Diese Präsentation wurde erfolgreich gemeldet.
Wir verwenden Ihre LinkedIn Profilangaben und Informationen zu Ihren Aktivitäten, um Anzeigen zu personalisieren und Ihnen relevantere Inhalte anzuzeigen. Sie können Ihre Anzeigeneinstellungen jederzeit ändern.

Criminalistica

19.868 Aufrufe

Veröffentlicht am

Veröffentlicht in: Recht
  • Loggen Sie sich ein, um Kommentare anzuzeigen.

Criminalistica

  1. 1. UNIVERSITATEA “ BABEŞ-BOLYAI” CLUJ - NAPOCA FACULTATEA DE DREPT Conf Univ. Dr. SORIN ALĂMOREANU Note de curs 2004
  2. 2. C A P I T O L U L I NOŢIUNI INTRODUCTIVE. PRINCIPII Secţiunea 1. Apariţia şi dezvoltarea criminalisticii Din momentul în care a început să conştientizeze apartenenţa sa la o comunitate socială omul a considerat că faptele antisociale au un însemnat pericol. Drept consecinţă acestea au fost incriminate, comiterea lor atrăgând anumite pedepse, fizice sau pecuniare. La început regulile respective erau integrate moralei şi li se conferea o anume " greutate" prin intermediul normelor morale, a cutumelor, a religiei (noţiunea de “păcat”), apoi a regulilor juridice şi normelor de drept. Desigur că odată cu instituirea unor forme incipiente de sistem judiciar şi cu desfăşurarea primelor adevărate procese apare şi necesitatea demonstrării comiterii faptelor prin existenţa şi preyentarea probelor, pentru că descoperirea faptei este în mod necesar urmată de: 1. stabilirea naturii ei (omor, lovire, vătămare corporala, furt, viol, fals, etc.) 2. stabilirea împrejurărilor în care s-a comis fapta ( timp, loc, stare psihică, s. a. m. d. 3. identificarea infractorului ( infractorilor ) şi / sau a altor persoane ( coautor, complice, tăinuitor, victima, . . . ) 4. dovedirea vinovăţiei / nevinovăţiei. Cum toate aceste activităţi înseamnă şi probe, un ansamblu important dintre ele presupun existenţa unor bogate cunoştiinţe de criminalistică. Aceasta este promotoarea unor metode şi mijloace apte de a se încadra în standarde ştiinţifice şi a situa imaginea oferită asupra împrejurărilor faptei celor chemaţi să infăptuiască actul de justiţie la nivelul corespunzător cu adevărul în cauză. Ea este în acelaşi timp elaborată şi desfăşurată ca activitate concretă în conformitate cu normele procedurale ale dreptului penal. Iată ce spunea în 1928 George Maxim: "Ce va putea face un licenţiat în drept pus să ancheteze a doua zi după numirea sa, când el nu are alte cunoştiinţe decât cele câteva sute de articole ale Codului Penal şi de procedură penală? Punerea lui însă la curent, de pe băncile facultăţii, cu toate mijloacele speciale ale criminaliştilor practicieni îi dau putinţa să se folosească în cercetările lui criminalistice de toate mijloacele ajutătoare şi nu sunt sute ci mii". 1 Într-adevăr, metodele şi mijloacele tehnico-tactice elaborate sau împrumutate de criminalistică din alte domenii îşi găsesc aplicarea în munca de cercetare ca şi în cea de descoperire şi chiar prevenire a infracţiunilor. Complexitatea lumii, continua evoluţie a cunoaşterii umane şi atragerea ( utilizarea ) în comiterea infracţiunilor a tot mai multe tehnici şi mijloace moderne, au impus criminalisticii să adapteze şi să preia pentru scopuri cele mai diverse cunoştiinţe din chimie, fizică, cibernetică, genetică, etc. Deşi importanţa şi utilitatea criminalisticii în bagajul de cunoştiinţe al oricărui jurist este absolut evidentă, constatăm în ultimul timp o trecere a criminalisticii în planul secund ca importanţă printre materiile de studiu în facultăţile de drept. Pe de altă parte, chiar studiul este destul de sumar, formal, criminalistica rămânând în aparenţă o activitate oarecum învăluită în mister, o “ supra-specialitate ” , un “domeniu prohibit” pentru unii sau “neinteresant” ( în sensul de “nelucrativ” ) pentru alţii. Ca mărturie a faptului că trecerea în planul secund a cunoştiinţelor de criminalistică , ori chiar omiterea lor din curricula universitară a studiilor de drept este o eroare stă marturie Germania, unde după ce cu cca. 20 de ani în urmă s+a renunţat la studierea criminalisticii la Drept, azi se fac serioase eforturi de reintroducere a acestei materii, existând chiar o asociaţie neguvernamentală cu acest scop. Desigur, cele de mai sus ar putea fi considerate ca o pledoarie pro domo pornită din interesul nostru pentru criminalistică. Există ocazia de a vedea în repetate rânduri, cum în 1 MAXIM GEORGE Revista poliţiei moderne, Iaşi. , 1928 , Iaşi. 1
  3. 3. practică lipsa unor cunoştiinţe cuprinzătoare de criminalistică a complicat şi întârziat soluţionarea unor cauze. Ca ştiinţă autonomă Criminalistica s-a format la finele sec. XIX. Poate una dintre motivaţiile acestei tardive decantări ar putea fi neîncrederea şi lipsa de interes a juriştilor vremii pentru potenţialul ajutător al ştiinţei în materie de probaţiune. Progresul ştiinţelor naturii şi mai ales, dezvoltarea cunoştinţelor de medicină legală face ca începuturile criminalisticii să se lege de locurile cu mare criminalitate- Paris 1795, Viena 1804. Această perioadă cunoaşte activitatea de pionerat a statisticianului Quetelet (1796-1874) pentru masurători cantitative asupra omului şi activităţilor sale –desprinderea primelor elemente de antropometrie şi criminologie. 2 În anul 1893 – Hans Gross - judecător de instrucţie şi profesor de drept penal publică "Manualul Judecătorului de instrucţie" şi introduce termenul prin care "System der Kriminalistik" apare ca " Ştiinţa a stărilor de fapte în procesul penal". Apare astfel explicit termenul de Criminalistică. Rând pe rând evoluţia ştiinţelor aduce noi şi noi valenţe Criminalisticii, care le preia rapid şi se adaptează: -apare şi se dezvoltă dactiloscopia ca mijloc de înregistrarea şi identificare; -începe să fie folosită tot mai frecvent fotografia judicară - Daguerre –1839; -se dezvoltă antropometria criminala - Bertillon -1885 -este creat şi începe să fie folosit microscopul modern - 1873 - este dezvoltat studiul grupelor sanguine-1895-prin reacţii de precipitare este folosit frecvent în Germania în cercetarea omorurilor. . - 1865-Mendel şi alţii, încep cercetările privind transmiterea genetică cromozomială- 1894 –Hans Gross începe să predea la Viena primul curs facultativ de Criminalistică. 1909 –Jules Reiss crează la Lausane Institutul de fotografie judiciară, care va deveni Institutul de politie ştiinţifică. 1913- este fondată şcoala de la Graz ( H. Gross), şcoala de la Munchen şi şcoala de la Lyon – creată de Edmond Locard În S. U. A. –începând cu 1945 Berkeley University şi John Jay College din New York sunt cele mai celebre scoli de Criminalistică alături de FBI Academy. Germania - Bundes Kriminal Amt , Franţa - Identite Judiciare - Paris Anglia - Home Office Forensic Lab. - Londra - Metropolitan Forensic Science Lab. Enumerarea de mai sus nu este exhaustivă, ci exemplificativă. Secţiunea 2. Inceputurile şi dezvoltarea criminalisticii în România In secolul trecut şi pentru o perioadă din cel actual, România se înscria pe locurile de frunte în promovarea, utilizarea şi dezvoltarea criminalisticii. In 1892 este creat Serviciul Antropometric al Ministerului Justiţiei, 1883 - Infiintarea Institutului Medico-legal de către dr. Mina Minovici, unitatea fiind considerată printre cele mai bune din lume la acel moment. - 1906 Nicolae Minovici - cercetări în dactiloscopie -Intre anii 1892-1914 are loc introducerea masivă în practică a identificării dactiloscopice. D. Călinescu - "Dactiloscopia şi portretul vorbit". -S.Ionescu- chimist – conduce serviciul de chimie judiciară la Institutul Medico-Legal din Bucureşti. In 1914 - Valentin Sava preia serviciul de identificare –devenit în 1925 Serviciul Central şi publică în 1943 "Manual de dactiloscopie" – care în ciuda dimensiunilor sale relativ reduse rămâne o lucrare foarte interesantă. - 1937 – C-tin. Ţurai creează prima cartoteca monodactilară. 2 IONESCU LUCIAN Criminalistica Note selective de curs pentru uzul studenţilor (Nepublicat) Universitatea creştină “ D. Cantemir” Bucureşti 1997. 2
  4. 4. -1943 Este infiinţat serviciul tehnico-ştiinţific şi Laboratorul de Criminalistică al Poliţiei capitalei. Secţiunea 3. Definirea criminalisticii. Sistemul şi structura ei Deşi Criminalistica a fost definită în mai multe modalităţi (convergente în cele din urmă) fie ca -" Ştiinţa care elaborează metodele tactice şi mijloacele tehnico- ştiinţifice de descoperire, cercetare şi prevenire a infracţiunilor" 4 fie ca "Ştiinţa judiciară cu caracter autonom şi unitar, care însumează un ansamblu de cunoştiinţe despre metodele şi mijloacele tehnice şi procedeele tactice destinate descoperirii, cercetării informaţiilor, identificării persoanelor implicate în săvârşirea lor" 5 considerăm că formularea unei definiţii a acestei ştiinţe contra crimei implică un demers teoretic şi ştiinţific pe măsura caracterului său complex. De aceea, am optat, asemeni lui I. Ionescu pentru notiunea de definire " care are avantajul de a ne spune mai liber în ce constă criminalistica. . . şi care este obiectul ei de cercetare" 6 . Ştiinţă cu structură complexă, criminalistica este utilizatoarea şi beneficiara unor date şi mijloace cu un conţinut extrem de divers. Aşa cum am arătat în secţiunea anterioară acestea sunt luate din domenii de mare tehnicitate şi aparent total diferite de ceea ce îndeobşte se consideră a studia o ştiinţă din domeniul juridic: chimie (cerneluri, substante), biologie (material biologic), fizică ( balistică ş. a. ), psihologie (ascultare), psihiatrie (tactica), statistica (informatii), informatica (prelucrarea datelor, baze de analiză), microbiologie, micro urme, cristalografie (metale). Unanim acceptată este insă împărţirea tripartită a sistemului criminalisticii: 1. Tehnica criminalistică - reuneşte totalitatea metodelor de descoperire, evidenţiere, fixare, ridicare şi examinare a macro şi microurmelor ce privesc fapta , respectiv - autorul sau autorii. 2. Tactica criminalistică – formulează reguli de organizare şi desfăşurare a activităţilor de anchetă , procurare şi examinare a probatoriului cum sunt: cercetarea locului faptei, reconstituirea, identificarea autorului şi a victimei, ascultarea, percheziţia, prelevarea de obiecte, înscrisuri, acte, etc. 3. Metodologia criminalisticii se ocupă cu stabilirea de procede, tenici, succesiuni de activităţi logico-tactice şi mijloace specifice de cercetare a infracţiunilor în funcţie de natura lor - furt, omor, tâlhărie, mită, înşelăciune, fals, accidente de muncă sau de circulaţie, incendii, explozii, mărturii mincinoase, etc. Tactica şi metodologia se apropie şi se întrepătrund sub aspectul finalităţii, ele apărând ca tactică generală şi tactica speciala (vezi şi L. Ionescu, op. cit. ) Se impune aici o precizare asupra termenilor utilizaţi pentru sfera criminalisticii. În ţările francofone s-a folosit mai ales termenul de "Poliţie ştiinţifică" - generat de intenţia de a departaja probelor ştiinţifice de alte tipuri de probe. în ţările germanice termenul este "Kriminalistik", iar în cele anglofone - " forensic science". Cel din urmă tinde să se extindă în mai toate ţările, lăsând la o parte elementele de joc politic, influente, etc. Termenul de "forensic" derivă din latinescul " forum " (piaţă publică - ca loc de judecata) - loc în care purtătorii de păreri diferite pot să-şi susţină liberi pledoaria, punctul de vedere. Aceasta dezbatere are loc în sala de şedinţe (alt "forum"), unde în sistemele de lege procesuală contradictorială probele sunt administrate în cursul unor serii de întrebări şi răspunsuri (cross- examining). Credem că termenul de " forensic science" este mai cuprinzător, el incluzând şi elementele Criminalisticii cât şi Medicina legală, bio-criminalistica, psihologia judiciară, s. a. Pe de altă parte, termenul de science= ştiinţă indică apropierea criminalisticii de ştiinţele exacte, exprimând caracterul practic şi rigoarea ştiinţifică ce-i sunt specifice. Cu toate acestea credem că 3
  5. 5. şi pe viitor termenul folosit trebuie să fie cel de criminalistică , aşa cum s-a încetăţernit în limbajul curent. Secţiunea 4. Categorii de probe oferite de criminalistică. In interacţiunea complexă om-mediu, urmele se produc prin relaţia cauzală unde contactul fizic cu mediul concret conduce la crearea lor. Pe temeiul cercetării, descoperiri şi examinării urmelor se pot stabili legături de natura a permite identificarea autorului lor. Urmele pot fi astfel atât urme materiale , cât şi urme testimoniale (ideatice ) prin valorificarea datelor rezultate din memorarea unor evenimente, coversaţii, sunete, poziii de obiecte persoene, a aspectului, a trăsăturilor, etc.)3 Urmele materiale pot avea orice formă , de la firul de păr la obiecte, părţi de aeronave, etc. De la urma olfactivă, la urma bilogică, de la impresiuni aparent invizibile la dezastrul pordus de explozii.Valoarea lor este dată de corectitudinea descoperirii, marcării, prelevării şîn interpretării lor. Conform unei enumerării formulate de Barry A.J. Fisher4 a elementelor ce conferă valoare, urmele (probele) materiale au ca însuşiri: 1.Probele materiale pot dovedi comiterea unei fapte sau permit stabilirea unor elemente cheie în soluţionarea anchetei. De exemplu, urmele de forţare şi lipsa unor bunuri la furt prin efracţie, sau urmele de violenţă şi leziunile de apărare în cazul unui viol. In cazul unui incendiu suspect au fost găsite urme de substanţe volatile ( petrol) pe unele bunuri incendiate. 2. Urmele pot dovedi contactul suspectului cu vixctima ori prezenţa la locul faptei. Intr-un caz de viol suspectul reţinut la scurt timp nu a putut explica prezenţa unor fire de păr de pisică pe pantaloni, iar victima avea două pisici. 3. Probele materiale ( urmele) pot duce la identficarea certă a utorului unei fapte . ADN , urme papilare, probe biologice, etc. 4. Probele materiale pot duce şi la exonerea unui bănuit. O persoana acuzată de falsificrea unui scris, etc. Doi minori au auzat un adult ca i-ar fi drogat si molestat. Examinarea unor mostre de singe si urina de la minori a proba lisa in organismul lor a unor umre de drog, apoi ei au recunoscut ca acuzatiile au fost inventate întrucât îl urau pe bănuit. 5.Probele materiale pot completa si confirma mărturiile. Victima unie lipsiri de libertate a reclamat ca a fost legată de un calorifer in apartamentul unui banuit cu un cablu de nylon pe care l-a rupt si abandonat pe terasa pe unde a reusit sa fuga . LA cercetarea locului faptei cablul rupt a fost gasit in locul indicat de victima. 6. Un suspect pus in faţa probelor materiale poate face măturisiri sau chiar declaraţii complete. 7. Probele materiale pot fi mai concludente decât cele testimoniale. Trecerea timpului poate altera memorarea unor evenimente, detaliile se şterg, iar factorul subiectiv poate interveni în redare. Uneori, sub impulsul sentimentelor unele elemente sunt exagerate, alteori, involuntar, sunt introduse „ în tabloul relatării „ date care în realitate nu au fost receptate. 8. Probele materiale tind să devină tot mai importante, fiind absolut necesare in soluţionarea cauzelor. Nesusţinute de probe, declaraţiile nu pot servi la nimic. Reluând într-o formulă concentrată cele de mai sus Lucian Ionescu consideră că din punctul de vedere al relevanţei lor probele pe care le oferă Criminalistica sunt în acest sens: 3 A se vedea S. Alamoreamnu N.Zamfirescu Introducere în interpretarea fenomenologic a urmelor Ed. Alma Mater Cluj 2003. 4 Barry A.j. Fisher, Arne Svenson, Otto Wendel - Techniques of crime scene investigation Ed. ELESEVIER 1985 pag. 6.7 4
  6. 6. 1. probe disculpante - prin care persoana bănuită este inlăturată din grupul de posibili autori . )O urma de muşcătură pe corpul victimei, amprente, striaţii pe camaşa de metal a unui glonţ produse de ghinturile ţevii) 2. probe indicative - indică producerea unei anumite fapte ( acţiune, fenomen, proces) fără a indica şi autorul (Ex. răzuirea unei menţiuni pe un act, explozia unei bombe). 3. probe coroborative - prin coroborare cu alte probe acestea sunt apte a conduce la stabilirea unei anumite situatii. (Ex. urma pantofului unei anumite persoane indica prezenţa ei intr-un anumit loc, dar nu şi calitatea: autor, victimă, martor). 4. Probe determinante - care nu mai au nevoie de alte probe pentru a demonstra fapta şi autorul ei (exemplu la viol: urma de muşcătură pe corpul victimei)(ADN). Unii autori5 subîmpart urmele în: - probe -dovedind un adevăr; - indicii -semnul existentei unui fenomen, imprejurari, eveniment, etc. Indiferent dacă veti accepta această din urmă subîmpărţire sau nu, esential este a se reţine ca prin Criminalistică se oferă elemente ştiinţifice cu caracter de certitudine ( uneori şi acestea pot cunoaste o marjă de eroare) pentru aflarea adevărului privind imprejurările, timpul, locul, modul, mobilul, scopul, autorul(autorii), unei (unor) fapte. Secţiunea 5. Sistemul principiilor fundamentale ale criminalisticii Dată fiind strânsa legătură a Criminalisticii cu Dreptul penal şi Dreptul procesual penal, sistemul principiilor sale va cuprinde atât principii specifice acestora (principiul prezumtiei de nevinovăţie, aflării adevărului) cât şi principii specifice Criminalisticii. 1. Principiul legalităţii - principiu "sine qua non" al oricărui demers cu contiguitate domeniului dreptului. Acesta este înscris în Constituţia Romaniei şi art. 2 C. P. , fără de care ne-am intoarce în curând la dreptul discreţionar, abandonând principiile statului de drept. Având ca fundament legalitatea, criminalistica alături de alte ramuri de drept urmăreşte susţinerea principiului potrivit căruia nici o persoană să nu se sustragă răspunderii pentru faptele sale, nimeni să nu fie pedepsit pe nedrept. De altfel conform art.64 al. Ultim C. Pr.P. „ Mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal.” 2. Principiul aflării adevărului. Prin mijloacele sale specifice tehnice şi tactice criminalistica asigură descoperirea autorului faptei penale şi permite administrarea probatoriului necesar stabilirii adevărului în cauză, asigurând astfel în mod direct concordanţa dintre starea de fapt stabilită de organul judiciar şi realitatea obiectivă privind fapta şi autorul. Aflarea adevărului este deci consecinţa unei activităţi complexe de investigare a faptelor şi imprejurărilor concrete, obiective, privind o anumita cauză. Prin caracterul stiintific al criminalisticii se pun la dispoziţia justiţiei date cu un conţinut ştiinţific, cu grad înalt de precizie în determinare. 3. Principiul prezumţiei de nevinovăţie. Această prezumţie guvernează întreaga desfăşurare a procesului penal, dovedirea vinovăţiei cazând în sarcina organului judiciar. Pe acest fond, administrarea probelor cu sprijinul criminalisticii va cuprinde atât probele care dovedesc vinovăţia cât şi pe cele privind nevinovăţia. Cum vom arăta şi în cuprinsul cursului, recunoaşterea nu este "regina probelor", ea trebuie susţinută de un probatoriu pertinent, administrat conform normelor procesuale. Convingerea intimă, în baza căreia va putea fi pronunţată hotărârea organului judiciar, trebuie fundamentată pe întreg ansamblul probelor existente în cauză, de natură a reflecta adevărul. 5 W. Rakes- A new concept on evidences-International Revue of Forensic Sciences vol V nr. 1/1990. 5
  7. 7. 4. Săvârşirea unei infracţiuni determină în mod necesar modificări materiale în mediul înconjurător. Toate faptele omului, activităţile şi acţiunile sale se reflectă în mediu ca interacţiuni cauzale. Ceccaldi - spunea în " Criminalistica" sa că "nu poate exista infracţiune fără urme". Aşa numitele crime perfecte sunt rezultat al insuficientei calificări profesionale, lipsei dotării tehnice corespunzătoare, greşelilor de lucru, scurgerii unui timp prea mare între faptă şi descoperirea ei, etc. 5. Principiul identităţii. –ca principiu fundamental al gândirii - "starea unui obiect de a fi ceea ce este, de a-şi păstra un anumit timp caracterele fundamentale, individualitatea, rămânând el însuşi. "6 stfel, în marea diversitate şi unitate a lumii, un obiect dintre mii de exemplare asemănătoare este unic şi identificabil. Acest principiu va fi valorificat şi dezvoltat în cadrul capitolului destinat identificării. El permite stabilirea anumitor trăsături specifice şi stabilirea exactă a faptelor şi imprejurărilor intr- o cauză penală dată. 6. Principiul operativităţii în investigare şi în soluţionare. O regulă cu caracter practic în consonanţă cu principiul celerităţii în soluţionarea cauzelor. " Timpul lucrează în favoarea infractorului . "7 De la prima clipă a sesizării despre săvârşirea unei fapte şi până la definitiva soluţie a cauzei, activitatea celor chemaţi să o cerceteze şi soluţioneze este guvernată de acest principiu. Sensul său nu înseamnă "graba", ci doar operativitate nu "pripeala" ci doar neîntreruptă preocupare pentru aflarea adevărului. Cu cât este mai urgent realizată cercetarea la faţa locului, cu atât urmele sunt "mai calde" - proaspete, clare, neatinse - infractorul este acolo sau în apropiere, victima mai poate fi salvată, sau poate da unele relaţii clare, martorii îşi amintesc exact, nedeformat. Adeseori unele persoane de bună credinţă îngreunează cercetările din neştiinţă : fac curat după un furt, mută sau spală cadavrul înainte de cercetarea locului. Mai mult - trecerea timpului aduce unele deformări ale obiectelor folosite ( se mai trage cu arma, deci apar uzuri noi, uzura tălpii unor pantofi ) ale imaginilor reţinute( un martor uită anumite detalii), ale obiectelor implicate (o reparare sau o nouă accidentare a unei maşini implicate anterior în accident ). Toate aceste principii formeaza un tot unitar, aflându- se în strânsa legatură şi intercondiţionare reciprocă. Necesitatea de a înţelege şi recunoaşte caracterul lor determinant pentru aflarea adevărului este de domeniul evidenţei. Criminalistica, înainte de a fi spectaculoasă aşa cum ne-au obişnuit romanele şi filmele de gen este o muncă al cărui succes depinde meticulozitate, de claritatea ideilor, de pregătirea profesională şi nu în ultimă instanţă de un spirit deschis noului, reunite în persoana anchetatorului. Notiunea de urmă " Oriunde ar călca, ( infractorul - n. n. S:A) orice ar atinge, tot ceea ce lasă în mod inconştient, va servi drept martor tăcut împotriva sa. Nu numai urmele digitale sau cele create de picioare, dar chiar şi părul său, fibre din hainele sale, sticla pe care o sparge, urmele de unelte pe care le-a lăsat, vopseaua pe care a zgâriat-o, sângele sau sperma pe care le lasă sau le ia - toate acestea şi multe altele vor fi mărturie tacută împotriva lui. Acestea sunt probe ce nu uită. Ele nu se tulbură de emoţia clipei. Ele nu lipsesc pentru că lipsesc martorii umani. Ele nu pot depune mărturii mincinoase. Ele nu pot lipsi total. Numai interpretarea lor poate fi greşită. Numai eroarea factorului uman în descoperire, studiere şi înţelegere poate să-i diminueze valoarea. ” 6 Prin urma rezultată din infracţiune se poate deci înţelege orice modificare materială survenită în mediul ambiant în care s-a petrecut fapta. Mijloacele moderne au extins capacitatea 6 D. Sandu L Ionescu –op. cit. 7 I. R. Constantin - Unele metode şi principii ale criminalisticii în "Scoala romaneasca de criminalistica", Editura M. I. , 1973, pag 71. 6
  8. 8. de sesizare, de exemplu: urme sonore sau termografice, microurme, urme olfactive, capcane chimice, urme de pătrunderi şi operaţii neautorizate în sisteme computerizate, s. a. m. d. Urma poate fi nu numai rezultatul acţiunii infractorului, dar şi a acţiunilor sau mişcărilor victimei ca o consecinţă a infracţiunii . De exemplu. : convulsii (la otrăvire), incercarea de apărare, de scăpare, etc. , zgârieturi, muşcături pe agresor, urme de căţărare, etc. Nu numai ce face ci şi cum face autorul faptei poate servi la identificare. Ex. : modul de legare a unei frânghii, de deschidere a unui seif, nivelul calităţii unui fals ori contrafacerii). CAPITOLUL 2. LEGATURA CRIMINALISTICII CU ALTE STIINTE. MIJLOACELE TEHNICE ALE CRIMINALISTICII Secţiunea 1. Legătura criminalisticii cu alte ştiinţe Am evidenţiat în mod repetat caracterul deschis al Criminalisticii, modul în care aceasta apelează la alte domenii pentru a îşi fundamenta concluziile şi rezultatele. Dar nu se limiteaza la atât. Criminalistica are importante legături şi schimburi de informaţii cu diverse alte ştiinţe juridice cât şi nejuridice. 1. Legătura cu dreptul penal: este evident în afara oricarei discuţii contradictorii. Dreptul penal este cel care stabileşte elementele constitutive ale infracţiunii şi faptele considerate ca atare. 2. Legătura cu dreptul civil: în domeniul protejării actelor, al stabilirii falsului şi autenticului semnăturilor, al modului de ascultare a persoanelor în cadrul procesului civil. 3. Legatura cu dreptul procesual: - o intercondiţionare complexă. Codurile procedurale - civil şi penal - sunt cele care stabilesc normele ce reglementează diversele activităţi legate de administrarea şi verificarea probelor, recoltarea, examinarea, expertiza, verificarea de scripte, percheziţii, reconstituiri, ascultări, etc. 4. Legatura cu medicina legală : uneori cele două domenii se confundă. ( cercetarea urmelor produse de armele de foc pe corpul uman, a plăgilor prin impuşcare, traumatologia mecanică, leziuni produse cu agent vulnerant), dinamica accidentelor de circulaţie (stabilirea locului unei persoane în autovehicol la accident ). Este în afara oricărui dubiu nexul complex dintre cele două domenii. în unele cauze este aproape imposibil de a le separa (ca de exemplu: atunci când se cere stabilirea poziţiilor în momentul unei împuşcări, ori prin intermediul diferitelor urme de sânge, abraziuni, etc. , poziţiile victimă agresor, succesiunea unor evenimente, operaţiuni, La stabilirea discernământului cu ajutorul medicinei legale ş. a. m. d.) 5. Legătura cu Criminologia . Adeseori confundate, Criminalistica şi Criminologia au obiecte de cercetare net diferite, dar complementare. Criminalistica - oferă mijloace de elucidare a unor cazuri concrete şi date privind modul de savârşire, care sunt valorificate în plan teoretic de către Criminologie pentru studierea fenomenului şi din punct de vedre psihiatric, statistic, economic, s. a. m. d. 6. Legătura cu psihologia şi psihiatria - se realizeaza în aplicarea metodelor proiective, caracteriologice, la stabilirea metodelor tactice de ascultare, prindere, elaborarera variantelor şi versiunilor , de exemplu "Profilulul criminalului " şi "Criminal behaviour sciences " la FBI în SUA. La stabiliirea condiţiilor care influenteaza procesul memorarii şi al redării. 7. Legătura cu logica - fundament al intregii activităţi criminalistice, această legatură permite aprecierea şi intelegerea succesiunii operaţiilor, interpretarea , deductiile şi inducţia logică. 7
  9. 9. 8. Legătura cu ştiinţele naturii în cercetarea criminalistica şi nt utilizate informati şi aplicatiiale tuturor domeniilor conexe-biologie, fizica, chimie, mecanica, optica, fizica atomica, informatica, genetica, s. a. Secţiunea 2. TEHNICA SI MIJLOACELE TEHNICE IN CRIMINALISTICA Criminalistica tinde să utilizeze mijloace tot mai variate de lucru, pe măsura complexităţii problemelor pe care trebuie să le rezolve. Acestea trebuie sa ofere precizie, profunzime, asigurând în acelaşi timp capacitate de deplasare în spaţiu. Au fost create şi se utilizeaza truse criminalistice-care pot fi de utilitate generala pentru cercetarea la locul faptei, dar şi truse specializate: pentru investigarea unor accidente, pentru examinări balistico-judiciare, pentru examinarea actelor, pentru capacane chimice, s. a. m. d. Noţiunea de trusă ar trebui explicată ca având o accepţiune mai largă. Tendinţa actuală este către crearea unor laboratoare mobile, care pot fi deplasate în cele mai diverse locuri, fiind plasate pe autovehicole, pe elicoptere, pe ambarcaţiuni, în funcţie de locul şi complexitatea, de specificul şi necesităţile cercetării propriu zise. A. Trusa criminalistica universală -dispune de un ansamblu de materiale şi instrumentar necesare principalelor operatiuni de cercetare a locului faptei. Trusa universală cuprinde mai multe compartimente orientate spre: 1. Probleme de traseologie - destinat descoperirii, fixării şi ridicării urmelor de mâini, picioare, dinţi, urmelor de instrumente, etc. -prin folosirea de substanţe pulverulente pentru evidenţierea urmelor latente, pulverizatoare, pensule, folii adezive pentru fixare / transfer de urme evidentiate, surse de lumina -UV, IR - +spectrul vizibil - vase de amestec pentru mulaje; - benzi metalice pentru izolarea mulajelor, etc. 2. Măsurători şi marcaje – plăcuţe cu numere, bandă metrică (dm, cm) -, creta specială. 3. Desene şi schiţe - busola, hârtie mm, calc, coli albe, şabloane pt. hartă, s. a. m. d. 4. Alte instrumente auxiliare - cleşti şi magnet pentru extragere de corpi metalici, şurubelniţe, , dălţi –utilizate dupăde cerinţele locului - plicuri, pungi -> pt. Ambalare şi transport. - cutii, eprubete pentru recoltare de obiecte mici şi microurme ( schije, resturi, ) B. Trusa foto-video-audio - cuprinde aparatură foto cu obiective suplimentare, superangular, teleobiective, exponometru. Dupa 1989 în special, s-a extins dotarea şi utilizarea tehnicii video în realizarea cercetărilor la faţa locului. Avantajele sunt date de rapiditate, claritate şi caracterul cuprinzator al imaginii. Foarte utile se dovedesc a fi inregistrările video ale interogatoriilor luate autorilor unor fapte grave. Prin utilizarea tehnicii video se pot obţine imagini prin care se fixeaza condiţiile locului faptei când acesta are o intindere mai mare (de ex. locul prăbuşirii unei aeronave) declaraţii ale unei victime care apoi decedează, declaraţii primare şi reascultările unor inculpaţi recalcitranţi, martori, etc. C. Trusele specializate 1. Truse pentru testarea stupefiantelor (la dispozitia poliţiei şi a organelor vamale) permit identificare substanţelor opiacee, halucinogene, etc. , se bazează pe reacţii de tip colorimetric. 2. Truse pentru cercetarea accidentelor - de circulaţie, explozii, incendii. 3. Truse pentru examinarea şi ridicarea actelor suspecte. 4. Truse pentru examinări balistice - permit stabilirea direcţiei, unghiului, distanţei de tragere, extragerea şi ridicarea gloanţelor, descoperirea şi ridicarea particulelor metalice. D. Laboratoarele complexe mobile - cuprind mai multe mijloace auxiliare şi principale utile în cercetarea locului faptei. 8
  10. 10. Aceste laboratoare mobile oferă posibilitatea de deplasare şi examinărilor de un anumit grad chiar la locul faptei pentru cauze complexe - accidente aeriene, explozii de proporţii, omoruri în serie cu ingropara victimelor, etc. Fiind plasate pe mijloace de transport (auto, elicoptere, vase), ele permit accesul în locuri chiar izolate, dispunând de surse proprii de iluminat, mijloace auxiliare cum ar fi: generatoare, compresoare de aer, mijloace de excavaţie, sisteme de filtrare a noxelor. Unele din aceste laboratoare dispun de mijloace de comunicare cu serviciile de evidenţă şi fişierele operative, constituind adevărate centre de comandă în conducerea cercetarilor concomitent cu continuarea examinărilor criminalistice. Instrumente de examinare criminalistică O parte insemnată a examinărilor criminalistice se face prin tehnica vizuală. Aceasta presupune mijloace optice cu putere de mărire, permiţând observarea unor detalii caracteristice, a unor elemente deosebite, etc. . Aşa cum arată cercetările ştiinţifice, acuitatea vizuală omenească se situează la limita zecimilor de milimetru, sub aceasta limită devenind foarte redusă. Vederea binoculară nu mai permite perceperea spaţială pentru obiectele de dimensiuni microscopice sau pentru detaliile individuale aflate sub această limită dimensională. Lupa criminalistică este un instrument optic extrem de util şi de largă folosinţă. Poate fi în varianta simplă cu mâner, sau lupa cu piedestal de laborator, poate fi o lupa dotată cu sistem de iluminare şi uneori cu surse de radiaţii UV sau IR-vezi trusa criminalistică universala. Mai poate fi şi modele binoculare, fixate pe cap şi permiţând mobilitate şi lucrul cu ambele mâini. Microscopul optic este un instrument foarte utilizat în examinările de laborator, pentru traseologie, balistica, tehnica actelor-falsuri, dactiloscopie. Tipuri de microscoape optice: a)stereo microscopul-larg utlizat în examinarea în relief a suprafeţei obiectelor. Oferă o mare claritate în profunzime, chiar dacă nu are o acuitate atât de mare ca şi microscopul clasic. b)microscopul comparator-este un instrument extrem de util, folosit foarte frecvent în examinările de balistică şi traseologie. Permite compararea a două obiecte din care unul este cel în litigiu -provenit de la locul faptei ( glont, tub cartuş, obiect cu urme de spargere, forţăre, fire de păr ) iar celălat provine de la o sursă certă( armă suspecxtă, instrument suspect ). Un sistem de prisme permite unificarea imaginilor şi suprapunerea celor două obiecte (urme), compararea realizându-se prin stabilirea continuităţii liniare. Importantă este iluminarea egală, sub acelasi unghi, a ambelor obiecte, care se afla pe mese distincte de microscopie, sub obiective diferite a căror imagine este apoi unificată , aşa cum am arătat pentru realizarea comparării prin suprapunere. c) microscoape în spectru invizibil- IR.( infraroşu) , UV. ( ultra –violet) destinate în special examinării documentelor falsificate ( suspecte ), urmelor de tragere cu arme de foc şi unor urme biologice(sperma, sputa, etc) . d) microscoape optice cu destinaţii speciale-pentru măsurarea unor valori unghiulare ( ghinturi pe ţeava armei),-pentru măsurarea rugozităţii suprafeţelor-cu grosismente pentru dimensiuni de nivelul milimicronilor. Microscoape electronice a) prin transmisie permit vizualizarea structurii interne a probelor, având capacităţi de rezoluţie la nivelul distanţelor interatomice(1, 4 - 3. 1010 nm). Funcţionarea lor se bazează pe vizualizarea fluxului de electroni transmis prin secţiuni subţiri de probe (spalturi). b) cu baleiaj (scanning microscope), metoda este utilizată mai nou în examinarea urmelor biologice, a urmelor de afumare produse de armele de foc. Un spot electronic baleiază proba pe care o pătrunde chiar în grosime. Precizia este mare 0, 5 - 109 nm. şi rezolutia de inaltă definiţie. Laboratoarele moderne utilizează mult tehnica asistată de computere pentru examinări traseologice, balistice, examinarea actelor. 9
  11. 11. CAP. III IDENTIFICAREA CRIMINALISTICĂ Secţiunea 1 Noţiuni generale Specific întregii activităţi de cercetare ştiinţifică şi deosebit de important pentru Criminalistica, procesul de identificare se bazează pe "posibilitatea recunoaşterii obiectelor lumii materiale, prin fixarea în procesul nostru de gândire a caracteristicilor acestora şi datorită neschimbării relative a lor, cel puţin pentru un anumit timp"8 Stabilirea adevărului în cauzele supuse justiţiei se realizează prin intermediul administraării de probe. Una din modalităţile de probaţiune o constituie şi identificarea criminalistică, fără însă a se confunda cu aceasta şi fără să se reducă la ea. " Conţinutul principal al probaţiunii cu ajutorul identificării criminalistice constă în găsirea, desprinderea obiectului sau persoanei implicate dintr-un ansamblu nedeterminat de obiecte sau persoane posibile. " 9 Identificarea, ca proces psihic realizat prin compararea caracteristicilor, urmată de judecata privind identitatea / neidentitatea se bazează în toate domeniile pe aceleaşi principii, dar aplicarea şi modul de realizare a procesului de identificare poartă o amprentă specifică pentru fiecare activitate în parte. Identificarea criminalistică are şi ea specificul său, constând din aceea că se urmăreşte a se stabili prin acest complex proces, atât identitatea cât şi neidentitatea, iar concluziile au în consecinţa formulării lor aceeaşi forţă probantă. Criminalistul merge cu identificarea în principiu, până la nivelul unui obiect sau individ, nu rămâne la nivelul generic al grupului de obiecte, categorie de indivizi, s. a. m. d. , în funcţie de măsura în care mijloacele de examinare şi metodologia de care se dipune la un moment dat permit o identificare individuală. Stabilirea apartenenţei la o anumită grupă nu este suficientă, procesul mergând în continuare prin intermediul comparării cu un singur obiect - cel care a creat urma de la care se pleacă. Considerăm, asemeni opiniei formulate de profesorul Emilian Stancu, că identificarea nu trebuie privită rigid, ea fiind un proces dinamic, asemeni înseşi obiectelor şi fiinţelor pe care le examineaza, în continuă schimbare şi rămânând totuşi ele însele. 10 Identificarea criminalistică apare astfel ca un proces de stabilire cu ajutorul mijloacelor şi metodelor proprii ştiinţei criminalistice, a factorului creator al urmei, pe baza caracteristicilor acestuia, într-un sistem unitar şi individualizat . 11 Identificarea se poate face şi fără contact direct- tactil, instrumental, vizual-cu obiectul identificare, folosindu-se în acest scop : Identificarea după descrierea trăsăturilor esenţiale - când sunt folosite percepţiile anterioare ale altor persoane privind aspectul, locul, modul de acţiune al unui fenomen, obiect, instrument sau persoană. în acest mod sunt identificaţi infractori, obiecte ori persoane dispărute, sustrase, răpite, printr-o comparare a descrierilor cu elementele de care se dispune. Identificarea după memorie este o altă modalitate de identificare, bazată pe valorificarea percepţiilor anterioare ale unor persoane în funcţie de calitatea percepţiei şi memorării (probleme pe care le vom trata la momentul necesar) realizate în anumite conditii de timp, loc, stare psihica, etc. La reantâlnirea cu obiectul, persoana sau fenomenul perceput , se recurge la memoria percepţiei respective pentru a putea efectua o comparare. Memorarea perceptiilor permite identificarea atât a unor elemente de ordin vizual (aspect, culoare, viteza de deplasare, etc. ) cât şi a unor elemente de ordin senzorial divers ( olfactiv, auditiv, intensitate, miros specific, etc. ). 7 IONESCU L. SANDU D. -Identificarea criminalisticã, Bucureşti l991, pag 27. 9 idem 10 Emilian Stancu- Criminalistica 9 DAN N. Tratat Practic de criminalisticã Ed. M. I. Bucureşti l979 pag, 215vol II 10
  12. 12. In functie de modul în care un anumit fenomen, obiect, fiinţă s-a reflectat în lumea materială producând anumite urme se conturează şi ceea ce indeobşte constituie domeniul identificării în criminalistică. Identificarea după urmele lăsate va utiliza alături de impresiunile de la faţa locului şi altele create în mod artificial, prin intermediul obiectului, fiinţei bănuite a le fi creat (de exemplu urme de tăiere cu un topor, cu un ferăstrău, create cu o cheie falsă, amprente). Dat fiind posibilitatea repetării cvasi- identice a modului în care s-a creat urma în litigiu, aceasta modalitate de identificare este cea cu cele mai mari şanse de reuşită şi oferind un grad ridicat de certitudine. Secţiunea 2. Principiile identificării criminalistice Dat fiind caracterul ştiinţific al metodelor utilizate de criminalişti, activitatea de identificare trebuie să se fundamenteze în mod necesar pe anumite principii generale12 : 1. Obiectele supuse examinării apar ca obiecte scop (de identificat) şi obiecte mijloc(care servesc la identificare). Această dihotomie este practic o consecinţă a modului în care se realizeaza compararea. Are o deosebită importanţă inţelegerea corectă a noţiunilor de "identitate" şi "asemănare" pe care, destul de des, unii practicieni le confundă. Această utilizare confuză a celor două noţiuni este, la rândul său, o consecinţă a confundării obiectului scop (creator de urma) cu obiectul mijloc (purtător de urmă şi utilizat în aprecierea comparativă). De exemplu, o semnătură contestată se va compara cu semnăturile executate la cererea instanţei, sau cu probele necontestate; urma de pantof de la locul faptei cu urmele create experimental cu pantofii bănuitului, s. a. m. d. ). Obiectul creator de urmă nu este însă identic cu caracteristicile lui oglindite în urmă, intrucât " a susţine că urma lăsată de încălţămintea infractorului este identică cu încălţămintea care a creat-o " este la fel de absurd ca şi a susţine că " fotografia unei peroane este identică cu persoana însăşi" cum preciza Camil Suciu 13 . 2. Obiectele supuse identificării cuprind elemente relativ stabile şi elemente variabile. Dinamica existenţei, continua mişcare a realităţii este un fapt de necontestat. Schimbarea se manifestă la nivelul obiectelor, fenomenelor, persoanelor, prin uzuri, alterări, îmbătrânire fizică, etc. , dar aceste schimbări nu sunt fundamentale, altfel procesul identificării nu ar fi posibil. Stabilitatea trăsăturilor nu este de interpretare simplă, fixistă, în sensul imobilităţii totale. Ea trebuie înţeleasă prin raportare la intervalul de timp dintre descoperire şi examinare, în sensul înţelegerii faptului că trăsăturile caracteristice ale obiectului identificării) fenomen, persoană, lucru) la momentul săvârşirii unei anumite fapte se regăsesc în mod necesar în caracteristicile relevate în cursul cercetării lor din punctul de vedere al criminalisticii. Revine criminalistului sarcina de a distinge între caracteristicile variabile şi cele stabile ale obiectului de identificat. 3. Examinarea analitică şi sintetică a elementelor caracteristice. Acesta este un principiu al stabilirii identităţii generat de către caracterul dinamic, unitar dar şi contradictoriu, al realităţii. Examinarea analitică presupune o abordare atentă, amănunţită (în detaliu şi de profunzime) de natură a duce la o clară surprindere a elementelor caracteristice ale obiectului spus examinării ( de exemplu -toate elementele de relief papilar ale unei urme papilare ridicate de la faţa locului, toate caracteristicile micro-reliefului de pe un tub cartuş, s. a. m. d . ). 12 L. Ionescu, D. Sandu –op. cit. 10 Camil Suciu-Criminalistica vol 1 Ed. Şrtiinţifica 1962. pag18 11
  13. 13. Examinarea sinntetică se realizează pentru suprinderea în dinamică a specificităţii elementelor (de exemplu -înţelegerea şi observarea variabilităţii unor scrisuri, semnături, variaţia modelelor de pe suprafaţa de rulare a unei anvelope prin uzură). 4. Interdependenţa cauzală şi dinamicitatea In activitatea concretă de cercetare a cauzelor, organele judiciare sunt chemate să observe atributul fundametal al existenţei- mişcarea şi să privească realitatea prin prisma existenţei cauzalităţii ca un factor necesar al mişcării. De exemplu trecerea timpului produce distrugerea unei urme, estomparea unor memorizări şi percepţii, uzuri diferite ale unui instrument, alterarea grafismelor la persoane în vârstă, etc. Secţiunea 3. Fazele procesului de identificare Prin stabilirea acestora se marchează momentele cheie ale desprinderii caracteristicilor esenţiale ale obiectului scop şi obiectului mijloc. Procesul merge în mod firesc de la general la particular, dar el impune în acelaşi timp minuţiozitate şi rapiditate, precizie şi capacitate de diferenţiere. Aplicarea cerinţei celerităţii nu inseamnă superficialitate, iar prezenţa cât mai multor detalii individualizante este semnul acurateţii cu care a fost indeplinit procesul de identificare. Identificarea criminalistică se realizează în mod treptat, prin trecerea de la general la particular, trăsăturile specifice ale obiectelor, fiinţelor, fenomenelor sunt selectate prin stabilirea genului, speciei, grupei, subgrupei, modelului, etc. încât să se ajungă de la gen la individ, la obiectul scop. Proces unic, identificarea criminalistică parcurge două faze succesive în care prima se constituie ca premisa logică a celeilalte. Aceste două faze succesive sunt identificarea generică şi identificarea individuală. Identificarea generică constă în" stabilirea pe baza caracteristicilor generale a ceea ce reprezintă în sine obiectul sau urma sa, adică natura sa, ce loc ocupă în sistemul lucrurilor, cărui gen sau specie, subspecie îi aparţine". 14 Clasificarea se face pe baza criteriilor care reflectă construcţia, forma, (tipul şi marca armei, tipul şi marca autovehicolului), structura intirnă, insuşirile anatomice, psihice, etc. Atunci când sunt reţinute anumite caracteristici generale, ele constituie baza de definire în măsura în care sunt specifice pentru clasa respectivă, având şi insuşirea constanţei. Deosebirile esenţiale conduc la stabilirea incompatibilităţii, deci la excluderea fenomenului, obiectului, fiinţei din genul respectiv. Identificarea individuală. " A individualiza un obiect concret -cel care a produs urma incriminată -inseamnă a determina şi a găsi caracteristicile proprii prin care el diferă de toate celelate obiecte de acelaşi gen, caracteristici care se reflectă în urmă. "15 Pornind de la categoriile de necesitate şi intâmplare, identificarea individuală valorifică legatura complexă dintre acestea. Rezultată din esenţa lucrurilor, necesitatea desemnează temeiul intern. Intâmplarea este semnul unor insuşiri şi raporturi de natură externă. In mod necesar un anumit corp va produce o anumită urmă, în mod intâmplător, intervenţia unui fenomen va putea genera modificarea manifestărilor unui alt fenomen. De exemplu, uzura unui pneu va putea duce la explozia lui în condiţii de rulare cu viteză şi sub sarcină mare. Secţiunea 4. Metode folosite în identificare 1. Observarea este utilizată în scopul surpinderii caracteristicilor generale şi specifice şi a reflectării lor în obiectul de identificat. Metoda observării serveşte la diferenţierea pe genuri, 14 D. Sandu L Ionescu –op cit. 11 IONESCU L. Criminalisticã-Note de curs pentru uzul studenţilor(Nepublicat)Univ. Creştină “D. Cantemir” Bucureşti 1995, pag. 25. 12
  14. 14. subgrupe, categorii, etc, precum şi la pătrunderea în domeniul specificului, al inţelegerii trăsăturilor ce individualizează un anumit obiect, fenomen, fiinţă. 2. Analizele diverse-pot fi realizate cu diferite instrumente optice (lupa, microscop), pe cale chimică (cromatografie, şi nteză, precipitare, etc), prin tehnici biologice (analiza urmelor de sânge ) prin examinări traseologice, de balistică, s. a. Se va avea în vedere la aprecierea rezultatelor variabilitatea clarităţii urmelor în funcţie de natura obiectului mijloc. Realitatea există şi evoluează ca o contopire complexă a variabilităţii şi stabilităţii. Foarte adesea- aşa cum se va vedea la examinarea scrisurilor şi în special a semnăturilor - asemănarea până la perfecta suprapunere trebuie privită cu circumspecţie. In sens contrar, prezenţa unor elemente de relativă variabilitate încadrate în firescul scrierii şi în limitele de variabilitate normală vor fi indicii ale identităţii de autor. 3. Compararea (confruntarea)-este aplicată în numeroase cazuri, fiind şi extrem de accesibilă. Ea este un mijloc de lucru atât tehnic cât şi un procedeu tactic frecvent. Sunt utilizate mijloace optice (microscoape comparatoare, fotografiii de examinare, etc) care permit mărirea imaginilor şi examinarea minuţioasă a detaliilor. Apoi are loc un proces de evaluare a importanţei unor elemente, frecvenţa prezenţei ( repetiţiei) lor a concordanţei sau neconcordanţei detaliilor, însuţirilor, s.a.m.d. 4. Juxtapunerea- procedeu de stabilire a continuităţii liniare, utilizată de exemplu la identificarea armelor de foc după striaţiile lăsate de ghinturile ţevii pe proiectile, sau la identificarea obiectului crestor al unei urme ( identficarea unui topor după striaţiile din lemnul arborilor tăiaţi cu acesta). Procedeul este extrem de eficace, dar presupune corecta folosire aaparaturii şi acurateţe în aprecierea detaliilor. In caz contrar putând interveni excluderi eronate sau chiar identificări de continuitate liniară inexistentă. 16 5. Suprapunerea-serveşte la relevarea asemănărilor şi deosebirilor dintre diferite obiecte, prin suprapunerea imaginilor lor. Aprecierea deosebirilor va ţine seama de uzura în timp a obiectelor, modul şi locul de realizare al urmei în litigiu, modul de realizare al urmei de comparaţie. Finalul examinării criminalistice, fundametată pe examinarea comparativă, pe surprinderea şi aprecierea asemănărilor şi deosebirilor îl constituie formularea concluziilor. Sectiunea 5. Formularea concluziilor de identificare Modul în care criminalistul îşi formulează concluziile trebuie să fie clar, decurgând în succesiune logică din rezultatele examinărilor făcute. Concluziile formulate pot fi: certe (categorice) şi probabile. Practica expertizei criminalistice şi literatura de specialitate cunosc şi situaţia în care nu poate fi formulată nici una dintre aceste concluzii. Concluziile certe pot fi: pozitive şi negative. Concluziile certe pozitive sunt concluzii de identificare (de exemplu : semnatura în litigiu a fost executata de către titularul. . . )in timp ce concluziile certe negative au sensul de excludere (semnătura în litigiu nu a fost executată de către . . . ). Ambele tipuri de concluzii certe au o deosebită relevanţă pentru organul judiciar, ele indicând atât autorul unei anumite acţiuni, cât şi disculpând un anumit autor (obiect, fenomen), excluzând-ul din lista (cercul de suspecţi) de cercetat. Concluziile de probabilitate. Această categorie de concluzii a fost şi încă este subiectul unor discuţii îndelungate intre specialişti. Dacă în ţara noastră concluzia probabilă este în general în forma"probabil da", în alte state, probabilitatea este atât pozitivă cât şi negativă. In Romania, concluzii probabile negative sunt mai rar formulate. unul dintre promotorii acestor concluzii a fost dr. Ladislau Mocsy . Din păcate, mulţi dintre cei chemati să uzeze în procesul infaptuirii actului de justitie de concluzii de probabilitate, acceptă varianta "probabil ‘‘ ca pe un da, deşi uneori expertul, formulând concluzia probabilă inclină către "probabil nu". 13
  15. 15. Formularea unei concluzii de probabilitate este în general rezultatul insuficienţei materialului de examinare, dar mai ales al insuficienţei cantitative şi calitative a materialului de comparaţie. Obiectul, fenomenul căutat nu oferă suficiente elemente cu potenţial identificator pentru formularea unei concluzii categorice, iar"pe de altă parte, caracteristicile descoperite mai pot fi intâlnite şi la alte obiecte"17 . Concluziile de probilitate au darul de a permite orientarea muncii de elaborare a versiunilor. Fără a confirma sau infirma o anumită împrejurare, concluziile de probabilitate oferă o opinie ştiinţifică cu caracter de presupunere. Concluziile de imposibilitate a identificării constituie o situatie parte în identificare criminalistica , dar ele nu trebuie respinse sau desconsiderate în planul probator. Pot rezulta din doua motive:insuficienta caracteristicilor la obiectul scop, şi lipsa mijloacelor tehnice, metodice sau stiintifice de realizare a examinărilor necesare cauzei în speta. De exemplu-atunci când se cere a se stabili data unui act, situat intr-o perioada de timp foarte apropiata sau dacă anumite adaugiri au fost făcute în aceeasi zi sau la intervale diferite. De asemenea, când se cere identificarea armei care a tras un anumit proiectil , iar camasa acestuia este foarte deformata, exfoliata de pe miez, inapta examinării microscopice. Uneori, in practica concluzia de imposibilitate este apreciata ca o concluzie de excludere, conducând la aprecieri gresite. Ea este însă expresia unei imposibilitati generale, nu numai faţă de obiectul prezentat, dar şi faţă de orice alt obiect, fenomen, fiinţă. Concluzia "nu se poate stabili" păstrează în conţinutul său însă o concluzie de probabilitate, faptul ramânând posibil, producerea lui intr-un anumit mod nefiind exclusă (de exemplu datorită deformării şî ruperii cămaşîi metalice nu se poate stabili dacă glonţul a fost tras de arma în litigiu, dar nu este exclus să fi fost aşa). Aceste concluzii pot avea o valoare probantă mai redusa, atestând faptul că o anumită ipoteză este posibilă. Secţiunea 8. IDENTIFICREA PRIN CONSTATARE TEHNICO-STIINTIFICĂ ŞI EXPERTIZA CRIMINALISTICĂ Complexitatea crescândă a infăptuirii actului de justiţie determină tot mai frecvent concursul unor specialişti, chiar şi atunci când organul judiciar are unele cunoştiinţe din domeniul respectiv, fiind însă necesară o părere fundamentată pe temeinice constatări cu caracter ştiinţific. "Numărul specialiştilor la care se apelează pentru lămurirea unor probleme cu semnficaţie juridică intr-o cauză este foarte larg, practic neexistând domeniu al cunoaşterii umane care să nu fie implicat, mai mult sau mai puţin în această activitate."18 Cea mai mare parte a constatărilor şi expertizelor dispuse de organele judiciare sunt din domeniul criminalisticii şi al medicinei legale, dată fiind cuprinderea deosebit de largă a acestor două ştiinte. Rezultatele cercetarilor intreprinse de către specialist, expert, medic legist, iau forma unui raport de constatare sau de expertiză, având formulate la final anumite concluzii. Acest material este inclus în dosarul cauzei ca mijloc de proba, realizând o explicare a elementelor asupra carora s-a cerut parerea specialistilor, făcând -o accesibilă şi nespecialiştilor. Deoarece practica impune examinarea unor situatii tot mai complexe, de interpretare şi examinare multi disciplinară, aderăm la opinia ca expertizele pot fi şi expertize complexe medico-legale şi criminalistice, ideea expertizei complexe fiind susţinută încă din anul 1978 de către Lucian Ionescu19 . Administarea unor expertize complexe poate fi de exemplu ordonată 12 DAN N . op. cit pag. 220. 13 E. Stancu-op. cit. pag. 60 19 **Lucian Ionescu"Propuneri pentru reglementarea proprie a expertizelor complexe"RRD3/1978 14
  16. 16. intr-o cauzş în care trebuie să se stabilescă, faţă de aspectul improşcărilor de sânge de pe pereţi, direcţia loviturilor şi poziţia victimei într- un spaţiu limitat. Constatarea tehnico-stiintifică Constatarea tehnico-ştiinţifică este un mijloc ştiintific de probă specific legislaţiei procesuale penale romanesti, nefiind cunoscut sub această denumire în alte legislaţii. Ea se efectuează atunci când exista pericolul de dispariţie, modificare sau alterare a unor probe, situaţii de fapt, etc. fiind necesară în acelaşi timp lămurirea de urgenţă a anumitor imprejurări ale cauzei, iar pentru clarificarea acestora este necesară opinia unui specialist. Ea constituie deci o activitate de interpretare şi valorificare ştiinţifică imediată a urmelor , a mijloacelor materiale de proba şi imprejurarilor de fapt, in vederea identificarii autorului faptei şi obiectelor folosite la săvârşrea i faptei. Constatarea tehnico-ştiinţifică criminalistică este mult mai restrânsă decât expertiza criminalistică , fiind dispusă doar atunci când urgenţa anchetei nu permite ordonarea unei expertize. Constatarea tehnico-ştiinţifică se poate dispune din oficiu, sau la cererea părţilor, fiind efectuata de către specialisti criminalisti sau tehnicieni ce functioneaza în cadrul ori pe lângă institutia de care apartine organul de urmarire penala. Efectuarea constatarii tehnico-stiintifice de către anumiti specialistii criminalistii, nu inseamna şi insusirea de către aceştia a atributiilor de organ de ancheta, asigurându-se pe acesta cale obiectivitatea şi corectitudinea cercetarilor. Conform prevederilor art. 116C. proc. pen. constatarea tehnico-ştiinţifică se poate dispune numai în cursul urmaririi penale, putând fi dispusă de instanta de judecată în cazul refacerii sau completării urmăririi penale. Expertiza criminalistica Cunoscută în literatura de specialitate şi sub denumirea de "expertiza de identificare judiciara” şi constituind un mijloc de probă valoros, expertiza criminalistica este oactivitate de cercetare ştiinţifică a urmelor şi altor mijloace materiale de probă în scopul identificarii persoanelor, animalelor, plantelor, obiectelor, substantelor sau fenomenelor, al determinării anumitor insuşiri ori schimbări intervenite în conţinutul , structura, forma, ori aspectul lor. Expertiza poate fi dispusa din oficiu, sau la cerere, atunci cănd, pentru lămurirea unor fapte sau imprejurari ale cauzei, sunt necesare cunostintele, opiniile unor experti. Conform art. 117C. Proc. pen. , in ipoteza săvârşirii unor fapte de omor doesebit de grav, sau când exista indoieli cu privire la starea psihica a invinuitului sau inculpatului, expertiza psihiatrica este obligatorie. Expertiza se poate efectua numai după punerea în miscare a actiunii penale şi la efectuarea ei pot participa (spre deosebire de situatiile de constatare tehnico-stiintifica ) şi experti numiti (recomandati ) la cererea părtilor. Cu privire la efectuarea unei expertize criminalistice numai după punerea în miscare a actiunii penale, consideram cel putin discutabila aceasta problema de oarece, chiar în faza anterioara punerii în miscare a actiunii penale, intr-o cauza de fals , când se pune problema de a stabili dintre mai multi banuiti autorul scrisului(falsului)in litigiu, este oare posibil sa se recurga doar la o constatare criminalistica tehnico-stiintifica, dat fiind gradul superior de profunzime ştiinţifică al expertizelor. Opinăm deci ca, date fiind Situatiile practice ivite în cercetarea cauzelor penale concrete ar trebui revizuită aceasta reglementare. Faptul ca intre cele doua mijloace de proba exista asemănări (situate însă numai în plan tehnic-criminalistic), nu conduce (sau mai exact, nu ar trebui sa conducă) la concluzia ca una ar putea inlocui pe celalta. Asa cum eronat, dar foarte des procedeaza unii specialişti de la serviciile criminalistice ale poliţiei, constatările tehnico-stiintifice sunt denumite şi expertize criminalistice, iar specialistul semnează ca "Expert". Aşa cum aprecia şi prof. Emilian Stancu "Dacă , pentru sublinierea calităţii ştiinţifice a examinării se dă o altă denumire, atunci se impune 15
  17. 17. sa fie avute în vedere toate elementele care decurg din aceasta modificare (subl. ns. S, A. ) (desi legal este imposibil), cum ar fi , de pilda, acceptarea prezenţei unui expert solicitat de părţi. Deaceea, constatarile tehnico- stiintifice efectuate de către experti ai organelor de cercetare penala nu pot fi incluse în categoria expertizelor criminalistice, in accepţiunea lor procesual penala"20 Introducerea prevederilor O.G. 75 din 2000 care oferă părţilor posibilitatea de a avea un expert consultant alături de expertul oficial, care să le reprezinte în faza de efectuare a expertizei, este un pas înainte, depinzând doar de calitatea pregătirii şi de probitatea profesională a acestora modul în care se manifestă activ . Deşi modul în care este reglementată particiaprea expertilor consultanti la realizarea expertizei este oarecum restrâns, instarând mai degrabă un sistem de expertiză supravegheată decât de expertiză contradictire. Pregatirea şi dispunerea expertizei criminalistice şi a constatării tehnico-ştiinţifice O primă problemă ce se cere a fi avută în vedere este cea a aprecierii oportunităţii dispunerii examinării de specialitate. In sarcina organului care va solicita lucrarea cade şi stabilirea obiectului expertizei ( constatării ), aprecierea importanţei, formularea corectă şi clară a intrebărilor ( problemelor ) la care vor trebui să răspundă specialiştii sau experţii. Aprecierea oportunităţii dispunerii presupune studierea şi însuşirea materialului asupra căruia urmeaza a se dispune lucrarea, încât să nu se întârzie efetuarea unei expertize necesare soluţiei în cauza. In mod greşit, unele organe judiciare admit şi cereri de noi expertize, sau de expertize lărgite în situaţii în care printr-o lucrare anterioară s-au adus toate lămuririle de specialitate ce erau necesare. Cererile respective sunt uneori doar mijloace de tergiversare a soluţiei. De exemplu, deşi autorul unei semnături a fost identificat cu certitudine încă din faza constatării tehnico-ştiinţifice efectuată de organul de poliţie, iar această constatare este confirmată de expertiza criminalistica efectuată la Laboratorul interjudetean de expertize criminalistice competent teritorial, se cere o nouă expertiza ( denumita in mod impropriu-contra-expertiza)la Institutul Naţional de Expertize Criminalistice. Atât dispunerea tardivă, cât şi dispunerea prematură a unei expertize pot avea consecinţe negative asupra anchetei, ele putând determina fie degradarea materialului în litigiu, fie insuficienţa materialului de examinare. Stabilirea obiectului expertizei şi formularea clară a intrebarilor sunt de asemenea extrem de importante. Adeseori se cere, in cadrul unor expertize balistico-judiciare, să se pronunte expertul dacă arma prezentata este armă de foc. Ori, chemarea expertului nu este de a se pronunta cu privire la probleme de dprept, ci doar la fapte ori imprejurari ale cauzei. Astfel, expertul va putea preciza dacă arma în litigiu este o arma de foc atipica, militara, de vanatoare, etc. , şi dacă ea functioneaza pe principiul armelor de foc , dar incadrarea legala, este sarcina organului judiciar. Intrebarile pe care trebuie sa le lamureasca expertiza sunt în general supuse necesitatii de claritate, indi când cu precizie obiectul scop, caracteristicile vizate. Din pacate, in practica, multe instante formuleaza neclar, superficial intrebarile. De exemplu:sa se stabilleasca dacă actul în litigiu a fost semnat de către titular. Ori actul în litigiu nu a fost identificat , sau pe actul respectiv sunt mai multe semnaturi, unele indescifrabile. ceea ce face ca expertul sa trebuiasca sa -si asume şi rolul de a clarifica ce a dorit sa afle instanta, faptul venind în contradictie cu rolul sau limitat, chiar dacă ar putea fi interpretata aceasta atitudine ca "rol activ al expertului". Este la fel de adevarat ca uneori se intalnesc, în ciuda unor intrebari clare, precise şi raspunsuri ambiguii ale specialistilor . De exemplu intr-o cauza unde s-a cerut a se stabili dacă o anumita arma este arma de vanatoare sau militara, în urma constatarii stiintifice-tehnice a organului de politie se preciza ca"arma în litigiu este arma de vanatoare, insă datorita calitatilor de tragere şi preciziei deosebite pe care le poseda poate fi incadrata în categoria armelor militare. 20 E. Stancu-op. cit. pag. 60 16
  18. 18. " Asa cum vom vedea în alt capitol, clasificarea armelor se face în functie de destinatie, astfel ca aceasta concluzie continea cel putin o eroare, dacă nu chiar o informatie denaturată. Efectuarea expertizei criminalistice Procedand la efectuarea unei expertize criminalistice, expertul parcurge de regula urmatoarele etape21 : 1. Studierea şi insusirea obiectului lucrarii este faza în care luand contact cu materialele trimise spre examinare expertul îşi stabileste genul de expertiza ce urmeaza a fi realizata, apreciaza dacă sub aspect cantitativ şi calitativ materialul primit este corespunzator, şi eventual cere completarea lui, De exemplu, actul în litigiu a fost trimis în copie electrostatica(xerox)dar practica şi teoria expertizei criminalistice impun realizarea expertizei actelor numai cu examinarea actului original. Uneori, materialul trimis pentru comparaţie este insuficient , sau nu prezinta suficiente garantii de autenticitate. Pot fi cerute şi lamuriri suplimentare de la organul judiciar, sau pot fi obtinute explicatii suplimentare, efectuate deplasari la faţa locului. 2. Examinarea separata a matarialului în litigiu şi a celui de comparaţie, permite sesizarea particularitatilor şi elementelor caracteristice. Se creaza în aceasta faza o baza de informatii de natura a permite stabilirea identitatii sau neidentităţii. Se vor fixa prin intermediul fotografiilor de examinare şi a inregistrarilor video constatarile făcute, acestea urmand a fi utilizate în ilustrarea constatarilor şi concluziilor expertizei. Pot fi utilizate modele de comparaţie, ca urme create în mod experimental, in scopul reproducerii unor urme asemanatore sau deosebite de cea aflata în litigiu. Se pot efectua trageri experimentale pentru colectarea proiectilelor de la armele suspecte, urme experimentale cu instrumente de spargere, etc. Conditiile de realizare a unor urme pe cale experimentala trebuie sa fie aceleasi cu cele în care s-a produs urma (fenomenul)in litigiu. 3. Examinarea comparativă am tratat-o la partea dedicata identificarii criminalistice. Amintim însă din nou faptul ca ea cuprinde ca procedee de examinare confruntarea, examinarea continuitatii liniare şi suprapunerea imaginilor. 4. Demonstratia este faza în care expertul, in baza constatarilor făcute va invoca argumente din planul logicii, al criteriilor de demonstratie matematica, şi al ilustrarii vizuale pentru sustinerea afirmatiilor sale. Demonstratia se va referiatâtla elementele de identitate,câtşi la cele de neidentitate, iar în funcite de ponderea şi natura acestora va fi formulata. 4. Concluzia. Chestiunea concluziilor şi a fundamentarii acestora a fost, de asemenea, tratata în cadrul identificarii criminalistice. Vom reaminti însă ca prin intermediul expertizei criminalistice sau al constatarilor tehnico-stiintifice pot fi formulate urmatoarele concluzii: 1. Concluzii certe -care la randul lor pot fi de identificare (semnatura a fost executata de către: glontul extras din cadavrul . . . a fost tras cu arma seria... ,taieturile de pe tulpinile de pom prezentate au fost executate cu toporul ridicat ... )de excludere(semnatura în litigiu nu afost executata de către titularul ... ;impresiunile digitale ridicate de la faţa loclui furtului comis din . . . la data de. . . nu au fost create de către inculpatul. . . etc. ). 2, Concluzii de probabilitate formulate atunci când elementele de asemănare şi cele de deosebire sunt aproximativ egale. (actul a fost probabil semnat de către. . . ). 3. Concluzii de imposibilitate a stabilirii-sunt formulate atunci când nu se poate aprecia nici măcar cu grad de probabilitate(“nu se poate stabili dacă actul în litigiu a fost redactat în anul 1931 sau în anul 1932” ). Vom trata mai pe larg aceste aspecte la locul cuvenit. 21 I. Constatin, L. Mocsy s. a. - în Tratat practic de criminalistica vol. II Editura M I. pag/20-21 17
  19. 19. Secţiunea 9. Sistemul serviciilor şi expertizelor criminalistice în România Inainte de a trece la examinarea urmelor, a caracteristicilor şi rezultatelor pe care le pot oferi, credem necesar să facem o scurtă oprire asupra sistemului de servicii şi laboratoare specializate în activitatea de Criminalistica din ţara noastră . Iată care ar fi acestea, pentru Ministerul de interne şi cel al Justiţiei. 1. In sistemul Ministerul de Interne, La unitatile de politie - orase --> exista ofiteri criminalişti care realizeaza cercetarea la faţa locului şi unele examinări şi constatari tehnico-stiintifice. La municipii şi judete --> servicii de criminalistica cu dotare mai complexă --> şi specialisti criminalisti (ofiteri, subofiteri), de asemenea, pentru constatari tehnico-stiintifice. - realizeaza lucrari de dactiloscopie, traseologie, examinare grafica, tehnica actelor, balistica, portrete robot (identificare, computer), s. a. La nivel national --> Institutul de Criminalistica a I. G. P. -->indrituit sa realizeze expertize criminalistice ->are incadrati experti criminalisti-> lucrari din domeniul dactiloscopiei, traseologiei (mai rar grafica), th. actelor, balistica, portrete robot, chimie, (droguri, s. a. ), bacnote, monede, sigilii . 2. în sistemul Ministerului Justitiei exista Institutul Naţional de Exp. Criminalistice - Bucuresti care are în subordine - >L. i. E. CLUJ, L. I. B. , L. I. E. C. Timişoara şi L. I. E. C. Iaşi cele două din urmă fiind infiinţate doar din 1998, respectiv 1999 cu razele lor de competenta teritoriala. Până la acea dată existau doar laboratorul centrul( devenit în 1998 INEC) şî laboratoarele interjudeţene de la Bucureşti şi Cluj. Se realizează lucrări de expertiză criminalistică din domeniile traseologie, dactiloscopie, examinare grafica, tehnica actelor, balistica judiciară, expertiza chimica, bacnote, monede, şi gilografie, expertiza imaginilor fotografice şi inregistrărilor audio, expertiza vocii şi vorbirii. , . Institutul Naţional ( I. N. E. C. )> realizeaza exp. largite pt. lucrarile realizate în prima faza de: Cluj, Bucuresti, Iaşi Timişoara. de asemenea expertize în explozii, incendii, expertiza. accidentelor auto, a inregistarilor audio, video. Alaturi de aceste expertize criminalistice propriu-zise se mai pot realiza -desi mai rar uzitate- expertize complexe medico-legale şi criminalistice(exemplu mecanism traumatic -> heteropropulsie, accid. auto, s. a). Nu exista un raport strict determinat de ierarhie intre constatarile tehnico stiintifice şi expertiza criminalistica decat în sensul competentei. Termenul -"contraexpertiza" -> eronat d. p. d. v. terminologic -> pt. ca de fapt se face "o noua expertiza" ( vezi L. Ionescu op. cit) cu un numar mai mare şi cu alti experti -> 3 şi respectiv consiliul celor patru sefi ai Laboratoarelor plus un director al INEC. Secţiunea10. Consideraţii asupra limitelor subordonării pentru expertul criminalist desemnat pentru efectuarea expertizei În cadrul sistemului procesual penal român activitatea de expertiză criminalistică se realizează prin intermediul laboratoarelor de expertiză criminalistică, experţii fiind desemnaţi de către şefii laboratoarelor să realizeze o anumită lucrare. “ Împrejurarea că expertiza criminalistică constituie o examinare de laborator , nu atribuie laboratorului de criminalistică calitatea de expert. ” 22 Din punct de vedere procedural , expertul criminalist este persoana fizică ce posedă cunoştiinţele de specialitate specifice unui anumit domeniu, este angajat al unui anumit 22 CIOPRAGA A. op. cit. pag. 408 18
  20. 20. laborator criminalistic şi a fost desemnat ca atare pentru realizarea unei lucrări de expertiză criminalistică de către şeful laboratorului. În anumite şi tuaţii, cum sunt cele de realizare a unei noi expertize criminalistice- numită impropriu “ contra expertiză”-, sau pentru cazurile unde numărul pieselor ce se cer a fi examinate este extrem de mare, se pot forma colective de experţi numite şi “ comîşi i de expertiză”). Cu toate că experţii îşi desfăşoară în aceste şi tuaţii activitatea în colectiv, răspunderea pentru calitatea şi obiectivitatea ştiinţifică a examinărilor continuă să fie personală. Dacă, în baza cunoştiinţelor şi convingerilor profesionale proprii, membrii comîşi ei de expertiză criminalistică ajung la opinii divergente, fiecare expert va putea formula în cadrul raportului opinii proprii şi va răspunde pentru acestea. De vreme ce răspunderea expertului pentru corectitudinea, obiectivitatea şi precizia concluziilor formulate este personală, iar pentru realizarea unei anumite expertize el este desemnat de către şeful laboratorului, se pune problema dacă şi în ce limite activitatea sa va putea fi supusă controlului şi respectiv cenzurii din partea şefului unităţii de expertiză criminalistică. Este neîndoios că problema va trebui aici analizată sub două aspecte. Primul este cel legat de existenţa unei îndrumări şi a unui control al şefului laboratorului ce se extind la alegerea celor mai adecvate tehnici şi metode de examinare, ca şi asupra respectării metodologiilor de lucru, manipulare şi păstrare a materialelor supuse examinării specifice. Acesta se întemeiază pe prezumţia existentei unei mai bogate pregătiri şi experinţe profesionale a şefului laboratorului, îzvorând în acelaşi timp şi din regulile interne de organizare şi ierarhie ale unităţii. Celălalt aspect priveşte dreptul şefului laboratorului de a cenzura concluziile expertului criminalist. Care este întinderea acestui drept? Este el absolut sau comportă unele limite? Care este motivaţia ? Asupra acestei probleme, în literatura de specialitate din ţara noastră s-au conturat două puncte de vedere. Conform unei opinii, dreptul de control ar privi doar condiţiile de formă ale raportului de expertiză, în sensul de a se urmări respectarea obiectivelor stabilite de organul judiciar. Controlul însă nu s-ar putea extinde şi asupra chestiunilor de fond: concluziile la care a ajuns expertul, întrucât aceasta ar încălca obiectivitatea şi ar putea conduce la influenţarea din afară a acestuia. şi gur că este necesară o supraveghere a realizării expertizelor în conformitate cu conţinutul actului procedural prin care au fost dispuse. Dar, aceasta nu este o cenzură, credem noi, ci face parte din dreptul de îndrumare la care ne-am referit mai sus. Conform punctului de vedere opus, “ conducătorul instituţiei poate şi trebuie să-şi exercite controlul asupra chestiunilor de fond ale raportului de expertiză, verificând concluziile sub aspectul fundamentării lor ştiinţifice”. 23 Apreciem că atunci când se constată formularea unor concluzii greşite sub aspect metodologic şi profesional, erori de formulare, sau alegerea unor demonstraţii insuficient fundamentate, şeful laboratorului poate atrage atenţia asupra acestor aspecte, recomandând expertului revizuirea şi chiar refacerea lucrării. Achiesăm acestei idei, întrucât acestea nu constituie, în opinia noastră, intruziuni de natură a influenţa expertul, având doar rolul de împiedica trimiterea la organul judiciar a unor concluzii eronate, ce pot genera trenarea ori orientarea greşită a cercetărilor. Desigur că există posibilitatea corectării lor printr-o expertiză nouă, dar restituirea raportului pentru completare sau refacere va permite evitarea unor lucrări suplimentare şi inutile. Oricum, răspunderea expertului pentru concluziile sale este personală, motiv pentru care acesta şi semnează şi ngur raportul de expertiză( sau alături de ceilalţi experţi în cazul comîşi ei). Admiterea posibilităţii ca expertul să fie înfluenţat din exterior pentru concluziile sale l-ar 23 CIOPRAGA A. op. cit pag. 411 cu referire la CRUCEANU DUMITRU Expertiza criminalistică şi organizarea ei în R. P. R. pag. 40. 19
  21. 21. putea transforma într-un simplu executant docil, cunoştiinţele sale de specialitate trecând în plan secund, după relaţiile de subordonare. Secţiunea 11. Realizarea expertizei şi redactarea raportului de expertiză criminalistică În realizarea expertizei criminalistice activităţile trebuie să se conformeze caracterului de examinare ştiinţifică pe care îl presupune munca criminalistică. Ea se realizează prin etape succesive, cu grade de dificultate şi complexitate consecutive şi înlănţuite în mod riguros şi necesar. Corespunzător metodicii examinării criminalistice , ca în orice proces de identificare, se va face trecerea gradată de la general spre particular prin utilizarea procedeelor logice24 care constituie temeiul raţional şi operaţional pentru orice demers de identificare: examinarea analitică , iar pe baza rezultatelor acesteia, sinteza datelor şi formularea unor concluzii. Cu ajutorul acestor fundamentări logice şi conceptuale, procesul de examinare va parcurge următoarele etape 25 : analiza problemelor, a materialelor şi tehnicilor disponibile, examinarea comparativă, aprecierea finală şi formularea concluziilor. Analiza distinctă va permite delimitarea clară a caracteristicilor generale şi particulare ce sunt specifice materialelor supuse examinării ( urme papilare, proiectiule, scris, semnături, acte de identitate, bancnote, alte urme) . Acestea vor fi analizate şi diferenţiate în funcţie de specificul lor şi de corespondenţa cu obiectul expertizei şi cu materialele de comparaţie. Când se cer a fi examinate în cadrul aceleiaşi expertize criminalistice mai multe documente diferite-de exemplu paşapoarte, permise de rezidenţă, vize de şedere, ş. a. m. d. -acestea vor fi triate şi repartizate spre examinare pe categorii, având în vedere şi ceea ce se cere a fi examinat la ele. De exemplu la mai multe permise de şedere şi vize turistice se cere a se stabili provenienţa lor, corespondenţa cu sigiliile autorităţilor emitente, la altele modul de contrafacere, sau metoda folosită, etc. Pentru identificarea grafică se va avea în vedere, direcţia tendinţele şi aspectul general al mişcărilor, pentru alte urme tipul şi particulariţăţile lor. În acestă primă etapă, expertul se va orienta asupra stabilirii caracteristicilor ( de exemplu, la un act contestat aspectul general : hârtia, imprimarea, elementele de securitate, conţinutul , cernelurile folosite, integritatea actului, etc. pentru a putea pune în evidenţă ceea ce este esenţial, individualizant şi specific documentului examinat, dar care în acelaşi timp îl face să fie concordant cu cerinţele generale ale clasei de documente din care face parte. Se vor sorta de asemenea şi materialele de comparaţie în funcţie de provenienţă, stabilindu-se corelaţii generale pe tipuri de documente şi elemente de securitate, impresiuni de şi guranţă, reţete şi probe de hârtie, cerneluri, toner. Atunci când printre problemele ce se cer a fi rezolvate se află şi identificarea unui anumit aparat: imprimantă, copiator, telefax, care a produs un anumit document se vor realiza materiale de comaparaţie cu modelele de copiator, imprimantă sau aparat telefax incluse pe lista celor suspectate. Pentru identificări balistice se vor efectua trageri experimentale de recoltare a proiectilelor sau tuburilor. Acestea vor fi apoi examinate în scopul de a determina ceea ce le este specific, erori de imprimare, defecte de funcţionare, aspectele macroscopice, ca şi micro-urmele şi urmele latente produse de părţile componente ale mecanismelor de preluare şi transport pentru hârtie, tonerul; la arme de ghinturile ţevii pe proiectil, iar latubul carţuş de partea frontală a închizătorului, de percutor, de opritor, etc. 24 FLONTA MIRCEA, Structura coordonării acţiunilor şi geneza operaţiilor logico-matematice , Teoria acţiunii umane, Forum-Ştiinţe sociale 1969 Vol. I pag. 109-115. 25 MOCSY LADISLAU , Demonstraţia- etapă de lucru importantă în activitatea de expertiză criminalistică , în lucrarea colectivă 20 de ani de expertiză criminalistică , Ministerul Justiţiei 1978 , pag. 68-71. 20
  22. 22. În acest fel se obţine o primă sistematizare şi o imagine generală a datelor deţinute şi cu care se va opera în etapa următoare: examinarea comparativă. Considerată de specialişti ca fiind munca propriu-zisă de expertiză, aceasta este într-adevăr etapa cea mai încărcată de conţinut specializat, care poate da măsura priceperii şi preciziei muncii expertului. Ea presupune ca, în raport cu natura materialelor şi a elementelor ce sunt supuse cercetării, să se folosescă “cele mai adecvate procedee şi mijloace tehnico-ştiinţifice de comparare a însuşirilor caracteristice, în vederea stabilirii coincidenţelor sau a divergenţelor “26 . Odată atins acest punct , plecând de la constatările făcute, urmează ca expertul , prin intermediul procesului de sinteză şi evaluare globală, dar în acelaşi timp sintetică a informaţiilor obţinute pe calea observaţiei directe, ca şi pe cale instrumentală să realizeze explicarea, demonstrarea şi ilustrarea constatărilor sale. Aceasta este etapa proceselor de apreciere multilaterală care precede formularea concluziilor şi din conţinutul căreia se alcătuieşte acea parte a unei expertize criminalistice privind constatările expertului. Deşi denumirea este limitativă în aparenţă, ea constituie corpul principal al conţinutului expertizei criminalistice, în care aşa cum am arătat, pe lângă observaţii şi rezultate ale unor măsurători experimente, etc. se vor face în măsura în care sunt necesaare, deducţii logice şi demonstraţii. În unele sisteme juridice ( britanic şi american ) actul cu rol de expertiză criminalistică depus la dosar conţine doar obiectivele, expertul şi concluziile, elementele de examinare şi demonstraţia fiind prezentate de specialişti în cadrul procesului în cursul etapei de “ Cross-examining” 27 Demonstraţia trebuie să fie fundamentată temeinic pe date şi observaţii cu caracter şttinţific. Deducţiile şi demonstraţiile se întemeiază pe acele date, teze şi principii ale ştiinţei criminalistice, ale logicii formale şi simbolice care rezultă ca reguli generale de apreciere şi explicare. Când în cadrul demonstraţiilor se face apel la datele altor ştiinţe ( chimie, fizică, electronică, electreomecanică, informatică , etc. ) vor putea fi expuse calcule, rezultate de analize, grafice de absorbţie a radiaţiei Uv, cromatograme, explicate moduri de funcţionare ale unor aparate, programe, moduri de producere ale unor procese,fenomene, accdente, etc. Credem că trebuie însă evitate formulările inutil preţioase şi tehnicizarea excesivă a explicaţiei, promovând o formulare cât mai concisă şi accesibilă. Nu trebuie căutate expresii care nu vor putea fi înţelese de nespecialişti. Trebuie oare să mai amintim că rostul expertizei este şi acela să ofere organelor judiciare clarificări asupra unor aspecte de mai mare tehnicitate şi specializare? Ori exprimarea prea tehnicistă şi preţioasă nu face uneori decât să amplifice confuzia. În principiu, organul judiciar trebuie să obţină din partea de constatări a expertizei criminalistice exact acele informaţii care să-I uşureze munca. Concluziile nu sunt totdeauna suficiente, ele fiind uneori prea lapidare. Ele trebuie însoţite şi precedate de clarificări. Spre exemplu, cu privire la modul de contrafacere al unui document expertul apreciază că tehnologiile şi aparatele folosite impun activitatera unei / unor persoane cu pregătire de specialitate ( tipografi, informaticieni, etc. )sau cu privire la pericolul pe care îl poate prezenta chiar pentru trăgător o armă defectă. Caracterul complet şi convingător al examinărilor şi al constatărilor depinde de modul de analizare, demonstrare şi ilustrare. Secţiunea 12. Concluziile expertului criminalist Momentul final al realizării expertizei, alături de redactarea raportului de expertiză criminalistică, este cel al formulării concluziilor. Trebuie evitate însă exprimările echivoce, 26 CIOPRAGA A. op. cit. pag. 414. 27 MOENSSENS A. ANDRE. How to prepare for a Daubert Hearing-, AAFS 1997 International Journal of Forensic Document Examiners . Vol. 3 Nr. 2/1997 pag. 180 21
  23. 23. care lasă loc de interpretări. Este adevărat că în cele din urmă organul judiciar va decide, dar, alături de celelate probe din dosar, expertiza trebuie să asigure o imagine exactă ( ştiinţifică ) asupra anumitor împrejurări şi nu imagini alternative ( subiective deci ) asupra faptei. Prin formularea concluziilor expertul trebuie să răspundă la obiectivele stabilite, pe baza datelor rezultate din investigarea criminalistică, vizuală şi instrumentală sau analitică, cât şi a părerii sale de specialist, în baza cunoştiinţelor şi experienţei profesionale personale. În măsura în care din constatări se desprind elemente suplimentare, utile şi necesare pentru soluţionarea cauzei, în virtutea rolului său activ, expertul îşi va extinde cercetarea şi asupra acestora pentru o examinare completă. Se evită astfel ordonarea unor suplimente de expertiză. Este necesar ca, din conţinutul concluziilor să se desprindă clar asupra cărui urme, document, sigiliu, menţiune, etc. poartă concluzia respectivă. În acest scop documentul, impresiunea, actul de identitate, etc. vor fi identificate cât mai exact. De exemplu” Impresiunea de sigiliu bancar cu menţiunea B. N. R Fililala Cluj cu nr. 5023 “ sau “ Paşaportul cu seria …. Eliberat la data de…. ” pentru a nu se confunda cu alte probleme, urme, etc. la care s-ar referi celelalte concluzii. Concluziile ce se formulează de către experţii criminalişti nu au întotdeauna acelaşi grad de certitudine. Există şi situaţii când concluziile ce se vor formula nu pot fi decât cu grad de probabilitate, sau chiar cazuri în care expertul nu poate soluţiona problema supusă spre examinare. Practica expertizei criminalistice de la noi, ca şi literatura de specialitate 28 disting în modul de concluzionare următoarele categorii de concluzii: -concluzii categorice sau certe, care pot fi cert-afirmative (de identificare) sau cert-negative ( de excludere); -concluzii de probabilitate ( incerte); -concluzii de imposibilitate a soluţionării problemei supuse expertizării. Concluziile certe sunt aserţiuni cu caracter categoric. Ele indică faptul că în cursul şi pe temeiul examinărilor făcute expertul a ajuns la identitate ( “Impresiunea de şi giliu de pe contractul de împrumut nr. . nu a fost creată de şi giliul aparţinând Băncii… “” priecxtilul cal. 7,62 mm extras din corpul victimei a fost tras cu arma PM nr. AO 0998778) sau la neidentitate ( Viza turistică pentru Italia, perioada…, de la fila nr. . . , din paşaportul nr…nu a fost eliberată de Consulatul Italiei). Aceste tipuri de concluzii certe sunt expresia unor adevăruri obiective, ele servind la stabilirea validităţii, contrafacerii ori falsificării unui anumit document, la identificarea unui anumit autor, areme, instrument de spargere, tip de pneu,etc. Ele au menirea de a înlătura orice îndoială asupra aspectului examinat. În expertiza criminalistică tehnică a documentelor concluziile certe pot purta şi asupra metodelor, procedeelor ori aparatelor folosite la redactarea, copierea sau contrafacerea unui anumit act. De exemplu: se stabileşte că impresiunile de sigiliu de pe actele unui autovehicol nu au fost create de un şi giliu autentic al organelor în drept, ci au fost contrafăcute cu ajutorul unei imprimante cu jet de cerneală, sau bancnotele în litigiu au fost realizate prin tipărire hoch-druck. Indiferent că sunt cert-pozitive, sau cert-negative concluziile categorice sunt foarte importante ele putând orienta determinant cercetările ulterioare. 28 CIOPRAGA A. op. cit. pag428-436. MIHULEAC E. Expertiza judiciară Bucureşti 1971 Editura Ştiinţifică pag. 230. SANDU DUMITRU Concluziile expertului criminalist în sistemul expertizei criminalistice româneşti şi în sistemele altor state. O privire comparativă. ( Nepublicat) Comunicare prezentată la al II-lea şi mpozion Naţional al Societăţii Române de Criminologie şi Criminalistică , Bucureşti octombrie 1996. IONESCU LUCIAN Concluzia raportului de expertiză criminalistică a scrisului şi aprecierea valorii sale probante, Buletinul Intern al Procuraturii R. S. R. în Probleme de criminalistică şi criminologie nr. 2-3/1983 pag. 43-54 22
  24. 24. Concluziile de probabilitate sunt produsul situaţiilor în care expertul nu poate formula decât o ipoteză cu privirea la eventualitatea existenţei unui anumit fapt. Când datele ( masterial de comparaţie) accesibile expertului sunt reduse, ori datorită unor erori anterioare de ridicare a materialelor de comparaţie, sunt decelabile doar un număr redus de caracteristici particulare ale actului sau procesului suspus examinării. Uneori, acest tip de concluzie este formulat şi în situăţiile în care cantiatea de materai în litigu este foarte redusă ( de exemplu un grup de cifre, o semnătură simplificată neliterală) ori urma este parţial alterată. Pot apărea, alături de coincidenţe şi elemente neeexplicabile, divergente. Expertul se află deci, în imposibiliatea de a formula o concluzie cu caracter de certitutdine, întrucât elementele constatate de el la nivelul caracteristicilor generale şi individuale nu au suficient potenţial identificator. El va trebui deci să formuleze o capreciere ipotetică, ce poate fi răsturnată de probe noi, contrare, suplimentare, etc. “ Concluzia cu caracter de probabilitate, indiferent de gradul de probabilitate, constituie o ipoteză care însă nu are caracter arbitrar şi nu e lipsită de temei, deoarece expertul îşi fundamentează presupunerile pe elemente obiective şi nu pe impresiile sale subiective. ” 29 Concluziile de probabilitate apar în general în forma “Probabil DA” în sensul că se apreciază că un anumit aspect est posibil să se fi produs( “Actul în litigiu a fost probabil rebroşat după introducerea unei noi pagini cu numele şi poza titularului…” Semnătura în litigiu a fost probabil executaţă de numitul S.R.). Asupra utilităţii acestor concluzii părerile sunt împărţite în literatura de specialitate. După unii autori 30 , concluziile de probabilitate nu ar contribui la soluţionarea cauzei, generând chiar confuzie. Pe de altă parte, organul judiciar nu are nevoie de noi ipoteze ci de certitudini, motiv pentru care eI dispune expertiza. Formularea unor concluzii de probabilitate fac să se menţină nejustificat bănuielile cu privire la anumite aspecte, întârziind mersul cercetărilor. Credem însă, în mod contrar acestor opinii căa găsi cu orice preţ un autor ori a-l exclude în mod absolut, atunci când există şi unele dubii este periculos şi chiar contrar rolului expertizei în înfăturirea actului de justiţie. Majoritatea autorilor sunt însă de acord cu formularea concluziilor probabile considerându-le utile şi pertinente. 31 Expertul nu este infailibil, iar datele ce i-au fost puse la dispoziţie pot fi insuficiente. Pe de altă parte, concluziile de probabilitate pot oferi organelor judiciare versiuni altenative spre care să-şi îndrepte cercetările, deschizând uneori perspective noi, remarcând laturi considerate până la acel moment ca neimportante. De exemplu, în cazul unor vize false, existenţa unor eventuali complici peste hotare. Concluziile de probabilitate trebuie însă temeinic fundamentate, inclusiv cu privire la alegerea acestei soluţii şi nu a uneia certe sau de imposibilitate a soluţionării chestiunii supuse examinării. Concluziile de imposibilitate a soluţionării problemelor supuse examinării apar ca urmare a unor factori având în general un caracter obiectiv. Unul dintre aceştia este starea materialelor supuse spre examinare - acte distruse, arse, corodate, uzate, porţiuni prea mici din cămăşile unor proiectile, urme “ contaminate”, urme papilare îmbâcsite cu substanţă de evidenţiere - ale căror caracteristici generale nu mai sunt explotabile. Insuficienţa materialelor de comparaţie- ca în cazurile actelor de peste 40-50 de ani, când nu se găsesc totdeauna în arhive impresiuni de şi giliu cu garanţii de autenticitate emanând de la organul competent, diplome, acte oficiale asemănătoare, etc. Alteori, 29 CIOPRAGA A. op. cit. pag. 430. Cu referire şi la SANDU DUMITRU Unele aspecte privind interpretarea concluziei raportului de expertiză -20 de ani de expertiză criminalistică- Ministerul Justiţiei pag. 61- 63. 30 Experţii scolii sovietice , în special ZOTOV B. , BELKIN R. S. 31 BUUS ALEXANDRU. Concluziile probabile în expertiza criminalistică în 20 de ani de expertiză criminalistică , pag. 42-50 LOCARD E. Les faux en ecriture et leur expertise Paris 1959, pag. 29. BASARAB MATEI. Criminalistica , op. cit. pag. 325. CIOPRAGA A. pag. 432-433. 23
  25. 25. ajungerea la o soluţie de imposibilitate se datorează întinderii foarte reduse a urmelor litigioase. Când au rămas vizibile doar foarte mici şi disparate porţiuni de traseu dint urma în litigiu (un text răzuit sau radiat privind suprafeţe de teren, sume de bani, ani de emitere, nume titular, etc), este extrem de dificil a stabili ce a fost scris anterior, iar a formula o concluzie “ pe ghicite” este cel puţin lipsit de seriozitate sub aspect profesional, în lipsa posibilităţii de demonstrare şi ilustrare. Nu în ultimul rând, concluzia de imposibilitate poate fi generată şi de limitele cunoaşterii şi experienţei, pentru un moment şi domeniu dat, de lipsa unor metode şi proceduri cu caracter ştiinţific, precum şi a unor dotări tehnice adecvate complexităţii şi chiar de lipsa pregătirii, competenţei, sau de superificialitatea muncii expertului. Aplicarea defectuoasă a unor tehnici de examinare, sau alegerea greşită a metodelor de lucru, pot şi ele conduce la concluzii de imposibilitate a soluţionării problemei. Concluziile de imposibilitate a soluţionării problemelor stabilite ca obiective ale expertizei pot fi formulate astfel: “ NU se poate stabili care au fost menţiunile cifrice radiate de pe cecul cu seria…” sau “ Datorită lipsei unor materiale de comparaţie corespunzătoare nu se poate stabili dacă impresiunea de sigiliu de pe actul în litigiu provine din anul … sau a fost realizată ulterior”. Ajungerea la acest gen de concluzie trebuie însă să fie însoţită întotdeauna de o analiză temeinică şi de descrierea tuturor împrejurărilor pe temeiul cărora nu se poate formula o concluzie de probabilitate sau una categorică. Pentru acest motiv nu considerăm întemeiată soluţia oferită ca alternativă, în sensul că, dacă după studierea materialelor de examinat expertul nu poate formula decât o concluzie de imposibilitate, el poate restitui materialului organului judiciar, precizând motivul respectiv ca temei al restituirii. 32 Credem că, odată terminată studierea materialelor, expertul criminalist este în măsură să aprecieze direcţia soluţiilor pe care le poate formula, dar până la epuizarea tuturor căilor de examinare directă, analitică şi instrumentală acestea rămân doar ipoteze. Odată realizate toate examinările necesare şi posibile, sub aspect tehnic expertiza a fost deja realizată, rămânând de făcut doar partea de redactare a raportului, ceea ce nu se poate compensa prin lapidaritatea unei adrese de restituire. Inclusă în conţinutul constatărilor din raportul de expertiză şi expusă pe larg, fundamentarea şi explicarea alegerii acestei soluţii are menirea de a convinge organul judiciar şi părţile din cauză despre “justeţea concluziei de imposibilitate”33 . Explicarea limitelor tehnice şi metodice este de natură a informa organul judiciar despre faptul că un anumit aspect al cauzei nu va putea fi soluţionat pe calea expertizei criminalistice, evitând tergiversarea inutilă a cercetărilor, determinându-l să caute răspunsuri şi pe calea reorientării anchetei, înţelegând limitele tehnicii pentru un moment dat, limitele materiale ale unităţii şi nu neapărat limitele absolute de cunoaştere. CAPITOLUL III ELEMENTE DE TRASEOLOGIE Secţiunea 1. NOŢIUNEA DE URMĂ. CLASIFICAREA URMELOR Interacţiunea în mediu a diferitelor obiecte, persoane, animale, fenomene duce la crearea de urme. 32 MOCSY LADISLAU Expertiza criminalistică în dreptul procesual penal român Teză de doctorat, Universitatea “Al. I. Cuza” , Iaşi 1975, pag. 143. 33 CIOPRAGA A. op. cit. pag. 436. 24
  26. 26. Prin intermediul intepretării urmelor se poate ajunge la obţinerea unui tablou dinamic al desfăsurării anumitor fapte, a declanşării şi evoluţiei diferitelor procese. Persoanele care se ocupau de descoperirea urmelor în timpurile mai vechi –“cercetaşi” "trail finderes", "path finders", "scouts" n-au făcut decât să recunoască şi să interpreteze urme. Urmele pot fi : - produse de obiecte - ex. urme de pneuri, de instrumente, ; - produse de animale - ex. –muscaturi, urme de copite, etc. - produse de oameni - ex. – miros( urmeolfactive), urme de pasi, etc. - produse de fenomene - incendiu, trăznet, apa - -urme biologice- sânge, salivă, etc. Literatura de specialitate defineste notiunea atit în sens larg cit şi restrins. In Sens larg- urma apare ca modificare materiala produsa la locul faptei şi care este utila din punct de vedere criminalistic. ( C. Suciu, Golunski, Ioan Mircea . ) In Sens restrins- urma este reproducerea constructiei exterioare a unui obiect pe suprafata unui alt obiect cu care a venit în contact. De fapt, dezvoltarea tehnicii criminalisticii impune şi o revizuire a noţiunii: URMA - modificarea creata la locul faptei şi în procesul savârşirii ei, prin mişcările şi acţiunea persoanei implicate, ori generate de alte fiinte, de obiecte sau fenomene care prin aspect, caracteristici, pozitie, continut este utila cercetarii criminalistice. (persoane implicate : victime, infractori, martori, altii ). Credem însă că rândurile de mai sus constituie doar una dintre formulele prin care se poate face definirea urmei. CLASIFICAREA URMELOR Există diverse criterii şi modalitati de clasificare a urmelor. Credem că rămâne însă adecvată clasificarea făcuta de C. Suciu prin care se disting 3 categorii: - urme de reproducere - urme formate din obiecte şi substante - urme rezultate din explozii , incendii. 1. Urme de reproducere - sunt rezultatul contactului nemijlocit a 2 sau mai multe obiecte, unul lasind pe suprafata celuilalt urme indicând caracteristicile sale (ex - accident auto). 2. Urme formate din obiecte şi substante - variate ca provenienta - ex. - accident auto: parti din far, vopsea, obiecte, numar, ulei s. a. ; obiecte abandonate de infractor (dalti, cutit); deranjarea obiectelor în camera (furt), depuneri de substante (sânge, vopsea etc. ), aceste urme permit delimitarea cercului de persoane prezente, obiecte implicate. 3. Urmele de incendiu - se deosebesc de 1) şi 2) prin aceea ca pot sa cuprinda diferite obiecte, reziduuri ce sunt partial distruse. Apoi, în general, interventia pentru stingere duce la alterare, spalare, spargere etc. Dar pot fi utile (ex. incendii accidentale, incendii criminale, aeronave arse, accidente şi incendii auto - pt. mascare omor . . . )Şi acum o tratare mai pe larg. 1) Urmele de reproducere - se realizează numai prin contact nemijlocit dintre 2 obiecte, unul preia din caracteristicile celuilalt pe suprafata sau în volumul său. Este vorba deci, de existenţa a 2 tipuri de obiecte: a) un obiect creator de urmă - trebuie să fie capabil să creeze o urmă b) un obiect primitor de urma care trebuie sa fie plastic, deformabil şi să reţină în masa sa urme. (exemplu: parchetul lustruit - retine urme de talpi de noroi, praf s. a. pe o durată apreciabilă). 25

×