1. VULPEA SI ARICIUL
Tolstoi si Viziunea lui Asupra Istoriei
In memoria lui JasperRidley
O combinatie stranie intre creierul unui chimist englez
si sufletul unui indian budist. E. M. de Vogue´
Este scris aici un rand care-i apartine poetului grec Archilochus in care spune:
“Vulpea cunoaste multe lucruri, ariciul cunoaste un singur lucru, insa unul insemnat”.
Oamenii invatati au au pareri diferite asupra interpretarii corecte a sensului obscur al
acestor cuvinte, care nu pot avea alt inteles, decit acela ca desi este inzestrata cu toate
vicleniile ei, vulpea este invinsa de singurul mod de aparare care este cunoscut de arici.
Insa privite intr-un sens figurat, aceste cuvinte pot fi fincarcate cu o semnificatie prin care
marcheaza una dintre cele mai adinci diferente care ii desparte pe scriitori si ganditori, tot
asa cum acest lucru se poate intampla in general si in cazul fiintelor omenesti. Pentru ca
exista o imensa prapastie, pe de o parte, intre cei care raporteaza totul la o singura viziune
centrala, la un sistem, mai mult sau mai putin coerent sau articulat, in clauzele in care ei
inteleg, gindesc si simt – un singur principiu organizator, universal, in termenii in care are
semnificatie tot ceea ce ei sint sau pronunta – si pe de alta parte, acestia care urmaresc
teluri multiple, adesea lipsite de legatura sau chiar contradictorii, iar daca sint conectate,
acest lucru este realizat cumva, doar intr-un mod de facto, prin unele cauze psihologice
sau fiziologice, care nu sint raportate unui principiu moral sau estetic. Cele din urma
indruma viata, realizeaza actiuni si intretin idei care mai degraba sint centrifuge decit
centripete; gindirea lor este ravasita sau difuza, miscindu-se pe mai multe niveluri,
asediind esenta unor vaste varietati de experiente si obiective in fata carora se gasesc ei
insisi, fara a cauta in mod constient sau inconstient sa le potriveasca in interior sau sa le
excluda de acolo, toate neschimbate, atot-cuprinzatoare, uneori auto-contradictorii si
incomplete, alteori fanatice, intr-o viziune interioara unitara. Primul tip de personalitati
intelectuale si artistice apartine aricilor, cele din cea de-a doua categorie, vulpilor; si fara a
insista asupra unei clasificari rigide, putem spune in acest sens, fara prea multa teama
manifestata fata de posibilitatea contrazicerii, ca Dante apartine primei categorii, iar
Shakespeare celei de-a doua; Platon, Lucretius, Pascal, Hegel, Dolstoievsky, Nietzsche,
Ibsen, Proust, sint in grade diferite, arici; Herodot, Aristotel, Montaigne, Erasmus, Moliere,
Goethe, Puskin, Balzac, Joyce, sint vulpi.
Desigur, asemeni tuturor clasificarilor extrem de simpliste de acest fel, daca sint facute
presiuni, dihotomia devine artificiala, scolastica si in ultima instanta absurda. Dar daca nu
este de niciun ajutor serios criticismului, nici nu poate fi respinsa, ca fiind in intregime
superficiala sau frivola; la fel ca toate distinctiile ce intruchipa orice grad de adevar, ele
ofera o viziune pentru a privi si compara ceea ce se constituie intr-un punct de plecare
catre o investigatie autentica. In acest fel nu vom avea dubii asupra violentei contrastului
dintre Puskin si Dolstoievsky; iar discursul lui Dolstoievsky despre Puskin, ce-a fost
incununat cu castigarea unui premiu pentru elocventa si adincimea sentimentelor, rareori a

2. fost apreciat de orice cititor instruit, a fi unul menit sa puna in lumina geniul lui Puskin, ci
mai degraba pe cel al lui Dolstoievsky insusi, tocmai pentru modul pervers in care Puskin
este infatisat – o vulpe vicleana, cea mai mare din secolul al XIX-lea – ca fiind similara lui
Dolstoievsky, care nu este nimic altceva, decit un arici; pentru ca apoi sa il transforme pe
Puskin, prezentrindu-l intr-adevar intr-o lumina falsa, intr-un profet consacrat, purtatorul
unui singur mesaj universal, care a constituit intr-adevar centrul universului lui
Dolstoievsky, dar care a fost extrem de indepartat de sfera preocuparilor atit de variate
proprii geniului nestatornic al lui Puskin. Si intr-adevar, nu ar fi deloc absurd sa spui ca
literatura Rusa este impartita intre aceste doua figuri gigantice – la un pol Puskin, la
celalalt, Dolstoievsky; si ca principala caracteristica a celorlalti scriitori Rusi poate fi
determinata intr-un anumit grad, de cei care gasesc ca este util sau potrivit sa-si puna
astfel de intrebari, in relatie cu aceste mari genii aflate in totala opozitie. Pentru a ajunge
sa te intrebi in ce relatie se afla Gogol, Turghenev, Cehov, Blok, in raport cu directiile
deschise de Puskin sau Dolstoievsky, sau cele pe care in orice caz le-au condus – catre
un criticism iluminat si fructuos. Insa cind vom ajunge la Contele Lev Nicolaevici Tolstoi, si
ne vom pune aceeasi intrebare in legatura cu el – interogindu-ne daca el apartine primei
categorii sau celei de-a doua, daca este un monist sau un pluralist, daca este in posesia
unei singure viziuni sau poseda mai multe, daca opera sa este format dintr-o singura
substanta sau este compusa din elemente heterogene – nu va exista aici un raspuns clar
sau imediat. Intrebarea nu pare deloc a fi una extrem de adecvata; pentru ca ea pare sa
aduca odata cu sine mai mult obscuritate decit cea pe care reuseste s-o risipeasca. Cu
toate acestea nu lipsa de informatie este cea care ne face sa sovaim; Tolstoi ne-a
impartasit mai multe despre sine, despre viziunea si atitudinea lui, decit oricare alt scriitor
Rus, aproape mai mult decit oricare alt scriitor European; arta sa nu poate fi numita
obscura in niciun sens normal; universul sau nu pastreaza niciun colt secret, ori intunecat,
povestirile lui sint luminate cu stralucirea razelor de lumina ale zilei; le-a explicat deslusit
pe fiecare dintre ele si chiar pe sine, si l-ea justificat motivatiile si a argumentat metodele
prin care au fost construite, mult mai articulat si cu o mai mare forta, claritate si luciditate,
decit oricare alt scriitor. Este el o vulpe sau un arici? Ce vom putea spune? De ce
raspunsul la aceasta intrebare pare in mod curios atit de dificil de descoperit? Este el mult
mai asemanator lui Shakespeare sau Puskin, mai mult decit lui Dante sau Dolstoievsky?
Sau este cu totul diferit fata de ambele categorii si tocmai de aceea intrebarea este fara
raspuns, tocmai pentru ca este complet absurda? Care este acel obstacol misterios cu
care se confrunta investigatia noastra?
Nu mi-am propus sa formulez in eseul de fata un raspuns la aceasta intrebare, de vreme
ce el nu include nimic mai mult decit o examinare critica asupra artei si sistemului de
gandire al lui Tolstoi, privit ca un intreg. Ma voi limita sa sugerez ca dificultatea poate fi
datorata, cel putin in parte, faptului ca Tolstoi insusi nu a fost in necunostinta de cauza
asupra existentei acestei problematici si a facut tot ce i-a stat in putinta sa falsifice
raspunsul. Ipoteza pe care doresc s-o prezint este aceea ca Tolstoi a fost prin natura o
vulpe, dar s-a prefacut a fi un arici; astfel talentul sau si realizarile pe care le-a implinit sint
un lucru, iar credinta sa si prin urmare interpretarile pe care le ofera realizarilor lui, alta; si
in consecinta idealurile sint cele care le-au condus si cele de la care geniul sau si-a tras
credinta, intr-o interpertare sistematic eronata, asupra a ceea ce el sau ceilalti faceau sau
ar fi trebuit sa faca. Nu se poate plinge nimeni ca si-a lasat cititorii nelamuriti cu privire la
ceea ce el insusi a gindit pe seama acestui subiect; viziunea lui asupra acestui subiect
penetreaza dincolo de orice tip de scriere discursiva – jurnal, inregistrari obiter dicta,
povestiri si eseurile autobiografice, tratate sociale si religioase, criticism literar, scrisori
apartinind corestondentei publice si particulare. Insa confllictul intre ceea ce a fost si ceea
ce a crezut nu se dezvaluie nicaieri intr-o lumina atit de clara asa cum se infatiseaza in
viziunea lui asupra istoriei, careia ii sint dedicate citeva dintre paginile cele mai geniale si
cele mai paradoxale. Acest eseu constituie o incercare de-a tranzactiona cu doctrinele

3. sale istorice si de-a lua in considerare cele doua motive pentru a sprijini viziunea pe care
el o sustine si citeva ditre sursele ei probabile. Pe scurt, este o incercare de-a lua in serios
atitudinea lui Tolstoi fata de istorie, tot atit de mult pe cit isi dorea si el insusi, desi din
citeva motive diferite, s-o ia in serios cititorii lui – mai degraba pentru lumina pe care o
arunca asupra oamenilor de geniu, decit asupra soartei intregii omeniri.
II
Psihologia lui Tolstoi asupra istoriei, n-a reusit sa atraga atentia pe care o merita,
indiferent daca aici este vorba de interesul acestei viziuni, asa cum el este vazut prin ea
insasi, sau ca un fenomen in istoria ideilor, ori chiar ca un element in evolutia lui Tolstoi
insusi. [1] Cei care l-au tratat pe Tolstoi in primul rind ca nuvelist, si-au aruncat uneori
privirea peste pasajele istorice si filozofice imprastiate in Razboi si Pace, privindu-le in
aceeasi masura, ca pe o intrerupere perversa a povestirii, ca pe o responsabilitate
regretabila fata de digresiunea irelevanta, caracteristica acestui mare scriitor, insa excesiv
de dogmatic, o metafizica dezechilibrata, de casa, lipsita de un interes in sine, sau avind
unul de mica importanta, lipsita de orice valoare artistica si complet straina scopului si
structurii unei opere de arta ca atare. Atacul a fost condus de Turgenev, cel care a sustinut
ca viata si opera lui Tolstoi sint contradictorii, desi in ultimii ani, in mod liber si generos va
recunoaste geniul sau ca scriitor. In scrisorile catre Pavel Annenkov [2], Turghenev
vorbeste despre 'sarlatanismul' lui Tolstoi, despre dizertatia sa istorica, privita ca 'un
siretlic', 'o farsa', menita a trage pe sfoara cititorul naiv, introdus de catre un 'autodidact' in
opera lui ca un substitut inadecvat pentru o cunoastere autentica. El s-a grabit sa adauge
in acest sens ca Tolstoi a nascocit uimitorul sau geniu artistic; apoi l-a acuzat ca 'a
inventat un sistem care pare sa rezolve totul intr-un mod extrem de simplu; ca de exemplu,
fatalismul istoric; doar ce incaleca pe calul lui de lem si totul este rezolvat! Doar atunci cind
atinge pamintul, asemeni lui Antaeus, isi recapata adevaratele sale forte'. [3] Aceeasi nota
rasuna din celebra si emotionanta invocatie trimisa de Turghenev de pe patul de moarte
vechiului sau prieten si inamic, in care acesta il implora sa-si lepede mantia de profet si sa
se reintoarca la adevarata sa vocatie --
1 In scopul scrierii acestui eseu mi-am propus sa ma limitez aproape in intregime la filozofia si istoria
explicita continuta in Razboi si Pace si sa ignor, spre exemplu, Povestirile din Sevastopol, Cazacii,
fragmentele din nuvelele nepublicate cu privire la Decembristi si celelalte refletii risipite in diferite alte opere,
pe acest subiect, cu exceptia celor care poarta acea viziune ce este exprimata in Razboi si Pace.
2 Vezi E. I. Bogoslovsky, Turghenev o L. Tolstom (Tiflis, 1894), p.41; citat de P. I. Biryukov, L. N. Tolstoi:
biografia, editia a III-a. (Berlin,1921), vol.2, p. 48-9.
3 ibid.
cea a 'celui mai mare scriitor al pamintului Rusiei' [1]. In ciuda 'exclamatiilor de admiratie,
prilejuite de pasajele din Razboi si Pace, Flaubert este inspaimintat in mod egal; ‘il se
repete et il philosophise', [2] avea sa scrie el intr-o scrisoare catre Turhenev, care i-a trimis
versiunea vestitei capodoperei tradusa in limba franceza, si care pina atunci era aproape
necunoscuta in afara Rusiei. In aceeasi nota caracteristica, prietenul si corespondentul
intim al lui Belinsky, filozoful negutator de ceai Vasily Botkin, care a fost incintat de Tolstoi,
ii scria poetului Afanasis Fet:
Specialistii literari … au descoperit ca elementul intelectual al nuvelei este foarte slab, ca
filozofia asupra istoriei este triviala si superficiala, ca negarea influentei decisive a personalitatii
individuale asupra evenimentelor nu reprezinta nimic altceva decit o groaza de alte subtilitati
mistice, insa separat de asta, geniul natural al autorului este mai presus de orice disputa – am dat
alataieri un dineu, Tyutchev a fost aici si am repetat ceea ce spun toti. [3]

4. Istoricii si specialistii militari contemporani, cel putin unul pe care l-a gasit el insusi in
1812, [4] s-au plins indignati de inacuratetea faptelor; si in vreme ce marturiile contestate
au condus catre o influenta sau falsificare a detaliilor istorice de catre autorul operei
Razboi si Pace, [5] realizata in mod aparent cu o intentie deliberata, in deplina cunoastere
a surselor originale disponibile si in cunoscuta absenta a oricaror probe contrare --
fasificarea comisa pare a nu fi facuta atit de mult in virtutea unui scop artistic, cit mai ales
a unuia 'ideologic'.
Acest consens al criticismului istoric si estetic pare sa fi dat tonul la aproape toate
aprecierile de mai tirziu, cu privire la continutul 'ideologic' al operei Razboi si Pace;
Shelgunov este onorat cu cel putin un atac direct pentru chietismul sau social, pe care el il
numeste 'filozofia de balta'; ceilalti, in cea mai mare parte, fie ca din politete l-au ignorat,
1 Scrisoare catre Tolstoi din 11 Iulie 1883.
2 “Se repeta si filozofeaza”, Gustav Flaubert, Letteres inedites a Tourgueneff (Monaco, 1946) p. 218.
3 A. A. Fet, Moi vospominaniya (Moscova, 1890) part. 2 p. 175.
4 Vezi critica severa a lui A. Vitmer, un istoric militar foarte respectat, in cartea sa 1812 god v 'Voine i mire'
(St. Petersburg, 1869), si tonul de indignare din notele critice contemporane ale lui A. S. Norov, A. P.
Pyatkovsky si S. Navalikhin. Primul a servit in campania din 1812 si in ciuda unor erori realizeaza un
criticism de substanta. Ultimii doi sint critici literari aproape fara niciun fel de importanta, insa par sa-si fi
asumat sarcina dificila de-a verifica unele dintre faptele relevante.
5 Vezi V. B. Shklovsky, Materyl 'I still v romane L'va Tolstogo' 'Voina I mir' (Moscova, 1928), in intregime, dar
in mod special cap. 7 si 8.
fie l-au tratat drept o ratacire caracteristica, pe care ei o trec in contul unei combinatii intre
bine cunoscuta tendinta ruseasca catre predica (si de aici ruina operelor de arta) cu
infatuarea pe jumatate coapta a ideilor caracteristice tinerilor intelectuali din tarile
indepartate de centrele civilizatiei. “Este un noroc pentru noi faptul ca autorul este un mai
mare artist decit ginditor” spune criticul Dimitry Akhsharumov, [1] si pentru mai mult de trei
sferturi de veac, acest sentiment a cunoscut ecou pentru cea mai mare parte dintre criticii
lui Tolstoi, deopotriva rusi si straini, pre-revolutionari si sovietici, 'reactionari' si 'progresisti',
prin cei mai multi dintre cei care au privit asupra lui in primul rind ca scriitor si artist si prin
cei carora le-a fost profet sau invatator, ori martir, sau asupra carora a avut o influenta
sociala, sau pentru care a reprezentat un 'caz' sociologic sau psihologic. Teoria lui Tolstoi
asupra istoriei este de un interes la fel de mic, plecind de la Vogue si Merezhkovsky, la
Stefan Zweig si Percy Lubbock, si mergind pina la Biryukov si E. J. Simmons, ca sa nu
mai vorbim de oamenii neinsemnati. Istoricii si ginditorii rusi au tendinta de-a etichita acest
aspect al lui Tolstoi, drept “fatalism” si se indreapta catre teoriile istorice mult mai
interesante ale lui Leontiev si Danielevsky. Criticii literari, inzestrati cu mai multa precautie
sau umilinta, nu trec atit de repede peste el, insa trateaza 'filozofia' cu un respect nervos;
chiar si Derik Leon, care a tratat viziunea lui Tolstoi asupra acestei perioade istorice cu o
mai mare atentie decit majoritatea biografilor sai, dupa ce si-a dat osteneala in favoarea
reflectiilor lui Tolstoi in ceea ce priveste fortelor care au dominat istoria, in mod particular,
asupra partii secunde a lungului epilog ce urmeaza sfirsitului partii narative a operei
Razboi si Pace, procedeaza in a-l urma pe Aylmer Maude, prin a nu face nicio incercare,
fie de-a evalua teoria, fie de-a o asocia cu restul gindirii si vietii lui Tolstoi; pina chiar si
atunci cind o parte atit de mare din ea este de-o valoare aproape unica. [3]
1 Razbor 'Voini i mira' (St. Petersburg, 1868)p. 1-4.
2 eg. Profesorii Ilin, Yakovenko, Zenkovsky si altii.
3 Exceptie onorabila fac scriitorii rusi N. I. Karev, si B. M. Eichenbaum, la fel ca si carturarii francezi E.
Haumant si Albert Sorel. Dintre monografiile ce se preocupa de acest subiect cunosc doar doi de oarecare
valoare. Prima, “Filozofiya istoriiL. N. Tolstogo, de V. N. Pertsev, in 'voina i mir': sbornik pamyati L. N.
Tolstogo, ed. V. P. Obninsky si T. I. Polner (Moscova, 1912), dupa ce aduc lui Tolstoi pe un ton moderat
acuzele de obscurantism, exagerare si inconsistenta, se retrag usor in generalitati inofensive. Cealalta,

5. 'Filozofiya istorii v romane L. N. Tolstogo, 'Voina I mir' de M. M. Rubinshtein, in 'Russkaya mysl' (iulie 1911),
78-103, este mult mai laborioasa, insa in final pare pentru mine sa nu stabileasca in definitiv nimic.
(Judecata lui Arnold Bennett este extrem de diferita, la el am intilnit scris acest pasaj:
“Ultima parte a Epilogului este impinzita de ideile bune ca taranul nu poate cistiga nimic
din toata truda lui. Si el este in principal interesat de Tolstoi ca profet si invatator,
concentrindu-se asupra ultimelor doctrine ale maestrului, stabilite dupa transformarea sa,
atunci cind a incetat sa se mai priveasca in principal ca scriitor si s-a stabilit singur in
pozitia de invatator al omenirii, intr-un obiect al veneratiei si pelerinajului. Viata lui Tolstoi
este reprezentata normal ca o cadere in doua parti distincte: prima incepe cu autorul
capodoperelor nemuritoare, cea de-a doua cu profetul renasterii sociale sau individuale;
prima cuprinde scriitorul aristocrat, dificil, cumva inaccesibil, framintarea nuvelistului de
geniu; apoi inteleptul – dogmatic, pervers, exagerat, insa ce exercita o influenta extrem de
vasta, in mod particular, in propria sa tara – o doctrina a lumii de-o importanta unica. Din
timp in timp, este facuta incercarea de-a urmari aceasta perioada tirzie prin primele
radacini implantate in faza de inceput, care este simtita a fi plina de presentimentele vietii
de mai tirziu, ale auto-renuntarii; este aceasta perioada ultima ce este considerata atit de
importanta; aici sint analizate studiile filozofice, teologice, etice, psihologice, politice,
economice, tirzii ale lui Tolstoi, in toate aspectele lor.
Si cu toate acestea aici este cu siguranta un paradox. Interesul lui Tolstoi asupra istoriei
si problema adevarului istoric a fost o chestiune pasionala, aproape obsesiva, atit in
perioada de inainte, cit si in timpul cit a scris Razboi si Pace. Nu poate exista cineva care
sa fi citit acest jurnal si scrisori, sau intr-adevar, Razboi si Pace, care sa se indoiasca de
faptul ca insasi autorul a privit aceasta problematica, in orice caz, ca pe o inima a intregii
materii – problema centrala in jurul careia este construita nuvela. 'Sarlatanism',
'superficialitate', 'slabiciune intelectuala' – cu siguranta Tolstoi este ultimul scriitor caruia
aceste epitete par sa ii poata fi aplicate cumva: partinirea, perversitatea, poate aroganta ;
auto-deceptia, lipsa retinerii, insuficienta morala sau spirituala – fata de toate acestea s-a
aratat mai prevazator decit insasi inamicii sai; insa esecul intelectual, lipsa puterii critice,
tendinta catre desertaciune, responsabilitatea de-a merge pe unele carari vadit absurde,
doctrina superficiala in detrimentul descriptiei realiste sau analizei de viata, infatuarea pe
care o poarta unele dintre teoriile la moda pe care Botkin si Fet ar fi putut cu toate acestea
sa o vada, chiar daca Tolstoi n-a putut-o intrezari – aceste schimbari par de un grotesc
inacceptabil. In acest sens niciun om traitor in acest secol n-ar putea visa vreodata la o
negare a fortei intelectuale a lui Tolstoi,
desigur, frazele critice ar trebui mai bine lasate deoparte. Asa si vom proceda; doar Tolstoi nu poate fi
indepartat. A fost ceea ce el a scris pentru cartea 'Jurnalui lui Arnold Bennett', ed. Newman Flower, 3 volume
(Londra, 1932-1233), vol. 2 (1911-1921, p. 62.) Ca un effort inevitabil pentru a relatata viziunea lui Tolstoi
asupra istoriei celor ce variaza atit in zilua de mai tirziu, Marxisti – Kautsky, Lenin, Stalin etc. – ce apartin
mai degraba curiozitatilor politice ori teologice, decit curiozitatilor literaraturii.
a capacitatii sale inspaimintatoare de-a patrunde dincolo de orice masca conventionala, de
acest scepticism coroziv, in virtutea caruia Printul Vyazemsky a smolit Razboi si Pace cu
pensula netovshchina (negativismului)[1] – si versiunii timpurii de nihilism pe care mai
tirziu, Vogue si Albert Sorel, in mod natural, le-o va atribui chiar lor. Uneori este cu
siguranta ceva gresit aici: respingerea violenta anti-istorica a lui Tolstoi si cu adevarat o
respingere anti-istorica a tuturor eforturilor de-a explica sau justifica actiunile sau
caracterul omenesc, in termenii cresterii sociale sau individuale, sau 'radacinile' din trecut;
acestea, asezate una linga alta, cu un interes asupra istoriei absorbit de-a lungul intregii
vieti, conduc catre rezultate artistice si filozofice ce au provocat asemenea comentarii
defaimatoare din partea criticilor destul de intelegatori si echilibrati de altfel, in mod
obisnuit – si cu siguranta aici se gaseste ceva care merita intreaga atentie.

6. III
Interesul lui Tolstoi fata de istorie s-a manifestat inca devreme in viata sa. El nu pare sa
se fi ridicat de la un interes special fata de trecut ca atare, pe cit dintr-o dorinta de
patrunde pina la cauza primara, pentru a intelege cum si de ce se petrec lucrurile asa cum
se intimpla si nu intr-un mod diferit, dintr-o nemultumire fata de explicatiile obisnuite, care
nu doar ca nu gasesc cauza evenimentelor, ci lasa spiritul nelinistit, de la tendinta de-a
pune la indoiala si a plasa sub suspiciune si daca ar fi nevoie, de respingere a tot ceea ce
nu raspunde deplin intrebarii, de-a sapa adinc pina la radacinile fiecarei probleme,
indiferent cit ar costa acest lucru. Aceasta atitudine a continuat sa-i ramina caracteristica
lui Tolstoi de-a lungul intregii sale vieti si ea de-abia ce reprezinta un simplu simpom, fie
de “smecherie”, ori de “superficialitate”. Odata cu ea a sosit o dragoste incurabila fata de
concret, de empiric, de verificabil, si o neincredere instinctiva in abstract, impalpabil,
supranatural – pe scurt, o tendinta timpurie catre o abordare stiintifica si pozitivista,
dezagreabila romantismului, formularilor abstracte, metafizice. Indiferent de situatia in care
el s-a aflat, totdeauna a cautat drumul cel mai “anevoios” – pentru ca ceea ce putea fi
strins si verificat prin intermediul unui intelect normal, fara sa fie corupt de teoriile ce-au
fost legate de ele, ori de alte mistere lumesti, teologice, poetice si metafizice
asemanatoare, despartindu-le astfel de realitatile tangibile. A fost framintat de acele
probleme finale care se infatiseaza tinerilor din fiecare generatie – despre bine si rau,
despre originea si scopul universului si locuitorilor lui, despre cauzele tuturor cite se
intimpla; insa raspunsurile oferite de teologi si metafizicieni I s-au parut absurde, fie doar si
pentru ca cuvintele in care ei le-au formulat –
1 P. A. Vyazemsky, 'Vospomianiya o 1812 god', Russkii arkhiv 7 (1869), coloanele 181-92, 01-016, in
special coloanele 187-7.
cuvinte ce nu purtau nicio referire aparenta la lumea de fiecare zi, lumea bunului simt
comun, cea de care el s-a agatat cu incapatinare chiar inainte de-a deveni constient de
ceea ce facea, ca fiind singura lume reala. Istoria, doar istoria, doar aceasta suma a
evenimentelor concrete in timp si in spatiu – suma evenimentelor reale ale oamenilor reali
in relatiile lor unul cu celalalt si catre o a treia-dimensiune reala, experimentata, empirica,
a unui mediu inconjurator fizic – acestea singure contin adevarul, materialul din care
raspunsurile autentice – raspunsuri care sint necesare pentru nelinistile si framintarile lor si
nu pentru anumite simturi speciale ale facultatilor – pot fi construite.

7. III
Interesul lui Tolstoi fata de istorie s-a manifestat inca devreme in viata sa. El nu pare sa
se fi ridicat de la un interes special fata de trecut ca atare, pe cit dintr-o dorinta de
patrunde pina la cauza primara, pentru a intelege cum si de ce se petrec lucrurile asa cum
se intimpla si nu intr-un mod diferit, dintr-o nemultumire fata de explicatiile obisnuite, care
nu doar ca nu gasesc cauza evenimentelor, ci lasa spiritul nelinistit, de la tendinta de-a
pune la indoiala si a plasa sub suspiciune si daca ar fi nevoie, de respingere a tot ceea ce
nu raspunde deplin intrebarii, de-a sapa adinc pina la radacinile fiecarei probleme,
indiferent cit ar costa acest lucru. Aceasta atitudine a continuat sa-i ramina caracteristica
lui Tolstoi de-a lungul intregii sale vieti si ea de-abia ce reprezinta un simplu simpom, fie
de “smecherie”, ori de “superficialitate”. Odata cu ea a sosit o dragoste incurabila fata de
concret, de empiric, de verificabil, si o neincredere instinctiva in abstract, impalpabil,
supranatural – pe scurt, o tendinta timpurie catre o abordare stiintifica si pozitivista,
dezagreabila romantismului, formularilor abstracte, metafizice. Indiferent de situatia in care
el s-a aflat, totdeauna a cautat drumul cel mai “anevoios” – pentru ca ceea ce putea fi
strins si verificat prin intermediul unui intelect normal, fara sa fie corupt de teoriile ce-au
fost legate de ele, ori de alte mistere lumesti, teologice, poetice si metafizice
asemanatoare, despartindu-le astfel de realitatile tangibile. A fost framintat de acele
probleme finale care se infatiseaza tinerilor din fiecare generatie – despre bine si rau,
despre originea si scopul universului si locuitorilor lui, despre cauzele tuturor cite se
intimpla; insa raspunsurile oferite de teologi si metafizicieni I s-au parut absurde, fie doar si
pentru ca cuvintele in care ei le-au formulat –
1 P. A. Vyazemsky, 'Vospomianiya o 1812 god', Russkii arkhiv 7 (1869), coloanele 181-92, 01-016, in
special coloanele 187-7.
cuvinte ce nu purtau nicio referire aparenta la lumea de fiecare zi, lumea bunului simt
comun, cea de care el s-a agatat cu incapatinare chiar inainte de-a deveni constient de
ceea ce facea, ca fiind singura lume reala. Istoria, doar istoria, doar aceasta suma a
evenimentelor concrete in timp si in spatiu – suma evenimentelor reale ale oamenilor reali
in relatiile lor unul cu celalalt si catre o a treia-dimensiune reala, experimentata, empirica,
a unui mediu inconjurator fizic – acestea singure contin adevarul, materialul din care
raspunsurile autentice – raspunsuri care sint necesare pentru nelinistile si framintarile lor si
nu pentru anumite simturi speciale ale facultatilor – pot fi construite.