1. CURS DE INTRODUCERE IN PSIHOTERAPIE
CURS 1.Psihoterapia şi specificul ei.
Omul, ca entitate bio-psiho-socială, există, se afirmă în plan obiectiv şi subiectiv ca
realitate, se manifestă ca esenţă care este dată de specificul naturii sale plurideterminate în cadrul
căreia fiecare dimensiune – naturală, psihologică şi socială – există numai în interdependenţă cu
alta, ca integralitate individul uman este o totalitate inseparabilă, arăta V. Pavelcu (1982), este o
entitate unitară pentru că la om tot ceea ce este biologic este şi psihologic şi social, după cum tot
ce este social este şi biologic şi psihologic. Această calitate sistemică a omului priveşte şi
aspectele de disconfort, de disfuncţionalitate, de patologie. Afectările somatice au efecte nedorite
şi asupra dimensiunilor psihice şi sociale după cum afectarea acestora este resimţită şi la nivel
somatic.
Dar unitatea bio-psiho-socială a omului priveşte şi readucerea lui, în cazuri de
discomfort, în parametri funcţionali, în realizarea stării de bine a întregului sistem existenţial. Iar
readaptarea funcţională optimă a omului face apel la utilizarea terapiilor sau şi psihoterapiilor
adecvate.
Terapia îşi are izvorul în grecescul “therapeuo” cu semnificaţia de a face un serviciu, de
a sluji, îngriji , ca şi de la substantivul “therapoon” ce semnifică slujitor, tovarăş, însoţitor (D.
Gogleaza, 2002). Conceptul s-a generalizat în principal în medicină care se ocupă de tratamentul
bolilor, a stărilor de disconfort somatic şi urmăreşte vindecarea bolilor prin intervenţii artificiale
active sau prin activizarea forţelor bolnavului.
Având un conţinut atât de generos – combaterea, ameliorarea, vindecarea bolilor
somatice şi psihice ca şi a disfuncţiilor sociale – terapia se particularizează în raport cu natura
intervenţiei specialistului, medicală, psihologică sau socială, respectiv: terapia medicală, în
varietatea sa multiplă, socio-terapia – înlăturarea disfuncţiilor prin utilizarea relaţiilor umane,
psihoterapia – metoda de tratament psihologic aplicată tulburărilor de natură psihogenă (P.
Popescu-Neveanu, 1978).
1.2. Elemente de psihoterapie. De ce psihoterapie?
1

2. Omul în întreaga lui devenire şi în primul rând în structurile lui existenţial primare, şi
îndeosebi familia contemporană a suferit numeroase modificări şi transformări, au apărut
numeroase probleme noi care până nu demult nu existau iar de multe ori membrii familiei sunt
depăşiţi de situaţiile prin care trec. În urmă cu ceva timp în orice comunitate existau persoane de
referinţă (de cele mai multe ori preotul, învaţătorul din comunitate sau o persoană în vârstă
învăţată şi respectată) care atunci când o persoanǎ sau o familie traversa o perioadă dificilă sau o
situaţie de criză încerca şi de multe ori probabil că reuşea să sfătuiască familia, să o ajute să
depăşească problema, să înveţe membrii familiei ce au de făcut într-o situaţie sau alta, să
aplaneze certuri, conflicte şi să exercite o presiune pentru ca familia să rămână unită. În prezent
comunităţile şi-au pierdut această funcţie, legăturile familiei cu societatea sunt stabilite pe alte
principii şi nimeni nu mai are dreptul să se implice în treburile interne ale unei familii atâta timp
cât familia nu încalcă legea statului. Sigur că mai pot fi puse în discuţie în prezent şi alte aspecte,
cum ar fi schimbările sociale foarte mari de la o generaţie la alta (fapt neexistent până nu
demult) astfel încât un reprezentant al unei generaţii mai vechi, fără o pregătire temeinică în
domeniul social şi psihologic, nu mai poate da nişte sfaturi competente pentru că el nu a trăit
multe din experienţele generaţiilor mai tinere. Înţeleptul unei comunitaţi din trecut se confrunta
de la o generaţie la alta cu probleme foarte asemănătoare şi transmitea noilor generaţii experienţa
verificată de sute de ani pe care a primit-o şi el în aceeaşi formă de la înaintaşi. În prezent lumea
în permanentă schimbare şi cu schimbări de ordin calitativ importante nu mai poate să-şi rezolve
problemele doar cu experienţa trecută, este nevoie de noi soluţii pentru noi provocări.
Printre aceste noi soluţii se află şi psihoterapeutul şi procesul de psihoterapie pe care
acesta îl pune în act. Dacă în cele expuse până acum am folosit cuvântul “sfat” şi “a sfătui” sau
alte expresii care indică această acţiune, încă de la început trebuie să facem precizarea unui
principiu fundamental în psihoterapie şi anume că se ajută clientul sau pacientul să caute şi să
găsească propriile sale soluţii la probleme şi nu i se oferǎ sfaturi. Psihoterapeutul nu sfătuieşte
niciodată, ci însoţeşte persoana pe un drum anevoios de multe ori de găsire a propriilor
răspunsuri. Poate că din acest punct pleacă diferenţele pe care le are actul psihoterapeutic le are
cu alte acţiuni ale altor persoane care îşi propun să ofere ajutor în anumite situaţii. Sigur că
pentru a pune în evidenţă caracteristicile psihoterapiei vom fi nevoiţi să punem în discuţie ce este
psihoterapia şi cine sunt psihoterapeuţii.
I.3. Psihoterapia de la concept la practică.
2

3. Termenul de psihoterapie, arată U. Şchiopu (1997), îşi are originea în engleză
“psychotherapy”, franceză “psychoterapie” şi se referă la tehnici de tratare a tulburărilor psihice
organizate în legătură cu diagnosticarea clară a caracteristicilor acestora. Psihotarapia priveşte
tulburările nevrotice, psiho-somatice, caracteriale şi psihotice.
Psihoterapia ca sistem de vindecare a stărilor de suferinţă există de relativ puţin timp, de
doar aproximativ o sutǎ de ani, de când S.Freud a impus cura psihanalitică ca mijloc de tratament
psihologic. În multe privinţe psihoterapia s-a inspirat din filozofie, din discursurile socratice, în
care filozoful nu doar îşi expunea un punct de vedere, o concepţie, un sistem de credinţe ci acorda
importanţă şi partenerului de discuţie, încercând prin anumite întrebări să îl determine pe acesta
să îşi exprime concepţii, credinţe, pe care până atunci nu le exprimase sau nici nu se gândise la
ele. În psihoterapie trebuie să luăm ca principiu faptul că pacientul (sau clientul) nu primeşte
sfaturi, soluţii, rezolvări, răspunsuri ci este îndrumat pe un drum la capătul căruia să găsească
singur răspunsurile la întrebările sale, soluţii la problemele sale.
Încercările de a da o definiţie psihoterapiei au fost numeroase şi nu s-a ajuns încă la o
definiţie unitară şi unanim acceptată asupra psihoterapiei pentru că în prezent funcţionează peste
trei sute de şcoli terapeutice (apud I.Dafinoiu,2000), fiecare cu propria sa concepţie asupra
personalităţii, a patologiei personalităţii şi mai ales asupra schimbării terapeutice. Sigur că toate
aceste şcoli de terapie se subsumează câtorva curente mai importante pe care le vom discuta şi noi
în cele ce urmează pentru a le vedea specificul şi modul în care privesc schimbarea terapeutică.
Dar mai înainte vom privi începuturile psihoterapiei şi caracteristicile lor.
Avându-şi izvorul în conceptul general de terapie, psihoterapia dezvăluie unele
caracteristici ale actului terapeutic, acelea de îngrijire, însoţire a semenului în suferinţă pe un
drum al vindecării.
Psihoterapia semnifică o vindecare a sufletului, un act curativ care se referă la problemele
sufleteşti şi nu la cele fiziologice. Prima psihoterapie ştiinţifică este considerată a fi cura
psihanalitică. De altfel, unele definiţii includ în sfera psihoterapiei doar psihanaliza care ar fi
singura care poate determina restructurări profunde ale personalitaţii, care determină persoana la
o reevaluare şi remodelare a întregului mod al său de a fi. Sunt definiţii mult mai largi, la extrema
cealaltă a celor care consideră psihanaliza ca fiind singura psihoterapie şi care consideră că orice
formă de influenţă interumană cu efecte benefice ar fi o psihoterapie (s-ar putea include aici
acţiunea preotului, a prietenului, a confidentului, a vecinului care dă un sfat etc.) (apud
I.Dafinoiu,2000). Sigur că ambele tipuri de definiţii sunt eronate, una fiind mult prea exclusivistă
iar cealaltă mult prea largă şi prea nespecifică.
3

4. Oricum numele lui S.Freud rămâne asociat cu începutul psihoterapiei, care se caracteriza
în special printr-o relaţie pacient-terapeut disproporţionată în care terapeutul era expert şi
pacientul trebuia să se supună regulilor psihoterapeutice impuse de acesta, în care terapeutul
asculta atent pacientul, era binevoitor, neimplicat, nu se manifestă în nici un fel faţă de pacient,
nu dădea sfaturi, nu stabilea planuri, nu întreprindea nimic concret în legătură cu pacientul său.
(apud D.Gogleaza,2002). Dacă terapia nu dădea rezultate vinovat era pacientul pentru că este
rezistent şi nu acceptă schimbarea. Deci trebuiau analizate rezistenţele pacientului până când
acesta renunţă la ele! Metoda prioritară a psihanalistului era interpretarea, iar tehnicile utilizate
erau analiza viselor (calea regală spre inconştient), analiza actelor ratate şi asociaţia liberă.
În psihanaliză terapeutul se doreşte o oglindă a pacientului său care nu distorsionează
imaginea pe care i-o oferă pacientul, dimpotrivă o reflectă curat fără să introducă nici un
element nou. Pentru a realiza acest lucru terapeutul însuşi trebuie să urmeze o cură psihanalitică
pentru ca el să se cunoască, să se accepte, astfel încât să nu introducă în imaginea reflectată
pacientului său elemente ale propriei personalităţi, ale propriilor dorinţe, nemulţumiri, frustrări
etc. De aceea relaţia terapeutică este total asimetrică, terapeutul ştie totul despre pacientul său
(uneori ştie mai multe decât pacientul însuşi în mod conştient ştie despre sine!) iar pacientul nu
ştie nimic despre terapeutul său. Sigur că acest lucru presupune că între terapeut şi pacient să nu
existe nici o altă relaţie. Aceştia nu se întâlnesc în afara orelor de terapie, nu stabilesc relaţii de
prietenie sau de alt tip, nu se implică în viaţa cotidiană a celuilalt. Sigur că asta presupune să nu
facem terapie cu persoane cunoscute, rude, prieteni etc, iar aceste reguli sunt valabile şi astăzi în
toate tipurile de psihoterapie.
Deşi există o multitudine de accepţiuni asupra psihoterapiei care nu sunt unanim
acceptate, se detaşează şi unele note, aspecte, care întrunesc un larg acord pentru că surprind în
mod general şi totodată detaliat aspecte ale psihoterapiei valabile în marile curente din
psihoterapie:
“Psihoterapia este un proces interacţional conştient şi planificat care îşi propune să
influenţeze tulburările de comportament şi stările de suferinţă care, printr-un consens între
pacienţi, terapeut şi grupul de referinţă, sunt considerate ca necesitând un tratament, prin metode
psihologice (prin comunicare cel mai adesea verbală dar şi neverbală) în sensul unui scop bine
definit, pe cât posibil elaborat în comun (minimalizarea simptomelor şi/sau schimbarea
structurală a personalitaţii), cu ajutorul unor tehnici ce pot fi învăţate în baza unor teorii a
comportamentului normal şi patologic. În general, aceasta implica o relaţie emoţională solidă.”
(Strotzka,1978,cf.Huber,1994,pg.57). Desigur că în domeniul psihoterapiei se poate vorbi de
diferite tipuri de curente, care conform definiţiei şi aprecierilor anterioare duc la minimalizarea
4

5. sau dispariţia simptomului, fiecare şcoală sau curent terapeutic venind cu propria sa concepţie
despre om, despre tulburare, despre maniera de intervenţie concretizată în tehnici specifice.
Terapia de tip ericksonian de exemplu, consideră, spre deosebire de teoriile psihanalitice,
că omul are un izvor imens de resurse care sunt la nivel inconştient. Inconştientul depozitează
toate amintirile, experienţele, învăţările. Este sursa primară de resurse. Tot ce trebuie să facă
terapeutul este să activeze acest potenţial, pentru rezolvarea problemei pacientului. Această
activare se face de terapeutul ericksonian cu ajutorul metaforelor, a prescripţiilor paradoxale, a
hipnozei, iar limbajul se situează tot la nivel inconştient de multe ori, pentru că nu este nevoie de
o priză de conştiinţă pentru ca pacientul să-şi rezolve problema. Hipnoza de tip ericksonian este şi
ea non-directivă, utilizând de multe ori duble-legături care transformă rezistenţa pacientului în
forţa schimbării lui.
Nevoia de accepţiune generală privind înţelegerea psihoterapiei a determinat stabilirea
unor criterii operaţionale care să ne ajute să decidem dacă o anumită intervenţie este sau nu o
psihoterapie. Avem în vedere ca intervenţia specialistului:
-să se bazeze pe o teorie ştiinţifică asupra personalitaţii şi tulburărilor sale,
-să se bazeze pe o teorie ştiinţifică asupra modificării tulburărilor şi pe o tehnologie verificată în
practica de specialitate,
-să prezinte evaluări empirice asupra efectelor sale, pozitive şi negative,
-să ofere o intervenţie asupra tulburărilor de comportament şi a stărilor de suferinţă,
-să fie practicată de persoane calificate şi competente. (Huber,1994,pg.57)
În ce priveşte psihoterapeuţii, persoanele calificate şi competente să exercite activităţi de
psihoterapie precizăm că acestea există peste tot în lume şi îndeplinesc anumite cerinţe
legislative . De curând şi în Romania sunt stipulate foarte clar condiţiile pe care trebuie să le
îndeplinească o persoană pentru a putea face psihoterapie. Trebuie să fie absolvent de învăţământ
superior a unei facultaţi socio-umane, cu licenţă şi să urmeze un curs de formare (cu o durată de
aproximativ patru ani) din cadrul Asociaţiei de Psihoterapie, în cadrul căruia să înveţe să
folosească tehnici specifice şcolii din care face parte, să existe într-o formă sau alta o perioadă de
autodezvoltare şi să se afle într-o perioadă de supervizare în care cazurile pe care le lucrează să
beneficieze de aprecierea supervizorului.
CURS 2. Structuri psihoterapeutice şi paradigme în psihoterapie
Structuri psihoterapeutice: puncte de vedere
5

6. Varietatea mare a accepţiunilor date psihoterapiei explică complicatul proces de
dezvoltare din timpuri foarte îndepărtate şi sub diferite forme şi modalitaţi, cu varii proceduri,
funcţie de gradul de dezvoltare culturală a omului, a civilizaţiei umane. Aceasta a şi făcut ca
psihoterapia să se dezvolte în raport cu obiectivele urmărite dar şi cu trăsăturile caracteristice ale
personalitaţii individului uman supus acestor tehnici. Prezentarea unor tipuri de psihoterapii şi a
criteriilor utilizate în clasificare din literatura de speciallitete confirmă caracterul concret, obiectiv
şi subiectiv al apariţiei şi dezvoltării structurilor psihoterapeutice.
Astfel, U. Şchiopu (1976) susţine că există opinii care clasifică psihoterapiile în trei mari
categorii :
-psihoterapii de influenţare, de persuadare, de tipul sugestiei, abordând cu precădere procedee
directive, folosind persuasiunea, dialogurile analitice,
-psihoterapii de catharsis, respectiv producerea de catharsis ca eliberare de sentimente refulate:
hipnoza, tratamente subnarcotice,
-psihoterapii de analiză şi depăşirea conflictelor profunde care modifică personalitatea:
psihanaliza – conturată ca modalitate psihoterapeutică între 1911 şi 1917, centrată pe diminuarea
tensiunilor, în cazuri de dezechilibru psihic.
Profesor U. Şchiopu arata că psihoterapiile s-au extins după criterii de vârstă, după
numărul componentelor şi după conţinutul grupului, respectiv:
-psihoterapii aplicate copiilor,
-psihoterapii de grup, respectiv familiale şi ocupaţional profesionale, care urmăresc eliminarea
anxietaţii, agresivitaţii, reconsiderarea şi conturarea aspiraţiilor,
-psihoterapii individuale, cu un conţinut psihanalitic, pentru tulburări de personalitate, ocupându-
se de procese de refulare precum şi de complexele intrapsihice, sau cu un conţinut nondirectiv,
pentru căutarea de sine, aflarea propriului univers (C. Rogers), sau revigorarea structurilor
psihice, pentru reducerea imaginarului fantezist (E. Bellak). De asemenea, aceste psihoterapii
cuprind şi reducerea conflictelor intrapsihice determinte de stresul cotidian (A. Herbert), se
adresează persoanelor cu emotivitate mare prin psihoterapii primare şi prin ţipăt (Cl. Allais). Tot
în această categorie intră şi analiza tranzacţională (E. Berne), care vede personalitatea formată din
trei niveluri: substraturile copil, adult şi părinte . Trecerea prin aceste substraturi permite
depistarea dominantelor specifice fiecărui nivel şi urmăreşte modificarea dimensiunilor
structurilor interne. Psihoterapii de tipul psihodramei sunt şi ele folosite, utilizându-se fie roluri
spontane, fie roluri tematice, fie roluri analizate şi comentate. Psihoterapiile behavioriste sunt
aplicate persoanelor cu diferite probleme comportamentale.
6

7. -psihoterapii pentru restabilirea balanţei energetice cu inspiraţie orientală: yoga, zen-terapia,
meditaţia transcedentală, tehnici bio-energetice de relaxare (J. P. Schultz), ca şi hipnoza (J.B.
Charcot, H. M, Bernheim).
Oricum aceste clasificări nu sunt folosite în prezent, ele îmbină elemente care aparţin în
realitate unor curente diferite şi sunt interpretate adesea eronat.
Dupa P. Popescu-Neveanu (1976), psihoterapiile se clasifică astfel:
-individuale: psihanaliza, de scurtă durată, prin hipnoză, în semi-narcoză, de relaxare, non-
directivă, directivă.
-de grup: familială, ocupaţională, situaţională, ameliorarea comunicării în grup, educarea
încrederii în grup, deschiderea spre alţii, îmbunătaţirea relaţiilor sociale.
I. Mitrofan (2001) acorda o mare atenţie psihoterapiilor de grup familial, pe care le
structurează astfel: comunicaţionale, multiple, experienţiale, structurale, tranzacţionale,
strategice, sistemice, narative şi integrative.
În viziunea lui P. Petroman (2003) psihoterapiile se structurează astfel:
după modul de efectuare :
-directivă- în care terapeutul se bazează pe anumite reguli, instrucţiuni pe care le dă pacientului
său şi acesta trebuie să se conformeze acestora,
-nondirectivă- în care psihoterapeutul nu obligă pacientul să se supună unor reguli, pacientul este
considerat ca fiind cel mai în măsură să vorbească despre problema sa, despre modul de
rezolvare, psihoterapeutul nu face altceva decât să definescă un cadru propice schimbării.
Reprezentantul terapiei nondirective este considerat C.R.Rogers care prin terapia sa centrată pe
client a impus un sistem filozofic cu privire la schimbare. Terapeutul acceptă necondiţionat
clientul (nu pacientul, deci există o depatologizare), este empatic, îl ascultă activ, realizează
reformulări şi resemnificări astfel încât clientul să se dezvolte, să se accepte emoţional şi să
găsească soluţiile la întrebările sale.
după timpul în care se efectuează:
-terapii de lungă durată-în special terapia psihanalitică care necesită ani pentru ca pacientul să
realizeze o schimbare profundă de personalitate,
7

8. -terapii scurte-cele mai multe din terapiile moderne sunt terapii scurte, care sunt centrate în
special pe prezent şi pe soluţii ale problemei prezente, având un număr de aproximativ 12-20 de
şedinţe, cu o frecvenţă de una pe săptămână.
după modalitatea de realizare:
-individuală-atunci când există un singur pacient care intră în relaţie cu un psihoterapeut ,
-colectivă-atunci când mai mulţi pacienţi, în general cu aceeaşi categorie de probleme intră în
relaţie cu un terapeut.
în funcţie de locaţie:
-psihoterapia realizată într-un cabinet privat, în care pacientul solicită asistenţă psihoterapeutică şi
achită contravaloarea prestaţiei de specialitate. Este forma cea mai întâlnită şi cu rezultatele cele
mai bune deoarece implică pacientul care îşi asumă responsabilitatea schimbării şi este motivat şi
de preţul pe care îl plăteşte,
-psihoterapie instituţionalizată-se desfăşoară în special în unităţile de asistenţă medicală, în
spitalele de psihiatrie şi eficienţa este în general scăzută datorită lipsei de implicare a pacientului.
Paradigme în psihoterapie
Diversitatea şi dinamica curentelor din psihoterapie ne determină să procedăm la o
prezentare succintă a principalelor curente şi respectiv paradigme pe care acestea le propun.
Aceasta din dorinţa de a putea înţelege multitudinea de tehnici pe care le vom prezenta în
continuare când vom arăta principalele modalităţi psihoterapeutice de acţiune în studiile de caz.
Aşadar principalele paradigme în psihoterapia actuală se structurează astfel:
-paradigma comportamentală,
-paradigma cognitivă,
-paradigma psihodinamică,
-paradigma sistemică,
-paradigma umanist-experienţială.
H.Liddle (1982) propune mai multe aspecte pentru ca fiecare terapeut să îşi definească
poziţia în legătură cu ele şi pentru a exista o bună sistematizare a şcolilor terapeutice.(apud
I.Dafinoiu,2000). Acestea sunt:
-propria definiţie dată psihoterapiei,
8

9. -care comportament este considerat normal şi care este considerat disfuncţional,
-cum sunt determinate şi stabilite scopurile terapiei,
-cum se produce schimbarea în comportamentul clientului,
-cum se evaluează terapia .(apud I.Dafinoiu,2000)
Paradigma comportamentală
Această paradigmă propune drept teorie a patologiei una conform căreia problemele
pacientului se dezvoltă ca urmare a unor procese de învǎ țare neadaptative (apud
I.Dafinoiu,2000). Pacientul învaţă pe parcursul vieţii maniere de a se comporta care par a fi
benefice pe termen scurt dar pe termen lung acestea îi vor aduce dificultăţi de adaptare sau
situaţia se schimbă şi pacientul păstrează aceleaşi comportamente care în situaţia nouă ele devin
nepotrivite (de exemplu copilul mic plânge de câte ori doreşte ceva pentru că la o anumită vârstă
este singura modalitate de a comunica celorlalţi că ceva nu îi place. Dacă şi atunci când va creşte
va păstra acelaşi comportament de a plânge de câte ori nu-i place ceva, pentru noua situaţie, de
copil mare acest comportament nu mai este potrivit şi poate să cauzeze neadaptări). Rolul
terapeutului este de a facilita un proces de reînvăţare activă de noi comportamente mai necesare şi
mai potrivite pentru situaţia prezentă. (în exemplul de mai sus putem învăţa copilul modalităţi
mai adaptate de a comunica ceea ce nu-i place, de exemplu, să-i îmbunătăţim tehnicile de
comunicare). În această paradigmă obiectivele terapiei sunt stabilite în colaborare cu pacientul ,
dar nu în mod necesar. Schimbarea se produce prin reînvăţare, iar metoda de evaluare a
schimbării se realizează prin raportările făcute de pacient sau de ceilalţi din jurul pacientului.
Relaţia terapeutică este una de tip şcolar, pacientul având teme pe care trebuie să le realizeze
între şedinţele de terapie, terapeutul evaluează şi discută schimbarile pacientului său din perioada
dintre şedinţe. În ce priveşte rolul inconştientului acesta este negat în terapia comportamentală,
important este răspunsul condiţionat al pacientului şi posibilitatea lui de a învăţa noi răspunsuri,
ambele tipuri fiind condiţionate de experienţele de mediu (şi relaţia terapeutică este tot o relaţie
cu mediul înconjurător pacientului).
Paradigma cognitivă
Această paradigmă propune drept cauze ale simptomului schemele şi automatismele
cognitive neadaptate. Rolul terapeutului este de a învăţa pacientul să exploreze sensul
evenimentelor şi să corecteze automatismele greşite. Practic îl învaţă un nou mod de a gândi,
9

10. de a găsi alte răspunsuri şi soluţii cognitive. Obiectivele sunt stabilite într-o manieră colaborativă,
iar terapeutul devine un supervizor al schimbării pacientului său. (apud I.Dafinoiu, 2000).
Schimbarea se produce atunci când pacientul găseşte noi sensuri, noi înţelesuri, iar
acestea la rândul lor vor produce noi stări afective care să determine noi comportamente. În ce
priveşte modalitaţile cognitive au fost descrise (apud I.Dafinoiu,2001) trei niveluri cognitive:
-nivelul gândurilor automate-care sunt gândurile pe care pacientul le are în mod spontan în minte,
-nivelul proceselor cognitive-modalităţile de a ajunge la aceste gânduri automate, de exemplu
minimalizarea („Nu este important că am luat o notă mare , profesorul a fost îngăduitor sau
lucrarea a fost uşoară”), maximizarea („Este cel mai grav lucru care mi se putea întâmpla să nu
trec un examen”), inferenţa arbitrară („Dacă nu mi-a zâmbit înseamnă că nu contez deloc pentru
el”)etc.,
-nivelul schemei bazale individuale-ca nivel cel mai profund a unui mod stabil de a gândi (în
termeni de culpabilitate sau inutilitate sau altele) care determină tot restul procesului.
Noile înţelesuri la care poate ajunge persoana ajutată de terapeut pot fi de genul: “am luat
o notă mare pentru că am învăţat şi am făcut impresie bună” sau “picarea unui examen trebuie să
mă determine să învăţ mai mult” sau “dacă nu mi-a zâmbit poate că are o problemă azi, ar trebui
să întreb dacă-l pot ajuta” etc.
Evaluarea se face prin observarea schimbării schemei bazale, adică a celui mai profund
nivel. Inconştientul este negat şi experienţele conştiente sunt singurele importante.
Paradigma psihodinamică
În această paradigmă se pleacă în special de la teoria psihanalitică şi se consideră că sursa
problemelor se află în relaţie cu dezvoltarea timpurie şi în special cu fixarea la un anumit stadiu al
dezvoltării datorită diferitelor traume emoţionale pe care pacientul le-a trăit în acele perioade şi
de care de cele mai multe ori nu mai este conştient. Deci rolul inconştientului în această
paradigmă este unul extrem de important, central, văzut ca înnăscut, animalic, negativ, sursă a
energiei libidinale, plin de impulsuri reprimate, generator de răspunsuri simptomatice. (apud
I.Dafinoiu,2000). Rolul terapeutului este de a furniza securitatea necesară şi o imagine în oglindă
astfel încât pacientul să-şi exploreze sentimentele şi felul de afectare a vieţii prezente.
Obiectivele sunt stabilite de terapeutul ”expert”, schimbarea se produce prin dezvoltarea unor
clarificări complexe ale aspectelor trăite, evaluarea se poate realiza prin studii de caz.
Paradigma sistemică
10

11. Este una din cele mai noi paradigame, foarte utilizată în prezent, în care problema
pacientului este văzută ca o parte a unui context social mai larg, cu multiple determinante şi rolul
terapeutului este unul specific de implicare activă, de muncă susţinută în cadrul cuplului, familiei.
Psihoterapeutul are strategii, planuri de acţiune, scopurile sunt stabilite într-o manieră
colaborativă, dar terapeutul foloseşte diferite strategii pentru ca să îndrepte pacienţii spre
scopurile utile terapiei. Uneori foloseşte în mod subtil implicarea sa activă în stabilirea
scopurilor. Schimbarea se finalizează atunci când se schimbă aspectele importante în
interacţiunile din cadrul sistemului şi evaluarea schimbării se realizează prin supervizare în vivo,
cu măsurări la niveluri diverse.(apud I.Dafinoiu,2000). Inconştientul este considerat ca fiind
central dar cu un conţinut pozitiv, văzut ca un mare rezervor de resurse la care clientul nu mai
poate avea acces datorită experienţelor conştiente care i-au îngrădit resursele inconştiente. Dacă
problema este la nivel inconştient şi rezolvarea se poate situa la acelaşi nivel, nu este nevoie de
accesul în conştient.
Paradigama experienţială
Considerată a fi o paradigamă umanistă aceasta vede sursa problemelor în neacceptarea
de către ceilalţi a persoanelor aşa cum sunt ele astfel încât pentru ca să fie acceptate acestea
trebuie să joace în permanenţă roluri sociale uneori în contradicţie cu ceea ce simt ele. Se ajunge
la un consum energetic foarte mare, la lipsa imaginii pozitive asupra propriei persoane.
Terapeutul trebuie să faciliteze clientului cunoaşterea propriilor sentimente şi trăiri prin acceptare
necondiţionată, empatie, înţelegere. Obiectivele sunt stabilite de client care este respectat în toate
deciziile pe care le ia. Inconştientul este văzut ca fiind central cu aspecte pozitive de cele mai
multe ori care facilitează schimbarea, oferǎ sensul primar al dezvoltării personale, a integrării
spirit-corp, schimbarea vine prin înlăturarea blocajelor mentale, emoţionale, astfel încât
potenţialul persoanei să se poată manifesta.
În prezent există o tendinţă tot mai accentuată spre o psihoterapie integrativă, care să
folosească tehnicile potrivite în momentele din terapie potrivite şi pe pacienţii potriviţi. Acest
fapt nu înseamnă că terapeutul nu trebuie să se formeze într-o şcoală de terapie şi poate să
amestece tehnici diferite necondiţionat, ci dimpotrivă, presupune formări în mai multe şcoli
pentru a putea discerne ce şi când trebuie folosit şi mai ales pentru o bună stăpânire a tehnicilor
pe care doreşte să le folosească. S-au pus în evidenţă chiar factori comuni tuturor terapiilor,
considerându-se că schimbarea terapeutică se datorează:
11

12. -40% factorilor extraterapeutici (forţa Eului, motivaţia şi voinţa schimbării, evenimente
exterioare întâmplătoare) care sunt independenţi de participarea la terapie,
-15% aşteptări, efecte placebo, faptul de a şti că eşti tratat, că cineva se ocupă de problemele tale,
-15% tehnici utilizate de terapeut,
-30% factori comuni tuturor terapiilor-empatie, căldură, acceptare, încurajare etc. (apud
I.Dafinoiu,2000).
Acest lucru nu trebuie să ne ducă la concluzia că tehnicile utilizate sunt puţin importante
pentru că de ele depind în mare parte şi obţinerea celorlalţi factori, precum încrederea, atitudinea
faţă de client etc.
Sperăm că acest numar mare de şcoli, curente, paradigme să ofere un spaţiu larg de
învăţare şi perfecţionare profesională şi să nu se constituie într-un impediment în rigurozitatea de
care un terapeut trebuie să dea dovadă, pentru ca efectele practice asupra clienţilor să fie cât mai
bune.
CURS 3.Terapia ericksoniană –o terapie sistemică
a. Caracteristicele terapiei ericksoniene
Folosirea frecventă şi cu rezultate remarcabile a terapiei eriksoniene în terapia
tulburărilor psihologice ne obligă să pătrundem în intimitatea caracteristicilor terapiei
ericksoniene cel puţin din dorinţa ca demersul practic prezentat în ultimul capitol, să fie susţinut
de principiile teoretice de bază ale acestei terapii. Vom prezenta aşadar, încercând să surprindem
esenţialul, principiile acestei terapii. Ca orice demers terapeutic care îşi propune să se adreseze
problemelor psihologice de orice tip, terapia ericksonianǎ se realizează prin participarea
simbolică a tuturor membrilor familiei implicaţi în problemă.
Dacă se constată că problema are o cauzalitate în relaţiile din familie se recurge la o
terapie de familie. Precizăm că nu se poate face o terapie de familie fără participarea tuturor
membrilor ei. Chiar şi atunci când este adus un singur membru din familie “desemnat” ca având
nevoie de terapie este necesar să nu ne lăsăm înşelaţi de cerinţa clientului şi să invităm în terapie
toţi membrii care contribuie sau determină problema.
12

13. M.Erickson nu a avut o teorie unitară asupra personalităţii, el tratând fiecare pacient ca şi
când ar fi un unicat (apud I.Dafinoiu,2000). Totuşi concepţiile sale generale asupra unor aspecte
ale psihicului uman pot fi extrase din abordările sale terapeutice. Astfel el vede inconştientul, spre
deosebire de S.Freud, ca un imens rezervor de resurse, unde pacientul poate găsi de fiecare dată
resursele necesare schimbării terapeutice şi rezolvării problemelor pe care le are (apud
M.Erickson,1990). Atunci de ce ajunge pacientul la terapeut dacă are toate resursele de care are
nevoie? Răspunsul la această întrebare este dat de Erickson în termenii diferenţei între
inconştient şi conştient şi rolului fiecăreia dintre instanţe, precum şi influenţelor lor reciproce
(apud M.Erickson,1990). El exprima faptul că experienţele conştiente limitează foarte mult
resursele inconştiente. Anumite stereotipuri comportamentale, patternuri pe care indivizii le
adoptă în rezolvarea problemelor lor zilnice şi care le aduc succes se cimentează ca moduri
obişnuite de comportament. Insǎ odatǎ ajunşi într-o situaţie în care modul obişnuit de
comportament nu le mai aduce succes persoanele încearcă să facă acelaşi şi acelaşi lucru, chiar
dacă ei dispun şi de alte resurse care în acea situaţie le-ar aduce succesul. Dar resursele lor
inconştiente uneori pot fi puse în act şi relevate doar prin metode deosebite cum ar fi şi hipnoza.
În consens cu aceasta, M. Erickson vede terapia ca o modalitate de a depăşi limitele conştiente, ca
pe o extensie a ceea ce pacientul ştie deja. (J.Harley). El provoacă prin abordarea sa o disociere
între conştientul şi inconştientul persoanei, adresându-se fiecăreia în maniere de comunicare
specifice.
Aşadar pentru M.Erickson, (spre deosebire de S.Freud care considera conţinuturile
inconştientului ca necesar de adus în conştient şi este obligatoriu acel moment de “insight” pentru
ca pacientul să se vindece), este la fel de bine dacă inconştientul ramâne inconştient (apud
M.Erickson,1990). Dacă pacientul comunică în manieră inconştientă şi terapeutul poate comunica
în aceeaşi manieră. Dacă problemele sunt la nivel inconştient şi răspunsurile pot fi tot la nivel
inconştient. La Erickson, principalul aliat este inconştientul care este pus faţă în faţă cu
conştientul şi astfel terapeutul evită să intre în contradicţie sau în competiţie cu clientul său.
Terapeutul nu poate fi acuzat de manipulare din moment ce el nu dă nimic de la el, inconştientul
şi conştientul clientului sunt cele puse faţă în faţă .
Sesizăm aşadar că Erickson foloseşte o inducţie care presupune modalitaţi diferite de
adresare pentru conştient şi inconştient, autorul punând la baza proceselor de natură inconştientă
activitatea emisferei cerebrale drepte (apud I.Dafinoiu,2000).
13

14. Emisfera stângă (stare de veghe) Emisfera dreaptă (stare transă)
Nivel lingvistic Pantomimica
Nivel logico-matematic Nivel kinestezic
Nivel raţional Nivel muzical
Nivel abstract Nivel vizuospaţial
Nivel direct Nivel intuitiv
Focalizarea atenţiei Nivel perceptiv-sintetic
Efort voluntary Activitate spontană
Activitate difuză
Stare de confort
În relaţia cu pacientul Erickson se adresa la fel de uşor conştientului cât şi
inconştientului, utilizând pentru primul metafore, care sunt un mijloc de transmitere de
semnificaţii şi sunt aproape nelipsite din abordările autorului.
b. Trăsături caracteristice abordării ericksoniene
O primă trăsătură specifică se referă la caracterul indirect al abordării ericksoniene-dacă
în hipnoza tradiţională caracterul era unul directiv, care considera omul mai degrabă un robot,
terapia eriksoniană are un caracter indirect prin folosirea de metafore aşa cum a fost prezentat
anterior, prin prescripţii paradoxale, duble legături etc. (apud I.Dafinoiu,2002).
Disocierea dintre conştient şi inconştient este una din caracteristicile abordării
eriksoniene, presupunând comunicarea pe mai multe nivele şi diferenţele existente între
emisferele cerebrale, cum a fost de asemenea prezentat anterior (apud I.Dafinoiu,2002).
O altă caracteristică este utilizarea, vobindu-se chiar de principiul utilizării, care
presupune acceptarea realităţii şi grilei clientului şi folosirea lor în beneficiul terapiei. Aceasta
presupune că în construcţia transei hipnotice să fie înglobat orice comportament, orice reacţie a
subiectului sau stimulii din jur (apud M.Erickson,1990). Toţi oamenii au anumite grile interioare,
anumite sisteme de referinţă, de aceea primul pas în terapie trebuie să fie acela de a identifica şi a
traduce sistemul de referinţă al clientului. Terapia eriksoniană propune ideea că oamenii fac în
orice moment cea mai bună alegere pentru ei înşişi. Asta nu înseamnă că ei nu fac erori de logică,
ci că în cadrul sistemului de referinţă al lor, chiar şi comportamentul problematic este cea mai
bună alegere făcută la un moment dat de subiect, dar care în timp îşi pierde scopul. De aceea,
14

15. trebuie descoperit care este beneficiul simptomului. Erickson a dezvoltat o atitudine empatică faţă
de client şi respectul pentru orice mesaj care vine de la client. Asta înseamnă existenţa unei
rezonanţe între terapeut şi clientul său pe toate palierele şi mai ales în mod inconştient: tonul
vocii, gesturile, mimica, ritmul respirator etc. Acest aspect l-a determinat pe Erickson să
folosească foarte mult comunicarea ideodinamică, atât în timpul transei cât şi în afara ei, şi în
toate momentele transei, aşa cum va fi prezentată ulterior (apud M.Erickson,1990).
Resursele necesare schimbării se află în interiorul clientului, terapeutul nu face altceva
decât să însoţească clientul şi să -l ghideze în direcţia accesului la aceste resurse. Clientul trebuie
întâlnit pe teren propriu, nu trebuie să i se nege atitudinile, părerile, ideile, ci terapeutul să-şi
însuşească sistemul se referinţă al pacientului şi să modeleze comportamentul acestuia din
interior (apud M.Erickson,1990).
Erickson condidera că o persoană nu poate să nu comunice. Chiar şi noncomunicarea
este o comunicare. Este o comunicare la nivel nonverbal, pe care terapeutul trebuie să o
recepteze şi să o utilizeze. Nu este nevoie ca să existe o conştientizare a noilor comportamente
sau a cauzelor, iar inconştienul poate rămâne inconştient (apud M.Erickson,1990).
M. Erickson foloseşte comunicarea non-verbală şi inconştientă şi în toate fazele transei
hipnotice una din modalităţile de comunicare este cea prin semnalizare ideodinamică. Este o
comunicare reală şi autentică şi permite folosirea tuturor principiilor prezentate anterior. De
asemenea, unul din fenomenele cele mai întâlnite în transa hipnotică şi după care pacienţii cred că
au fost în transă sunt fenomenele ideomotorii (apud M.Erickson,1990). Vom prezenta în
continuare câteva elemente de hipnoză clinică ericksoniană şi de comunicare ideodinamică pentru
o mai bună înţelegere a acestor fenomene specifice transei hipnotice.
CURS 4 Hipnoza de tip ericksonian
Aspecte introductive
Deşi termenul de hipnoza este un termen relativ nou,de doar o suta şi cincizeci de ani,
conceptul vehiculează numeroase credinţe, aşteptări, dintre cele mai diverse. Pe de o parte, aceste
credinţe au un conţinut pozitiv şi se concentrează în jurul unor imagini, aşteptări pozitive,
asociind hipnoza cu stări transcedentale, indivizii considerând că prin hipnoză îşi pot depăşi
limitele pe care ei le cunosc şi pot accede la noi informaţii, trăiri uitate sau trăite chiar în alte
vieţi şi aceste lucruri îi atrag, îi incită , iar pe de altă parte, există o serie de concepţii cu
15

16. încărcătură negativă, care asociază hipnoza cu manipularea, deposedarea de voinţă proprie şi
intrarea sub influenţa şi puterea hipnotizatorului, fapt care creează frică şi neacceptare a unei
astfel de experienţe. Dar, aşa cum putem observa, oricare din aceste atitudini, fie de negare şi
retragere, fie de supraaşteptări, a creeat un adevarat mit al hipnozei. Aceste atitudini au fost
întreţinute parţial şi de unii hipnotizatori, care îşi atribuiau puteri speciale, deosebite, magice
,asigurând pacienţii că vor putea trăi experienţe din alte vieţi, că vor putea vedea cu partea
posterioară a capului şi multe altele. Unii din ei erau probabil vrăjiţi ei înşişi de posibilitatea de a
poseda astfel de calităţi.
În situaţiile de boală în care pacientului medicina şi adevărul ştiinţific îi oferă doar
certitudini de multe ori potrivnice, hipnoza ofera pacientului speranţe, mister şi antrenează
credinţe pozitive legate de vindecare.
Primele abordări ştiinţifice ale hipnozei au propus o teorie care vedea hipnoza ca stare
modificată de constiinţă. Caracteristic acestei stări ar fi modificările mnezice şi senzoriale,
creşterea sugestibilităţii, catalepsie, anestezie etc.
Cealaltă teorie asupra hipnozei afirmǎ cǎ transa este o realitate psihologică construită.
Această teorie are în vedere faptul că atitudinile, expectanţele pacientului creează un anumit
cadru. Se iau în considerare conceptele de credinţă, expectanţă, atenţie, concentrare. Pacientul îşi
însuşeşte un anumit comportament şi un anumit rol, văzîndu-se pe sine ca hipnotizat şi atribuie
terapeutului rolul de hipnotizator. De aceea, este foarte importantă câştigarea încrederii clientului,
investiţia pe care clientul o face în hipnotizator, în puterea lui de a induce o transă, dar şi în
puterea pacientului de a creea o transă şi a se comporta ca un subiect hipnotizat. Acest lucru nu
semnifică faptul că trăirile din timpul transei nu sunt autentice şi veritabile ci că ele nu ar putea fi
trăite în absenţa încrederii şi credinţei pacientului. Aceste lucruri îi fac pe anumiţi autori să
considere că hipnoza nu ar exista de fapt, deoarece ceea ce trăieşte pacientul nu sunt lucruri total
străine de ceea ce trăieşte el şi în alte situaţii, ca de exemplu, atunci când citeşte o carte şi este
foarte concentrat sau atunci când este între somn şi veghe şi anumite lucruri pot fi distorsionate.
Totuşi hipnoza este o relaţie specială care se creează între pacient şi terapeut, în care se exercită
anumite roluri, se pun în act anumite credinţe, aşteptări, mituri şi care poate fi folosită în mod
sistematic şi voluntar în atingerea unor obiective terapeutice.
M.Erickson este promotorul a ceea ce se numeşte noua hipnoză. El vede hipnoza ca
nefiind altceva decât un cadru de referinţă ce permite realizarea unor atitudini, aşteptări, credinţe.
Dacă hipnoza clasică, ortodoxă, este una de tip directiv, care impune pacientului anumite idei,
comportamente, care foloseşte sugestii directe, noua hipnoză nu face altceva decât să creeze un
cadru propice de manifestare a subiectului. Ea foloseşte în construcţia sa tot ceea ce oferă
16

17. pacientul, utilizează credinţele, aşteptările, mişcările şi reacţiile pacientului. În cadrul noii
hipnoze nu se mai vorbeşte de subiecţi rezistenţi pe care terapeutul încearcă să-i modeleze ci toate
reacţiile subiecţilor sunt văzute ca feed-back şi utilizate. Dar aceste principii vor fi prezentate în
continuare mai detaliat.
Tehnici inovatoare în terapia ericksoniană privind rezistenţa
Erickson dezvoltă pe de o parte tehnici de evitare a rezistenţei şi pe de altă parte o
foloseşte în demersurile sale terapeutice.
Dublele legături sunt o manieră originală şi inedită de evitare a rezistenţei subiectului,
care îl pun pe acesta în situaţia unei alegeri iluzorii. I se oferă de către terapeut două alternative
care conţin de fapt ambele ideea la care terapeutul doreşte să ajungă; de exemplu "Vrei să intri în
transă şezând sau culcat?". Pacientul indiferent de alegerea sa răspunde sugestiei implicite a
terapeutului, aceea de a intra în transă.
În tehnica dublei legături se pot pune în conflict diferite paliere ale psihicului individului,
conştient-inconştient şi sunt puse în antiteză dorinţe diferite ale lor. "În timp ce mintea ta
conştientă doreşte să asculte şi să vadă tot ceea ce se întâmplă în jur, mintea ta incoştientă are şi
ea dorinţa ei, aceea de a închide ochii şi a se odihni.".
Pe de altă parte în terapia ericksoniană este folosită rezistenţa pacientului. Aceste tehnici
includ:
-acceptarea şi valorificarea comportamentului manifest,
-folosirea realităţii interne a pacientului,
-folosirea afectelor negative şi a confuziei,
-folosirea simptomului,
-folosirea rezistenţei.
Pacientului i se acceptă realitatea lui interioară, i se permite în transă să gândească ceea
ce gândeşte, să simtă ceea ce simte şi sugestiile iau forme speciale în funcţie de pacient. Folosirea
dezorientării şi confuziei, îndoielii, explorează ambivalenţa în care se află pacientul rezistent.
Chiar prezenţa unui subiect rezistent într-un cabinet de terapie este un nonsens comportamental.
Aceste comportamente de a folosi tot ceea ce oferă pacientul poate fi concis în principiul
utilizării. Acesta presupune mai multe activităţi: ratificarea, care presupune responsabilizarea
pacientului cu privire la transa hipnotică, atribuirea prin care pacientului i se oferǎ înţelesuri
adiţionale pentru unele comportamente mai generale. "Şi acum dai din cap în mod diferit, pentru
că inconştientul tău are propriul mod de a fi de acord". De asemenea, utilizarea presupune
17

18. încorporarea lucrurilor din situaţia existentă, de exemplu deschiderea întâmplătoare a unei uşi
poate fi încorporată în transa hipnotică, "Poţi deschide în mod constructiv noi uşi capacităţii
minţii tale interioare de a se perfecţiona".
De asemenea, terapeutul poate dezvolta orice comportament pe care pacientul îl are. Dacă
pacientul se mişcă pe scaun terapeutul îi poate spune "Cu cât corpul tău se va mişca cu atât el îşi
va găsi o poziţie comodă iar inconştientul tău va cunoaşte noi şi noi niveluri de relaxare".
Între manifestările specifice hipnozei pot fi menţionate disocierea, fenomenele
ideodinamice, modificările mnezice, distorsiunea timpului, regresia şi progresia de vârstă,
halucinaţiile, catalepsia.
Elementul esenţial al transei hipnotice îl reprezintă disocierea între diferite paliere ale
psihicului, inconştientul fiind implicat într-o căutare transderivaţională. Asupra fenomenelor
ideodinamice ne-am oprit anterior şi am detaliat câteva aspecte. Între modificările mnezice,
considerate ca fiind unele din fenomenele cele mai specifice transei, amnezia este fenomenul cel
mai frecvent şi care constă în uitarea cel puţin pentru o bucată de timp a experienţelor trăite.
Pentru că pacienţii consideră că au trăit o transă profundă dacă uită unele lucruri terapeutul
poate provoca intenţionat amnezia fie prin confuzie fie prin dezorientare. În ce priveşte
distorsiunea timpului acesta poate să se dilate pentru pacient sau să se contracte astfel încât
timpul să pară a fi fie mult mai lung, fie mult mai scurt. Este des utilizat acest lucru în terapia
durerii.
Pentru mulţi autori ai secolului trecut transa era asociată cu regresia sau progresia de
vârstă. Aceste fenomene sunt utilizate pentru a modifica starea afectivă a pacientului asociată
unui eveniment din trecut sau pentru a construi un viitor în care simptomul să nu mai existe sau
să fie modificat. De asemenea, pacientul poate fi regresat sau progresat în anumite momente în
care a avut succes şi ancorat în resurse. În progresia de vârstă pot fi predicţii ce se autoîmplinesc.
Ca tehnici pot fi folosite dezorientarea temporală, inducerea unui proces disociativ sau însuşi
terapeutul poate să-şi însuşească un rol din trecutul pacientului. Este foarte utilizată această
regresie sau progresie în întărirea Eului, fie prin actualizarea unor trăiri benefice, în care pacientul
a avut succes, fie prin modificarea trăirilor negative asociate cu unele evenimente trăite atunci ca
traumatizante.
Concluzii
18

19. Terapia şi hipnoza de tip ericksonian vin cu o imagine schimbatǎ şi inovatoare asupra
demersului terapeutic, în care fiecare pacient este văzut ca un unicat care nu trebuie să fie
încadrat în unele etichete stricte şi limitative. Aceasta oferă libertate de manifestare individului şi
îl consideră pe acesta principalul agent al schimbării. Se trece de la o hipnoză directivă la una non
directivă şi creativă, care răstoarnă imaginea freudiană asupra inconştientului ca sursă de
conflicte într-o imagine a inconştientului ca mare rezervor de resurse şi potenţialităţi care prin
hipnoză pot fi folosite şi descoperite.
Comunicarea idiodinamică în terapia ericksoniană
a.Recunoaşterea semnalizării idiomotorii spontane
În viaţa de toate zilele se observă o multitudine de comportamente nonverbale care
acompaniază orice conversaţie. Vasta literatură din jurul conceptului de "limbaj corporal" a fost
reactualizată de puţini ani deşi se poate spune că a început ştiinţific odată cu lucrarea lui Darwin
"Expresiile emoţionale la om şi animale". Hipnoterapeuţii pot studia această literatură pentru a
învăţa mai multe despre diferitele sisteme de semnalizare importante în relaţionarea cu pacienţii.
Comunicarea non verbală devine în terapie principala cale de comunicare cu pacientul. Toate
formele de limbaj corporal pot fi înţelese prin sistemele de semnalizare ideomotorie, care sunt tot
atâtea surse de informaţii despre pacient. Unele din formele de comunicare idiomotorie din viaţa
cotidiană pot fi folosite cu succes în terapie.
În viaţa de zi cu zi înclinările şi clătinările din cap sunt adesea prezente în comunicarea
verbală. Ele susţin sau contrazic mesajul verbal în mod inconştient. De asemenea, ele pot fi
prezente şi în lipsa comunicării verbale. De exemplu: soţia observă că soţul său clatină sau
apleacă capul într-o conversaţie imaginară în aceeaşi manieră în care a făcut-o şi în conversaţia
lor de dimineaţă. Un vânzător, urmărind mişcările capului clientului poate să-şi dea seama de
opiniile acestuia şi să-şi adapteze comportamentul, să continue în aceeaşi manieră, cu acelaşi
produs, atunci când clientul dă din cap uşor în semn de "da" sau să-i prezinte o alternativă la
produs când înclină capul în sens de "nu". La şcoală, în clasele mici, mişcările elevilor implică
mişcări ale feţei şi corpului lor, în sens de "da" sau "nu" atunci când doresc să răspundă sau nu
sau când înţeleg sau nu. Mai târziu, înaintând în vârstă, mişcările devin din ce în ce mai discrete,
uşoare, semn că ele se automatizează şi devin inconştiente.(apud I.Dafinoiu,2002)
Atunci când sunt gata să vorbească, oamenii îşi ridică capul, îşi umezesc buzele, îşi
înclină corpul în faţă, îşi focalizează privirea. În viaţă recunoaştem spontan, uneori inconştient,
19

20. semnalizările corporale şi ne modelăm răspunsurile în funcţie de ele. Pentru terapie însă trebuie
să învăţăm iniţial conştient să recunoaştem semnele inconştiente ale pacienţilor şi să le
transmitem mesaje de acelaşi tip. (apud M.Erickson,1990)
Trebuie observat că mişcările oamenilor sunt orientate în direcţia în care doresc să se
întâmple lucrurile, chiar dacă nu există nici o speranţă să se întâmple aşa. De exemplu, pasagerul
din dreapta, şofer şi el, apasă cu piciorul în podea atunci când sesizează un pericol, încercând să
frâneze şi să oprească maşina, deşi ştie conştient că nu are cum să frâneze prin acţiunea sa .
În terapie şi în mod special în hipnoză, pentru ca mişcările de răspuns să fie reale,
inconştiente, pacientul trebuie să fie disociat prin transa hipnotică.(apud I.Dafinoiu,2002)
Putem spune că în viaţa de zi cu zi mişcările corporale însoţesc obligatoriu şi în mod
spontan toate mesajele pe care dorim să le transmitem în mod convergent sau divergent, uneori
transmiţând şi lucruri pe care conştient nu am dori să le transmitem, nefiind conştienţi nici măcar
că le-am comunicat şi acest lucru este important de urmărit în timpul terapiei.
b. Tipuri de răspunsuri idiodinamice
În mod firesc, în viaţa zilnică toţi oamenii folosesc un mod de comunicare specific, diferit
de cel verbal, pe care îl denumim "limbajul corporal". El pune în evidenţă foarte sugestiv
existenţa a două nivele ale fiinţei umane: conştient-inconştient. În timp ce partea conştientă
menţine aproape în permanenţă un control asupra faptelor exterioare care necesită un efort
raţional de prelucrare, partea inconştientă exprimă prin manifestări motorii propriile idei.
Exprimarea motorie inconştientă poate fi în acord sau nu cu ceea ce în mod conştient susţinem
sau exprimăm. De aceea, spunem că pentru a afla adevăratele idei, sentimente, ale unei persoane
este mai uşor să-i urmărim acest limbaj non verbal decât comunicarea logică, raţională, verbală.
Şi acest lucru este atât mai valabil cu cât se urmăresc părţile corpului care sunt mai puţin
controlate: picioarele, mâinile, vis a vis de limbajul feţei care poate fi controlat într-o oarecare
măsură. Aceste manifestări motorii inconştiente au de obicei o intensitate slabă, abia sesizabilă.
(apud M.Erickson,1981)
Fenomenele idiodinamice pot fi clasificate în: (apud Dafinoiu,2002)
-răspunsuri idiomotorii,
-răspunsuri idiosenzoriale,
-răspunsuri idioafective,
-răspunsuri idiocognitive.
20

21. Aceste tipuri de răspunsuri pot fi folosite în raport cu hipnoza fie pentru a induce transa,
fie ca aprofundare a transei, fie ca o mărire a sugestibilităţii sau ca o comunicare directă cu
inconştientul persoanei hipnotizate.
În raport cu creşterea sugestibilităţii este clasic "testul pendulului". Rezultatele acestui
"test", explicate prin fenomenul idiomotricităţii, transformarea ideii în act, cresc pe de o parte
sugestibilitatea persoanei, iar pe de altă parte informează terapeutul cu privire la gradul de
sugestibilitate al pacientului.
În inducerea transei poate fi folosit răspunsul idiodinamic fie al apropierii mâinilor sub
acţiunea ideii de câmp magnetic între palme, fie ca levitaţie a braţului etc.(apud I.Dafinoiu,2002)
În aprofundarea transei pot fi folosite în special răspunsuri idiosenzoriale, cum ar fi
senzaţiile de greutate, căldură sau răspunsuri idioafective: amintiri, speranţe, vise etc. (apud
I.Dafinoiu,2002).
Uneori hipnoterapeutul poate folosi tehnica chestionării cu răspunsuri idiomotorii pentru
o comunicare directă cu inconştientul. Această comunicare directă poate fi prin răspunsuri de tip
"da" sau "nu" care pot fi exprimate convenţional prin mişcări ale degetelor, capului sau chiar a
unui pendul aflat între degete. Aceste semnalizări idiomotorii trebuie să fie cât se poate de simple
pentru a nu avea nevoie de o prelucrare conştientă, raţională, care să facă pacientul să iasă din
transă. Pacientului i se poate spune să semnalizeze "da " cu degetul arătător de la mâna dreaptă şi
"nu" cu degetul arătător de la mâna stângă. În acest caz este preferabil ca pacientul să fie atins pe
degete pentru identificarea lor uşoară sau i se poate spune să semnalizeze doar "da" prin ridicarea
degetului arătător, iar "nu" fiind arătat prin lipsa ridicării.
Alteori, acest tip de răspunsuri idiodinamice sunt folosite şi ca manifestări post-hipnotice.
Lui M.Erickson nu-i scăpau nici cele mai mici mişcări involuntare ale mimicii corporale ale
pacienţilor, nici indiciile minimale ale schimbărilor fiziologice (tonusul muscular, pulsul,
frecvenţa respiraţiei sau ale mişcărilor idiomotrice ale capului, privirii, membre), informaţii pe
care el nu le obţinea niciodată prin interviuri prelungite şi conştientizate de către pacient, dar pe
care le folosea apoi în intervenţiile sale de comunicare directă cu inconştientul.(apud
D.Gogleaza,2002)
Cel mai frecvent el exprima verbal ceea ce pacientul exprima nonverbal aprofundând
astfel transa sau oferindu-i aspectul de veridicitate. Terapeutul nu are cum să vină în dezacord cu
pacientul său când nu face altceva decât să exprime ceea ce pacientul tocmai a comunicat.
De exemplu:"când suntem obosiţi ochii noştri încep să clipească lent şi uneori se închid fără ca
noi să ne dăm seama", în cazul în care pacientul tocmai a început să clipească privind un punct
21

22. fix. În acest mod , M.Erickson nu are pretenţia de la clientul său să înveţe vreun tip de limbaj
specific terapiei pentru că M.Erickson se străduia să înveţe el limbajul pacientului său, urmărind
exprimarea inconştientă.(apud I.Holdevici,1998)
Un alt aspect al manifestărilor idiodinamice este acela că terapeutul le foloseşte şi el
pentru a comunica cu pacientul. Dacă pacientul îi comunică terapeutului în acest mod şi la nivel
inconştient şi terapeutul poate răspunde tot în acest nivel. Este aşa numita comunicare pe două
niveluri. Terapeutul poate comunica şi el prin diferite mişcări minimale ale corpului, capului,
reducând astfel rezistenţa pacientului şi provocând schimbarea. Este ceea ce se numeşte
sincronizare şi desincronizare. Terapeutul "vorbeşte acelaşi limbaj cu pacientul său,
sincronizându-se şi apoi desincronizându-se, aşteptând sincronizarea pacientului cu el."(apud
I.Dafinoiu,2002)
De asemenea, aspectele idiomotorii pot fi folosite şi pentru a produce duble legături. De
exemplu: "Dacă se va ridica mâna dreaptă înseamnă că inconştientul dumneavostră este pregătit
să intre în transă. Dacă însă se ridică mâna stângă atunci inconştientul nu este pregătit."(ambele
alternative presupun aspecte de transă spontane, adică activităţi idiomotorii care preced orice
fenomen hipnotic).(apud M.Erickson,1976)
c. Comunicarea la nivele multiple
Precizam că o comunicare poate fi pe mai multe niveluri, conştient-inconştient, folosind
manifestări idiodinamice. În terapia ericksoniană precum şi în hipnoza de acest tip, este folosită
adesea confuzia. Ea poate fi provocată folosind şi mişcări motorii. De exemplu: poate fi
provocată confuzia cerând pacientului să răspundă idiomotor dând din cap în sens de "da" dacă
răspunsul la sugestia terapeutului este negativă şi în sens de "nu" în caz contrar. Asfel se poate
produce o nonconcordanţă între idee şi exprimare, dezorientând pacientul, care va aprofunda
transa. Pentru a fi în mod adevărat aceste manifestări inconştiente şi involuntare pacientul trebuie
să fie în transă sau distras în vreun fel pentru a nu avea posibilitatea să-şi observe propriile
mişcări. Pacientul nici nu-şi aduce aminte uneori la ieşirea din transă de faptul că a făcut unele
mişcări. Acest lucru demonstrează că pacientul nu a fost conştient când a facut acele mişcări şi că
nu ştie de ele.
M.Erickson prefera să observe înclinările sau clătinările din cap ale pacienţilor săi decât
să le urmărească limbajul verbal. Este surprinzător cât de des pacienţii înclină sau clatină capul
în sens opus, contrazicând mesajul pe care îl transmit în mod verbal. Frecvent, înclinările sau
clătinările din cap sunt atât de uşoare şi greu sesizabile, dar persistente, ceea ce arată un nivel
22

23. inconştient de comunicare. Atunci când mişcările devin largi şi rapide este evident că se află la un
nivel conştient şi vor să fie în acord cu comunicarea verbală.
Aceste răspunsuri idiomotorii pot apărea în diferite părţi ale corpului: mişcări ale capului,
ale ochilor(clipit), ale mâinilor şi degetelor, schimbări ale poziţiei generale ale corpului, mişcări
ale picioarelor, umezirea buzelor, mişcări ale muşchilor mimicii (încordări, cute, destinderi etc.).
(apud M.Erickson,1981)
d. Importanţa comunicării idiomotorii
Desigur că se pune problema de ce este atât de importantă acest fel de comunicare în
hipnoză. De ce nu poate terapeutul să comunice cu pacientul doar în mod verbal?
În primul rând comunicarea inconştientă este mai autentică, mai reală, nefiind influenţată
de rezistenţele pacienţilor. De asemenea, este important să ştim în ce fază este pacientul în
fiecare moment. Ritmul său respirator, semnalizările nonverbale ne informează despre starea de
relaxare şi disociere a pacientului fără ca acesta să depună vreun efort să facă acest lucru, care l-
ar scoate din această stare.
De asemenea, mulţi pacienţi sunt reticienţi la a vorbi în transă, iar atunci când o fac au o
schemă, un pattern după care se conduc. Subiecţii spun că este mult mai comod în transă să
mişte un deget sau să încline capul decât să vorbească. Mulţi sunt surprinşi să constate că fac
mişcări în mod automat pe care nu şi le-au propus să le facă. Acest lucru le creşte încrederea în
terapie. De asemenea, pacienţii experimentează în mod idiodinamic-ideosenzorial diferite
senzaţii. Ei simt căldură, greutate, plutire sau alte senzaţii în diferite segmente ale corpului care
vor semnaliza. Acest lucru le creşte impresia de veridicitate a transei. Terapeutul va cunoaşte
indicii după care un pacient "arată" că este în transă: imobilitatea corpului, relaxarea muşchilor
faciali, încetinirea respiraţiei, a reflexelor de clipire şi înghiţire. Este deci o comunicare autentică
pe care pacientul nu o poate controla şi care îi oferă terapeutului informaţii utile. Aceste
manifestări idiosenzoriale pot apărea în orice parte a corpului, sub diferite forme, sunt trăite
specific, unic de fiecare persoană în parte. Ele sunt cel mai adesea primele semnale inconştiente.
Totodată, persoana hipnotizată, care simte acele schimbări nu poate să spună, să nege că nu se
întâmplă ceva important din moment ce acele lucruri nu le-a mai simţit până atunci, înainte de
transă. Ele dau credinţa pacientului că a fost în transă şi îl pregatesc pentru o transă viitoare.(apud
M.Erickson, 1990).
Vom oferi exemple de astfel de sugestii care exprimă manifestări ideosenzoriale: "Sunt
persoane care trăiesc starea de relaxare ca o senzaţie de greutate..., altele ca o senzaţie de
23

24. amorţeală uşoară şi plutire..., altele ca şi cum sunt cuprinse de o senzaţie plăcută de căldură care
difuzează în tot corpul. Descoperă felul în care corpul tău trăieşte senzaţia de relaxare"
(I.Dafinoiu, 2002 p.139).
Tot în cadrul răspunsurilor ideodinamice se încadrează şi răspunsurile ideoafective. Ele
sunt foarte importante în transa hipnotică, schimbarea terapeutică fiind în special o schimbare
afectivă. De aceea, ceea ce simte pacientul în transă va fi o bază pentru schimbare.
În orice transă hipnotică pacientul realizează asociaţii de trăiri afective îmbinând amintiri,
speranţe, emoţii negative sau pozitive (plăcere, bucurie sau teamă, culpabilitate etc.). În primul
rând, aceste răspunsuri ideoafective reflectă experienţa internă a pacientului, acolo unde
terapeutul trebuie să acţioneze pentru a produce schimbarea şi totodată experienţele din timpul
transei hipnotice vor sta din punct de vedere afectiv la baza schimbării terapeutice viitoare,
propuse de pacient.
Dacă am precizat câteva noţiuni generale despre folosirea răspunsurilor ideomotorii în
diferite modalităţi în hipnoză, vom evalua, mai amănunţit în cele ce urmează folosirea acestora.
e. Utilizarea semnalizării ideomotorii
• Inducerea transei
În inducerea transei este important ca psihoterapeutul să recunoască şi să valorifice
semnalizările pacientului care indică dezvoltarea transei: corp imobil, relaxarea muşchilor feţei,
fixarea atenţiei, reducerea pulsului şi a ritmului respirator, reducerea clipitului şi a înghiţitului.
( apud M.Erickson,1976)
Terapeutul poate verbaliza aceste mesaje pentru a induce convingerea pacientului că se
poartă ca un om hipnotizat, fapt care va facilita transa. Pentru a chestiona pacientul cu privire la
trăirile sale i se poate cere să semnalizeze prin ridicarea unui deget. Se poate întâmpla ca în mod
inconştient şi curios mişcarea să apară într-un alt segment al corpului. În acest caz terapeutul
trebuie să verbalizeze această semnalizare. Terapeutul trebuie să permită manifestarea automată,
inconştientă, a pacientului său, permiţându-i acestuia orice manifestare, de orice tip.
Subiecţii pot raporta apoi o multitudine de experienţe spontane, clasificate ca fenomene
ale stării hipnotice: amnezia, anestezia, regresia, distorsiunea timpului, frânturi de vis, percepţia
senzorială modificată, având forme diferite de intensitate.
• Adăncirea transei
24

25. Cu subiecţii care sunt receptivi şi pregătiţi potrivit pentu a explora transa cu toate
manifestările sale, este un pas scurt între semnalizarea ideomotorie şi adâncirea transei.
Terapeutul întreabă simplu dacă subiectul ar dori să adâncească transa, trăind o stare confortabilă
de relaxare sau absorbţie interioară. Dacă se obţine un răspuns pozitiv prin semnalizare
ideomotorie, terapeutul spune pacientului să continuie să adâncească transa până când
inconştientul său ajunge la o stare de confort satisfacătoare şi să semnalizeze acest lucru în
aceeaşi manieră. Terapeutul poate utiliza orice modalitate de adâncire a transei, levitaţia braţului,
închiderea ochilor, greutate sau căldură şi poate folosi semnalizarea ideomotrică pentru a urmări
efectele acţiunilor sale. Folosind "mişcarea mâinilor", inconştientul pacienţilor este pus să joace
un rol important în determinarea transei, semnalizând când trăieşte experienţa.
Diferitele sugestii pe care terapeutul le poate folosi pot lua forma unor negaţii "Nu lăsaţi
degetul arătător al mâinii drepte să se mişte încă", (apud I.Dafinoiu, 2002, pg.90) sau al unor
truisme "Degetele noastre se mişcă ori de câte ori doresc să facă un lucru", (apud I.Dafinoiu,
2002, pg.91) a unor duble legături "Nu ştiu dacă mişcarea degetului mâinii drepte va veni imediat
după ce veţi închide ochii sau mai târziu", a unor sugestii directe "Degetul mâinii drepte va
începe să se mişte atunci când veţi atinge o stare confortabilă" etc. (apud I.Dafinoiu, 2002,
pg,93).
Orice răspuns al subiectului poate fi transformat într-un răspuns rezultat din transa
hipnotică. Dacă pacientul nu mişcă segmentul de corp indicat iniţial, nu apare nici o altă mişcare
într-un alt segment al corpului indicat ulterior, atunci, non răspunsul său poate fi convertit în
manifestare a catalepsiei, care este specifică transei. "Sunt persoane care în transă nu mai pot să-şi
mişte deloc corpul. Cât timp puteţi menţine rigid corpul, fără să apară nici o mişcare? Străduiţi-
vă să menţineţi corpul cât mai imobil şi rigid pentru că nu ştiu dacă ştiţi sau aţi observat, dar în
transa hipnotică pot apărea uneori manifestări paradoxale, răspunsurile pot fi total opuse cu ceea
ce pacientului i se cere să facă şi corpul devine complet imobil, pentru o perioadă mai scurtă sau
mai lungă, sau o parte a corpului devine imobilă, în timp ce se poate mişca o alta, căreia nici nu-i
cerem să se mişte. Descoperiţi cum trăiţi dumneavoastră această transă." (apud M.Erickson,
1990, pg.102).
Terapeutul poate continua sugerând pacientului că inconştientul său continuă să lucreze
pentru el, în problema pe care o are, în timp ce corpul său rămâne imobil, exact ca într-un somn
sau într-o stare adâncă de concentrare.
Prin folosirea fenomenelor ideomotrice se poate face diferenţa între antagonismul care
există între conştient şi inconştient. "În timp ce mâinile tale vor continua să se mişte încet, uşor,
25

26. împreună, vor indica că inconştientul te va adânci mai mult, şi mai mult, într-o transă din ce în ce
mai profundă. Poate te vei întreba ce se întâmplă dacă vei încerca să te opui acestei mişcări? Este
posibil ca mintea ta conştientă să se opună forţei inconştientului tău? Cu cât vei încerca mai mult
acest lucru, este posibil ca mişcările să devină din ce în ce mai vizibile." (apud M.Erickson,
1990, pg.98).
Acest lucru poate oferi pacientului ocazia să observe existenţa a două părţi din el, una
conştientă şi una inconştientă, dar oferă şi terapeutului posibilitatea de a cunoaşte subiectul.
Dacă subiectul nu întrerupe mişcările mâinilor, dar apare un zâmbet, o grimasă a feţei,
înseamnă că este atât de posedat de mişcarea ideomotorie încât nu i se poate opune. Un astfel de
pacient este un pacient talentat care va răspunde bine la sugestiile hipnotice şi va trăi experienţele
transei. Dacă subiectul continuă mişcarea mâinilor, dar fără nici o expresie a feţei, înseamnă că nu
este dispus să facă nici un efort, că este mai degrabă o persoană pasivă, căruia va trebui să i se
administreze sugestii mai directe, care să-l pună pe el în poziţia de pasivitate şi care nu îi cer
efort. Este mai degrabă tipul de pacient care răspunde la o hipnoză mai clasică şi mai directivă.
Dacă subiectul face eforturi să oprească mişcarea, care încetineşte, terapeutul trebuie să
folosească sugestii indirecte care să nu pună subiectul în situaţia de a răspunde prin opoziţie şi
rezistenţă.
Folosirea adaptată a sugestiilor va garanta succesul transei, fiind determinată de tipul de
pacient, care poate fi cunoscut şi prin folosirea semnalizării ideomotorii.
• Măsurarea adâncimii transei prin semnalizare ideomotorie.
Conceptul de adâncime a transei este un concept controversat în istoria hipnozei. Teoria
modernă asupra hipnozei defineşte adâncimea transei ca o stare de concentrare sau absorbţie în
asocierea relevantă a proceselor mentale pe care subiectul le poate experimenta. Adâncimea
trebuie înţeleasă ca o manieră particulară de răspuns şi nu ca o manieră generală de a experimenta
fenomenele transei. Fenomenul specific adâncimii transei nu constă în senzaţiile fizice, de
relaxare, greutate, căldură, ci în special în disocierea conştient inconştient.
S-a încercat realizarea şi folosirea unei scale de a "măsura" adâncimea transei, de
semnalizare de către subiect a stării sale prin răspunsuri ideomotorii. Erickson a sugerat că
degetele mâinii pot semnaliza terapeutului starea de adâncime a transei la care se află pacientul,
prin mişcări ale acestora. Ei au folosit termenul impersonal de "degete" pentru că folosirea
denumirilor de "deget mic, inelar, mijlociu, arătător" ar presupune o prelucrare conştientă prea
mare. Pacienţii pot folosi orice mâna pentru a semnaliza ideomotor.
26

27. Concret, pentru a indica adâncimea transei pacienţii au următoarea schemă:
- primul deget -exprimă adâncimea transei între 0-25% care implică relaxare, confort, fenomene
ideosenzoriale şi semnalizarea ideomotrică este posibilă;
- al doilea deget -între 25-50%-exprimă o stare de introspecţie interioară, sentimente, amintiri,
dorinţe, vise, culori, imagini. Fenomenele transei sunt experimentate uşor, automat, fără efort,
atunci când terapeutul sugerează, de exemplu , levitaţia braţului, căldură, greutate, percepţie
senzorială schimbată;
- al treilea deget-între 50-75%-atunci când subiectul are toţi indicatorii unei transe hipnotice,
trăiri care sunt capabile să exploreze transa, regresii, amnezii parţiale sau totale. Subiecţii sunt de
obicei entuziasmaţi de trăirile pe care le-au avut, spunând că au trăit sentimente unice, spontane,
că transa lor a fost mai adâncă decât până atunci. Ei acordă un sens adânc trăirilor de automatism
şi disociere;
- al patrulea deget -75-100%-atunci când pacientul raportează pierderea prizei de conştiinţă, a
timpului, a orientării spaţiale. Specifică este deci disocierea, cu unele momente de vis, de aţipire,
şi de revenire, adesea însoţite de amnezie. Ei raportează că nu-şi amintesc că au auzit cuvintele
terapeutului deşi au urmat sugestiile acestuia. Nu pot repovesti multe din trăirile lor. Uneori
durează până la 30 de minute până îşi recapată de tot orientarea.
Acest model poate fi folosit şi pentru adâncirea transei considerându-se că primul deget e
cel mai mic, care semnalizează o transă de 0-25% şi aşa mai departe până la degetul arătător, al
patrulea, ce exprimă o transă adâncă, de 75-100%, având în vedere faptul că degetul arătător este
cel mai uşor de mişcat, accentuând prin mişcarea sa, impresia şi credinţa în adâncimea transei.
f. Concluzii
Utilizarea clinică a semnalizării ideomotorii presupune cunoaşterea amănunţită a
aspectelor motorii ale omului, a automatismelor sale.
Răspunsurile ideomotorii şi ideosenzoriale sunt automatisme care exprimă trăirea
disocierii conştient-inconştient specifică transei hipnotice. Aceste manifestări exprimă în mod
spontan, natural şi real trăirile pacientului şi pot fi utilizate, sub diferite forme, în diferite etape
ale transei, în inducerea ei, în adâncirea ei, în sugestii post hipnotice. Aceste manifestări trebuie
cunoscute, iar terapeuţii cu experienţă se folosesc cu succes de ele, obţinând rezultate utile.
27

28. Comunicarea ideomotorie, folosită atât de pacient cât şi de terapeut, este o comunicare
care poate însoţi exprimarea şi comunicarea verbală sau poate fi folosită separat, în atingerea
scopurilor terapiei.
CURS 6 Metafora terapeutică- un mod de intervenţie specific terapiei ericksoniene
a. Metafora în contextul social actual
Metafora poate fi definită ca o figură de stil care presupune o comparaţie implicită între
două elemente care nu sunt asemănătoare, cel puţin la prima vedere.
Metafora sub diverse forme, poveşti, basme, parabole biblice, fabule, a fost folosită încă
din cele mai vechi timpuri ca o modalitate de a transmite anumite înţelesuri, valori, atitudini, fără
a provoca la ascultător posibilitatea de a riposta prin rezistenţă sau afectându-i imaginea de sine
în vreun fel.
În toate cărţile sfinte, fie cele creştine, budiste, musulmane, toate valorile, credinţele sunt
transmise în formă metaforică, o formă care se adresează direct inconştientului şi care nu depinde
de factori de timp, spaţiu, contexte sociale. Ele transced toţi aceşti factori care se modifică,
păstrând în interiorul lor aspectele permanente, valabile indiferent de evoluţia socială.
Metafora are un caracter intuitiv şi iraţional care este în contrast cu modelele pe care le
propune şi le valorifică societatea actuală. Acestea din urmă sunt caracterizate mai degrabă de o
raţionalitate externă, tehnologie avansată şi materialism sporit.
Ne punem întrebarea dacă în acest context, în care omul este prins în aceste rigori logice,
o terapie care foloseşte metafora ar fi potrivită, acceptată şi utilă pacientului. Mai sunt oameni
dispuşi sã apeleze la fantezie şi să accepte sau ar considera că "poveştile sunt pentru copii, ei sunt
oameni serioşi, cu probleme serioase"?
Noi tindem să considerăm poveştile, basmele, epopeile şi miturile ca fiind domeniul
copiilor.
Există credinţe învechite legate de ele. Bunica, care spune poveşti înainte de a adormi
copilul, pare să aparţină mai degrabă trecutului, de altfel ca şi povestitorul profesionist. Pare ca
28

29. filmele SF şi computerul să fi înlocuit poveştile. Copiii par a fi mult mai ancoraţi în problemele
existenţiale, mult mai logici şi mai puţin sensibili la fantezie.
Şi totusi, dacă privim mai atent, nu s-au schimbat poveştile, s-au schimbat mai degrabă
personajele.
Calculatorul este tot o evadare în fantezie, într-o lume unde sunt posibile alte lucruri
decât în realitate, iar extratereştrii nu au făcut altceva decât să înlocuiască vechile personaje din
poveşti.
Astfel că, sarcina terapeutului devine acea de a modela povestirea în funcţie de credinţele
şi mediul pacientului. Gruparea capacităţilor omului în capacităţi secundare şi capacităţi primare
(emoţii) a fost confirmată de către o serie de descoperiri neurofiziologice. Acestea au
identificat funcţii diferite ale emisferei stângi faţă de emisfera dreaptă. Emisfera stângă este
responsabilă pentru concluziile logice, paşii analitici şi componentele verbale ale comunicării.
Emisfera stângă contine aşadar capacităţi secundare şi este reprezentativă pentru înţelegere şi
raţiune.
Emisfera dreaptă, care de regulă nu este dominantă, furnizează pentru gândire înţelegerea
unitară, imagini metaforice şi emoţionale, asociaţii mai puţin cenzurate. Ea conduce capacităţile
primare orientate emoţional şi astfel este sediul intuiţiei şi fanteziei. (N. Paseschkian,1998).
Văzută în această lumină, metafora pare a fi universală şi niciodată depăşită. Există,
aşadar, o aplecare naturală a omului, indiferent de timpul şi spaţiul geografic sau social în care
trăieşte spre fantezie, mister, intuiţie.
Metafora vine să acţioneze pe un teren pe care conştientul şi raţiunea au dat greş sau nu
mai găsesc soluţii viabile, care să ducă la rezultate.
Trebuie să subliniem faptul că cel care vine la terapeut este în situaţia de a nu mai găsi
soluţii logice la problemele pe care le are. Uneori, de fapt, cel mai adesea, el a încercat câteva din
astfel de soluţii dictate de raţiune dar acestea nu i-au oferit o soluţie. Astfel, metafora terapeuticǎ
are rolul de a-i oferi alternative, de a-l îndepărta de rigorile şi necazurile superlogice, de a-i oferi
soluţii apelând la resursele inconştientului pacientului, acolo unde, conform concepţiei lui M.
Erikson este un depozit inimaginabil de resurse.
Tocmai acesta este motivul pentru care poveştile, miturile, fabulele au fost folosite
constant de-a lungul timpului. Au folosit în scop pedagogic, pentru educarea persoanei într-un
mod în care să nu-i fie lezată imaginea.
Ele au vehiculat valori morale şi modele comportamentale care au fost transmise şi
ancorate în conştiinţa omului. Ele au arătat că şi cea mai amară lecţie poate fi îndulcită fiind
29

30. transmisă într-un mod aluziv. Morala poveştilor este exprimată în diferite moduri, uneori apare
imediat, uneori este deghizată, deci sugerată.
Totodată, prin poveste se pot transmite unele învăţăminte mult mai uşor unor persoane
care în alt mod nu ar înţelege-o, copiilor, persoanelor rigide şi blocate emo țional sau celor mai
puţin dotaţi intelectual. Ele transpun omul în situaţie, creşte astfel empatia şi posibilitatea de a
înţelege. Este o modalitate de transmitere naturală. Erikson vorbeşte de "comunicare pe două
niveluri" - conştient, inconştient.
Conştientul este pregătit pentru descifrarea logică raţională, în timp ce inconştientul
procesează sub aspect imagistic şi emoţional (I. Dafinoiu, 2000).
Iată de ce metafora, ca modalitate de a interveni terapeutic nu este niciodată depăşită, ea
are sfera ei de acţiune bine precizată şi care foloseşte alte modalitãţi în afara celor conştiente.
b.Funcţiile metaforei terapeutice
a) Funcţia de oglindă
Pacientul "se vede" în poveste, el empatizează cu personajele sau cu relaţiile din poveşti.
Pacientul se apropie mai mult de conţinuturile poveştii prin imaginile multiple pe care aceasta le
produce. El poate să proiecteze nevoile şi aşteptările sale, având libertate de mişcare, nefiind
încadrat în nişte limite rigide. Comprehensiunea şi receptivitatea la poveşti este mai uşoară
prin schiţarea fanteziilor şi amintirilor pacientului (N. Peseschkian,1998).
De asemenea, prin poveste se pune o distanţă faţă de problemele pacientului. El vede ca şi
cum ar lua distanţă faţă de ele, ca şi cum ar privi din exterior şi ar fi un spectator. Este o distanţă
afectivă necesară pentru a găsi alternative. Astfel, este mai accesibil ca problema să fie supusă unui
examen raţional, când este reprezentată de personajele şi evenimentele poveştii (I. Dafinoiu,
2000). Semnificaţiile pe care le acordă pacientul pot fi întruchipate în poveste de fiecare dată
diferit.
b) Funcţia de model
Poveştile sunt prin ele însele un model. Ele au jucat dintotdeauna o funcţie de
promovare de învăţăminte. Pildele existente în toate religiile au evident un astfel de rol. Ele
promovează anumite conflicte, pun în balanţă binele cu răul, creează situaţii problematice şi
30

31. redau maniere surprinzătoare uneori de rezolvare a lor. Poveştile transmit soluţii într-o manieră
indirectă, de obicei şi implicită.
Dar acest lucru nu înseamnă că poveştile şi soluţiile promovate de ele sunt rigide.
Dimpotrivă, fiecare persoană este liberă să interpreteze totul în manieră proprie, să facă conexiuni
din cele mai variate. Povestea este un test în care pacientul poate încerca cele mai
neobişnuite soluţii, sentimente şi gânduri şi apoi le poate aplica la conflictele sale reale. El poate
evada în fantezie, acolo unde riscurile încercărilor nu există. Acolo el poate încerca orice, oricât
de aventuros sau periculos poate părea.
În mod normal, pacientul manifestă o opoziţie faţă de procesul terapeutic. Nu este uşor să
renunţe la propriile lui idei, fie bune sau rele şi să le înlocuiască cu unele venite din partea
terapeutului, pacientul nefiind sigur că ceea ce i-ar transmite terapeutul ar fi mai valoros şi mai util
decât ceea ce încercase sau ştie el. Povestea însă evită acest lucru, ea propune un model faţă de
care pacientul nu poate manifesta o opoziţie directă şi agresivă, pe de o parte pentru că nu îl
vizează în mod direct pe el, ci sunt descrise alte personaje care se confruntă cu probleme sau
conflicte asemănătoare, pe de altă parte pentru că povestea nu se adresează spiritului conştient
raţional, astfel ca pacientul să poată să se opună prin cunoştinţele sale conştiente, ci se
adresează inconştientului, care se conduce după reguli diferite de cele ale conştientului.
c) Funcţia de mediator
Subliniam anterior că pacientul poate crea rezistenţe în relaţia terapeutică, care se pot
manifesta în diferite forme: tăcere, întârziere, eşecul de a apărea la întâlnire, dubii în legătură cu
valoare terapiei, exprimat prin comentarii cu privire la timpul şedinţei, numărul de şedinţe,
preţul terapiei. De asemenea, nu este prea plăcut pentru pacient ca să fie puse la îndoială valorile,
credinţele şi ideile sale existente până atunci.
Acest atac la valori ar putea avea ca răspuns din partea pacientului punerea în acţiune a
mecanismelor defensive, de diferite intensităţi, mergând uneori până la renunţarea la
terapie. Această confruntare directă şi această contradicţie între lumea pacientului şi lumea
terapeutului poate fi evitată folosind metafora.
Povestea se interpune între pacient şi terapeut, formând un teritoriu al nimănui sau mai bine
zis un teritoriu al ambelor părţi (I. Dafinoiu, 2000) în care atât pacientul cât şi terapeutul pot
construi. Se evită astfel un conflict, este ca intermediar între cele două fronturi. Este, de asemenea, şi
31

32. un semn de respect pentru pacient iar aceste poveşti vorbesc dorinţelor sale narcisiste (R. Bottegoy,
1977)
d) Funcţia de transmitere a tradiţiei
Poveştile conţin în ele ceea ce timpul a filtrat şi a promovat: obiceiuri, reguli, modele care s-
au dovedit utile şi care au rezistat de-a lungul timpului.
În cuvântul tradiţie trebuie să închidem nu doar ceea ce ţine de o anumită societate, care
este un termen mult mai larg şi adaptat la mai multe niveluri: familie, cuplu, cultură, societate sau
tradiţie individuală.
Dacă poveştile care se transmit de la generaţie la generaţie par a fi întotdeauna la fel,
transmise de la o persoană la alta, judecând în acest cadru, ele capătă de fiecare dată o altă semnificaţie
în funcţie de cel ce ascultă.
Conceptele psihoterapeutice clasice includ mitologii istorice comparabile cu poveştile
noastre. Un exemplu este complexul Oedip, unde povestea lui Oedip, schiţată din machetele
tradiţionale este, în primul rând o metaforă pentru comportamentul faţă de autoritate. Această
metaforă a fost ulterior aplicată la teoria şi practica psihanalitică a complexului Oedip. (N.
Peseschkian,1998)
e) Funcţia de transmitere a valorilor transculturale
Ca purtătoare ale tradiţiei, poveştile sunt reprezentantele unei culturi. Acestea poartă în ele
modelele unei culturi, ale unui grup. Poveştile fiecărei culturi reflectă normele, regulile necesare şi
utile într-o anumită cultură, dar care ar putea fi nepotrivite unei alte culturi. De aceea, terapeutul
trebuie să fie informat cu privire la mediul cultural al pacientului său. Totuşi, pe de altă parte,
dacă poveştile sunt atât de îndepărtate pentru a fi respinse, ele pot aduce noi reguli, noi
alternative care pot demonta vechile norme şi modele şi care pot deschide noi orizonturi şi
să extindă repertoriul de concepte, valori şi soluţii.
Acest proces este legat de demontarea barierelor emoţionale şi a acelora care opun
rezistenţă căilor ciudate ale gândului şi comportamentului, provocând noi gânduri. (N. Peseschkian,
1998).
f) Funcţia de regresie
32

33. Poveştile şi atmosfera în care acestea sunt spuse duc imediat cu gândul la vârsta
copilăriei. Acea vârstă este cea dominată de poveşti, de imaginaţie debordantă şi fantezie.
Copilului i se transmit învăţături, cu intenţie sau nu, prin poveşti pentru că se consideră că el nu
poate "înţelege" în alt mod. Asfel, copilul este obişnuit cu acest mod de comunicare. Adultul, în
general, "uită" această modalitate de comunicare, fiind constrâns de rigorile logice, raţionale,
fiind prins între limite rigide. Atmosfera în care terapeutul spune povestea terapeutică este una
caldă, deschisă, prietenoasă, cooperativă, care duce pacientul cu gândul şi trăirile la perioada
copilăriei.
Ceea ce i se propune pacientului este fantezie şi imaginaţie. Aceasta capătă semnificaţia
expresiei, o întoarcere la perioada poveştii, când orice era posibil, când barierele logice nu
îngrădeau spiritul persoanei.
Astfel, povestea permite adultului să renunţe la mijloacele abişnuite de a acţiona şi de a
găsi idei noi, amuzante, absurde chiar. Dar tocmai acest lucru face ca adultul să poată găsi noi
variante, inaccesibile până atunci. Povestea este cea care lasă loc curajului: de a încerca noi
lucruri, deschide uşa spre fantezie, spre senzaţia de confort şi siguranţă. Această întoarcere către
copilărie este ghidată pe de o parte de conţinuturi, teme, pe de altă parte de personaje, dar şi de
modul de a transmite povestea ; ton ,voce, intonaţie, structura frazei etc.
g) Funcţia de acoperire a conceptelor contrare (opuse)
Terapeutul oferă pacientului un concept, o idee care poate să nu stârnească în pacient o
semnificaţie utilă.
Poveştile pot acoperi întreaga realitate. Ca în exemplul "Contrariile se atrag" sau "Cine se
aseamănă se adună", povestitorul promovează întreaga gamă de soluţii alternative. Ele, fără
a stârni contradicţii logice, prezintă pacientului sfera întreagă şi oferă pacientului posibilitatea de
a alege.
Pacientul are acum o perspectivă largă, el poate alege în cunoştinţă de cauză, ştiind
ambele variante sau toate variantele. Uneori apare o schimbare de perspectivă atât de interesantă,
încât stârneşte surpriza şi suprinderea, reacţia pacientului fiind cea de "Aha!"
h) Funcţia de resemnificare - (I. Dafinoiu, 2000)
33

34. Pentru a înţelege această funcţie a metaforei, trebuie făcută distincţia între lucrul în sine şi
lucrul pentru sine.
Imaginea pe care cineva o are despre un lucru şi lucrul în sine nu este acelaşi lucru.
Fiecare vede dintr-un anumit unghi şi acordă o anumită semnificaţie. Funcţia acestei metafore
este cea de a schimba punctul de vedere, de a schimba unghiul astfel încât să-şi arate o altă faţetă.
Terapeutul nu trebuie să schimbe neaparat lucrurile, este uneori de ajuns să schimbe imaginea pe
care pacienţii o au despre unele lucruri. A resemnifica înseamnă ca pacientul să găsească o altă
semnificaţie care să nu-l mai deranjeze, care să nu se mai afle în conflict.
i) Funcţia de căutare transderivaţională (I. Dafinoiu, 2000)
Principala caracteristică a metaforei este cea de a fi izomorfă cu realitatea
pacientului. Pacientul trebuie să se regăsească la un anumit nivel, în poveste. Astfel, povestea
se transformă într-o punte, între realitatea obiectivă a pacientului şi lumea metaforei.
Prin metaforă se propune o anumită soluţie pe care pacientul poate apoi să o transpună
la propriul său conflict.
Din ceea ce am prezentat până acum se poate vedea că poveştile pot fi uşor reţinute şi
puse în aplicare în diferite situaţii reale. Dar pacienţii nu-şi reamintesc neapărat povestea care
s-ar potrivi cu o anumită situaţie reală pentru ca apoi să pună în aplicare rezolvarea poveştii. Acest
lucru are mai degrabă loc într-un mod intuitiv şi de cele mai multe ori pacientul va interpreta
povestea într-un mod diferit. El extinde semnificaţiile originale ale poveştii şi actualizează noi
concepte, care îl ajută să diferenţieze propria sa mitologie, în acest fel povestea funcţionează ca un
depozit. Ea afectează pacientul o perioadă lungă de timp şi îl face independent de terapeutul său.
Desigur că funcţiile pe care le îndeplineşte metafora au fost privite mai ales într-o
perspectivă în care se impunea o clasificare, care, desigur, poate fi extinsă sau condensată.
Aceasta acţionează într-un mod unitar şi spontan, de aceea o parte din funcţii se ating în unele
locuri sau chiar se suprapun parţial.
c. Sursele de inspiraţie pentru metaforele terapeutice
Terapeutul care foloseşte metafore în demersul său terapeutic are fie posibilitatea de a-şi
crea propriile metafore după anumite modele propuse de diferiţi autori, fie îşi pot inspira
poveştile din diferite surse. Sursele de inspiraţie predilecte pentru metafore terapeutice sunt
basmele, fabulele, parabolele, poveştile orientale.
34

35. Parabolele biblice sunt prezente în toate religiile ca formă de transmitere a învăţăturilor şi
a valorilor promovate de ele. Rabinii erau transmiţătorii învăţăturilor Vechiului Testament,
părinţii bisericii şi preoţii romano-catolici au devenit propovăduitorii Noului Testament. În Islam,
imanul şi la un nivel mai coborât muezinul au comunicat conţinuturi religioase. În toate aceste
religii există ideea că învăţăturile lor nu sunt rezervate doar înţelegerii unor grupuri restrânse de
discipoli, ci trebuie înţelese de toţi cei din societăţile respective. Prin modul de transmitere
metaforic este implicită ideea că oricine poate pătrunde concepţiile religioase. Poveştile servesc
în religie pentru a elucida conceptele religioase ale profeţilor. Una din cele mai importante
grupări ale metaforei se află în exprimarea celor 10 porunci care sunt identice atât în iudaism şi
creştinism, cât şi în islamism şi religia budistă. Ele trec astfel dincolo de nivelul abstract al
poruncilor “Să nu ….”. Este mult mai dificil sǎ faci să fie înţeleasă o regulă, o normă explicând
consecinţele negative ale nerespectării sale într-un mod abstract şi consecinţele pozitive ale
respectării.
Povestea include în ea aceste consecinţe, într-un mod concretizat, implicit, în care fiecare
se poate identifica şi care determină o modificare afectivă, având astfel o rezonanţă mult mai
puternică în individ.
Parabolele de acest tip sunt foarte numeroase în Noul Testament. Isus, de altfel, foloseşte
întotdeauna pentru învăţăturile pe care le transmite astfel de metafore.
Multe din parabolele biblice pot fi adaptate cu uşurinţă şi folosite în terapie (N.
Peseschkian).
Fabulele sunt o altă sursă importantă pentru terapie. Ele pot fi cu uşurinţă folosite în
timpul terapiei, cu condiţia ca terapeutul să se asigure că există un izomorfism între situaţia
problematică a clientului său şi situaţia reprezentată în fabulă. Fabulele folosesc pentru a
transmite o anumită învăţătură iar personajele care sunt reprezentate în special de animale,
modelează lumea oamenilor într-o lume a animalelor, cu reguli oarecum asemănătoare. Fabulele
oferă rezultate sau finaluri de multe ori surprinzătoare şi folosesc uneori aluzia şi sarcasmul sau
ironia fină. Fabulele lui La Fontaine sau Tolstoi sunt adevărate metafore terapeutice care surprind
fenomenal multe conflicte umane.
Fabulele, în literaturã, sunt clasificate în funcţie de tipul de final pe care îl au, în fabule
perfecte şi imperfecte.
Fabulele perfecte sunt cele care au în final o morală explicită, care de cele mai multe ori
se aseamănă cu un sfat.
35