recunoscute deplina neatârnare ca stat şi suveranitatea sa asupra Dobrogei,
asupra teritoriului fostului sangeac al Tulcei, asupra Deltei Dunării şi Insulei
Şerpilor.
Ulterior este proclamat Regatul (1881). Legea fundamentală a ţării,
modificată în 1879 şi 1884, confirmă pluralismul politic. Afirmate deja prin cele
două partide (NaţionalLiberal şi, respectiv, Conservator) care asigură alternativa
guvernamentală după instaurarea regimului monarhiei constituţionalparla
mentare, liberalismul şi conservatorismul/junimismul se consolidează ca doctrine
politice. Triumfă concepţiile privind protecţionismul economic şi încurajarea
industriei naţionale. Pe acest fundal,opera lui Mihai Eminescudobândeşte durată
infinită. Din ea se naşte curentul naţionalistdemocrat. Concomitent, din alte
izvoare, fireşte, se conturează ţărănismul, iar socialdemocraţia se pronunţă
pentru reformarea societăţii româneşti din interiorul acesteia, pe temeiul justiţiei
sociale şi al solidarităţii naţionale.
Totodată, românii din afara graniţelor statului naţional modern continuă
lupta pentru emancipare politică şi spirituală. La cunoscutele tactici „activismul"
şi „pasivismul de protestare" ei adaugă noi forme de acţiune. Acestea se
desfăşoară sub egida partidelor naţionale ale românilor din Basarabia, Bucovina,
Transilvania şi din celelalte teritorii aflate, încă, sub dominaţie străină. Are loc
mişcarea memorandistă (18921894). în 1898, cu prilejul aniversării unei
jumătăţi de veac de la Revoluţia de la 1848, sunt readuse în primplan faptele şi
ideile tribunilor de pe „Câmpul Libertăţii" (BlajFilaret).
6. a Privit chiar strict cronologic, secolul al XIXlea rămâne aşa cum îl
caracterizează i. Ghica: „cel mai mare şi mai luminos dintre toate" veacurile
istoriei milenare a românilor.
Prin evenimentele cruciale de la 18211822 şi 18481849, din 1859, 1866
sau 18771878, acest veac întruneşte, şi la români, trăsăturile afirmate de
istoricul german Leopold von Ranke sub sintagma „secolul naţiunilor". Din acest
punct de vedere însă, în istoria noastră naţională, secolul amintit depăşeşte
cunoscuta limită cronologică finală (1900); el continuă până în 1918.
Desigur, pe plan universal, există şi alte definiri ale veacului al XIXlea:
pentru spiritul său dominant, este denumit „secolul romantic"; din punct de
vedere psihosocial, frecvente sunt sintagmele „secolul raselor" şi „secolul
individualismului"; rar se vorbeşte despre „secolul economiei politice"; cât
priveşte infrastructura, este folosită adesea expresia „secolul roţii".
SecolulXX. Aidoma veacului care îl precede, ultimul secol din mileniul doi
al erei noastre cunoaşte, în lume, mai multe denumiri. între altele, este
considerat „secolul artei noi". în această privinţă, poporul român îl are ca ilustru
reprezentant pe Constantin Brâncuşi, stabilit la Paris chiar la începutul veacului.
Tot în capitala Franţei, în 1906, Traian Vuia realizează primul zbor cu mijloace
proprii de bord, înscriinduse definitiv în ceea ce avea să fie numit „secolul
aviaţiei", mai ales după ce, lângă Paris, Henri Coandă va realiza cel dintâi zbor
experimental al unui avion cu reacţie inventat de el.
între timp, în ţară se înregistrează primul „semn de sânge" al veacului.
Ţărani răsculaţi la 1907 sunt ucişi sau răniţi de armată, din ordinul autorităţilor
presate şi de un factor extrem de periculos (armatele AustroUngariei ocupă
poziţii de atac pe linia Carpaţilor, iar cele ale Rusiei, la Prut). „Dumnezeu săi
ierte", scrie N. lorga în ziarul „Neamul Românesc", îndemnând la o reconciliere
din care rezultă prezenţa eroică a fiilor satelor în Războiul pentru Reîntregirea
Naţională (19161919). Mobilizaţi de un guvern condus de Ion I.C. Brătianu şi
comandaţi, între alţi generali, de Alexandru Averescu, peste 800 000 de ostaşi
participă la cele trei campanii de pe frontul românesc, 300 000 dintre ei
jertfinduşi viaţa pentru supremul ideal naţional.
Marea Unire din 1918, sub sceptrul regelui Ferdinand, este rodul unei
generaţii de excepţie. Din ea fac parte medicul Daniel Ciugureanu, profesorul de
matematică Ion Inculeţ, „misteriosul şi plinul de omenie" Pantelimon Halippa, toţi
ceilalţi deputaţi din Sfatul Ţării de la Chişinău, care la 27 Martie (st.v.) voteaz
Unirea Basarabiei cu România; Mitropolitul Vladimir Repta, Dionisie Bejan,
Cavaler lancu Flondor, istoricul Ion Nistorşi alţi participanţi la Congresul Generai
de la Cernăuţi, prin votul cărora Bucovina se uneşte cu România la 15/18
noiembrie; militantul octogenar Gheorghe Pop de Băseşti, profesorul de istorie şi
publicistul Vasile Goldiş, /uliu Maniu, dr. losif Jumanca, precum şi toţi cei care,
Prin opţiunea plebiscitară de la Albalulia, la 1 decembrie (st.n.) „decretează
Unirea tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească" cu Patria
Mamă, România.
1 Decembrie 1918 marchează, astfel, în istoria românilor, trecerea de la
e
Poca modernă la contemporaneitate (epoca de actualitate, epoca zilelor
noastre).
7. c
Desăvârşirea' unităţii de' stat, recunoscută (în cele din. urmă) şi de
comunitatea internaţională, la capătul unei energice acţiuni diplomatice, oferea
naţiunii române, pentru prima oară reunită în întregimea ei în margini teritoriale
fireşti, cel mai propice cadru af propăşirii sale.
Peste dificultăţile inerente începutului, reforma politică (acordarea votului
universal şi Constituţia din 1923) şi reforma socială (cu deosebire legea
definitivă de înfăptuire a reformei agrare din 1921) statuau o monarhie
constituţională cu deplina separare a puterilor în stat, al cărei izvor era sufragiul
universal egal, direct şi secret. Conştientizarea sa era strâns legată de dreptul la
proprietate acordat celui mai numeros electorat ţărănimea.
O creştere economică, întreruptă doar de catastrofala criză din anii 1929
1933, a oferit României cei mai înalţi indici de dezvoltare. în anul 1938 ţara
noastră era cu totul independentă din punct de vedere energetic, se număra
printre marile producătoare de cereale şi petrol din Europa şi din lume şi
dezvolta o industrie prelucrătoare şi de maşini (aviaţie şi locomotive Diesel) în
plin avânt.
Realizărilor deosebite în plan politic, social şi economic li se adaugă cele
culturale, nu mai puţin prestigioase. Marile generaţii spirituale ale înfăptuirii Unirii
se aflau întro emulaţie fericită cu mai tinerii lor confraţi născuţi la începutul
secolului XX, din această competiţie ivinduse valori perene ale culturii
universale, precum istoricul Nicolae /orga, filosoful şi literatul Lucian Blaga,
muzicianul George Enescu, sculptorul Constantin Brâncuşi. Acum se formează
în România mari personalităţi ale ştiinţei şi culturii postbelice, biologul Gheorghe
Palade încă singurul român deţinător al Premiului Nobel, reputatul istoric al
religiilor Mircea E/iade, filosoful şi eseistul Emil Cioran sau dramaturgul de
anvergură mondială Eugen lonesco.
Din păcate, sub o puternică presiune internaţională care va acţiona vreme
de aproape 50 de ani, constant, împotriva intereselor româneşti, dar şi drept
consecinţă a unei nefaste politici care a căutat, mereu, compromisul avantajos,
realizând mai mereu contrariul, România va aluneca pe panta unor regimuri
autoritare şi dictatoriale.
Primul dintre ele, cel instalat în februarie 1938, sa încheiat cu amputările
teritoriale din vara 1940, expresie a politicii de forţă şi dictat promovate de
Germania şi Uniunea Sovietică în Europa centrală şi sudestică.
Cedarea Basarabiei, apoi a Transilvaniei nordestice şi, în cele din urmă, a
celor două judeţe din sudul Dobrogei a antrenat prăbuşirea lui Carol al II şi a
deschis perspectiva dictaturii antonesciene. Animat de cele mai bune intenţii
(între care refacerea unităţii de stat era cea mai importantă), regimul politic al
mareşalului Antonescu a fost confruntat cu consecinţele raporturilor de forţă
dintre Marile Puteri în timpul războiului mondial, precum şi cu complicaţiile
intervenite între Uniunea Sovietică şi Germania. Actul de la 23 August 1944,
născut din dorinţa de a asigura ţării o situaţie cât mai bună în perspectiva unei
victorii aliate, a condus însă, la lichidarea grabnică a democraţiei abia înfiripate,
la abolirea monarhiei şi instaurarea unei noi dictaturi, de stânga, prin
sovietizarea societăţii româneşti.
încălcarea brutală a celor mai elementare drepturi şi libertăţi cetăţeneşti sa
însoţit cu marginalizarea valorilor naţionale şi preluarea unui model străin. în
8. virtutea sa trebuiau create noi instituţii şi construită o economie întemeiată pe
Un centralism excesiv, în care rolul priontar revenea unei industrii mare,
consumatoare de .materii prime, dar necompetitivă, ceea ce a adâncit, în timp,
contradicţii şi a determinat conflicte practic imposibil de soluţionat.
Când, la jumătatea deceniului şapte al acestui secol, a devenit vizibilă
nevoia unei deschideri şi când România a adoptat o politică externă mai puţin
obedientă faţă de fosta U.R.S.S., din care nau lipsit chiar manifestări
independente, de noua situaţie a beneficiat exclusiv un clan care,sub ochii uimiţi
ai unui popor întreg, reitera practicile absolutismului monarhic, alăturândule
celui mai rigid neostalinism în construcţia „noii societăţi".
Uriaşa putere de cumpătare şi de toleranţă a românilor a atins limita în
dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989. Un regim politic impus prin forţa unor
înţelegeri, din care fusesem cu ostentaţie excluşi, sa prăbuşit ca un castel de
cărti de joc, o dată cu ieşirea din scenă a marionetelor, care se străduiau săi
dea consistenţă.
Nu fără convulsii şi tragice sfâşieri, evenimentele de acum aproape trei ani
au deschis perspectiva unor transformări structurale, în speranţa unei fireşti
continuităţi şi reveniri româneşti pe marile itinerarU ale istoriei, în direcţia
democraţiei şi progresului.
V, ■n
1
flb,.
1,
■'. ,i
<V, . t r
va rţf
•îl'
9. 3Î
HABITAT SI POPULAŢIE, STRUCTURI,
EXISTENŢA COTIDIANĂ, IMIGRĂRI
ŢĂRILE ROMÂNE ÎN PRIMII ANI Al SECOLULUI AL XIXLEA.
HABITATUL SI POPULAŢIA.
CARACTERUL PREVALENT RURAL AL HABITATULUI.
AŞEZĂRI CU CARACTER URBAN SI SEMIURBAN.
STRUCTURA ETNICĂ A POPULAŢIEI.
DATE PRIVIND STRUCTURA CONFESIONALĂ A LOCUITORILOR SPAŢIULUI,
CARPATOOANUBIANOPONTIC.
STRUCTURA SOCIALĂ A POPULApEI ROMÂNEŞTI.
Ţările Române în primii ani ai secolului al XIXlea. în primele decenii
ale secolului al XIXlea, istoria oamenilor pământului de la Dunăre, Pont şi
Carpaţi marchează, în dezvoltarea sa, o însemnată etapă a habitatului
uman, îndeosebi a celui urban. Acesta este, de altfel, rezultatul principal al
creşterii demografice din secolul al XVIIleaal XVIIIlea, al progresului
economic şi al mobilităţii sociale, al cursului politic promovat de regimul
austriac şi de cel otomanofanariot, prin reformele administrative, fiscale,
sociale, culturale şi religioase specifice „despotismului luminat". La începutul
secolului al XIXlea însă, progresul general al societăţii româneşti resimte şi
influenţele negative ale unor factori externi. Ne gândim, în primul rând, la
invaziile repetate ale armatelor străine.
în iarna 1801/1802, trupele paşei de Vidin, Pasvan Oglu, pradă Oltenia.
Craiova este arsă, Mănaf Ibrahim, aghiotantul paşei amintite, distruge
Tg. Jiu. Panica provocată în rândurile populaţiei locale este cvasigenerală.
însuşi M/hai Şuţu, aflat la a treia domnie în Ţara Românească, ultima în anii
18011802, părăseşte tronul. Ca urmare, timp de câteva luni, domnul
Moldovei, Alexandru Şuţu (18011802), îndeplineşte şi funcţia de caimacam
pentru principatul de la sud de Milcov. în această perioadă, numeroase
familii de mari boieri, de la miazăzi de Carpaţi Brâncoveanu, Câmpineanu,
Dudescu, Ghica, Obedeanu, Ştirbei ş.a. trecuseră munţii, refugiinduse la
Sibiu şi Braşov. Din ultimul centru urban menţionat, reprezentanţii lor se
adresează lui Napoleon Bonaparte, solicitând protecţie „împotriva tâlhăriilor
turceşti".
Demersurile ulterioare ale diplomaţilor francezi aduc numai o scurtă
perioadă de linişte,relativă,în Câmpia Dunării. Prin hatişeriful de la Gulhanei i
septembrie 1802), Poarta reconfirmă „privilegiile" cuprinse în firmanele din 1774,
10. 1783 şi 1791 Este stabilit regimul obligaţiilor materiale ale „Valahiei" şi Moldovei
fată de Imperiul Otoman, fiind exclusă orice altă cerere de bani din partea curţii
suzerane. Totodată, este recunoscută autonomia celor două ţări carpatodună
ne, imixtiunile otomane în treburile lor interne fiind, de asemenea, interzise.
Durata domniei este fixată la şapte ani. Anterior expirării acestui termen,
mazilirea domnilor este condiţionată de acordul comun al Rusiei şi Porţii. în
acest context, nu mai surprinde faptul că, imediat, noii domni de la Bucu
reşti Constantin Ipsilanti (18021806, 1807) şi laşi Alexandru Moruzi
(18021806, 1807) adoptă o politică filorusă. Ei nemulţumesc, astfel, pe
primul împărat al francezilor, care îl convinge pe sultan săi îndepărteze din
scaun (12 august 1806). Ţarul Alexandru I (18011825) invocă încălcarea
hatişerifului susmenţionat şi ordonă trupelor ruse să invadeze Moldova, apoi
Tara Românească.
Războiul rusootoman (18061812) desfăşurat pe teritoriul locuit de
români, provoacă acestora mari pierderi umane şi materiale. Mai mult, deşi la
început anunţase că acţionează pentru apărarea religiei şi drepturilor românilor,
Curtea de la SanktPetersburg pretinde, totuşi, anexarea Principatelor invadate.
Presaţi de Napoleon I, care declanşează campania din Rusia, diplomaţii lui
Alexandru I încheie pace cu otomanii (Bucureşti, 16 mai 1812) mulţuminduse
numai cu încorporarea unei părţi din Moldova. Este vorba despre regiunea dintre
Nistru şi Prut (Basarabia), pământ românesc pe care B.P. Hasdeu îl defineşte
a fi „cu picioarele muiate în Marea Neagră şi cu fruntea umbrită de codrii
Bucovinei".
Noul rapt teritorial este urmat de schimbări demografice. Pe lângă
mişcările tradiţionale ale populaţiei autohtone, respectiv emigrări în zone mai
puţin expuse asupririi sociale şi naţionale, au loc imigrări repetate, colonizări
iniţiate de către autorităţile de ocupaţie. Alogenii şi cele câteva sute de aşezări
întemeiate de aceştia nu pot schimba însă ponderea evidentă a românilor în
ansamblul locuitorilor spaţiului carpatodanubianopontic. Băştinaşii îşi păstrează
obiceiurile, continuitatea caracterizândule întreaga lor existenţă cotidiană. Este
rezultatul firesc al adaptării la complexitatea condiţiilor de viaţă oferite de
teritoriul locuit (habitatul). în consecinţă, se impune să cunoaştem structurile
acestui habitat şi pe cele ale populaţiei.
n
• * ; Pentru primele două decenii ale secolului
al XIXlea există mai multe izvoare de demografie istorică: inventare
(catagrafii) eparhiale, recensăminte (conscripţii) fiscale, schiţe statistice ş.a.
Multe dintre acestea însă au un caracter regional şi se referă, adesea, numai
•a familiile contribuabile. Datele conţinute sunt, aşadar, incomplete. Totuşi,
Pe temeiul lor, putem cunoaşte cu aproximaţie structura etnică, confesională
Şi socială a locuitorilor, repartizarea acestora pe oraşe, târguri, sate. Cu
rezervele de rigoare trebuie privit şi următorul tablou sinoptic privind
Şezările rurale, semiurbane şi urbane din spaţiul carpatodanubiano
pontic, până la 1821:
»
11
11. > STRUCTURA HABITATULUI
din care. TOTAL
AŞEZĂRI târguri şi oraşe _, aşezări rurale s
ENTITATEA * ISTORIC6
GEOGBAF(CA
număr % număr %
* BANAT BASARABIA
BUCOVINA CRIŞANA
DOBROGEA
MARAMUREŞ
MOLDOVA
TRANSILVANIA ŢARA
ROMÂNEASCĂ
729
707
316
460
453
403
1455 2
182 2
779
56 22
7 5 7 24
* 25
63 34
7,68
3,11
2,21
1,09
4,55
5,95
1,72
2,89
1,22
673
685
309
455
446
379
1,430
2119 2
745
92,32
96,89
97,79
98,91
98,45
94,05
98,28
97,11
98,78
TOTAL GENERAL 9 484 243 2,56 9 241 97,44
,: Din cele aproape 9 500 aşezări
atestate documentar în perioada care ne interesează, peste 97% reprezintă
sate. Acest procent denotă caracterul prevalent rural al habitatului din spaţiul
carpatodanubianopontic. O asemenea trăsătură se explică prin făptui că
economia însăşi are un pronunţat caracter agrar.
Procentul aşezărilor rurale diferă însă de la o entitate istoricogeografică la
alta. Astfel, media pe întreg spaţiul amintit este depăşită de procentul înregistrat
în cele cinci cercuri administrative din comitatul Bihor, cele două sangeacuri
dobrogene (Silistra şi Tulcea), în cele 17 judeţe din Muntenia, unde numărul
aşezărilor rurale fireşte între anii 18151821, în cele 16 ţinuturi din Moldova
•dintre Prut şi Carpaţi şi în Bucovina. Spre 1826, numărul aşezărilor rurale scade
în Transilvania.
Datele aceluiaşi tablou sinoptic
confirmă şi creşterea diferenţiată a numărului târgurilor. Procentele cele mai
semnificative sunt, în această privinţă, cele din Banat şi Maramureş. Diferenţieri
există însă chiar între subdiviziunile administrative ale acestor două entităţi
istoricogeografice.
Astfel, în comitatul Arad documentele confirmă existenţa unui singur „oraş
liber regesc", dar şi un număr de târguri mai mare cu zece, decât cel al
aşezărilor cu caracter semiurban din comitatele Timiş şi Torontal, luate la un loc,
unde sunt atestate trei oraşe. De asemenea, în comitatul Şătmar, integrat
Maramureşului încă din timpul Drăgoşeştilor, există la începutul secolului
al XIXlea „două oraşe libere regeşti" şi un „oraş liber minier". în schimb,
comitatul care poartă numele amintitei entităţi istoricogeografice nordice,
Maramureş, are numai „cinci oraşetârguri".
în comitatul Alba de Jos sunt atestate patru oraşe şi zece târguri, dar în
comitatur Alba de Sus lipsesc asemenea structuri ale habitatului. Numai târguri,
fără oraşe, figurează în izvoare demografice referitoare la comitatele Caraş<
Chioar, Crasna, Hunedoara şi Zarand, la scaunul Arieş, în judeţul Ialomiţa ori la
cazatele Ostrovşi Mangalia. în Basarabia, un izvor cartografic din 1817 confirm 3
existenţa a 17 târguri şi 5 cetăţi.
12. Numărul cşl mai mare de oraşe (11, dintre care şise „regeşti şi cinci
oraşemunicipii) se înregistrează, pe „Pământul Crăiesc" respectiv scaunele
jOrăştie, Sebeş, Miercurea Sibiu, Nocrich, Mediaş, Cincu, Sighişoara, Rupea,
districtele Braşov şi Bistriţa. împreună cu târgurile, centrele urbane reprezintă, în
zona respectivă, puţin peste 8% din numărul total al aşezărilor (276, din care 253
"sate). Procente peste media continentală, de la acea dată, întâlnim însă numai
în districtul Braşov (16,66%) şi în scaunul Mediaş (25,9%).
Se constată că numărul târgurilor este mai mare decât cel al oraşelor.
Ambele tipuri de habitat sunt depăşite numeric, copleşite chiar, de habitatul
rural. Gradul redus de urbanizare, ca fenomen demografic petrecut pe aceste
meleaguri anterior anului 1821 permite desprinderea clară a funcţiilor
oraşului. Fără îndoială, acesta reflectă dezvoltarea meşteşugurilor şi co
merţului. Există, totodată, elemente care denotă o intensă activitate agricolă,
îndeosebi horticolă (floricolă, legumicolă, pomicolă) şi viticolă, precum şi una
pastorală.
Printre vii şi „frumoase grădini", admirate de un conte francez în toate
'oraşele străbătute, de la Timişoara şi până la Bucureşti, adăposturi pentru vite,
pentru oi, au în preajmă ateliere metalurgice, manufacturi de postav, hârtie,
sticlă, salpetru, potasă, piele, bere, var, ceară etc; sedii ale breslelor şi
companiilor comerciale sunt situate în preajma pieţelor centrale, printre edificii
ecleziastice sau laice, de tradiţie medievală ori baroc, şi case ţărăneşti (una
chiar în centrul capitalei Ţării Româneşti, lângă Mănăstirea Sf. Sava). La laşi, din
cele şase mii de case, despre care scrie un călător străin, numai trei sute sunt
construite din piatră; printre ele, numai treî băi publice.
Pe măsură ce va fi promovată o viaţă intelectuală tot mai bogată şi o
estetică arhitecturală proprie, se va ajunge la o structurare valorică a spaţiului
urban. Deocamdată, oraşele şi unele târguri dobândesc numai un statut
administrativ (reşedinţe de cazale, comitate, districte, judeţe, sangeacuri,
scaune, ţinuturi ş.a.m.d.). Din punct de vedere juridic, unele oraşe şi târguri au
statut de aşezări libere; altele, cum vom vedea, luptă însă pentru emancipare de
sub stăpânirea marilor proprietari funciari. De asemenea.oraşele şi târgurile se
deosebesc între ele şi prin numărul de locuitori. Majoritatea lor covârşitoare,
inclusiv Cernăuţi (5 743 locuitori în 1810), Satu Mare (8 370) şi Timişoara
(8 480), au sub zece mii de locuitori (cifră tipică pentru Europa Apuseană). Peste
această cifră, între 10.000 şi 20.000 de locuitori au oraşele Cluj (circa 13.000),
Sibiu şi Braşov (ultimul depăşind 18.000 de locuitori, la 1820). O populaţie mai
mare de 20.000 de locuitori avea oraşul laşi, în timp ce oraşul Bucureşti
depăşise deja 30.000 de locuitori.
Creşterea numărului locuitorilor oraşelor redă mai convingător procesul de
urbanizare. Faţă de procentul aşezărilor neagricole din Moldova (1,72%),
unaoară, indicele concentrării populaţiei în oraşele şi târgurile Principatului
respectiv este superior (9,11% în 1803).'
„ . Există statistici care redau numărul
si ht ri
' r conform str
ucturii etnice a locuitorilor, lată, spre exemplu, o asemenea ! statistic
ă pentru Banat, la cumpăna dintre veacurile al XVIIIlea şi e
13
13. m
—
Aşezările după structurile
Româneşti Româno
sârbeşti
Sârbeşti Sârbo
germane
Româno
sârbo
germane
Procentul din totalul
aşezărilor bănăţene
73,35% 3,56% 19,91% 1,31% 1,87%
Din cele arătate rezultă că, în Banat, circa 3/4 din localităţi cuprindeau
populaţie românească.
Semnificativă este, în aceeaşi ordine de idei, şi structura gospodăriilor din
Basarabia, în anul 1817, potrivit căreia, din totalul de 96 528 gospodării
basarabene, luate în calcul, cele româneşti reprezentau, aşadar, peste 94%.
Gospodăriile după
structura etnică a
membrilor lor
„Moldoveneşti"
(româneşti)
Evreieşti Greceşti Armeneşti Bulgăreşti Şi
găgăuze
Numărul 91.048 3.826 640 530 482
Să reţinem că, anterior, în Bucovina existau următoarele procente privind
numărul familiilor după structura lor etnică: familii de români 77,3%; ruteni şi
alţi ucrainieni, din Imperiul Habsburgic15,8%; evrei3,7%; ţigani2%;
armeni 0,4%; alte naţionalităţi 0,8%.
în cele 16 ţinuturi din Moldova sunt atestaţi, în 1820, aproximativ 700 000
de locuitori români. Pentru anul următor, populaţia din Ţara Românească este
estimată la aproape 1 800 000 de locuitori.
Pentru Dobrogea, datele sunt incomplete. Cele referitoare la români, de
exemplu, provin numai din câteva cazale (Tulcea, Isaccea, Macin, Babadag,
Hârşova şi Mangalia), unde sunt atestaţi în număr de aproape 18 000. Alături de
români trăiesc turcotătari (în număr aproximativ egal cu cel al românilor),
bulgari, cazaci şi greci (câteva mii fiecare grup etnic), ţigani, evrei, şi armeni
(între 800 şi 400 de suflete, fiecare). Să reţinem însă faptul că, în Dobrogea,
datorită păstoritului transhumant, locuiesc anual între 2 900 şi 5 000 de mocani,
veniţi cu oile din Moldova, Transilvania şi Ţara Românească.
împreună cu locuitorii de acelaşi neam din Banat, românii din Transilvania,
Crişana şi Maramureş, totalizează, la începutul secolului al XIXlea, peste
2 200 000 de locuitori. Astfel, ponderea românilor, în ansamblul populaţiei
spaţiului carpatodanubianopontic, este următoarea:
TERITORIILE TOTAL LOCUITORI DIN CARE ROMÂNI
Moldova şi Ţara Românească
Banat, Transilvania, Crişana şi
Maramureş Bucovina, Basarabia
şi Dobrogea
2.695.130
2.807.075
759.955
2.575.020
2.202.542"
639.438 _______.
TOTAL GENERAL 6.262.160 5.417.000
Cifră atestată în perioada istorică imediat următoare.
14
14. Un număr însemnat de locuitori români este atestat, totodată, în Mace
nia P e
văile Timocului şi Măritei sau la est de Nistru; de asemenea, în Galiţia
Slovacia, de unde, printrun proces asemănător de emigrare, locuitori de alte
5' .. se vor îndrepta spre spaţiul istoricogeografic românesc. împreună cu cei
6
ste 5.4 milioane de locuitori autohtoni, alogenii se vor integra unei vieţi
P ijtjconaţionale complexe, dar nu lipsită de contradicţii generate de dominaţia
? rtial, cnjar ocupaţia) imperiilor absolute vecine.
Date privind structura confesională a locuitorilor spaţiului carpatoda
ubian» ipontic. Majoritatea covârşitoare a populaţiei de la Dunărea de Jos,
Pont şi Carpaţi aparţine, în continuare, confesiunii tradiţionale, respectiv cea a
credincioşilor creştini ortodocşi. Aceştia sunt îndeosebi români, a căror viaţă
religioasă este coordonată de Mitropolia UngroVlahiei şi de Mitropolia Moldovei,
în 1821, este întemeiată Mitropolia Basarabiei, în frunte cu Gavriil Bănu
lescuBodoni (17461821). De sub autoritatea Mitropolitului Moldovei au fost
scoşi, anterior, şi românii ortodocşi din Bucovina. Episcopia acestora, cu re
şedinţa la Cernăuţi, împreună cu cele şase protopopiate ale sale (între care cele
ale Ceremuşului, Nistrului, Sucevei), împreună cu ortodocşi din Banat (români şi
sârbi), Crişana, Maramureş şi Transilvania (români, în majoritatea lor, şi greci)
sunt trecuţi în subordinea Scaunului mitropolitan de la Karlowitz. La Sibiu se
menţine numai o Episcopie Ortodoxă. Mitropolia Ortodoxă care funcţiona la
Albalulia fusese desfiinţată cu prilejul Uniaţiei, când o parte dintre românii ar
deleni, pentru a obţine egala îndreptăţire în faţa legilor, deveniseră grecocatolici.
întrun izvor demografic publicat la Sibiu, referitor la anii 17861833, se
arată că: „mai numeroşi sunt adepţii religiei greconeunite", respectiv ai Bisericii
Ortodoxe „căreia îi aparţine aproape trei cincimi dintre români şi ţigani şi apoi toţi
grecii. Numărul acestora poate, desigur, să se ridice la 800 000 de suflete, dacă
nu şi mai mult". Celelalte 2/5 ale populaţiei româneşti şi locuitori aparţinând
diferitelor grupuri etnice creştine din Transilvania alcătuiesc adepţii confesiunii
grecocatolice (uniţi cu Biserica Romei), care înregistrează „sporul numărului (...)
cel mai important (...) datorită trecerii unor comune întregi" la această religie.
După numărul adepţilor, în Transilvania urmează religia evanghelicolu
therană, de care „ţin, cu puţine excepţii, saşii (..) circa 250 000 de suflete", la
care se adaugă „şi câteva comunităţi ungare de această religie". Cât priveşte
religia romanocatolică, aceasta are, în interiorul arcului carpatic, la începutul
secolului al XIXlea, 18 081 de adepţi, cu deosebire maghiari şi secui. Tot în
scaunele secuieşti, dar şi în comitatele Alba de Jos, Cluj etc, îşi au credincioşii
celelalte două religii reformate: calvină şi unitariană (sunt atestaţi 140 043
unitarieni). Potrivit aceluiaşi izvor, religia mozaică are aproximativ 3 000 de
prozeliţi dintre „evreii ce trăiesc risipiţi prin Transilvania".
Comunităţi de catolici şi mozaici sunt prezente, totodată, în Moldova şi în
c
vina; armenii îşi organizează temeinic instituţiile religioase în Basarabia.
Majoritatea confesiunilor amintite există şi în Dobrogea primelor două decenii
e Vea
cului al XIXlea. în plus, remarcăm coreligionarii ortodocşi de rit vechi,
Prezentaţi de cazacii crosoviţi sau lipovenii colonizaţi între Dunăre şi Marea
a
grâ. De asemenea, câteva mii de musulmani, îndeosebi „bosniaci şi arnăuţi de
9
lr|
e slavă, renegaţi", vin să întregească acest tablou al vieţii religioase.
15. Structura socială a populaţiei româ f
Izvoarele de demografie istorica
oferă date semnificative şi în legătură cu structura socială a populaţiei româneşti
din primele două decenii ale secolului ai XIXlea. Spre exemplu, redăm în tabelul
de mai jos procentele care revin principalelor grupuri sociale în cadrul celor peste
două milioane de români din Transilvania, Banat, Crişana şi Marafnureş.
Ţărani dependent' Ţărani liberi Orăşeni Mica nobilime Intelectuali
81,3% 10,5% 5,2% 2,8% 0,2%
în diferite regiuni însă, procentele oscilează, mai puţin ori mai mult, faţă de
cifrele medii mai susmenţionate. Spre exemplu, pe Pământul Crăiesc, ele se
reprezintă astfel:
ţărani liberi........................................................................................59%
ţărani dependenţi..............................................................................24%
orăşeni ............................................................................................ 17%
în Ţara Românească şi Moldova, ţăranii clăcaşi reprezintă cu puţin peste
70%, iar cei biberi (moşnenii, răzeşii) aproape 30%. Ultima cifră este confirmată
de repartiţia proprietăţii funciare dintre Carpaţi şi Nistru, mai precis de structura
satelor menţionate în recensământul fiscal din 1803 (impropiu denumit Condica
liuzilor):
Sate domneşti Sate mănăstireşti Sate boiereşti Sate răzăşeşti
25 215 927 546
Pentru cunoaşterea locului în viaţa socială a diferitelor categorii de locuitori,
semnificativă este şi următoarea structură a familiilor româneşti din Bucovina: 4„
Boieri Mazili Răzeşti Feţe
bisericeşti
Slujbaşi
publici
Meşteşugari şi
negustori
Ţărani
iobagi
0,13% 1% 0,9% 2,9% 1,6 4,5% 87,9%
HISTORISCHE BESCHREIBUND (1780) despre locuitorii Bucovinei, religia şi limba
obştească a regiunii.
...locuitorii cei mai vechi ai Bucovinei sunt deopotrivă cu locuitorii din Moldova turcească,
descendenţi din coloniile valahe sau vechi romane. în timpurile precedente ei primiră o puternică
sporire de coreligionari greceşti, refugiaţi din Transilvania. Către susnumiţii vechi locuitori sau mai
ataşat mulţi din ţările vecine, care, refugiinduse icicolo, sau aşezat aici. De aceea întâlneşti în ţară
multe familii ungureşti, transilvănene, armeneşti, dar mai cu seamă evreieşti. Limba obştească a
ţării este limba moldovenească ce se compune dintro latinească stricată.
J.A DEMJAN, statistic/an austriac, despre structura etnică a populaţiei Transilvaniei la
începutul secolului al XIXlea (1804).
16. între naţiunile mai vechi, românii ocupă necontestat în privinţa numărului, locul cel dintâi. ". .or se
poate aprecia pe drept la 4/7 din întreaga populaţie. înmulţirea populaţiei româneşti e
TlailJ
dsproporţinat de mare faţă de cea secuiască, maghiară şi săsească, încât oriunde trăieşte atât
de aceia' |e ja locul îndată. Ei sunt răspândiţi în întreaga tară, pe de o parte în grupuri românu
întregjme satele sau jumătate din populaţia acestora, pe de altă parte la marginea aşezărilor
ungureşti, secuieşti şt săseşti.(...)"
CHEORGHE MAIOR despre situaţia iobagilor.
Când răsărea soarele îi puneau în lucru şi după ei stătea un pârcălab cu băţul în mână şi de se
întâmpla ca unul să nu lucreze ca celălalt sau să rămână ceva mai îndepărtat, îl bătea Când bagii
făceau greşeli nu tocmai mari, de pildă lipseau vreo zi de la lucru fără voia domnului, atunci îi '
uneau jos pe scaun şi le dădeau 1020 beţe, şi apoi îi puneau iarăşi la lucru".
TEMĂ:
în ce constă semnificaţia cunoaşterii structurii confesionale a locuitorilor din spaţiul
carpatcdanubianopontic?
18. NAŢIUNE SI ACŢIUNE LA 1821. PROGRAM, OAMENI, FAPTE,
URMĂRI IMEDIATE SI DE PERSPECTIVĂ
CONTEXT INTERNAŢIONAL SI CAUZE ROMÂNEŞTI.
_ TUDOR VLADIMIRESCU VIAŢA SI PERSONALITATEA.
TUDORŞIETERIA.
PROGRAMUL REVOLUŢIEI OE LA 1821.
Context internaţional şi cauze româneşti. începutul secolului al XIXlea
sa desfăşurat sub semnul activizării excepţionale a mişcării pentru libertate
socială, restructurări politice interne şi afirmare naţională.
Ideile generoase ale marii revoluţii franceze, care propovăduiau dreptatea
şi egalitatea socială, precum şi dreptul la autodeterminare a popoarelor opri
mate, sau răspândit în întreaga Europă. Terenul pe care se mişcau era de mult
pregătit întralume a cărei ordine (cea veche, medievală) se destrăma progresiv,
iar imperiile absolutiste, lovite de forţa geniului napoleonian, păreau a fi aproape
de prăbuşire. Dar, înfrângerea de la Waterloo, lungul şi sinuosul Congres de la
Viena au impus, din nou, popoarelor abia ridicate din letargie, vechile rânduieli,
în spatele acestor reglementări se afla forţa, acum reunită, a celor mai influente
puteri politice ale continentului.
Legitimismul şi conservatorismul aveau să avertizeze naţiunile oprimate că
marele ceas al dezrobirii lor nu sosise. Dar, din sudul iberic şi până în cel italian,
din îndepărtatele colonii ale Spaniei şi Portugaliei, din America.de Sud şi până în
Rusia şi, cu deosebire, în tumultoasa Peninsulă Balcanică, voinţa de libertate,
unitate şi afirmare naţională se arăta din ce în ce mai greu de stăvilit.
Erodate de numeroase cauze interne şi externe, structurile de putere ale
Imperiului Otoman cedaseră marilor Imperii creştine, Habsburgic şi Rus, vaste
teritorii în Europa centrală şi de est. Declinul evident al marii împărăţii a
sultanilor, atâta vreme puternică, se traducea, în anii de la răscrucea veacurilor
XVIIIlea Şi al XIXlea, printro exploatare crescândă a teritoriilor şi popoarelor
af
late încă sub, stăpânirea sa. Speranţa de "grabnică eliberare a acestora era
s rans legată de presiunea diplomatică, dar şi de acţiunea militară a Imperiului
Us
. care se erija, deja, în protectorul slavilor din Balcani, aşa cum, mai târziu,
erh' Ua asupra sa
P e to
î' cre
Ş tin
'' subjugaţi de Poartă. Unitară în aspiraţia ei spre
erare
naţională sau autonomie, acţiunea politică a popoarelor oprimate din
estul Europei se arată însă intens particularizată în funcţie atât de
e
zvoltarea lor istorică, cât şi de statutul lor politicojuridic foarte diversificat.
p _ . a
capătul secolului de domnii fanariote, societatea românească, deşi
9atită să progreseze, era permanent împiedicată de instituţii şi o clasă politică
1Q
19. dominată de venalitate şi corupţie, de risipa neîngrădită a resurselor în folosul
unui opresor pe cât de lacom, pe atât de imprevizibil în cupiditatea sa, de o stare
permanentă de insecuritate şi instabilitate. Sa afirmat că fanariotismul a
reprezentat „o structură socială, politică şi de cultură întemeiată pe un sistem de
valori din care nau lipsit .ortodoxismul conservator, tradiţionalismul antiocci
dental şi legătura de credinţă faţă de Poartă". între cei care sau aliniat sub
stindardul său sau numărat grecii dar şi alţi balcanici, şi, nu în ultimul rând, chiar
românii.
„Grecizarea" domniei, a marii proprietăţi funciare şi a Bisericii se vor
produce, cu deosebire, după 1780. La ea acasă, boierimea autohtonă se vede
sistematic împiedicată să se exprime politic. Din nefericire, diminuarea puterii
vechii clase politice se petrecea concomitent cu aceea a ţării. Nu ajungea că
Poarta răpise treptat Principatelor dreptul de a promova o politică externă
proprie! După jafurile, distrugerile şi ocupaţiile armatelor austriece şi ruseşti, cu
întregul lor cortegiu de suferinţe, părţi importante din pământul strămoşesc au
devenit moneda de schimb a precautului echilibru de forţe între cele trei imperii.
Pentru o scurtă vreme, Oltenia (17181739), pentru mai bine de un secol
Bucovina (17751918) şi Basarabia (18121918) nordul şi, respectiv răsăritul
Moldovei istorice au fost desprinse din trupul patriei.
Puternicul conflict de interese între boierimea pământeană şi domnia
străină, a cărui miză a fost puterea în stat, avea să explodeze, între altele, în
lunga serie de memorii adresate de clasa politică autohtonă marilor imperii
vecine. Jocul complicat de interese al acestora, concesiile pe care Poarta, mai
mereu înfrântă, a fost silită să le facă Rusiei ţariste, precum şi lungile perioade în
care, în vreme de război, administrarea ţării, în absenţa domnilor, era
încredinţată unor Divane boiereşti au condus, treptat, la elaborarea unor
reglementări care asigurau, teoretic, cadrul unei minime stabilităţi economice şi
politice.
Astfel, tratatul de la KuciukKainargi (1774) diminua monopolul comercial al
Porţii şi asigura, potenţial, dezvoltarea forţelor productive, iar hatişeriful din 1802
stabilea durata domniilor precum şi obligaţiile materiale ale celor două ţări faţă
de puterea suzerană.
în acelaşi timp, adoptarea Codului Calimah (1817), în Moldova, şi a
Legiuirii Caragea, în Ţara Românească (1818), după numele penultimilor domni
fanarioţi, inspirate din Codul civil austriac, din 1811, şi Codul napoleonian, înscriau
în modernitate legislaţia românească.
Erau, toate acestea, încercări de a aşeza în drepturile ei legea şi ordinea,
întro societate puternic perturbată, chiar dacă, în fond, avem dea face fie cu
gesturi de bunăvoinţă, interesate, ale unor puteri imperiale, fie cu acte de
guvernare ale unor despoţi luminaţi de sorginte fanariotă.
Din păcate, treptele inferioare ale scării sociale continuau să suporte
presiunea excesivă a unor factori de destructurare, cel mai teribil venind din
partea Porţii, care, prin menţinerea domniilor fanariote, păstra neatinse bazele
unui sistem de extorcare fără egal în întreaga noastră istorie.
Sursele acestuia, de regulă repede trecătoare, sunt legate de natura însăşi
a domniei, negociată de Imperiul Otoman cu un număr în creştere de solicitanţi
Abia spre 1821 se va ajunge la situaţia ca doar patru familii din Fanar să se
20
20. ronstituie în ceea ce sa numit „un cartel pentru exploatarea Ţărilor Române"
împărţind, doar între ele, dreptul de a concura pentru cele două tronuri.
Cumpărarea lor costa sume enorme; 3 milioane de piaştri va da M/ha// Şuţu, în
bună măsură împrumutaţi, ceea ce sporea numărul potenţial al familiarilor
domnului (creditori şi rude) nu mai puţin de 820 de persoane la înscăunarea lui
Alexandru Şuţu în 1819.
Cum se obţineau aceşti bani? Mai întâi prin venalitatea funcţiilor. Orice
slujbă, de la dregătorii divanului până la ultimul funcţionar, îşi are preţul ei.
Marele vistiernic oferă pentru locul său 300 000 piaştri, dar câştigă cu 200 000
mai mult; spătarul şi aga, o treaptă mai jos decât şeful finanţelor, fac însă o
afacere şi mai bună; pentru 200 000 piaştri câştigă mai bine de dublu.
Ispravnicii, reprezentanţii domnului în cele 17 judeţe, dau lui Al. Şuţu 300.000
piaştri; peste cinci luni sunt înlocuiţi, succesorii plătesc aceeaşi sumă. Recordul
pare a fi deţinut de loan Caragea care a vândut 4 762 titluri de boierie, pentru
care a obţinut 20 milioane de piaştri.
Impozitele indirecte (vămile şi ocnele), oieritul, vinăritul şi dijmăritul (pe
stupi şi ramatori), precum şi văcăritul (plătit de două ori şi chiar trei ori pe an,
inclusiv de boieri) intrau, de asemenea, în cămara domnului.
Visteria statului se alimenta, în schimb, din bir, un impozit personal achitat
de întreaga populaţie masculină a ţării, în vârstă de peste 16 ani. Absolut
revoltător era nu atât cuantumul total al acestor dări, cât mai cu seamă modul
cum erau repartizate. Mai mult de jumătate din populaţia ţării (boierii, neamurile,
clerul, mazilii, precum şi scutelnicii şi posluşnicii, exceptaţi pentru că prestau
servicii boierilor) nu intrau în categoria contribuabililor.
Din 1783, unitatea fiscală era ludea care cuprindea, de regulă, în medie, 6
familii de birnici solidari, la plată. După unele aprecieri, impozabilii erau egali la
număr cu scutiţii, ceea ce explică sumele mari de bani aruncate pe capul
acestora şi creşterea lor constantă. Se ştie că în 1818 erau 18.000 lude care
plăteau câte 600 de piaştri fiecare, ceea ce conduce la suma de 10 800 000 lei,
şi că în 74 de ani birul a crescut, în medie, cu 8,78% pe an, deci, în total, cu
638, 72%. Cea mai mare parte a acestor venituri, obţinute frecvent prin mijloace
de constrângere, mergea la Constantinopol.
Deşi tributul era stabilit la o sumă fixă, Ţările Române erau silite să
satisfacă, practic, toate solicitările puterii suzerane. în preajma revoluţiei
condusă de Tudor se acopereau cereri de aproape 6 milioane de lei, pe când
haraciul nu reprezintă, între acestea, decât circa 65 000 lei.
Toate comentariile, inclusiv cele din epocă, sunt în sensul că aceste atât
de apăsătoare şi nedrepte obligaţii datorate statului, devenit agent fiscal al
opresorului străin, erau mult mai mari decât cele datorate de ţărănimea clăcaşă
sau de celelalte forţe productive în cadrul atât de puternic contestat al vechilor
raporturi sociale.
Deşi marile reforme de la jumătatea secolului al XVIIIlea au eliberat pe
gram din serbie, relaţiile agrare tradiţionale au perpetuat până la Regulamentele
rganice. In ansamblu, boierii au continuat să exploateze marile moşii prin
Ta ia 68 de loturi în folosin
t ă
Pentru clăcaşi, obligaţiile acestora, cel puţin în
, a
ra Românească şi Moldova, rămânând suportabile atâta vreme cât marea
21
21. proprietate funciară nu sa specializat în exportul de cereale. Cele 12 zile de
clacă, statuate încă din vremea lui Constantin Mavrocordat, au fost mai mereu
înlocuite cu un volum de muncă reciproc convenabil, prin bună învoială, de multe
ori convertit în bani (în Moldova de la 1 leu la 2 lei; în Ţara Românească
creşterea a urcat până la 1 leu, spre 1818).
O situaţie oarecum similară înregistrează şi oraşul. Locuitorii săi înfăţi
şează, întro devălmăşie deplină, întreaga structură socială a lumii româneşti de
la începutul epocii moderne. Se întâlnesc, aici, categorii intens productive
precum meşteşugarii, negustorii şi ţăranii de la margine, ultimii preocupaţi
mai mult de agricultură, slujbaşi de stat, clerici şi chiar mari boieri. încătuşată
de o societate încă patriarhală, burghezia se exprimă economic şi politic
timid. Totuşi, la 1811, dintrun total de 4 180 negustori cu prăvălii în Ţara
Românească,marea majoritate erau români şi aveau un volum de afaceri
care, deşi modest, se arăta în sensibilă creştere. După Imperiul Otoman, be
neficiarul monopolului comercial, Austria este al doilea mare partener, chiar
dacă autorizaţiile se obţineau greu. Produse de lux ajungeau în Principate de
la Constantinopol, Viena, Lipsea, din Rusia şi chiar din Anglia, prin filieră
turcească.
Dar oprimarea oraşului, ai cărui locuitori ţărani erau trataţi de domnie ca
simpli birnici, a produs mişcări frecvente al căror caracter social se îmbină cu cel
antifanariot. Astfel, între pandurii răzvrătiţi la 1814 pentru că li se suspendaseră,
pe nedrept, imunităţile, tătărăşenii din laşi (1819) sau târgoviştenii, a căror moşie
a fost abuziv expropiată în folosul său de ultimul fanariot de la Bucureşti, Al.
Şuţu, există o strânsă apropiere.
Aceste constatări dovedesc starea de tumult premergătoare marelui
eveniment din 1821, în care toate componentele structurii sociale a societăţii
româneşti îşi arată nemulţumirea. Boierimea română, divizată în funcţie de avere
şi poziţia în stat, doreşte săşi recapete vechile privilegii, să fie stăpână la ea
acasă iar ţara reîntregită săi aparţină.
Forţele productive din lumea satului şi oraşului au propriile lor revendicări:
pământul pe nedrept stăpânit de boieri să revină ţăranilor, iar afacerile, stân
jenite de risipa resurselor, să îmbogăţească investitorii şi ţara. Soluţia, în virtutea
căreia atâtea aspiraţii particulare puteau da o rezultantă, comună, firesc
naţională, era recâştigarea vechii autonomii şi, implicit, desfinţarea sistemului
domniilor fanariote, pricipalul obstacol aşezat în calea progresului general de
dominaţia otomană.
Tudor Vladimirescu Viaţa şi personalitatea. Chiar dacă viaţa lui Tudor
Vladimirescu nu este cunoscută în toate încheierile ei, suficiente documente
îngăduie, totuşi, o reconstituire. Sa născut întro familie de moşneni, probabil,
în jurul anului 1780, în satul gorjan Vladimiri, al cărui nume îi va deveni
patronimic. Instrucţia de început a primito în satul său, unde va deprinde scrisul
şi cititul. Mai târziu, în casa boierului Glogoveanu, va învăţa „cartea şi limba
greceasă". împrejurări ulterioare arată a fi cunoscut şi germana, desigur,
necesară afacerilor sale, carel duceau mereu peste munţi. Indiferent de
categoria socială din care provenea şi de nivelul pregătirii sale, Tudor a fost
omul unor timpuri în schimbare şi întreaga sa viaţă arată o mare voinţă de aşi
22
22. . u mijloacele de care dispune, un
cr
l' a strânge o avere şi a dobândi o r
7itie de prestigiu.
p
pentru aceasta, în scurtul răstimp
i vieţii sale, de numai 40 de ani, şi nu A
nutine ori înfruntând umilinţa, va
e r c a să iasă din condiţia sa iniţială
'lin practicarea unor profesii şi însu
şirea unor slujbe, care, toate, îl propul
sau printre cei direct interesaţi în trans
formarea lumii în care trăia. Vătaf de plai
la Cloşani, după 1806 până spre 1821 în
mai multe rânduri, a cunoscut viaţa
obişnuită a oricărui funcţionar fanariot,
întro luptă inegală cu hoţii şi trecătorii
clandestini ai frontierei apropiate.
Soldat şi ofiţer în armata rusă, co
mandant de panduri în războiul rusooto
man din 18061812, a luptat dincolo de
Dunăre, la Rahova, Negotin şi Cladova, a
deprins autodidact de excepţie cu
noştinţe militare cu care îşi va uimi apro
piaţii în 1821. La capătul ostilităţilor era
înaintat în grad, obţinea o importantă decoraţie şi
devenea sudit rus, unul din apropiaţii consulului Pini la
Bucureşti.
în viaţa civilă, fie împreună cu boierul Costache Glogoveanu, fie pe cont
propriu, însoţit de câţiva asociaţi, va intra în lumea afacerilor. Ştim că exporta
vite, cereale şi seu în Ardeal (1808), peşte sărat şi cereale şi că rotunjise, cum
arată diata sa din 1812, din slujbe, militărie şi comerţ, o avere frumoasă pe care
era interesat so sporească.
Biografia sa ar fi incompletă dacă am lipsio de episodul mal lungii sale
şederi la Viena (iuniedecembrie 1814), urmat, la scurtă vreme, de cele câteva
săptămâni petrecute la Mehadia, în preajma popei Stoica (viitorul cronicar
bănăţean Nicolae Stoica de Haţeg), prilej de a citi istorie românească.
Timpul cât sa aflat în capitala Imperiului Habsburgic a fost folosit,în primul
rând, pentru a clarifica succesiunea soţiei lui C. Glogoveanu, Elenco, decedată
acolo la 7 mai 1814, misiune încununată de succes la capătul mai multor luni de
aprigă înfruntare cu justiţia austriacă. Dacă spiritul său de dreptate, îndelung
exersat în ţară, în lungi şi complicate procese, îşi găseşte aici o nouă confirmare,
c
or
Vtedimirescu se arăta, în mod egal, interesat de pregătirea marelui
ongres european de după prima cădere a lui Napoleon Bonaparte. întro
eiebră scrisoare, trimisă în ţară la 28 iulie 1814, el încheie: „Se sună că atunci
cur
eVa Ş
'
pentru locurile
acelea, ci mult a fost puţin a rămas". Să fi fost la
renţ omul de casă al Glogovenilor cu proiectele de dezmembrare ale
ase ' Otomar1)
vehiculate la Congresul european, şi să se fi gândit că, întro
menea împrejurare, ar fi trebuit discutată şi chestiunea românească?
t, f
Tudor Vladimirescu
23. Fără a insista prea mult asupra trăsăturilor sale fizice şi psihice, mai cu
seamă ultimele relativ contradictorii este cert că Tudora întruchipat calităţile
şi limitele unui om al timpului său, căruia împrejurările ulterioare aveau s'ăi
rezerve un destin de excepţie.
uaor şi Eteria. La începutul secolului al XIXlea, devenise clar că
redobândirea autonomiei ţării era strâns legată de mişcările popoarelor oprimate
din Balcani şi că succesul unei asemenea acţiuni era condiţionat de sprijinul
militar al unei mari puteri, evident antiotomane, Rusia ţaristă. De altfel,
evenimentele anului 1821 se îndreptau spre un asemenea deznodământ şi un
plan de război antiotoman, ce se va dovedi ulterior absolut fantezist elaborat la
Bucureşti, în septembrie 1820 prevedea ca ridicarea grecilor să fie precedată
de o răscoală a sârbilor şi de o alta a bulgarilor.
Sufletul acestei acţiuni era societatea secretă Eter/a, (Frăţia sau Societatea
prietenilor), înfiinţată în 1814, la Odessa, de trei negustori greci. Unirea tuturor
balcanicilor în lupta împotriva Porţii era scopul declarat al organizaţiei, imposibil
de realizat altfel decât printro propagandă eficace în rândul popoarelor oprimate
de Semilună. De la început sa afirmat că în spatele întregii acţiuni se află Rusia,
cu atât mai mult cu cât principalul sfetnic al ţarului era grecul Capodistria (Capo
d'lstria). Acesta neputând fi adus în fruntea Eteriei datorită poziţiei sale în
conducerea Imperiului Rus, a fost ales, în cele din urmă, Alexandru Ipsi/anti, fiul
fostului domnitor fanariot Constantin Ipsilanti.
El era proclamat Epitrop general la 20 aprilie 1820 şi tot ce va întreprinde
din acest ceas pare a confirma ajutorul ţarului. Iniţial, planul său prevedea o
răscoală în Pelopones la care însă a trebuit să renunţe când a aflat de efectivele
otomane staţionate acolo, mulţuminduse cu o diversiune la nord de Dunăre, în
Ţările Române. După ce la 1 octombrie 1820 Alexandru Ipsilanti era gata să dea
semnalul acţiunii conaţionalilor săi, trei săptămâni mai târziu el se răzgâdise şi
era dispus să înceapă la nord de Dunăre, unde fanarioţii, nu neapărat toţi
eterişti, dispuneau de importante mijloace utile succesului mişcării.
Planul general, acum elaborat, a devenit cunoscut la 19 ianuarie 1821. Tudor
Vladimirescu ar fi dat semnalul unei insurecţii generale care sar fi întins în toată
lumea greacă. Milos Obrenovici, căpetenia sârbilor, era chemat să li se alăture.
Contextul istoric în care sau desfăşurat evenimentele din 1821 a aşezat
faţă în faţă „partida naţională", alcătuită din boieri care doreau să înlăture
domniile fanariote, Eteria, interesată întro mişcare generală antiotomană, şi
Tudor, recunoscut în epocă drept comandant al unei forţe armate a ţării,
pandurii. Este imposibil de crezut că între aceste trei forţe nu au existat contacte,
nu sau negociat înţelegeri, nu a avut loc o coordonare a planurilor de luptă pe
poziţii riguros egale.
Fără a face parte din rândurile organizaţiei secrete greceşti, Tudora fost
parţial iniţiat în acţiunea militară pregătită de Eterie. Acordul încheiat de acesta
cu căpitanii lordache şi Farmache prevedea colaborarea „cu scopul de a ne
elibera de jugul apăsător al barbarilor". Pe de altă parte, înţelegerea sa din 18
ianuarie 1821, puţin timp după moartea suspectă a ultimului domn fanariot, Ale
xandru Şuţu, cu trei dintre membrii marcanţi ai Comitetului de Oblăduire (însăr
cinat cu guvernarea provizorie a ţării până la numirea unui nou domn), toţi trei
membri ai „partidei naţionale", îl însărcina, la cererea lui, „să ridice norodul la arme".
24. încă din acest ceas, „îmbrăcat cu cămaşa morţii", Tudor îşi asumă derea
unei acţiuni militare care să faciliteze trecerea Dunării de către răspun eterjste şj
să' atragă sprijinul .Rusiei; dar, în acelaşi timp, pentru că trU
P e
(jg 0 armată
proprie, urma să afirme şi obiectivele specifice ale unei ' S U
"ri naţionale
româneşti. Spre aşi acoperi mişcările, pentru a scăpa neatinşi r sca . boierii
participanţi se adresau Porţii negând orice participare S evenimentele
care se pregăteau. '
Prooramui revoluţiei de la 1321. Conţinutul acţiunii politice româneşti de
1821 este cuprins în programul revoluţiei alcătuit din textele cancelariei lui
r /(proclamaţii, documente oficiale sau scrisori personale) şi intervenţiile sale
bale îndeobşte păstrate în memoria, uneori infidelă, a contemporanilor şi
apropiaţilor săi.
Proclamaţia de la Padeş (Tismana, 23 ianuarie 1821) adresată locuitorilor Tării
Româneşti „veri de ce neam veţi fi" justifică ridicarea la luptă prin dreptul de
rezistentă la opresiune" care decurge din principiul suveranităţii poporului.
Acţiunea este legitimată prin voinţa lui Dumnezeu şi dorinţa prea puternicului
împărat" (desigur sultanul) ca supuşii lui să trăiască bine. Tudor chema pe toţi
cei ce vor „a lucra binele" să se adauge cu arme, cu furci de fier şi cu lănci
Adunării orânduite pentru binele şi folosul a toată ţara". în concepţia conducă
torilor revoluţiei, mulţimile strânse sub stindardul ridicat în Oltenia urmau a
constitui o armată, dar şi un corp reprezentativ care să conducă şi să legifereze
.în interesul general.
Partea finală a textului cerea ţăranilor să „jertfească binele şi averile cele
rău agonisite ale tiranilor boieri" dar să cruţe bunurile tuturor celorlalţi, inclusiv
ale rrjarilor proprietari „făgăduiţi" participanţi la marea acţiune.
Proclamaţia exprimă gândirea politică a mişcării naţionale la începutul
revoluţiei, un apel înflăcărat pentru o ridicare generală împotriva nedreptăţii şi
asupririi, menit să atragă atenţia asupra stărilor de lucruri din Principate.
Prudenţa domină însă mişcările răzvrătiţilor. Tendinţa spre o răscoală
generală împotriva boierilor este greu stăvilită de Tudor, iar eventuala reacţie a
puterii suzerane, mereu dornică să intervină la orice tulburare în ţinuturile de la
Dunăre, e potolită printrun arz trimis Porţii, din care se desprinde, exclusiv, o
incriminare la adresa boierilor greci şi români: „ridicarea noastră nu este pentru
altceva... decât numai asupra boierilor, care neau mâncat dreptăţile noastre".
ocul politic stabilit la Bucureşti, din care fac parte şi textele mai sus amintite,
continua cu schimbul de scrisori dintre Tudor şi „Comitetul de Oblăduire"numit şi
n (34 februarie 1821). Conducătorul revoluţiei le cere boierilor „să se facă
noţi adevăraţi, iar nu vrăjmaşi ai patriei precum aţi fost până acum". în acelaşi
Cln
pare sa
fi 'ntrat şi misiunea atribuită vornicului Nicolae Văcărescu, însăr
Sp _ r
sa
risipească trupa lui Tudor, dar rechemat la Bucureşti imediat ce acesta
se
Pregătea de acţiune.
celebra J Crisoarea
adresată acestuia, la 11 februarie 1821, este formulată
afirmaţi j?'* ie a Patr/e/
Drept replică la acuzaţia că ar fi răzvrătit ţara el face nu
tanL ' ar cum nu
socotiţi dumneavoastră că Patrie se cheamă poporul, iar Ul
agţma
jefuitorilor?"
0 a ta
foarte cunoscută apreciere, când a justificat asprimea cu care ia pe
vinovaţii jafurilor de la Beneşti, Tudor afirma că „mişcarea sa nu
25. este îndreptată împotriva boierilor", ci împotriva otomanilor, „din porunc
împăratului Alexandru". Urma ca ruşii să ne ajute să redobândim cetăţile „<w
care ne vor lăsa liberi să ne conducem după legile noastre".
Cel mai important document programatic al revoluţiei, elaborat probai
anterior, dar devenit cunoscut în februarie 1821, este „Cererile norodului roma
nesc" care, fără a fi supraevaluat, cuprinde totuşi principiile de bază ale unei n "
ordini sociale.
Astfel, este recunoscută suveranitatea poporului, singura în măsură să
acorde puterea şi să impună legea. Tot ce nu sa orânduit prin „alegerea s'
voinţa a tot norodul" urmează a se îndepărta. „Adunarea norodului" reprezintă
voinţa suverană în stat.
Se cerea desfiinţarea privilegiilor boierimii şi obligaţia domnului numit de
Poartă de a respecta voinţa tuturor celor pe carei conduce. Accesul la dregătorii
urma să se întemeieze pe merit: „caftane cu bani să înceteze cu totul a se mai
face". Cum astfel era aşezat pe baze noi atât statul, cât şi relaţia dintre cetăţeni
şi putere, urma a se continua cu o largă reformă, extinsă de la justiţie la
administraţie, la domeniul şcolar (instituţiile didactice sporeau pe seama
episcopilor) şi la armată (se prevedea instituirea unei oştiri permanente cu 4 000
de panduri şi 200 arnăuţi, cu „leafă uşoară", pe socoteala mănăstirilor"). Fără a
desfiinţa birul, „Cererile..." făceau, oricum, suportabilă fiscalitatea stabilind un
impozit fix, în patru rate. Posluşnicii şi scutelnicii erau desfiinţaţi: mărirea
numărului contribuabililor ar fi trebuit cel puţin teoretic să diminueze dările
individuale. Desfiinţarea vămilor interne era considerată o necesitate, căci „ţara
alta tarapana nu are, numai cu neguţătoria trăieşte".
în sensul creşterii autonomiei merg şi acele reglementări care limitează la
patru numărul dregătorilor greci, însoţitori ai domnului, sau„naţionalizarea"
scaunelor arhiereşti, din care să fie îndepărtaţi grecii. Firesc, spre a nu tulbura
unitatea, acum atât de necesară împotriva opresorului străin, revoluţia de la
1821 nu a pus, în nici o formă, problema agrară, în sensul ei modern, bine ştiut
de împroprietărire a ţăranilor şi desfiinţarea definitivă a clăcii.
în acelaşi timp, Alexandru Ipsilanti trecea Prutul şi prezenta, la laşi, o
Proclamaţie (28 februarie 1821) în care afirma obiectivele revoluţiei greceşti,
garanta pacea şi securitatea Moldovei şi, întro formulare înţeleasă repede de
toţi, anunţa că, în eventualitatea unei intervenţii otomane, „o forţă teribilă le va
pedepsi îndrăzneala" (adică Rusia).
Uşurinţa cu care epitropul Eteriei a trădat participarea Imperiului Rus in
evenimentele de la nord de Dunăre şi din Balcani a atras, aproape imediat, atât
dezavuarea acţiunii conduse de Alexandru Ipsilanti, cât şi a aceleia care îl avea m
frunte pe Tudor, mai întâi prin ambasadorul Stroganof la Constantinopol apoi de ţa r
însuşi, aflat la un Congres al Sfintei Alianţe, la Laybach (Liubliana, Slovenia).
Refuzul declarat al Rusiei de a urma Eter/a în planurile ei aventuriste va
modifica înţelegerile anterioare. în deplasarea de la laşi spre Bucureşti, împreuna
cu cei 2 000 de ostaşi recrutaţi în Moldova, Al. Ipsilanti primejduia şi acţiunea
românească.
La vestea că aliaţii săi coborâră spre Dunăre, Tudor părăseşte tabăra de
la Ţânţăreni şi se îndreaptă, la rândul său, spre capitala Ţării Tomâneşti aban
26. Jurământul lui Tudor Vladimirescu în faţa boierilor care susţineau cauza naţională.
donată de boierii în panică, disperaţi de gestul Rusiei, de excesele trupei lui
Al. Ipsilanti, de mânia vindicativă a „Adunăriinorodului".
Spre a preîntâmpina ocuparea capitalei de către eterişti, Tudor ajunge, la
16 martie, în preajma Bucureştilor, de unde adresează o Proclamaţie (din
Bolintin) locuitorilor oraşului spre a le anunţa intenţiile sale. Va rămâne la
margine de unde va aştepta trimişii Porţii spre a cerceta „jalnica stare" a ţării
spre a face dreptate şi orânduială bună. Poporul sa ridicat pentru „dreptăţile
folositoare la toată obştea" stricate în ultima vreme. Se remarcă grija cu care
sunt menajate susceptibilităţile Imperiului Otoman şi o anumită indecizie în ce
priveşte direcţia ulterioară a mişcării.
A doua Proclamaţie, datată 20 martie 1821, este comunicată de la Cotro
ceni, unde se afla tabăra sa. Din nou, conducătorul revoluţiei insistă asupra
cauzelor care au determinat ridicarea sub arme: „pierderea privilegiilor" noastre
§! jafurile nesuferite. Mai mult ca oricând se cere unirea, „lucrarea tuturora
rnpreună după destoinicie'spre a câştiga din nou dreptăţile pierdute". Caracterul
P onunţat social exprimat în Proclamaţia de la Padeş şi în „Cereri..." lăsa loc,
aic|
. unităţii naţionale.
câşti f
' ne
' acordul cu
" boi
erii patrioţi" (23 martie), în virtutea căruia Tudor
rjoaij
a dreptul d8
a exercita „vremelnica stăpânire", întăreşte concluzia ante
Politic" atea ac
ţ' un
" întreprinse de Tudor era recunoscută şi de clasa
revolut'
Pe teme
'
na
ţi nal, toate forţele interesate în realizarea programului ?
e
"
se uneau în faţa unei situaţii imprevizibile.
51
' 6
1 ă obiectivele
Eteriei făceau iminent un atac otoman, tran' ca în
atâtea rânduri, pământul ţării întrun spaţiu al jafului şi al pustiirii,
27
28. DESFĂŞURAREA REVOLUŢIEI DE LA 1821
RĂZVRĂTIREA OLTENIE!.
TUDOR LA ŢÂNŢĂREN!, ÎPSILAfc * SAŞI.
„SOMNIA" LUI TUDOR.
SFÂRŞITUL REVOLUŢIEI; MOAR . DE MARTIR A LUI
în contextul creat de implicarea mişcării eteriste
întro insurecţie care îşi avea baza de plecare în Principatele Române, trei dintre
cei mai de seamă boieri ai ţării au desemnat, printrun înscris, pe Tudor
Vladimirescu, să ridice norodul la arme pentru „obştescul folos", în vederea
obţinerii vechilor dreptăţi ale ţării: autonomie şi domniile pământene.
în consecinţă, în noaptea de 18 ianuarie 1821 Tudor a părăsit Bucureştiul,
şi, după ce a întărit Mănăstirea Tismana, sa instalat la Padeş, unde oamenii săi
de încredere pregătiseră /ra/ea" De aici, la 23 ianuarie el a făcut cunoscută
Proclamaţia prin care chema pe toţi locuitorii ţării pentru a înlătura nedreptăţile şi
„răul ce nil pun peste cap căpeteniile noastre" iar dintre aceştia „să se aleagă...
cei care pot să fie buni şi cu care noi dimpreună vom lucra binele, ca să le fie şi
lor bine, precum ne sunt făgăduiţi".
Tot de aici, Tudor ş Adunarea norodului constituită la Padeş au întreprins
demersuri diplomatice la Poartă, Austria şi Rusia, cărora le solicită sprijinul,
arătândule că nu sau ridicat împotriva autorităţii legitime a Porţii, ci împotriva
stăpânirii interne, fanariote. Prin asigurările date Imperiului Otoman, Tudor
urmărea să împiedice o invazie armată şi orice suspiciune cu privire la intenţia
de răzvrătire împotriva ordinii legale.
în drumul său spre Craiova, Tudor
'rece prin Baia de Aramă, Broşteni şi Strehaia, unde i sau alăturat numeroşi
ţărani. Chemarea sa a avut efectul unei declaraţii de război adresate boierilor.
Coborând pe Motru el îşi stabileşte tabăra la Ţânţăreni, nu departe de Craiova,
Ur
>de Adunarea norodului a rămas toată luna februarie şi unde, păstrând o
Permanentă legătură cu boierii „partidei naţionale"din administraţia centrală, va
„ măsuri de fortificare a mănăstirilor din Oltenia în vederea unei rezistenţe
| n
delungate. Organizarea armatei, al cărei nucleu îl formau pandurii, precum şi
rea disciplinei şi a capacităţii combative a trupelor sale lau preocupat în
m
a deosebit pe Tudor.
s„ Pentru el, acţiunea abia începută nu trebuia să fie o simplă diversiune care a
lnle
snească trecerea eteriştilor în sudul Dunării sau intervenţia Rusiei întrun flit
cu Poarta Otomană.
29. 11&•T;
Trecerea Oltului de către pandurii lui Tudor
Dar acţiunile eteriste din Moldova au schimbat planul iniţial, complicând
situaţia. în seara de 22 februarie 1821, Alexandru Ipsilanti a intrat în laşi şi la
asigurat pe domnitorul Mihai Şuţu de sprijinul pe care Rusia îl acorda mişcăm
sale şi de iminenţa trecerii Prutului de către trupele ţariste. în „Proclamaţia
şdresată locuitorilor Moldovei", pe 28 septembrie, cărora le garanta persoana'şi
averea, îi asigura că, în cazul intrării otomanilor în ţară, aceştia vor avea de
înfruntat o „straşnică putere". Aceste declaraţii au compromis mişcarea în fruntea
căreia se afla Alexandru Ipsilanti. Deconspirată, Rusia a dezavuat imediat Etena
şi mişcarea pornită de Tudor.
Sub presiunea acestor evenimente, îngrijoraţi şi de amploarea socială
extraordinară a mişcării conduse de Tudor, căpeteniile „partidei naţionale" au
luat drumul Braşovului (2Q februarie 1821). în acelaşi timp, lordache Olimpiotula
avut o întrevedere cu Tudor, în tabăra de la Tântăreni, spre al atrage de partea
Eteriei; discuţiile purtate pe baza „Cererilor norodului românesc" au reflectat clar
divergenţele dintre cele două mişcări.
Atent la tot ce se întâmplă în ţară, conştient însă şi de consecinţele
externe ale unei acţiuni pripite, Tudor a căutat soluţiile cele mai bune, în
situaţia în care, la 5 martie 1821, armata grecească aflată în Moldova şi' a
început marşul spre Dunăre. în interesul acţiunii româneşti, era absolut
necesar ca forţele armate de sub comanda lui Tudor să ajungă la Bucureşti,
înainte de a sosi aici Ipsilanti împreună cu susţinătorii săi.
„Domnia" lui Tudor. Plecat din Tântăreni, prin Slatina, spre Capitală, el
va ajunge aici la 21 martie 1821. După ce şia stabilit tabăra el a iniţiat tratative
atât cu Comitetul de Oblăduire din Bucureşti, cât şi cu otomanii, pentru a da o
aparenţă de legalitate acţiunilor sale şi a pune la adăpost ţara, în cazul
eventuale intervenţii de peste Dunăre.
30
30. în acest sens, Tudor şi boierii rămaşi în Bucureşti, reciproc, şiau jurat
A tă Acordul încheiat între părţi şia găsit expresia în Proclamaţia din 23
c
1 1821, în virtutea căreia comandantul armatei revoluţionare recunoaştea
elnica stăpânire" a ţării, alcătuită din boieri „patrioţi". Tudor acceptă să
' Vr6
Hucă împreună cu ei, iar aceştia declarară că „pornirea slugerului Tudor nu
eSte
r
®?ontjnutu| acestui compromis politic îşi găsea expresia întrun document
■ tat Porţii şi întrun memoriu adresat ţarului. Scopul general al revoluţiei
"mânea împlinirea „dreptăţilor ţării" şi hotărârea de a le obţine chiar cu „vărsare
!f sânge", ceea ce marchează etapa nouă în care se intrase după dezavuarea
emisă de ţarul Alexandru.
La 28 martie, trupele lui Alexandru Ipsi/antisau oprit la marginea Capitalei,
*n Colentina. Aflânduse cu „sabia în ţara sa" Tudor se opunea intrării armatelor
eteriste în oraş, •exprimânduşi hotărârea de aşi păstra independenţa şi
libertatea de mişcare. întâlnirea din 30 martie 1821 cu conducătorul Eteriei a
scos în evidenţă lipsa de concordanţă dintre mijloacele şi căile folosite de către
cele două mişcări. Tudor1a atras atenţia lui Al. Ipsilanti că fără sprijinul Rusiei
nu va putea ridica steagul luptei antiotomane, iar dacă doreşte să o facă să
treacă Dunărea şi săi înfrunte acolo.
în ciuda unor grave divergenţe, cei doi ajung la un acord, în urma căruia
judeţele din nord trec sub autoritatea lui Alexandru Ipsilanti, iar Oltenia şi
judeţele de câmpie sub cea a lui Tudor. în consecinţă, primul îşi stabileşte
cartierul general la Târgovişte, iar celălalt la Cotroceni. Tudor îşi deplasează
forţele principale, întreprinde unele lucrări de apărare a Capitalei, sporeşte
efectivul trupelor, cărora le măreşte capacitatea combativă şi disciplina, şi duce
tratative cu paşalele de la Dunăre pentru a evita intervenţia acestora. în acelaşi
timp, recomandă stabilirea de legături cu boierii din laşi, ca „la un gând şi o unire
cu Moldova să putem câştiga deopotrivă drepturile acestor principate". Şi peste
munţi, în Transilvania, era aşteptat „craiul Tudoruţ", autorităţile habsbur
gice temânduse ca duhul răzvrătirii să nui cuprindă şi pe românii de acolo.
în scurtul timp ai guvernării sale, preocuparea de căpetenie a lui Tudor a
fost întărirea capacităţii de apărare a ţării, sporirea numărului oamenilor sub
arme şi buna lor aprovizionare, în eventualitatea unui conflict militar îndelungat.
Boierii reţinuţi săl slujească la Bucureşti au primit, de la început, însărcinarea să
asigure ordinea în ţară, să strângă bani şi să asigure mijloacele de transport şi
alimente pentru nevoile oştirii. Deşi Capitala ţării era aşezată întro zonă '
proprie apărării şi nu dispunea de ziduri şi fortificaţii el a ocupat Mănăstirile
KaduVodă, MihaiVodăş Mitropolia şi a întărit tabăra de la Cotroceni.
In concordanţă cu programul revoluţiei, ori de câte ori a fost sesizat, Tudor
acţionat ferm atât împotriva actelor de indisciplină ale trupei, cât şi a abuzurilor
varşite de diverşi proprietari funciari, în raporturile lor nemijlocite cu ţăranii.
Dla" i ' a
Pri'i e
1821 marele vistier era chemat să uşureze claca satelor din ',
Dâmbovitei, iar 5 zile mai târziu a ordonat să fie înjumătăţită darea impusă
Olului CreţeştMIfov.
l Ua
*' a con
cretă a Principatelor, unde autoritatea puterii suzerane fusese
Cata
. a determinat însă intervenţia armată a Porţii, la începutut lunii mai
încurajată şi de expectativa rusă.
31. Sfârşitul revoluţiei; moarte?*, de martir a lui Tudor. La apropierea
otomanilor de Bucureşti, Tudor Vladimirescu, după îndelungate ezitări, a părăsit
Capitala considerând că rezistenţa ar primejdui oraşul. întrun cuvânt către
oştenii săi, la 15 mai 1821 el anunţă hotărârea de a se uni „cu ceilaţi fratj
creştini" pentru „a descărca împreună puştile în carne de turc".
Deşi la 18 mai, la Goleşti, sa ajuns la o înţelegere între Tudor şi lordache
Olimpiotul, conducătorit eterişti au hotărât săl îndepărteze de la conducerea
armatei pandurilor cu sprijinul căpitanilor D. Macedonsky şi Hagi Prodan. Seve
ritatea excesivă cu care a pedepsit actele de indisciplină prin execuţia unuia din
tinerii săi căpitani, loan Urdăreanu, ia îndepărtat pe ceilalţi şi a uşurat misiunea
complotiştilor. în dimineaţa zilei de 21 mai 1821, după înmormântarea lui loan
Urdăreanu, mai mulţi eterişti, în frunte pu lordache Olimpiotul, au pătruns la
Tudorcare a refuzat orice discuţie. Izolat de ai săi, Tudora fost scos repede din
tabără, înainte ca „lagărul pandurilor să se trezească bine şi să afle despre ce
este vorba", şi înconjurat de arnăuţi a fost pornit spre Piteşti, iar de aici la
Târgovişte.
înfruntând moartea cu dârzenie şi demnitate, Tudora fost ucis în noaptea
de 2627 mai 1821, la marginea Târgoviştei, iar trupul său spintecat şi azvârlit
întro fântână. Singurul său mare păcat a fost acela că „voise ca în ţara lui să
aibă parte de fericire şi de putere săracii neamului românesc". Rămasă fără
comandant, oastea lui Tudor sa dezmembrat, nu înainte de aşi demonstra, în
luptele cu otomanii de la Drăgăşani, o înaltă capacitate de luptă. în schimb,
armata eteristă, lipsită de pregătirea şi instrucţia militară corespunzătoare, a fost
înfrântă, ultima rezistentă consemnânduse la Mănăstirea Secu.
Arestarea lui Tudor de către eterişti
