2. Inceputurile literaturii . Primele documente scrise in limba romana
Mari cronicari moldoveni:
Grigore Ureche
Miron Costin
Ion Neculce
Cronicile anonime muntene
Letopisetul cantacuzinesc (se presupune a fi intocmit de Stoica Ludescu)
Letopisetul anonim al Balenilor( ii este atribuit , fara argumente convingatoare,lui
Radu Popescu)
Letopisetul anonim brancovenesc ( “cea mai valoroasa artistic dintre cronicile
muntene)
• III.Cronicarii munteni
• A.Radu Popescu
• b.Radu Greceanu
• c.Constantin Cantacuzino
• 5.Dimitrie Cantemir- exponentul umanismului romanesc
• Particularitatea studiului de caz: Stefan cel Mare in literatura romana
• Scoala ardeleana
3. • 1.Inceputurile literaturii.Primele documente1.Inceputurile literaturii.Primele documente
scrise in limba romanascrise in limba romana
Inceputul scrierii in limba romana nu este cunoscut cu
precizie. Primele consemnari scrise sunt datate dintr-o
perioada cand limba era de mult inchegata. Intaiul
document intocmit in limba nationala este scrisoarea
campulungeanului Neacsu catre judele Hanas Bengner al
Brasovului(1521)formulele de introducere si incheiere ale
scrisorii fiind in limba slavona.
Din acest moment textele se inmultesc, scrisori aparand si
in Muntenia, Moldova si chiar Maramures. Limba romana
va patrunde si in cancelarii de abia in timpul domniei lui
Mihai Viteazul, in Muntenia, si Petru Schiopu, in Moldova.
Cele mai importante documente au fost reunite sub
formula de texte rotacizante(datorita particularitatii
rotacismului care le caracterizeaza). Vom incepe
enumerarea acestora in ordinea descoperirii lor.
4. Codicele voronetean
A fost descoperit de Grigore Cretu in podul manastirii Voronet, in
1871, in timpul uneia din calatoriile profesorului prin plaiurile
bucovinene. Din acest codice s-au pastrat inceputul si sfarsitul si
cateva pagini de mijloc. In forma in care se afla azi, textul cuprinde
partea de la sfarsitul Evangheliei: Faptele Apostolilor. A fost publicat
in 1885 de G. Sbiera. Manuscrisul a fost daruit apoi Academiei
romane unde se pastreaza si astazi.
Psaltirea Scheiana
Acest document a fost proprietatea lui G. Asachi, trecand apoi in
posesia lui Sturdza Scheianu, un mare bibliofil, care si-a daruit
intreaga colectie Academiei Romane.
Textul cuprinde Psalmii lui David si cantarile adaugate de oicei in
urma Psalmilor, incheindu-se cu simbolul atanasian.
Psaltirea voroneteana
A fost gasita de Simion Florea Marian in 1882 in manastirea Voronet,
fiind cumparata apoi de Dimitrie Sturdza si daruita Academiei
Romane.
Acest text ocupa in familia psaltirilor rotacizante un loc important,
fiindca ne-a conservat impreuna cu traducerea romaneasca, si textul
slavonesc.
5. Inceputurile literaturii romanesti isi au originea in manastirile
raspandite de-a lungul intregului teritoriu al tarii. Acestea
erau adevarate focare de cultura unde “pisari” sau “diaci”
copiau cu o frumoasa caligrafie texte bisericesti. Tiparul a
fost adus in Tarile Romane deoarece vechile manuscrise
create in manastiri fusesera distruse sau nimicite in timpul
invaziilor otomane. Romania se numara astfel printre primele
tari in care a fost introdus tiparul imediat dupa 1500.
Ieromonahul Macarie, care a învatat mestesugul tiparului la
Venetia, a început aceasta activitate la Târgoviste, capitala
tarii Românesti, sprijinit de domnitorul Radu cel Mare. Prima
carte tiparita a fost în 1508, Liturghierul lui Macarie. I-a urmat
Octoih slavon, 1510 si Tetraevanghel slavon, 1512. Cele trei
scrieri tiparite de Macarie s-au raspândit atât în tarile române,
cât si în manastiri din Balcani si biblioteci din Europa. Au
continuat acest frumos mestesug Dimitrie Liubavici si Moise,
tiparind între 1545-1551 alte cinci carti cu subiect religios:
Molitvenic, Apostol - 2 editii, Minei, Evangheliar. În
Transilvania, Filip Moldoveanu, în aceeasi perioada, a tiparit
la Sibiu Catehism românesc, Tetraevanghel slavon si un alt
Tetraevanghel slavo-român.
6. In Tara Romaneasca tiparul va cunoaste o raspandire larga in timpul
lui Matei Basarab. Matei Basarab dorea sa realizeze un adevarat centru
tipografic, astfel incat cartile tiparite de el sa fie accesibile tuturor “fie
Moldovlahi si Ungrovlahi, Rusi, Sarbi si Bulgari”.Astfel el va trimite un
calugar la Kiev, cu o scrisoare pentru mitropolitul Petru Movila, in care-
l ruga pe acesta sa cumpere tiparnita necesara.
Situatia din Tara Romanesca privind literatura religioasa trebuia
tratata in mod delicat deoarece, desi multi dintre preotii care predicau
la biserica nu cunosteau aproape deloc limba slavona, acestia erau
siliti de o traditie puternic inradacinata sa continue oficializarea
serviciului divin in acel fel. Nationalizarea nu era posibila in acel
moment, cu toate reclamatiile facute de starea preotimii.
Pentru inceput cartile tiparite vor fi doar in limba slavona deoarece ar
fi parut o indrazneala prea mare ca un domn aflat la inceputul domniei
sale sa produca o schimbare atat de radicala , mai ales o schimbare ce
implica si modificarea drastica a traditiei.
Vasile Lupu in Moldova , nu mai putin ambitios, intemeiase tot cu
ajutorul lui Petru Movila o tipografie in manastirea Trei Ierarhi. Intaia
opera tiparita, de care se stie in mod indirect( deoarece a fost
pierduta), este Decretul Sinodal al Patriarhului Parteni.
8. GRIGORE URECHEGRIGORE URECHE
Grigore Ureche, nascut aproximativ in anul 1590
(data nu etse cunoscuta cu precizie), este primul
cronicar moldovean de seama a carui opera a
infruntat timpurile ajungand pana in zilele noastre.
Provine dintr-o familie boiereasca veche (un stramos al sau aparea in
hrisoavelelui Alexandru cel Bun, iar unul dintre bunici, Maxim,boiernas
obscur,a fost traitor sub Stefan cel Mare) in care pretuirea pentru carte si
pentrul actul de cultura (NIstor Ureche,tatal sau, a ctitorit manastirea
Secu) fusese statornica. Era fiul lui Nestor Ureche, boier instruit detinind
functii politice importante la sfirsitul veacului al XVI-lea, in repetate
randuri purtator de solii la Poarta Otomana,mare vornic al Tarii de Jos pe
vremea domniei lui Eremia Movila.
9. Cronicarul si-a petrecut priam parte a vietii mai mult intre lesi, in scolile
Liovului. Opiniile cercetatorilor in legtaura cu scoala pe care a
frecventat-o sunt difierite. A fost evocat adesea un colegiu iezuit. Dar,
avand in vdere a Ureche batranul (care primise indigenatul polonez si era
nobil all Coroanei ) a fost membru marcant al Fratiei Ortodoxe din Liov
(instituite preponderant laica, care urmarea protejarea spiritualitatii si al
finite antionale al ucrainienilor pravoslavnici), este verosimila przenta lui
Grigore Ureche intre elevii scolii ce functiona, cu sprijinul comunitatii
pomenite, pe langa “Biserica moldoveneasca” din oras (ctitorie lioveanu
a unuio sir de voievozi ai Moldovei). Aici si-a slefuit achizitiile anterioare,
datorate profesorilor cu care invatase in casa aprinteasca (deprinsese,
cu siguranta, slovana si greaca), studiind – spune Miron Costin – “artele
liberale”. Intr-o asemenea scoala iau fost la indemana disciplinele
triviumului- gramatica, retorica, dalectica predate in latineste, limba
polona si probabil slavona ucrainiana. Itors in Moldova, Grigore Ureche
era un carturar in intelesul deplin al cuvantului, cu lecturi de bun nivel,
capabil - datorita profunzimii acumularilor si caracteruli lor sistematic –
putea sa discearna si a citeasca izvoarele istorice. In scurta domnie a lui
Miron Barnovski (1628) ajunge logofat al treilea, apoi spatar sub domnia
lui Alexandru Ilias. Vasile Lupu il ridca la rangul de mare spatar intre anii
1634-1642 si apoi de mare vornic al Tarii-de-Jos, mentinandu-l intre
sfetnicii de taina, chiar daca opiniile voievodului si ale consilierului nu
erau mereu coincidente. Grigore Ureche a murit in anul 1647.
10. Grigore Ureche este cunoscut in istoria literaturii si a culturii
romanesti printr-o singura opera “Letopisetul Tarii Moldovei,
de cand sa descalecat tara si de cursul anilor si de vita
domnilor care scrie de la Dragos voda pana la Aron voda” –
prima cronica in limba romana a Moldovei, care prezinta istoria
tarii de la 1359 pana la anul 1594. Opera sa “a slujit de urzeala
tuturor cronicarilor urmatori” (M. Kogalniceanu, 1976), n-a avut
in ce-l priveste, o traditie pe care sa se sprijine cu nadejde, in
schimb au fost mult mai rar observate motivele acestei situatii
si natura speciala a efortului pe care a trbuit sa-l faca Grigore
Ureche pentru a crea istoriografia in limba romana.
Manuscrisul original al lui Grigore Ureche nu s-a pastrat,
cronica fiind transmisa in forma prelucrata, cu o seama de
interpolari, a lui Simion Dascalu – nici aceasta pastarata
original – varianta care a suferit si ea adaosurle altor
interpolatori ca Misail Calugarul si Axinte Uricariul. Textul, asa
cum il avem astazi, este precedat atat de “predoslovia” lui
Grigore Ureche (redata in parte in stil indirect de Simion
Dascalul), cat si de cea a lui Simion Dascalul, destul de confuza
si contradictorie, permitand multiple si variate interpretari.
11. Miron Costin
Grigore Ureche a deschis un
nou drum in literatura istorica romana,
care avea sa contribuie la elaborarea unor
opere dintre cele mai importante in literatura
romaneasca veche. Acest drum a fost
continuat in primul rand de Miron Costin, care
are cuvinte de lauda pentru predecesor, pentru
dragostea lui de tara, nelasandu-si patria “sa ramaie intru intunerecul
nestiintei”. Miron Costin nascut in anul 1633, avea aproape 5
ani in 1638 cand devine nobil polon. Era al doilea fiu, intre cei
11 copii, al hatmanului Iancu (Ion) Costin si al Saftei
Scoartes, nepoata a lui voda Miron Barnovski (o Movileasca).
Costinii faceau parte dintr-o familie care se ridicase recent
din punct de vedere politic, si-si adunase o avere insemnata
in mosii si sate.
12. Tatal sau, Iancu Costin, a fost silit sa fuga in Polonia, cu familia ; acolo a
capatat o cetatenie polona si si-a dat copiii la scoala. El apare pentru
intaia oara in documentele istorice, care a ajuns postelnic al doilea
(1626), mare postelnic (1630-1632) sub Moise Movila si mai pe urma
hatman (1633). Ioan sau Iancu Costin a facut parte dintre boierii
filopoloni. Familia Costin se stabileste in Polonia langa Bar si capata in
arenda mosia Novosilca Nova. Astfel, Miron Costin intra in randurile
nobilimiii polone de la varsta de cinci ani si se bucura de privilegiile
acordate acesteia. Marele cronicar moldovean a invatat in conditii
apropiate de acelea in care s-a pregatit Ureche. Tatal lui Miron Costin nu
invatase carte, nu stia nici macar sa se iscaleasca, dupa cum spun unele
documente, dar in Polonia si-a dat copii la invatatura. Intre ei s-a distins
Miron Costin, care si-a inceput studiile la colegiul iezuit de la Bar, infiintat
in 1636. Ca sa-si ascunda adevaratele intentii, iezuitii adoptasera
programul umanist al scolilor laice cu studiul limbii latine, istoriei antice,
geografiei etc. Om al secolului sau , el apare azi ca precursor in multe
domenii. A contribuit din plin la formarea unei traditii romanesti, careia
abia acum ii putem observa trasaturile caracteristice : numai in acest
sens are rost raportarea la scriitorii ulteriori. Spre deosebire de scriitorii
mai noi, Miron Costin trebuie privit cu atentie nu numai drept creator de
atmosfera si de personaje viabile , ci si ca om ce comunica ceva strict
obiectiv, a carui opera pretuieste si prin valoarea sa de document istoric .
Costin a manuit limba romana intr-un stadium al evolutiei ei ce apare
cititorului de azi drept stare metaforica a aceleiasi limbi. Nimeni pana la el
nu s-a manifestat, pe pamant romanesc, atat de variat si in atatea
domenii. A fost un om plin de virtualitati artistice, care a “urdzit
incepatura” in cateva sectoare importante ale literaturii romanesti.
13. Desi mare boier, privind realitatea sociala prin prisma clasei sale,
Miron relateaza si mizeria poporului, de-a dreptul halucinanta uneori :
“tara intr-aceia foamete era intr-acela anu, cat si minca omenirii papura
uscata in loc de paine, macinand-o uscata”. Sunt lucruri pe care nu le
consemneaza nici un alt document al vremiii si fara de care ne-ar fi
imposibil azi sa intelegem acea epoca. Aceeasi valoare de unic
document o au si relatarile luptelor la care Miron insusi a participat.
La fel de importante pentru intelegerea evenimentelor epocii sunt
replicile inserate in cronica. Redarea lor in stil direct sporeste
verosimilitatea relatarii, contribuind la mai buna sugerare a atmosferei
epocii.
Cu Miron Costin suntem pentru ultima oara intr-o stare de relativ
echilibru intre istorie si literatura. Pentru el poetii mai erau “dascali”,
“vestiti istorici” si adevaratele istorii mai erau citite ca literatura
beletristica. Dupa el caile se vor diversifica net : la Neculce cronica va
deveni povestire, intrand in domeniul artei literare propriu-zise, pe cand
stolnicul Cantacuzino va respinge fictiunea si traditia orala, mergand in
directia unei pozitivari a cercetarii istorice. “Climatul ramane cel al
cronicii, dar se simte mijind gandirea stiintifica, se schiteaza critica
izvoarelor”.
Miron Costin i-a oferit literatului de mai tarziu pretexte epice si un
model stiintific, istoricului i-a oferit urzeala sintetica si detalii
informative. Pe primul l-a scos din istoriografie, pe al doilea din
enciclopedism.
14. ION NECULCE
Cronicarul s-a nascut la 1672. Sub Antioh Cantemir a
înaintat pâna la rangul de spatar si, dupa ce a stat
retras câtava vreme, a fost facut mare hatman de catre
Dumitru Cantemir, la trecerea acestuia de partea lui
Petru cel Mare si a luat parte la razboiul rusilor cu
turcii. Pierzând rusii razboiul, Neculce a trecut cu
Cantemir în Rusia si a stat acolo câtiva ani, pâna la
1719 si întorcându-se a trait la mosia sa, ocupând numai o data, sub
Constantin Mavrocordat, functiunea de vornic. Lucrarea de capetenie
a lui Neculce - în afara de compilarea cronicilor anterioare –este
Letopisetul tarii Moldovei de la Dabija Voda. Pâna la domnia lui Ion
Mavrocordat VV. Cuprinde evenimentele din 1662 pâna la 1743, la care a
fost mai totdeauna partas sau le-a cunoscut de aproape.
15. Neculce nu era prea învatat, dar era om cu bun simt, cu pricepere de a
judeca lucrurile, câstigata prin amestecul direct în afacerile statului si cu
un deosebit talent de a povesti. Se poate zice ca el e cel mai literat din toti
cronicarii Moldovei. El stie foarte adesea sa gaseasca cuvântul just pentru
a zugravi o situatie sau pe un om. Stilul lui nu e bombastic, ca al
analistilor ce scriau slavoneste, ci dimpotriva simplu si, prin aceasta,
foarte atragator. Epitetul bine gasit are câteodata valoare artistica.
Cine vrea sa afle modele de stil din cronicarii moldoveni, trebuie sa caute
în primul rând în Neculce, apoi în Miron Costin si Grigore Ureche.
Aproape toti domnii, despre care vorbeste în cursul cronicii sale, au câte
un scurt portret sau câte o caracteristica. De la el aflam ca Dumitrascu
Cantacuzino (1684-85), era "om nestatator la voroava (vorba), amagitor,
geambas de cai de la Fanar din Ţarigrad", Constantin Cantemir (1685-
1693), "carte nu stia, ci numai iscalitura învatase de o facea; practica buna
avea: mânca bine si bea bine. La stat nu era mare, era gros, burduhos,
ruman la fata, buzat, barba îi era alba ca zapada". Fiul acestuia, Antioh
Voda (1695-1700) era om mare la trup, chipes, la minte asezat, judecator
drept; nu prea era carturar, numai nici era prost. Minciunile nu le iubea; la
avere nu era lacom; era si credincios la juramânt. Mânie avea strasnica;
de multe ori racnea tare, cam cu graba". E interesant sa observam
impartialitatea cu care vorbeste despre Dumitru Cantemir, pe care-l iubise
într-atât încât plecase cu dânsul din tara. Când ajunge la domnia acestuia,
aminteste purtarea rea ce avusese în timpul domniei lui Antioh. Despre
Grigore Ghica prima domnie (1726-1733), aflam de la Neculce ca "era de
stat cam mic si subtire, uscat, numai era cu toane; la unele se arata prea
harnic, bun si vrednic, milostiv si rabdator, dar era si cam grabnic la
mânie, dar apoi curând se întorcea".
16. Despre tatari ne spune ca sunt lupi apucatori, iar despre
greci are un faimos pasagiu, din care reproducem aci câteva
rânduri: «La grec mila, sau omenie, sau dreptate, sau
neviclesug, sau frica lui Dumnezeu, nici unele de acestea nu
sunt. Numai când nu poate sa faca rau se arata cu blândete,
iar inima si firea tot cât ar putea este sa faca rautate».
Ceea ce conteaza în cronica lui Neculce este oralitatea
extraordinara a autorului, care da o anumita familiaritate
evenimentului istoric. Neculce este primul nostru mare
povestitor moldovean, anticipând aparitia lui Creanga.
18. Letopisetul cantacuzinesc
Scurtele note analistice despre inceputuri, o prescurtare a biografiei lui Nifon, istoria lui
Mihai Viteazul,epoca tratata de Matei Basarab pana la Mihnea III Radul, toate acestea au fost
adunate laolalta de un cronicar de la sfarsitul secolului XVII, de Stoica Ludescu ( se
presupune)care a implinit din partea sa letopisetul pana la sfrasitul domniei lui Serban
Cantacuzino. Cum aceasta implinire are caracterul unei cronici de familie, ostile altei parti,
s-a dat acestei portiuni(1654-1688) numele de cronica Cantacuzinilor.
Stoica Ludescu a inceput prin a copia la rand, in ordine cronologica cronicile scrise inaintea
lui. In forma in care avem compilatia, este greu de definit aceste izvoare.
Dar desigur cel mai vechi, incepand de la descalecat si trecand repede peste primii voievozi,
avea ca sambure viata patriarhului Nifon, impletita cu domnia lui Radu cel Mare, a urmasilor
sai si mai ales a lui Neagoe Basarab.Primul izvor intrat in compilatia lui Stoica Ludescu este
deci acest corp de anale pamantene,astazi pierdut in forma lui primitiva.
Trecand peste legenda lui Radu Negru(aflata la inceputul compilatiei logofatului), putem
observa, ca si in vechile anale moldovne, o lista a domnitorilor pana la Radu cel Mare cu anii
de domnie si uneori cu ctitoriile si razboaiele lor(Ludescu copiaza desigur din vechiul
letopiset).De la Radu cel Mare inainte compilatia lui Stoica Ludescu reproduce, daca nu
Cumva aceasta parte era deja cuprinsa in vechile anale pamantene, un fragment din viata
patriarhului Nifon, scrisa de Gavril,preotul Muntelui Athos in care viata sfantului se
impleteste cu istoria Tarii Romanesti sub domniile lui Radu cel Mare , Mihnea cel Rau, Vlad
Voda cel Tanar si Neagoe Basarab.
Dupa Neagoe Basarab compilatia trece in revista domniile urmatoare concentrand
expunerea, asupra luptelor fratricide dintre factiunile boieresti in jurul scaunelor boieresti.
19. Letopisetul anonim al Balenilor
Raspunsul partidei Balenilor a venit prin pana foarte fin ascutita a lui Radu
Popescu, daca e sa credem parerea destul de raspandita astazi, care-I atribuie,
fara totusi argumente convingatoare, nu doar cronica, semnata, de dupa 1700, ci
si pe aceea, nonima, care apuca lucrurile de la descalecat, la fel ca letopisetul
cantacuzinesc.Spre deosebire de Ludescu, cu spaimele si superstitiile lui de om
batran, crescut in spirit crestin si vorbitor numai al limbii scripturilor, Radu
Popescu are tonul uui om de lume, scolit in strainatate, s-ar zice, unde a invatat
istorie si trei, patru limbi, si el este un curtean si un diplomat incercat in slujba
domnilor succesivi. Alegerea lui de catre baleni, daca asa s-a pus problema, ca sa
scrie versiunea cea buna a istoriei s-a dovedit norocoasa. Letopisetul Balenilor
infatiseaza intr-un mod mult mai verosimil ticalosiile Cantacuzinilor decat o face
letopisetul acestora cu ale Balenilor. Ura lui Radu Popescu este mai putin
deliranta decat a lui Ludescu si, exceptand pasajul referitor la inscaunarea lui
Serban Cantacuzino ( care, in fond, I-a ucis tatal) celelalte sunt mai degraba
viclene, cu bune aduceri din condei, tesand batjocura cu firul subtire al
indiferentei. Dincolo de asta, ceea ce atrage atentia la Radu Popescu, intr-o
masura mai mare decat la toti cronicarii nostri, este ceea ce s-ar putea numi o
arta a spectacolului. Radu Popescu este un scriitor cursiv, antrenant si muscator.
Partea de cronica referitoare la Brancoveanu ridica si o problema de originalitate
a informatiei. Despre respectiva domnie avem trei cronici: in afara celei a lui radu
Popescu, avem panegiricul neinterest literar, al lui Radu Greceanu si asa numitul
Anonim Brancovenesc.
20. Letopisetul anonim brancovenesc
Cea mai obiectiva ca tinuta si cea mai frumoasa ca factura literara este insa o
cronica pe care unii au atribuit-o lui Radu Popescu, dar care este considerata de
N. Cartojan anonima.
Cronica este alcatuita, dupa cum a aratat regretatul Giurescu, din doua parti
inegale. Prima este alcatuita din”cinci sasimi din intinderea totala a operei” si
istoriseste mersul ascendent al domniei lui Brancoveanu, care culmineaza in
1703,cand, in vremuri de aparenta liniste, domnul, rupand toate firele intrigilor
tesute de dusmanii sai , se intoarce in Adrianopol in tara, cu hatiserif din partea
sultanului garantandu-I domnia pana la sfarsitul vietii.
In a doua parte sunt descrise evenimentele externe din al caror angrenaj s-a
dezlantuit razboiul dintre Petru cel Mare si turci, razboi care, in valtoarea lui, a
pregatit prabusirea lui Brancoveanu.
N. Cartojan declara ca ” noi, istoricii literari, care cautam in slova stramoseasca,
dincolo de adevarul istoric, eternul omenesc prins in formele artei, trebuie sa
recunoastem aci ca, aceasta repede expunere a faptelor[…]este de un real efect
dramatic, pe care cronicarul stie sa-l speculeze din punct de vedere literar “.
