ARTA

1. Academia de Ştiinţe a Moldovei
Institutul Patrimoniului Cultural
Centrul Studiul Artelor
Cu titlu de manuscris
C.Z.U.: 739.2 (478) (043.2)
Nicorici Liliana
Arta giuvaiergeriei
din Republica Moldova
17.00.04 - Arte vizuale (arta plastică, decorativă, aplicată)
Teză de doctor în studiul artelor
Conducător ştiinţific:
Tudor Stavilă ________
Dr. habilitat în studiul artelor
Autor:
Nicorici Liliana ________
Chişinău
2007
1

2. Cuprins:___________________________________________________________ 2
Introducere_______________________________________________________ 3
Izvoarele de studiere a giuvaiergeriei ________________________________ 13
Istoriografia giuvaiergeriei_________________________________________ 23
Capitolul I. Arta metalelor preţioase: geneză, istorie şi particularităţi de dezvoltare
_________________________________________________________________ 31
1.1. Arta metalelor preţioase în ţările române _________________________ 31
1.2. Premise, condiţii şi particularităţi ale evoluţiei giuvaiergeriei în Basarabia
________________________________________________________________ 47
Capitolul II. Giuvaiergeria laică şi bisericească din Republica Moldova în secolele
XIX-XX___________________________________________________________ 66
2.1. Articolele de orfevrărie liturgică din Basarabia ____________________ 66
2.2. Portul podoabelor şi bijuteriilor în Moldova în secolele XIX-XX ______ 81
2.3. Podoabe ceremoniale din Republica Moldova în secolele XIX-XX ____ 102
Capitolul III. Giuvaiergeria naţională la etapa contemporană şi perspectivele de
dezvoltare ________________________________________________________ 111
3.1. Unele consideraţiuni privind dezvoltarea sectorului de stat şi particular în
industria naţională a bijuteriilor ___________________________________ 111
3.2. Designul în giuvaiergerie – realizări şi tendinţe artistice ____________ 126
3.3. Aprecierea şi evaluarea articolelor de bijuterii ____________________ 137
Încheiere _______________________________________________________ 145
Concluzii şi recomandări _________________________________________ 160
Rezumat _______________________________________________________ 163
Summary for doctoral____________________________________________ 164
Резюме ________________________________________________________ 165
Referinţe bibliografice ___________________________________________ 166
Bibliografie selectivă _____________________________________________ 173
Lista imaginilor şi tabelelor anexate ________________________________181
Dicţionar al termenilor utilizaţi în giuvaiergerie ______________________ 186
2

3. Introducere
Actualitatea temei investigate şi gradul de studiere în istoriografia naţională.
Diferite motive au făcut ca în Republica Moldova arta giuvaiergeriei să fie neglijată, neexistînd
practic lucrări de specialitate, accesibile celor interesaţi, în centrul atenţiei aflîndu-se dezvoltarea
ceramicii, a covorului şi a costumului naţional. Teza dată constituie rezultatul unei munci
îndelungate şi este bazată pe o bogată documentaţie istorică şi recentă, materialul condensat în
capitolele tezei fiind capabil să răspundă celor mai importante întrebări din acest vast domeniu. Fără
o profundă studiere a evoluţiei artei bijuteriilor, a locului şi rolului în societate în diferite perioade
istorice, nu poate fi vorba de edificarea unui tablou veridic şi complet al dezvoltării artei decorative
moderne şi contemporane. Din aceste considerente cercetarea apariţiei şi evoluţiei giuvaiergeriei
devine un imperativ al timpului, multiple documente atestînd indubitabil existenţa meşteşugului
artistic de prelucrare a metalelor preţioase în Republica Moldova.
Din timpuri preistorice, omul a utilizat diferite materiale naturale sau artificiale pentru a se
împodobi pe sine sau obiectele sale, bijuteriile constituind în această ordine de idei valori sigure,
oferind posibilitatea satisfacerii unor ambiţii şi nevoi umane fireşti, vechi de cînd lumea. Pentru a
putea aborda problema dezvoltării giuvaiergeriei naţionale, este strict necesară formularea cu
precizie a termenilor podoabă şi bijuterie, care sunt deseori trataţi în mod arbitrar, fără a se ţine
cont de specificul acestora. Termenul bijuterie include articolele executate din materii prime nobile,
pietre preţioase, fine şi organice. Specialiştii din domeniu restrîng această categorie numai la
articolele confecţionate din aur, platină, diamante, safire, rubine, smaralde şi perle naturale.
Termenul podoabă include articolele confecţionate din materii prime ieftine şi sintetice, imitaţii de
pietre şi strassuri, ceramică şi materii plastice. Din aceste considerente, vorbim despre podoabe şi
nu bijuterii, atunci cînd ne referim la obiectele ieftine utilizate în scopuri magico-religioase, la
podoabe populare confecţionate din ceramică, aramă, alamă, crenguţe verzi, flori de hîrtie.
Termenul giuvaiergerie provine din limba turcă (cevahir înseamnă giuvaier) şi defineşte
meşteşugul artistic de a lucra vase liturgice şi obiecte de uz casnic, podoabe şi bijuterii prin
numeroase tehnici descoperite şi utilizate din antichitate: forjare, turnare, ştemuire, cizelare,
emailare, filigranare etc. Meşterul care lucrează cu metalele şi pietrele preţioase este numit
giuvaiergiu sau bijutier, aurar, argintar, orfevrar. N.Iorga foloseşte pentru desemnarea meşterilor
care lucrau metale preţioase (argint) termenul de argintar, iar pentru cei care lucrau aurul –
termenul de zlătari, preluat din slavonă şi care semnifică acelaşi lucru ca şi orfevrar. În Moldova
termenul zlătar era mult mai rar utilizat comparativ cu Transilvania şi Ţara Românească [39, p. 35-
42].
3

4. Giuvaiergeria face parte, după unii specialişti, din artele miniaturale, numite de Nicolae Iorga
arte minore, sintagmă validată de echivalentele sale din limba franceză – arts mineurs, italiană –
arti minori, engleză – minor arts sau germană – Kleinkunst; conform opiniei lui M.Gramatopol,
traducerea corectă şi adecvată ar fi cea de artele mici [34, p. 8]. Dicţionarul de estetică [22] defineşte
termenul de miniaturale prin „caracter al operei de artă constînd nu atît în micşorarea proporţiilor,
în reducerea la minor a dimensiunilor obişnuite, cît mai mult în recursul la fineţe, la gingăşie, la
rafinament”. În afară de podoabe, în categoria artelor minore sunt incluse gliptica, sticlăria,
monedele, toreutica, fildeşurile, statuetele de bronz şi cele de teracotă, bijuteriile fiind o expresie
strălucită de îmbinare armonioasă între materie, tehnică şi funcţionalitate.
Podoabele, obiecte de artă decorativă, folosite de femei pentru a pune în valoare farmecul şi
eleganţa lor, au ocupat întotdeauna un loc aparte printre artele minore. Accesorii ale cultului magic
sau ale cultului pentru frumos, folosite cu modestie sau exuberanţă, ele au servit drept obiect de
studii controversate privind rolul şi importanţa lor în viaţa social-culturală. Pentru unii podoaba a
însemnat un rău absolut, fiind condamnată prin definiţie [48], Horaţiu îi ataca în odele sale pe cei
care purtau podoabe după moda persană; în secolul al XV-lea, Savonarola critica gustul pentru
bijuterii, iar în Anglia secolului al XVI-lea erau denunţate podoabele aduse de moda italiană [70, p.
6]. Pentru alţii, bijuteriile aduc mereu o noutate artistică, inspiră fantezie şi seducţie. Aceste două
opinii nu au ajuns şi, pare-se, nu vor ajunge niciodată la un anumit compromis, fiecare avîndu-şi
adepţii săi fervenţi. Se poate spune însă cu certitudine că, în anumite perioade, podoaba nu putea fi
considerată un simplu accesoriu de înfrumuseţare, ci un mijloc esenţial de expresie, identificare a
poziţiei sociale şi a situaţiei materiale, în deplină corespundere cu o trăsătură psihologică a naturii
umane – cea de a se împodobi pentru a fi observat, remarcat şi apreciat corespunzător. Rolurile de
podoabă şi de element distinctiv s-au dezvoltat în paralel, în timp, podoabele devin elemente
distinctive pentru anumite grupuri sociale, culturale şi naţionale, deopotrivă cu limba, tradiţiile şi
obiceiurile. Graţie acestor elemente, putem diferenţia costumele naţionale şi portul podoabelor din
Basarabia, ele variind în funcţie de zona geografică: nord, sud, centru.
In domeniul podoabelor, ca, de altfel, în toate domeniile vieţii, se simte procesul preluării
creatoare a realizărilor anterioare, adaptarea la realităţile timpului şi căutarea unor noi căi de
exprimare. Bijuteriile se întîlnesc din timpuri foarte îndepărtate, apariţia lor fiind stimulată de
ritualurile magico-religioase şi de comportamentul ceremonial, care impuneau „ceea ce trebuie să
faci şi să porţi” în anumite situaţii. În asemenea condiţii, apar podoabe pentru semnificarea
ceremoniei căsătoriei, bijuterii de botez sau cele de doliu, multe din ele devenind podoabe eterne
graţie sensului purtat. Totodată, bijuteriile devin o importantă parte componentă a ritului funerar,
practicat din cele mai vechi timpuri. Săpăturile arheologice scot în permanenţă la lumină variate
4

5. podoabe descoperite în mormintele cercetate, care permit stabilirea poziţiei sociale ocupate de
defunct, precum şi aprecierea cronologică şi etnică exactă a monumentului funerar respectiv.
Articolele de giuvaiergerie din Republica Moldova sunt o sinteză logică a tradiţiilor artizanale
geto-dacice, a influenţelor culturale greco-romane, bizantine, a popoarelor migratoare, slave,
orientale etc. Noutăţile civilizaţiilor învecinate erau aduse în zonă graţie călătorilor şi numeroşilor
negustori, arta bijuteriilor fiind plasată la răscrucea între Orient şi Occident. În aceste condiţii
devine dificilă stabilirea unei cronologii fixe privind etapele de dezvoltare a giuvaiergeriei sau
specificarea unei anumite terminologii, bijuteriile fiind denumite în mod variat în regiunile
geografice învecinate, sursa cea mai importantă pentru studiere rămînînd a fi piesele muzeistice.
Necesitatea unui studiu din domeniul giuvaiergeriei, care ar include informaţii vaste despre arta
metalelor preţioase şi articolele de bijuterie din Republica Moldova, materiile prime utilizate şi
tehnologiile de lucru, se bazează pe mai multe considerente. Giuvaiergeria a existat mai mult timp
într-un spaţiu al anonimatului, figurînd în realitate, dar uitată, de facto, în cercetare. Mai mult ca
atît, în perioada sovietică, au fost implantate terminologia şi standardele specifice pentru URSS, de
exemplu, clasificarea pietrelor în preţioase şi semipreţioase, noţiuni neacceptate actualmente de
către GIA (Institutul de Gemologie din America), dar care sunt utilizate în continuare de specialiştii
din ţară, iar arta religioasă a fost un domeniu depăşit al ideologiei respective. Necorespunderea
terminologiei şi a sistemelor de apreciere din Moldova cu sistemele europene, precum şi utilizarea
unor tehnologii conservative, luînd în consideraţie lipsa mijloacelor financiare necesare, iar uneori
chiar frica şi nedorinţa de a lucra cu utilaj modern şi performant – creează condiţii nefaste pentru
dezvoltarea şi studierea giuvaiergeriei din Republica Moldova.
În ultimii ani se observă o creştere considerabilă a interesului cercetătorilor din domeniile
afiliate (arheologi, istorici, tehnologi, culturologi, critici de artă, etnografi) faţă de articolele de
giuvaiergerie, de unde rezultă şi importanţa subiectului privind giuvaiergeria naţională. Bijuteriile
prezintă o parte considerabilă din patrimoniul cultural al ţării, care merită atenţie nu numai prin
materiile nobile de confecţionare, dar şi prin fineţea executării, rafinament şi stil artistic. Cu toate
acestea, pînă în prezent, nu a fost scrisă nici o lucrare de sinteză dedicată giuvaiergeriei naţionale,
bijuteriile fiind mărturii impresionante ale existenţei umane, completînd tabloul general al istoriei
neamului.
Prezenta lucrare este o primă încercare de reconstituire a istoriei giuvaiergeriei din Republica
Moldova, avînd scopul de a specifica locul şi rolul ei în arta naţională şi europeană, realizările şi
perspectivele pentru viitor. Gradul de cercetare al multiplelor probleme consacrate orfevrăriei laice
şi de cult din Moldova depinde într-o mare măsură de caracterul izvoarelor şi de accesul la literatura
necesară, cea din România în acest sens este mult mai bogată, existînd o serie de lucrări generale şi
5

6. speciale privind prelucrarea artistică a metalelor preţioase. Date sumare despre istoricul artei
bijuteriilor se întîlnesc în variate studii şi articole publicate în reviste ştiinţifice sau chiar şi în presa
periodică, dar ele au o valoare inegală, ceea ce determină necesitatea prezentei lucrări.
Pe lista lucrărilor speciale consacrate fragmentar giuvaiergeriei se înscriu şi cele publicate de
către cercetătorii basarabeni. Una din primele lucrări de acest gen, în care au fost descrise paharele
şi potirele de argint de la hotarul secolelor XIX-XX, este articolul semnat de Constanţa Niculiţă
[74], în care sunt analizate apariţia potirelor de argint în Basarabia şi tehnologia de confecţionare,
locul şi rolul lor în arta decorativă. Aspecte importante legate de meseriile profesate în Basarabia şi
tabelul comparativ al meşteşugarilor din anul 1925, pot fi depistate în monografia lui Şt.Ciobanu
[12]. Foarte utile pentru studierea subiectului propus sunt lucrările semnate de E.Giurgea [29],
inclusiv, despre industria care se afla în curs de dezvoltare [28].
Cercetările arheologice autorizate pe teritoriul Basarabiei şi pe litoralul Mării Negre (oraşele
antice greceşti Olbia, Tyra, Panticapeia, Hersones) erau efectuate de primul arheolog şi muzeograf
moldovean, fondatorul Muzeului de Antichităţi ale Pontului Scitic din Chişinău, Ion C. Surucean, în
colecţia căruia se aflau, pe lîngă vase greceşti, multe obiecte preţioase din bronz, aramă, argint şi
aur [17].
Un interes deosebit prezintă studiul lui E.Rikman [120], care analizează în linii generale
podoabele descoperite în tezaurul tripolian de la Cărbuna (brăţări de cupru, plăci decorative,
mărgele colorate), inventarul mormintelor culturii Cerneahov, care denotă o producţie locală de
mărgele din pastă colorată cu linii decorative policromatice şi de mărgele de carneol de culoarea
chihlimbarului. Autorul acordă o atenţie deosebită prelucrării decorative a metalului şi
confecţionării unor podoabe specifice, cum ar fi cazul fibulei în formă de peşte-pasăre [120, p. 49].
Pentru secolele XV-XVII E.Rikman menţionează bijuteriile aflate la modă: inele-sigilii
confecţionate din argint, cercei de tîmplă, brăţări, chiar şi diademe (fragmentul descoperit la
Cuhureşti, raionul Floreşti). Pentru această perioadă este caracteristic un stil decorativ unic în
ceramică şi giuvaiergerie, renumite centre artistice fiind semnalate la Suceava, Lăpuşna, Orhei.
Printre lucrările ce conţin anumite informaţii necesare elucidării temei date se înscriu şi unele
culegeri de imagini şi informaţii din domeniul artelor decorative din RSSM. De cele mai dese ori
însă, aceste lucrări poartă un caracter general, prioritatea fiind acordată ceramicii, covorului, în timp
ce prelucrarea artistică a metalului este prezentată prin lucrări executate în tehnica ştemuirii,
reprezentînd chipuri de muncitori şi kolhoznici [121], costume populare asociate cu podoabe
colorate [109] sau bijuterii ieftine [92].
Un aport considerabil în studiul problemei apariţiei şi evoluţiei artei decorative aduce
arheologul I.Niculiţă, care cercetează aspecte importante legate de arta metalelor la geto-daci [111].
6

7. Cercetătorul analizează fibulele geto-dacice în formă de litera S, denumite fibule tracice,
descoperite în staţiunea Butuceni, precum şi numeroasele brăţări de bronz, ceva mai rar de argint,
depistate în necropolele de la Poiana, Lărguţa, Mateuţi. Inventarul funerar este foarte bogat şi
constă din variate brăţări, oglinzi, inele şi nasturi de bronz, fibule de fier. O categorie aparte
formează mărgelele de sticlă şi cele de ceramică de forme variate şi elemente decorative [111, p. 73.].
Atenţie deosebită acordă I.Niculiţă artei decorative a tracilor de nord [112], menţionînd stilul
podoabelor tracice: simbioza stilului geometric şi zoomorf (spirale, cercuri, semiovale, zigzaguri),
combinări de motive, prezente şi la articolele de toreutică şi cele de ceramică, denotînd astfel
unitatea stilului în arta decorativ-aplicată a tracilor de nord. Arta geto-dacă se afla în concordanţă
directă cu credinţa şi mitologia poporului, unele podoabe servind ca amulete, altele ca daruri pentru
zei, altă categorie era menită pentru a fi depusă în mormintele demnitarilor înstăriţi.
Un loc deosebit în istoriografia naţională ocupă descrierile minuţioase ale costumului naţional
din Basarabia, imaginile anexate servind drept izvor autentic privind podoabele tradiţionale
populare purtate în secolele XIX-XX. Cele mai reprezentative lucrări privind podoabele în
contextul studierii costumului naţional sunt semnate de către V.Zelenciuc [89]. Analizînd costumul
naţional din diferite zone geografice, autorul menţionează prezenţa obligatorie a podoabelor
colorate şi a celor ceremoniale, mai ales la fete şi femei tinere. Autorul oferă date preţioase privind
podoaba cu funcţie distinctivă social-economică [90], denumirile şi destinaţia unor bijuterii specifice
Moldovei. O altă monografie privind vestimentaţia populaţiei din Moldova, al cărei coautor este,
[76] tratează evoluţia costumului orăşenesc în Ţara Moldovei în secolele XV-XIX. Indispensabile
studiului nostru sunt informaţiile privind portul bijuteriilor de către orăşenii secolului al XIX-lea,
dar şi atestarea unor meşteri-bijutieri din Soroca, altor manifestaţii legate de domeniul prelucrării
artistice a metalului. O valoare deosebită pentru determinarea podoabelor tradiţionale ce fac parte
din costumul naţional basarabean au culegerile de imagini şi informaţii privind costumul scenic,
acesta fiind asociat în mod obligatoriu cu podoabe, confecţionate de cele mai dese ori din pietre
sintetice, locul de frunte fiind ocupat de şiragurile de mărgele multicolore şi de salbele de monede.
În baza acestor lucrări putem discuta despre portul podoabelor în raioanele de centru [102], de nord
[100], la sudul Moldovei [103] şi în raioanele din stînga Nistrului [101]. Vestimentaţia, cu
specificarea portului podoabelor, din anumite regiuni din Republica Moldova este descrisă şi
analizată în lucrări de specialitate semnate de A.Zevina [116], Iu.Paliţ-Palade [56] şi V.Ciobanu-
Ţurcanu [18].
O importanţă incontestabilă pentru cercetarea subiectului propus prezintă lucrările lui P.Cocârlă
[19], în paginile cărora şi-au găsit reflectare aspecte importante ce ne interesează: meseriile
practicate şi evoluţia breslelor meşteşugăreşti din oraşele medievale ale Moldovei, legăturile
7

8. economice şi culturale dintre ţările române în ceea ce priveşte schimbul de meşteri, rolul oraşului
medieval moldovenesc ş.a. Informaţii pertinente privind muzeele basarabene, inclusiv Muzeul
Bisericesc din Chişinău, au fost selectate din lucrarea lui E.Ploşniţă [59]. Piesele de podoabă din
secolele XVI-XVIII sunt analizate într-o lucrare colectivă coordonată de Viorel M. Butnariu [71].
Studii recente consacrate unor aspecte legate de arta bijuteriilor (în special, inventar bisericesc sau
podoabe vechi şi medievale) sunt semnate de C.Ciobanu [58], E.Dragnev [24], T.Nesterov [52].
În aşa mod, trecerea succintă în revistă a literaturii de specialitate accesibile ne permite să
concluzionăm că istoria giuvaiergeriei din Republica Moldova de la origini pînă în prezent nu a fost
trecută cu atenţia de către cercetători. Începînd cu primele decenii ale secolului XX, acest subiect a
fost tratat, de regulă în mod tangenţial, fie în lucrări generale despre arta naţională, fie în contextul
unor analize succinte ale lucrărilor de artă decorativă prezentate la expoziţiile republicane şi
internaţionale, în majoritatea cazurilor problema fiind tratată sumar într-un context mai amplu sau
în alte limite cronologice.
Elucidarea fragmentară şi univocă în istoriografia naţională a podoabelor din secolul XIX (cele
din secolul XX fiind practic nestudiate) creează obstacole considerabile în procesul de analiză a
evoluţiei giuvaiergeriei din Moldova în perioada menţionată. Totodată, istoriografia naţională
practic nu dispune de studii gemologice privind metalele şi pietrele preţioase utilizate în arta
bijuteriilor, analiza designului se află la începuturile sale, fiind un domeniu absolut nou de
cercetare, la fel ca şi colecţionarea, restaurarea sau păstrarea bijuteriilor, iar tehnica şi tehnologia de
lucru pot fi studiate numai în baza lucrărilor de specialitate din ţările europene. Din aceste
considerente, apelul la istoriografia europeană este strict necesar. Pentru formarea unui tablou cît
mai amplu al dezvoltării giuvaiergeriei în Republica Moldova, s-a recurs la analiza istoriografică a
scrierilor gemologice, istorice şi a artelor decorative din ţările europene, din România, Ucraina şi
Rusia – ţări cu care Moldova întreţine legături directe economice şi culturale.
Reieşind din gradul de cercetare al problemei şi ţinînd cont de faptul că domeniul vizat nu a fost
deocamdată obiectul unui studiu special, se impune necesitatea unei cercetări aprofundate a
subiectului Arta giuvaiergeriei din Republica Moldova, care se dovedeşte a fi extrem de actual.
Bineînţeles, autorul este conştient de faptul că în cadrul unei teze de doctorat este imposibil să
epuizezi informaţiile documentare existente şi părerile expuse pînă acum.
8

9. Scopul şi obiectivele investigaţiei.
Analiza literaturii de specialitate denotă că, pînă în prezent, o lucrare interdisciplinară, în care
geneza, evoluţia, situaţia actuală şi perspectivele de dezvoltare ale giuvaiergeriei din Republica
Moldova ar fi fost cercetate în complex, nu există. Ţinînd cont de actualitatea problemei respective,
de semnificaţia ei pentru istoria şi arta naţională, de importanţa ei ştiinţifică şi practică, scopul
prezentei lucrări constă în: - tratarea problemei dezvoltării giuvaiergeriei din Republica Moldova în
contextul istoriei artelor decorativ-aplicate naţionale ca fenomen istoric şi cultural, ca un segment al
culturii naţionale, - analizarea multilaterală a premiselor şi etapelor de evoluţie a giuvaiergeriei, -
descrierea şi analiza articolelor de giuvaiergerie conform etapelor cronologice şi dimensiunilor
spaţiale, - în baza acestor date elaborarea tendinţelor şi perspectivelor de dezvoltare a giuvaiergeriei
din Republica Moldova. Pentru a evidenţia caracterul original şi valoarea artistică a creaţiilor din
domeniul artei bijuteriilor, autorul a ales drept obiect de studiu articolele confecţionate în secolul
XIX – începutul secolului XXI. Soluţia propusă nu este întîmplătoare, avînd în vedere importanţa
bijuteriilor din secolele XIX-XX în procesul de evoluţie a stilului şi a tehnicilor de lucru specifice
giuvaiergeriei naţionale. Reieşind din gradul de cercetare al problemei vizate şi în conformitate cu
scopul lucrării, am stabilit următoarele obiective de investigare:
1. analiza şi sinteza surselor literare şi de arhivă, a izvoarelor de studiu şi a istoriografiei din
domeniul giuvaiergeriei din care desprindem istoricul utilizării bijuteriilor în arealul cultural
românesc;
2. analizarea multilaterală a premiselor sociale, economice şi cultural-artistice ale dezvoltării
giuvaiergeriei, stabilirea etapelor cronologice şi a trăsăturilor generale de dezvoltare ale
giuvaiergeriei naţionale din secolele XIX-XX;
3. atestarea primelor ateliere de bijuterii şi evoluţia prin manufactură la uzine specializate şi
patronate, determinarea locului şi rolului bijutierului, activitatea expoziţională, evidenţierea
influenţei timpului istoric asupra domeniului studiat pe parcursul întregului cadru istoric
cuprins în lucrare;
4. delimitarea şi analiza dezvoltării giuvaiergeriei laice şi bisericeşti pe zone culturale,
elucidarea componentelor geografice, economice, demografice specifice fiecărei zone şi
accentuarea influenţei lor directe asupra evoluţiei ramurii prelucrării artistice a metalului;
clasificarea articolelor de giuvaiergerie şi specificarea funcţiilor podoabelor, a sensului
simbolic a culorilor şi formelor;
9

10. 5. analiza artistico-stilistică a podoabelor şi bijuteriilor conform etapelor cronologice şi
dimensiunilor spaţiale, perspectivele de dezvoltare pentru viitorul apropiat în designul şi
moda bijuteriilor; determinarea contribuţiei şi locului giuvaiergeriei naţionale în cadrul
culturii naţionale române, dezvăluirea semnificaţiei culturale a giuvaiergeriei.
Suportul metodologic şi teoretico-ştiinţific al tezei este constituit de metoda
istorico-teoretică complexă a abordării fenomenelor artistice care sintetizează evoluţia istorică a
giuvaiergeriei naţionale. Metoda istorico-comparativă permite să dezvăluim esenţa proceselor şi
fenomenelor studiate – atît prin asemănare, cît şi prin diferenţierea trăsăturilor caracteristice, să
efectuăm comparaţii în timp şi spaţiu, adică pe verticală şi pe orizontală. Metoda dispune de un
mare potenţial cognitiv, ea permite să fie scoasă în evidenţă esenţa fenomenelor cercetate în
cazurile în care ea nu este evidentă, dă posibilitatea de a ieşi dincolo de limitele fenomenelor
studiate şi, prin intermediul analogiilor, de făcut paralele şi generalizări istorice. În fine, este o
metodă flexibilă, care poate fi aplicată odată cu toate celelalte metode de investigaţie ştiinţifică.
Pentru aprecierea operelor de artă sunt utilizate metodele formal-stilistică, axiologică şi
interpretativă; pentru generalizarea opiniilor diferitor autori, pentru argumentarea tezelor şi
concluziilor din această lucrare au fost aplicate mai multe metode de cercetare: metoda istorică,
metoda analitică, metoda analizei şi sintezei, metoda sistematizării, metoda analogiei.
Suportul teoretic al tezei a fost constituit, în primul rînd, de lucrările autorilor clasici care au
scris despre apariţia şi dezvoltarea giuvaiergeriei, prelucrarea artistică a metalelor, utilizarea
pietrelor preţioase în arta bijuteriilor: Platon, Pliniu, Theofrast, al-Biruny, G.Vasari, N.Iorga,
M.Gramatopol, Morant Henry de şi alţii. Spectrul cercetărilor utilizate cuprinde creaţiile artistice
ale bijutierilor din Republica Moldova, care furnizează informaţii referitoare la istoricul şi situaţia
actuală a dezvoltării artei bijuteriilor.
Noutatea ştiinţifică este determinată de scopul şi obiectivele tezei, de rezultatele,
concluziile şi recomandările înaintate cu privire la evoluţia şi perspectivele giuvaiergeriei naţionale
şi constă în următoarele:
Noutatea ştiinţifică a lucrării este determinată de scopul şi obiectivele tezei, de
rezultatele, concluziile şi recomandările înaintate cu privire la evoluţia şi perspectivele
giuvaiergeriei naţionale şi constă în următoarele:
1. în prezenta lucrare pentru prima dată în istoriografia naţională se studiază problema
evoluţiei şi perspectivele giuvaiergeriei din Republica Moldova în contextul artelor
10

11. decorativ-aplicate. Autorul efectuiază analiza esenţială a pieselor de orfevrărie insuficient
cercetate şi puţin cunoscute anterior sau trecute cu vederea şi care au fost introduse în
circuitul ştiinţific prin intermediul acestei teze;
2. autorul tezei realizează o periodizare istorică a dezvoltării giuvaiergeriei naţionale din
secolele XIX-XX şi evidenţiază trăsăturile generale de dezvoltare a giuvaiergeriei
autohtone;
3. se introduce în circuitul ştiinţific sumarul datelor referitoare la evoluţia giuvaiergeriei
naţionale din Moldova în secolele XIX-XX, sunt specificate locul, rolul şi funcţiile
bijuteriilor în arta decorativă naţională;
4. autorul pentru prima dată face o analiză artistică a bijuteriilor create în secolele XIX-XX, în
funcţie de stilul epocii, materiile prime utilizate, tehnica şi tehnologia de lucru; urmăreşte
evoluţia statutului meşterului bijutier din cele mai vechi timpuri pînă la începutul secolului
XXI în paralel cu evoluţia breaslă → manufactură → ateliere, uzine şi patronate ale
bijutierilor;
5. prin intermediul tezei sunt puse în valoare un număr considerabil de creaţii artistice ale
meşterilor bijutieri, care anterior au fost tratate numai din punct de vedere arheologic sau
istoric sau au fost ignorate, acesta fiind cazul majorităţii articolelor din perioada vizată;
autorul analizează activitatea expoziţională a bijutierilor din Moldova, posibilităţile de
apreciere în ţară şi peste hotare ţinînd cont de tendinţele contemporane ale designului
bijuteriilor;
6. în lucrare se analizează inventarul liturgic din metale preţioase, este determinat rolul
lăcaşurilor sfinte în păstrarea şi promovarea orfevrăriei de cult;
7. autorul a apreciat realizările din domeniul giuvaiergeriei din secolele XIX-XX şi a schiţat
perspectivele dezvoltării giuvaiergeriei din Republica Moldova.
Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării constă în următoarele:
• autorul realizează periodizarea giuvaiergeriei naţionale din secolele XIX-XX şi efectuiază
clasificarea articolelor în funcţie de materiile prime utilizate şi modul de utilizare,
• pentru prima dată în istoria artelor decorative din Republica Moldova este reconstituită
evoluţia istorică a artei bijuteriilor,
• a fost efectuată descrierea şi analiza surselor literare, istorice, muzeistice şi plastice din
domeniul dat, analiza orfevrăriei de cult, a rolului bisericilor şi al oraşelor mari în promovarea
11

12. meşteşugului artistic, autorul descrie podoabele tradiţionale, exclusive şi de serie în contextul
evoluţiei artelor decorative, determină dezvoltarea şi tendinţele designului în giuvaiergerie,
• este definit locul şi rolul bijutierului în societate, evoluţia tehnicilor şi tehnologiilor de lucru,
implementarea noilor realizări tehnologice;
• în baza concluziilor realizate în urma redactării tezei de doctorat, autorul a determinat locul
şi rolul giuvaiergeriei în arta naţională decorativ-aplicată, introducînd în circuitul ştiinţific
informaţiile depistate în urma investigării subiectului vizat.
Materialele acumulate şi rezultatele tezei pot fi utilizate în procesul didactic din instituţiile de
învăţămînt artistic, la elaborarea unor lucrări de sinteză şi a unor cursuri de prelegeri prin includerea
studierii giuvaiergeriei în cadrul studierii istoriei artelor decorative naţionale şi universale.
Materialele tezei pot constitui o bază considerabilă pentru scrierea unor lucrări ştiinţifice ulterioare
(monografii, teze de doctorat), manuale, cursuri de prelegeri universitare la istoria artelor; pot servi
drept suport real la studierea, la diferite niveluri (gimnazial, liceal, universitar) a istoriei universale
şi naţionale a artelor decorative. Informaţiile referitoare la tehnica şi tehnologia confecţionării
articolelor de bijuterii pot fi utilizate în calitate de surse didactice pentru instituţiile de învăţămînt
tehnic, instruirea viitorilor bijutieri şi educarea unei generaţii noi de bijutieri autohtoni; în calitate
de materiale suplimentare pentru cercetarea muzeografică, care include aspecte legate de repararea,
restaurarea şi conservarea pieselor de podoabă cu sau fără pietre depistate în tezaurele din
Republica Moldova.
Rezultatele prezentei teze pot fi luate ca bază pentru elaborarea unor măsuri şi recomandări
concrete privind dezvoltarea giuvaiergeriei din Republica Moldova în contextul evoluţiei artelor
decorative naţionale.
12

13. Izvoarele de studiere a giuvaiergeriei
Graţie aspectului atractiv şi proprietăţilor fizico-chimice, metalele şi pietrele preţioase au fost
iniţial folosite pentru ornarea statuilor divinităţilor sau ca ofrande pentru îmbunarea acestora, pentru
confecţionarea obiectelor de cult şi a celor laice. Utilizarea pietrelor preţioase şi a bijuteriilor este
datată încă din Egiptul Antic, drept dovadă servesc obiectele de aur şi argint descoperite în
mormintele faraonilor, iar pe teritoriul Moldovei asemenea obiecte sunt atestate în necropole şi
tumuli străvechi.
Izvoarele folosite pentru scrierea acestei teze sunt diverse (după volum şi caracterul informativ),
atît ca şi conţinut, cît şi după gradul de obiectivitate, care permit, în ansamblu, elucidarea problemei
abordate. Despre folosirea metalelor preţioase şi a pietrelor scumpe în calitate de bijuterii din cele
mai vechi timpuri este scris în Biblie [14], în care au fost descoperite numeroase fragmente în care
sunt descrise şi enumerate metalele preţioase folosite pentru confecţionarea podoabelor şi obiectelor
de orfevrărie (aur, argint, aramă), nume de meşteri argintari şi şlefuitori de pietre scumpe, se
regăsesc informaţii utile despre tehnicile de lucru din Antichitate: topirea metalului, turnătoria,
forjarea, prelucrarea cu dăltiţa, precum şi despre podoabele folosite pentru înfrumuseţare: inele,
cercei, brăţări, cununi, lănţişoare, cingătoare, talismane, verigi pentru nas, oglinzi.
Menţiuni despre folosirea metalelor, pietrelor şi confecţionarea bijuteriilor pot fi depistate în
mai multe texte religioase, de cele mai dese ori ele fiind unicele izvoare păstrate timp de secole. În
Egiptul Antic, din pietre fine erau tăiate fragmente şi simboluri din renumita Carte a Morţilor [105,
p. 257], primele pietre fiind menţionate în secolul XXV î.Hr. – cremenea, sardul şi lapislazuli.
Capitole din Arthasastra şi Buddhabhatta [44, p. 14-15] furnizează informaţii despre aprecierea
pietrelor, îndeosebi a diamantelor. Inscripţiile săpate pe pereţii grotelor de către dravidienii din
Antichitate sugerează existenţa uneltelor prevăzute cu vîrfuri de diamant pentru şlefuirea pietrelor,
în Europa tehnologiile privind şlefuirea pietrelor transparente fiind aduse din India în Evul Mediu,
iar tăierea diamantelor apare aici abia în secolul al XIV-lea.
În Europa primele atestări ale folosirii metalelor şi pietrelor preţioase pentru confecţionarea
bijuteriilor sunt localizate în regiunea Etruria, mai tîrziu în Grecia şi Roma Antică, informaţii
valoroase fiind depistate în Odissea lui Homer [78, p. 116], la Nicias, Sofocle, Platon şi Biruni. În
condiţiile dezvoltării gîndirii filosofice care se ocupa exclusiv de originea lumii şi antropogeneză,
rolul pietrelor şi podoabelor în viaţa omului trece pe planul doi, ele fiind studiate superficial de
sofiştii greci. Aristotel consacră doar cîteva pagini pietrelor, proprietăţilor şi utilizării lor,
autoritatea lui fiind, însă, atît de mare, încît chiar şi în secolele X-XI teoriile sale despre cristale şi
tehnica de prelucrare a pietrelor şi metalelor erau acceptate ca fundamentale. Theofrast se consideră
13

14. primul filosof care încearcă să studieze pietrele preţioase, bijuteriile şi rolul lor în viaţa omului.
Lucrarea De lapidibus (Despre pietre), pare a fi prima sistematizare a informaţiilor despre metale,
pietre preţioase şi utilizarea lor practică (clasificarea mineralelor în metale şi pietre sau pămînturi a
fost acceptată timp de 2000 de ani) [86, p.105]. Prima încercare ştiinţifică de a consemna sursele de
provenienţă şi proprietăţile pietrelor preţioase s-a făcut abia de către Pliniu cel Bătrîn (23-79 d.Hr.),
clasificarea pietrelor fiind realizată după criteriul utilizării practice, pietrele de aceeaşi culoare au
fost unite într-un grup.
Tratatele medievale, mai ales în epoca renascentistă, căutau izvoarele credinţelor tradiţionale
privind proprietăţile pietrelor preţioase, deosebindu-se substanţial de cele antice prin vehicularea
excesivă a ideilor mistico-religioase. Lucrări cu conţinut istorico-literar cu informaţii vaste despre
pietre şi arta podoabelor sunt semnate de poetul Omar Khayyam, lucrarea Despre arta determinării
cantităţii de aur şi argint în corpul constituit din acestea, reprezintă un studiu fundamental privind
regulile de apreciere a titlului metalelor preţioase, a bijuteriilor şi obiectelor executate din ele, fiind
desemnate prin termenul arta.
În lucrarea De Natura fossilium George Agricola (1494-1555) pune bazele mineralogiei
contemporane şi face prima clasificare a pietrelor preţioase, nelimitîndu-se la aspectul exterior [1].
Tratatele medievale păstrează reţete destinate exclusiv aurarilor, elaborate şi utilizate de către
meşteri aurari, argintari, fierari, monetari, bijutieri. În lucrarea Despre imitarea bijuteriilor feminine
[115, p. 176] este reprodusă reţeta aliajului aurului şi crisocolului unit cu aliajul de argint, cupru roşu,
plumb, sulf şi oţet, aliaje folosite şi pentru pictarea pe vasele de aur.
Un loc aparte în studierea pietrelor şi metalelor preţioase în epoca medievală îl ocupă lucrarea
fundamentală Mineralogia a savantului arab al-Biruni [81]. Graţie imensului material factologic
prezentat, această lucrare este considerată unul din cele mai bune manuale de mineralogie, istoria şi
arta bijuteriilor, incluzînd informaţii utile privind metodele de apreciere a pietrelor şi podoabelor.
Informaţiile tehnice din carte se bazează pe propria experienţă de bijutier: modul de apreciere a
metalelor şi pietrelor preţioase, procedeele de înnobilare a pietrelor (tratamente termice,
impregnarea cu ulei şi miere), depistarea falsurilor şi a imitaţiilor de pietre (sticla de Alexandria),
informaţii valabile şi la etapa actuală.
Deoarece studiul de faţă a fost elaborat în condiţiile unei insuficienţe de lucrări speciale
consacrate podoabelor şi bijuteriilor din Republica Moldova din secolele XIX-XX, au fost selectate
şi analizate diverse tipuri de izvoare: istoriografice, arheologice şi etnografico-folclorice. Sursele
utilizate ar putea fi clasificate în: izvoare materiale (piese arheologice, muzeistice), izvoare scrise
(texte religioase, documente, monografii, articole) şi izvoare plastice (picturi, portrete, fotografii,
schiţe). Lucrarea se bazează pe materialele depistate în fondurile muzeistice din republică, cataloage
14

15. speciale de artă decorativă, materiale expoziţionale, un loc deosebit ocupînd costumul naţional
feminin, tradiţiile ceremoniale de căsătorie şi botez, inventarul bisericesc. Au fost utilizate numai
acele documente care au fost considerate veridice şi autentice, fiind corelate cu izvoarele scrise şi
plastice, în baza izvoarelor scrise fiind elucidate aspectele legate de apariţia meseriei prelucrării
artistice a metalului, înfiinţarea manufacturii bijutierilor din Basarabia la 1817, materiile prime
utilizate, preţurile de realizare, modelele solicitate şi preferinţele în materie de bijuterii.
Categoria cea mai impunătoare a izvoarelor materiale este alcătuită de piesele arheologice şi
muzeistice, păstrate actualmente la Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie, Muzeul de Etnografie
şi Istorie Naturală din Chişinău, Muzeul de Arte Plastice din Moldova. Graţie acestor colecţii
mizeistice, în lucrare au fost folosite informaţiile privind anumite bijuterii laice şi bisericeşti din
Basarabia din secolul XIX – începutul secolului XX clasificate în:
• inventar liturgic, care include potire, candelabre, ferecături de icoane şi cărţi
religioase, mitre preoţeşti, cruciuliţe de botez şi de procesiune etc.;
• bijuterii personale – inele de căsătorie, cercei, brăţări, pandantive, clasificate în
funcţie de materiile prime şi modul de utilizare.
Primele bijuterii, confecţionate din scoici, dinţi sau gheare de animale şi păsări, au fost atestate
pe teritoriul Moldovei din epoca paleolitică, păstrîndu-se actualmente în fondurile muzeelor din
ţară. De o importanţă deosebită sunt podoabele descoperite în tezaurele popoarelor migratoare
(sciţii, goţii, hunii). O bijuterie scitică reprezentativă sunt cerceii compuşi din cîte un inel şi o placă
figurativă cu două feţe, de care sunt prinse pandantive-amforete (fig.1.).
fig. 1. Cercei de aur, bijuterie scitică (sec. IV-III î.Hr. s. Butor, Grigoriopol).
fig. 2. Torques de aur, bijuterie scitică (sec. IV î.Hr., Dubăsari). Muzeul Naţional de Arheologie şi
Istorie a Moldovei.
15

16. Placa reprezintă imaginea unei zeiţe cu mîini-aripi şi corpul alcătuit din două frunze alăturate
dispuse simetric, lujere şi butoane. O altă bijuterie frecvent folosită de sciţii nomazi sunt
torquesurile (coliere) de aur de formă ovală cu capete zoomorfe stilizate reprezentînd lei, unite cu o
placă pe care sunt amplasate două răţuşte. Prezintă elemente decorative efectuate în tehnica
granulaţiei, amplasate simetric la ambele capete ale torques-ului, detaliile complicate păstrează
urme de prelucrare şi lipire a metalului, ce denotă cunoaşterea tehnicii de aliere a metalelor
preţioase şi conţinutul aliajului (flusului) de sudare utilizat în giuvaiergerie (fig.2.). Sarmaţii au
lăsat pe teritoriul Moldovei tezaure de aur şi argint: inel plurispiralic în 4-5 spire, cu plăcile
marginale decorate cu pietre ornamentale şi pastă sticloasă şi inele cu inserţie de turcoază în formă
de amforetă (mai bine spus, în formă de lacrimă, picătură) (fig. 3.).
fig. 3. Inel plurispiralic, cultura sarmaţilor (sec. II d.Hr. s. Mocra, raionul Rîbniţa). Piese de
podoabă, cultura sarmaţilor (sec. II-III d.Hr., tumulii Alexandrovca, Cimişlia). Muzeul Naţional de
Arheologie şi Istorie a Moldovei.
fig. 4. Pandantive lunule, cultura Sîntana-de-Mureş-Cerneahov (sec. III-IV d.Hr. S. Dănceni,
Ialoveni). Mărgele. Cultura Sîntana-de-Mureş-Cerneahov. (sec. IV d.Hr.,). Muzeul Naţional de
Arheologie şi Istorie a Moldovei.
16

17. Din secolele III-IV d.Hr. datează tezaurele bogate ale culturii Sîntana de Mureş-Cerneahov,
reprezentate prin pandantive de aur în formă de semilună, variate mărgele de pietre ornamentale,
şlefuită în formă de dreptungiuri cu faţete simetrice, mărgele de ceramică ornate cu variate
simboluri geometrice decorative (fig.4). De menţionat că forma acestor pandantive se regăseşte în
podoabele de mai tîrziu, anume cerceii de tip moldovenesc, executaţi la fel în formă de semilună,
ceea ce denotă prezenţa unor tradiţii seculare în confecţionarea bijuteriilor în acest areal geografic şi
interferenţa culturilor nomade şi autohtone în domeniul artei decorative, Luna fiind simbolul şi
ocrotitoarea femeilor.
Tradiţia confecţionări bijuteriilor identificate în formă de semilună vine din antichitatea greacă.
Cerceii menţionaţi sunt în formă de colăcei lucraţi dintr-o bară tubulară, ornamentaţi cu fir torsionat
şi granulaţie fină de aur (tehnică specifică şi pentru bijutierii etrusci). Marginile cerceilor sunt
prevăzute în partea frontală cu capete de grifoni, în cea din spate prezentînd drept decor o rozetă cu
6 petale (fig.5.).
fig. 5. Cercei de aur, atelier de orfevrărie grecesc. (sec. VI î.Hr. s. Balabani, raionul Taraclia).
Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei.
Printre podoabele medievale din Moldova cele mai răspîndite sunt inelele de tîmplă
confecţionate din argint, asociate cu pandantive în formă de ciorchine, element utilizat şi de etruscii
antici, sau inelele de tîmplă de aur, executate în formă de cerc (fig.6.). Asemenea elemente sunt
folosite frecvent şi în giuvaiergeria contemporană pentru a sublinia simbolul soarelui, cerceii
moldoveneşti fiind în vogă, mai ales, la fetele tinere, înalte şi zvelte (fig. 7.). Bijuteriile din fondurile
muzeistice din ţară permit restabilirea tabloului giuvaiergeriei naţionale în secolele XIX-XX, moda
17

18. şi preferinţele în materie de podoabe, tehnicile de lucru şi tehnologiile folosite în procesul
confecţionării articolelor de bijuterii.
fig. 6. Inele de tîmplă cu pandantive (sec. IX-XII d.Hr., cetatea medievală de la Echimăuţi,
Rezina). Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei.
fig. 7. Inele de tîmplă de aur (sec. XI d.Hr., s. Făureşti, Criuleni). Muzeul Naţional de Arheologie şi
Istorie a Moldovei, (pentru comparaţie imaginea alăturată prezintă cercei pentru adolescenţi în
formă de cerc, sf. sec. XX).
Un loc deosebit de important ocupă obiectele de orfevrărie care se află în bisericile şi
mănăstirile din Republica Moldova. Inventarul liturgic şi podoabele bisericeşti constituie o
categorie aparte prin materiile prime folosite şi tehnicile de lucru, marea majoritate a obiectelor sunt
executate în atelierele din Basarabia din secolul XIX – prima jumătate a secolului XX şi păstrează
amprenta acelor timpuri. Au fost depistate icoane cu rame aurite sau argintate, chipuri de sfinţi
argintate sau emailate, cununi cu ornament decorativ bogat şi mitre preoţeşti, cum ar fi cazul celei
18

19. aparţinînd mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni. Actualmente, confecţionarea podoabelor
bisericeşti este legată mai mult de reparaţia, restaurarea artistică şi placarea cu metal preţios a
inventarului bisericesc, concomitent cu fenomenul negativ de confecţionare a podoabelor bisericeşti
sub modern.
Din multitudinea izvoarelor scrise merită o atenţie deosebită lucrarea domnitorului şi
cronicarului D.Cantemir Descrierea Moldovei [97], izvor important de studiere a istoriei, geografiei
şi tradiţiilor populare din Moldova. În lucrare sunt descrise atît zăcămintele de metale, obiceiurile
de încoronare şi înmormîntare a domnitorilor, cît şi bijuteriile oferite marilor dregători de stat ca
răsplată pentru îndeplinirea diferitor sarcini.
Deşi foarte restrînse cantitativ şi factologic, materialele din arhive au permis demonstrarea
ipotezei privind prezenţa prelucrării artistice a metalului preţios şi confecţionarea bijuteriilor pe
teritoriul Moldovei în secolele XIX-XX. Au fost atestate documente care scot în evidenţă cazuri de
contrabandă ilicită cu mărfuri de aur şi argint [7], activitatea casei de amanet [6], evaluarea şi
aprecierea articolelor de bijuterii [5]. Analiza minuţioasă a fondurilor din arhive pentru un segment
temporal mai larg ar permite depistarea unui număr mai mare de documente privind dezvoltarea
giuvaiergeriei în Republica Moldova. Totodată, Arhiva de Stat nu dispune de documente cu
referinţă la giuvaiergeria din perioada sovietică, aceste uzine secrete fiind supuse direct Ministerului
de Finanţe al URSS, mai mult ca atît, însuşi documentele despre fondarea uzinei de bijuterii din
Chişinău sunt păstrate actualmente la Moscova.
Informaţii importante privind dezvoltarea giuvaiergeriei pe teritoriul actual al Republicii
Moldova îşi fac apariţia odată cu înfiinţarea juridică a manufacturii bijutierilor în 1817, deşi tehnica
de executare, măiestria artistică şi iscusinţa meşterilor autohtoni ne permit să admitem cu siguranţă
existenţa unor specialişti anterior acestei date. Meşterii care prelucrau metalele preţioase erau
grupaţi în categorii aparte, precum ar fi argintari, aurari, zlătari, giuvaiergii, orfevrari, şi proveneau
în marea lor majoritate din rîndurile populaţiei orăşeneşti, deoarece anume în oraşe era distribuită
producţia lor.
Izvor inestimabil privind dezvoltarea politică, economică, socială şi culturală a Basarabiei în
secolul XIX prezintă studiul cercetătorului Zamfir C.Arbure [3], care aduce valoroase informaţii
privind structura socială a populaţiei din abasarbia în secolul XIX, portul vestimentar şi al
accesoriilor respective, obiceiurile de nuntă şi utilizarea giuvaiericalelor.
Din categoria celor mai valoroase documente privind dezvoltarea giuvaiergeriei fac parte Opisul
Societăţii istorico-arheologice bisericeşti din Chişinău (1923) şi Catalogul Atelierelor
Arhiepiscopiei din Chişinău (1940), Catalogul Uzinei de Bijuterii (1991) şi Catalogul electronic
contemporan cu baza de date respectivă. Un loc deosebit ocupă cataloagele numeroaselor expoziţii
19

20. de artă picturală şi decorativă care au avut loc în RSS Moldova în a doua jumătate a secolului XX,
precum şi cataloagele expoziţiilor specializate din Moldova, Rusia, Ucraina şi România, la care au
participat meşterii de la Uzina „Giuvaier” cu creaţiile lor. Graţie acestor materiale documentare pot
fi cunoscute atît bijuteriile purtate în a doua jumătate a secolului XX, podoabele simple din anii ’60-
’70 ai secolului XX, cît şi exuberanţa de bijuterii de la începutul secolului XXI şi bijuteriile
exclusive din Moldova, semnificative prin materiile prime folosite, fineţea executării şi frumuseţea
deosebită.
Pentru studiul inventarului bisericesc a fost folosit Opisul Societăţii istorico-arheologice
bisericeşti basarabene [55]. În baza acestui catalog a fost identificat inventarul bisericesc din
muzeul societăţii, obiectele păstrate de la hotarul secolelor XVIII-XIX pînă la începutul secolului
XX. Graţie informaţiilor parvenite din acest catalog a fost efectuată clasificarea inventarului
bisericesc, analiza celor mai renumite obiecte preţioase, tehnica şi tehnologia de lucru din secolul al
XIX-lea, metalele şi pietrele preţioase folosite. Este demnă de toată atenţia activitatea Societăţii
istorico-arheologice bisericeşti din Chişinău şi revista editată de societate, în care depistăm
informaţii preţioase privind inventarul bisericesc confecţionat din metale preţioase şi pietre scumpe
[64, p. 133]. Meşterii din Basarabia nu dispuneau la începutul secolului XX de o revistă de
specialitate autohtonă, dar putem admite că argintarii şi aurarii erau îndrumaţi de o revistă
specializată editată la Bucureşti, la 1938: Revista asociaţiei generale a bijutierilor, ceasornicarilor,
giuvaierilor şi meseriaşilor similari din România.
În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea apare fotografia, care reprezintă sursa
ilustrativă cea mai autentică, dar dispunem de un număr considerabil de redus de documente
fotografice de la hotarul secolelor XIX-XX, ele fiind mult mai răspîndite în a doua jumătate a
secolului XX – începutul secolului XXI. Unele documente fotografice pot fi culese în revistele
periodice de la începutul secolului XX, cum ar fi cazul portretului unei ţigănci dintr-un sat din
Orhei cu podoabe tradiţionale la gît, confecţionate din materii prime ieftine [75]. Revista Viaţa
Basarabiei, editată între anii 1932-1944, aduce şi ea informaţii sporadice privind articolele
bisericeşti, paharele şi cupele de argint, chihlimbarul românesc.
Informaţii preţioase privind mărfurile comercializate şi cele trecute prin vămile moldoveneşti,
portul de podoabe au fost descoperite în documentele basarabene, selectate de Gh.Ghibănescu [30],
precum şi în documente cu caracter general [31], în documente selectate de A.Veress [73] şi
C.C.Giurescu [33].
În perioada anilor ’40-’80 ai secolului XX, în istoriografie a dominat ideologia marxist-leninistă
ca unica bază metodologică şi ceea ce s-a scris, s-a realizat reieşind din postulatele acestei
metodologii. Materialele publicate în Moldova în legătură cu subiectul vizat au fost scrise
20

21. preponderent în limba rusă, informaţii parţiale au fost depistate în culegerile istorice privind
dezvoltarea Moldovei din cele mai vechi timpuri [94].
Pentru analiza portului bijuteriilor din principatele române pe parcursul secolelor a fost folosită
lucrarea lui N.Iorga, dotată cu informaţii valoroase privind bijuteriile purtate şi imaginile acestor
giuvaiericale [40], descrierea ştiinţifică profundă fiind asociată cu un vast material plastic, care
facilitează evident descrierea şi cercetarea bijuteriilor menţionate. Tradiţiile populare şi portul
podoabelor în Republica Moldova în secolele XIX-XX au fost studiate în baza colecţiilor
muzeistice, a unor culegeri de documente şi mărturii privind obiceiurile şi sărbătorile moldoveneşti
[65].
Atestarea juridică a manufacturii bijutierilor la 1817 în Basarabia şi evoluţia ei ulterioară pot fi
urmărite în baza documentelor respective de la hotarul secolelor XIX-XX, documente care oferă
informaţii incontestabile privind atestarea ramurii bijuteriilor în Moldova [141]. Pentru începutul
secolului XX dispunem de documente foarte importante privind existenţa atelierelor de
giuvaiergerie laică şi bisericească în Basarabia şi plasarea lor în oraş, materiile prime prelucrate
(aur, argint, platină, neizilber), chiar şi numele unor meşteri-giuvaiergii, care lucrau la comanda
nobilimii înstărite din Basarabia [11]. Atelierele moderne fondate la 1911 de către Arhiepiscopia
Chişinăului sunt cunoscute graţie Catalogului editat la 1940 [16], în care sunt prezentate şi
imaginile obiectelor confecţionate şi comercializate, materiile prime prelucrate, preţul articolelor,
valoarea celor de aur fiind întocmită şi la învoiala clientului.
În a doua jumătate a secolului XX sunt publicate cataloagele expoziţiilor de artă plastică,
sculptură, arhitectură şi artă decorativă. Giuvaiergeria însă, fiind practic un domeniu de artă închis,
nu face parte din aceste expoziţii, cu excepţia unor cazuri foarte rare, cînd sunt prezentate pocaluri
frumos ornate, podoabe de ceramică executate în stil moldovenesc tradiţional sau prezentarea
exclusivă a unor bijuterii din pietre ornamentale [131]. Documente mult mai bogate privind
giuvaiergeria naţională apar la hotarul secolelor XX-XXI, care atestă participarea giuvaiergiilor din
Republica Moldova la expoziţii specializate în ţară şi după hotarele ei, prezentînd bijuterii exclusive
ca executare tehnologică şi artistică. În acelaşi timp, documentele privind activitatea atelierelor şi
fabricilor existente pînă la 1972 sunt practic inaccesibile, ceea ce a creat dificultăţi considerabile
privind analiza documentară din domeniul cercetat.
Un loc deosebit ocupă bijuteriile personale, exclusive, realizate la comandă pentru unele
persoane particulare, de exemplu bijuteriile personale ale regretatei cîntăreţe Tamara Ciobanu sau
diadema Regina Operei Naţionale a cîntăreţei Maria Bieşu. Bijuteriile personale purtate în decursul
secolelor XIX-XX în Moldova pot fi studiate în baza izvoarelor plastice: portrete de muncitoare,
femei în costume naţionale, fotografii de la ceremonia căsătoriei. În baza acestor portrete sunt
21

22. descrise şi analizate bijuteriile tradiţionale ale naţionalităţilor ce populau Republica Moldova,
podoabele simple ale femeilor din anii ’60 ai secolului XX, podoabele tradiţionale de la hotarul
secolelor XX-XXI, imaginile oferind bogate informaţii privind atît bijuteriile contemporane care fac
parte din categoria bijuteriilor scumpe, cît şi podoabele ieftine din masă plastică, strassuri şi
ceramică. O valoare deosebită posedă revistele publicate în republică în a doua jumătate a secolului
XX – începutul secolului XXI, preponderent, destinate femeilor şi fetelor tinere: Femeea Moldovei,
Aquarelle, în paginile cărora au fost depistate numeroase sugestii privind rochiile de mireasă şi de
gală asociate cu podoabe, recomandări privind păstrarea şi curăţarea bijuteriilor preţioase, imagini
respective etc. Evident, schiţele realizate de către meşterii-bijutieri sunt un izvor de prim ordin de
studiere anume prin încercările de redare artistică a podoabelor în diferite modalităţi şi poziţii.
Patrimoniul cultural al unui popor este format nu numai din creaţiile păstrate în ţară, orice popor
deţine un drept imprescriptibil de proprietate morală asupra tuturor celor create pe teritoriul său, dar
înstrăinate de-a lungul timpurilor. Unele obiecte de artă au plecat peste hotare împreună cu
posesorii lor, care părăseau ţara din diferite motive, de obicei, se luau obiecte mici ca mărime, dar
enorme ca valoare, spre exemplu bijuterii, obiecte de artă, documente istorice. În această ordine de
idei se înscriu înstrăinarea prin comercializare, pierderile în timpul războiului, emigrarea, furtul şi
topirea bijuteriilor în lipsă de surse de existenţă, exportul etc.
În concluzie putem menţiona că Republica Moldova dispune de numeroase izvoare privind
apariţia şi dezvoltarea giuvaiergeriei în secolele XIX-XXI, unele fiind mai ample, altele reducîndu-
se doar la nişte menţiuni fragmentare. Doar colecţionarea, adunarea sistematică şi analiza
minuţioasă a documentelor depistate (şi a celor care urmează să fie descoperite) vor aduce rezultate
concrete în vederea investigării acestui domeniu neexplorat din arta decorativă din Moldova. În
ajutorul cercetătorilor contemporani sunt la îndemînă noile realizări tehnologice, bijuteriile
naţionale confecţionate la finele secolului XX sunt înregistrate într-un catalog electronic, ceea ce
facilitează evident procesul de investigaţie. Totodată, pentru elucidarea aspectelor comparative
privind evoluţia artei bijuteriilor din ţările vecine au fost accesate site-urile electronice purtătoare de
informaţii respective: monetăriastatului.ro; geosites.com; joya.ru.
22

23. Istoriografia giuvaiergeriei
Istoria giuvaiergeriei universale constituie un capitol important şi impunător de mare în istoria
artelor decorative, din care considerente vom urmări doar în linii generale dezvoltarea artei
bijuteriilor din cele mai vechi timpuri, în scopul de a efectua o analiză comparativ-istorică şi
artistico-stilistică a giuvaiergeriei naţionale.
Arta confecţionării bijuteriilor îşi face apariţia în Egiptul Antic, unde meşterii-pitici, folosind
metalele şi pietrele preţioase de origine locală sau importate din Afganistan şi Persia, au elaborat
practic toate tehnicile de lucru din acest domeniu [125]. Apogeul dezvoltării prelucrării artistice a
metalului a fost atins de meşterii etrusci, care posedau tehnicile de lucru utilizate actualmente
(renumita tehnică de granulaţie a fost timp de secole obiectul de studiu al bijutierilor, secretul fiind
descoperit de Casa de Bijuterii Alessandro Castellani, specializată în bijuterii antice). Etruscii, apoi
grecii au folosit turnarea şi ciocănirea metalului, filigranarea, brunarea şi opacizarea suprafeţei
metalice, obiectele respectînd o monocromie severă, tehnologiile de lucru fiind preluate ulterior de
către meşterii din Roma Antică. Romanii purtau broşe „fibulae”, coliere „monilia”, pandanive
„pectoralia”, brăţări „armilae”, inele „anuli”, cercei „inaures”, inele-sigliii „sphragos” [21], au
înfiinţat numeroase ateliere de gravare a pietrelor ornamentale, atestate şi pe teritoriul Daciei
Romane [35, p. 71]. Meşterii-bijutieri deţineau un spectru larg de activitate, confecţionau articole de
orfevrărie, armurărie, monede, podoabe şi geme gravate, diferenţierea muncii fiind efectuată tocmai
în Evul Mediu tardiv, cînd se delimitează şi ramura ceasornicarilor [57, p. 71-76]. Pentru Evul Mediu
european sunt caracteristice folosirea pietrelor tăiate en cabochon (piatră şlefuită de formă ovală,
concavă), primele încercări de şlefuire a pietrelor transparente, emailul policromatic turnat la rece,
contrastul pietrelor montate în aur, apariţia bijuteriilor în corespundere cu religia profesată (aurul-
foiţe se folosea încă de egipteni pentru placarea obiectelor) [145, p. 16].
Meşterii renascentişti, apoi cei manierişti, creează obiecte valoroase reliefate, folosind emailul şi
mozaicul de diverse tipuri, redescoperă arta gravării pietrelor. În secolul XVIII stilul artistic
dominant este capriciosul rococo, iar la începutul secolului XIX acesta este înlocuit de stilul empire,
sunt caracteristice tehnicile de lucru utilizate şi actualmente, dar folosite exclusiv manual. Situaţia
se schimbă radical la mijlocul secolului XIX, cînd este introdusă mecanizarea numeroaselor procese
tehnologice, îşi fac apariţia pietrele sintetice şi renumitele strassuri, cultivarea perlelor, placarea
obiectelor cu metale preţioase (din lipsă acută de materie primă necesară), elaborarea tehnicii de
lucru cu platina şi paladiul recent descoperite. Bijuteriile epocii date se caracterizează printr-un
eclectism total, împotriva căruia s-au revoltat bijutieri renumiţi, precum Lalique prin crearea stilului
1900. Pentru secolul XX este caracteristică diversitatea stilistică, renaşterea unor forme antice sau
23

24. medievale, a stilului geometric şi vegetal, crearea bijuteriilor originale ca protest contra situaţiei
politice şi economice din lume.
Problema dezvoltării giuvaiergeriei şi-a găsit reflectare în lucrări ştiinţifice cu cel mai diferit
caracter: monografii, articole, teze ştiinţifice etc. Din multitudinea acestor lucrări ne vom referi doar
la acelea în care şi-a găsit reflecţie (într-o măsură sau alta) tema abordată de noi. In pofida
interesului deosebit manifestat încă din Antichitate faţă de bijuterii şi pietre preţioase, analiza şi
sistematizarea cunoştinţelor din acest domeniu apare abia în Evul Mediu, cu precădere în ştiinţa
medievală arabă şi în istoriografia italiană renascentistă.
Istoriografii italieni, mai ales cei din Cinquecento, încep să oglindească în profunzime omul şi
raporturile sale cu istoria, filosofia şi arta. Un capitol fascinant în istoriografia renascentistă revine
operei pictorului şi arhitectului aretin Giorgio Vasari (1511-1574) [72], conform opiniei autorului
practic toţi pictorii, arhitecţii sau sculptorii italieni îşi încep activitatea fiind ucenici ai meşterilor-
aurari: Luca della Robbia (1400-1482), Lorenzo Ghiberti, care a deprins meşteşugul aurăritului de
la tatăl său, Bartoluccio Ghiberti. Vasari ne aduce informaţii destul de preţioase despre statutul
aurarului, menţionînd că meseria de pictor şi sculptor era mult mai plătită decît cea a giuvaiergiului.
În sens larg, opera lui Vasari este foarte importantă pentru analiza şi cercetarea tehnicilor de lucru
folosite de către aurarii şi argintarii italieni renascentişti.
Un exemplu strălucit de scriere autobiografică este Vita di Benvenuto Cellini scritta di se stesso
(Viaţa lui Benvenuto Cellini scrisă de el însuşi). Din punctul nostru de vedere, lucrarea este
remarcabilă prin faptul că evocă epoca secolului al XVI-lea din Italia, condiţile de trai şi de creaţie
ale artistului. Lui Benvenuto Cellini (1500-1571) îi aparţine meritul redescoperirii tehnicii
pierderea cerii, tehnică utilizată de către renumiţii bijutieri etrusci. Lucrînd aurul şi argintul, de la
micile giuvaiere trece la vase mari de argint, cizelate şi sculptate, învaţă singur arta emailului, a
gravurii şi a baterii monedelor, în toate artele aducînd propriile invenţii. Patronul său, meşterul
Lucagnolo, care lucra numai vase grele de argint, rîdea de bijuteriile lui Cellini şi le numea
„bordellerie” [10, p. 242.]. Autobiografia lui B. Cellini ocupă un loc deosebit de important în
istoriografia italiană renascentistă, furnizînd informaţii preţioase şi destul de obiective privind viaţa
şi activitatea unui giuvaiergiu, tehnica şi tehnologiile de lucru, inovaţiile introduse în arta
bijuteriilor.
Cronologic, istoriografia giuvaiergeriei poate fi divizată în cîteva etape convenţionale, ţinînd
cont de accesul cercetătorilor din Moldova la literatura de specialitate din ţările europene. Pentru
secolul XIX nu este practic semnalată în Basarabia prezenţa literaturii de specialitate privind istoria
artei bijuteriilor, pietrele şi metalele preţioase sau tehnologiile de confecţionare. Perioada anilor
1918 – anii ’90 ai secolului XX este marcată prin dominanta ideologiei sovietice, cînd erau traduse
24

25. şi strict cenzurate numai o anumită categorie de lucrări, cu precădere despre aspecte neesenţiale din
giuvaiergerie, literatura de specialitate din ţările europene fiind practic inaccesibilă. După 1990, în
bibliotecile din Republica Moldova îşi fac apariţia lucrări cu caracter ştiinţific privind arta
bijuteriilor, pietrele şi metalele preţioase, tratamentul şi operaţiile tehnologice necesare pentru
confecţionarea unei podoabe.
Interesul ştiinţei faţă de arta decorativă apare în secolul al XIX-lea, odată cu editarea primelor
lucrări din domeniul istoriei şi artei grecilor antici sau a sciţilor nomazi, distingîndu-se cîteva
direcţii prioritare, cum ar fi analiza cataloagelor, analiza intuitivă, tipologică, tehnologică, studiul
artei, fără a avea, totuşi, hotare strict determinate între ele. Din categoria investigaţiilor ştiinţifice
fac parte lucrările care analizează modalitatea folosirii nestematelor în giuvaiergerie, metodele de
apreciere şi evaluare a bijuteriilor cu sau fără pietre, condiţiile de păstrare şi alte aspecte tangenţiale.
La hotarul secolelor XIX-XX George Frederick Kunz∗ publică studiul fundamental Gems and
Precious of North America [105], la care a lucrat peste 20 de ani. Lucrarea cuprinde un vast material
factologic privind istoria giuvaiergeriei şi este remarcabilă prin elucidarea aspectelor legate de
clasificarea pietrelor preţioase folosite în giuvaiergerie, de istoria pietrelor biblice, de proprietăţile
nestematelor, bazîndu-se pe literatura de specialitate puţin cunoscută în spaţiul post-sovietic, nefiind
tradusă nici în rusă, nici în română pînă în 2004.
Cercetător de temeinică formaţie şi de o remarcabilă abnegaţie profesionisă, N. Iorga a scris
lucrări consacrate comerţului românesc [37] şi dezvoltării industriei în ţările române [38]. Studiile
sale conţin o contribuţie ştiinţifică substanţială la aprofundarea istoriografică a dezvoltării
giuvaiergeriei în ţările române. Autorul urmăreşte schimbările parvenite în dezvoltarea breslei
meşteşugăreşti, apariţia industriei la români, descrie portretele doamnelor din ţările române şi portul
giuvaiericalelor, locul şi rolul lor în arta decorativă. Deosebit de important este studiul lui N.Iorga
privind artele minore din România [39], în care investigaţiile sunt axate în jurul a trei compartimente
fundamentale: icoane, argintării şi miniaturi. Savantul analizează apariţia şi rolul icoanei şi al
miniaturii în arta românească, şcolile locale, influenţa şcolilor rusă şi bizantină, evoluţia istorico-
stilistică a obiectelor. Argintăriile sunt analizate în baza fondurilor selectate în exclusivitate pentru
Muzeul de Artă Religioasă din Bucureşti, deschis la acea vreme, şi includ variate ferecături de
icoane, relicvarii, potire şi candelabre.
În România, cercetarea ştiinţifică a pietrelor preţioase şi organice folosite în giuvaiergerie a fost
realizată de chimistul şi mineralogul Petru Poni (1841-1925) [60]. Chihlimbarul din România,
descris pentru prima dată la 1895 de către profesorul Constantin Istrate în studiul Rumanita sau
∗
Mineralog american şi specialist în pietre preţioase, consultant al firmei Tiffany and Company din 1879, colaborator al
Serviciului Geologic american şi al Muzeului de Istorie Naturală din New York.
25

26. succintiul din România, este cunoscut şi apreciat în întreaga lume sub numele de rumanit. Tot în
această perioadă apare studiul general asupra pietrelor şi mineralelor semnat de V.Simionescu [68].
O deosebită atenţie este acordată studiilor gemologice de către cercetătorul român L.Mrazek [50], în
lucrările căruia sunt atestate primele informaţii despre ambra românească.
A doua jumătate a secolului XX este mult mai fructuoasă la compartimentul lucrări consacrate
pietrelor preţioase utilizate în giuvaiergerie şi arta bijuteriilor. Un suport esenţial în cercetarea
aspectelor legate de giuvaiergerie este acordat de Lexiconul tehnic român [45], care oferă la un nivel
foarte accesibil informaţii utile privind pietrele preţioase, ornamentale şi organice folosite în
monturile de podoabe, tehnicile de lucru şi tehnologiile performante.
Autorii unor lucrări dedicate meseriilor legate de confecţionarea podoabelor din metale
preţioase sunt Şt.Pascu [57], Şt.Olteanu şi C.Şerban [54], în care se fac referinţe şi la activitatea
breslelor din Moldova şi Ţara Românească, ceea ce permite cercetarea comparativă a etapelor de
dezvoltare a prelucrării metalelor preţioase. Evident, materialul este expus în baza unei argumentări
documentare şi arheologice solide a prezenţei ramurii giuvaiergeriei pe teritoriul ţărilor române din
cele mai vechi timpuri.
O deosebită atenţie merită literatura de specialitate consacrată civilizaţiei geto-dacilor. Dacii
foloseau din cele mai vechi timpuri metalele preţioase (aur, argint) şi pietrele preţioase (agat,
cornalină, jasp, carneol) pentru a confecţiona podoabe personale şi monede, veselă de cult şi laică,
pentru a orna piesele de harnaşament. Arta dacilor a fost studiată de-a lungul timpului de mai mulţi
specialişti, în mod predilect fiind cercetate giuvaierele, piesele de harnaşament şi de armurărie.
Menţionăm lucrările lui Octavian Floca [25], Hadrian Daicoviciu [20], Radu Florescu [27] şi, mai
recent, Liviu Mărghitan [47].
Cît priveşte epoca medievală, studii speciale privind arta bijuteriilor şi a metalelor preţioase au
fost semnate de către Marin Matei Popescu [61] şi de către Corina Nicolescu [53]. Evoluţia
podoabelor, funcţia şi rolul lor în societate sunt apreciate de Georgeta Stoica în lucrarea consacrată
podoabelor populare tradiţionale din localităţile româneşti [70]. A.Dobjanschi şi V.Simion [23] s-au
aplecat asupra epocii lui Vasile Lupu – perioadă de înflorire a artei medievale graţie patronajului
acordat de către domnitor tuturor domeniilor artei, tratează importante aspecte referitoare la
giuvaiergerie, portul domnesc şi de la curte, bijuteriile perioadei analizate.
Problema analizei marilor comori şi tezaure de aur şi pietre preţioase dintotdeauna a atras
atenţia specialiştilor din domeniul istoriei, arheologiei, artei. Ştefan Burda şi-a axat lucrarea [15] pe
descrierea comorilor de metale şi bijuterii găsite pe teritoriul ţărilor române, prezintînd evoluţia
artei prelucrării artistice a metalelor şi confecţionarea bijuteriilor din cele mai vechi timpuri, în
26

27. conformitate cu etapele istorice de dezvoltare, lucrarea fiind asociată cu un vast material ilustrativ şi
descrierea minuţioasă a pieselor de orfevrărie depistate.
Lucrarea mineralogului şi specialistului englez în pietre preţioase, George Frederick Herbert
Smith [127], poate fi considerată, în a doua jumătate a secolului XX, una din cele mai pertinente
monografii privind materiile prime utilizate în giuvaiergerie, tehnologia de prelucrare a pietrelor
preţioase, precum şi unele comentarii privind pietrele istorice şi biblice, faţetarea nestematelor etc.
În istoriografia rusă sunt semnalate lucrări de valoare consacrate artei decorative, cum ar fi cele
elaborate de V.Vasilenko [83], B.Rîbakov (care aplica, de preferinţă, metoda intuitivă de cercetare a
bijuteriilor slave) [123], A.Svirin [126], lucrări generale privind bijuteriile de factură slavă [122], o
culegere de studii privind arta bijuteriilor [142], lucrări fundamentale de tehnologie semnate de
V.Marcenkova [108], I.Leamin [107], A.Fedotov [136].
Menţionăm, de asemenea, studiile privind utilizarea pietrelor preţioase în giuvaiergerie şi
tratamentul lor semnate A.Fersman [137], G.Bank [79], A.Barski [80], B.Srebrodolski [128],
culegerea privind tehnica şi tehnologia confecţionării bijuteriilor [130].
Ţinînd cont de faptul că, la începutul secolului XX, argintarii şi zlătarii se reuneau, de cele mai
dese ori, într-o breaslă (manufactură) unică cu ceasornicarii, lucrarea lui V.Loghinov [106] dispune
de informaţiile necesare pentru analiza evoluţiei acestor ramuri artistice, clasificarea articolelor şi
tehnologiile de confecţionare. Lucrările cercetătorului P.Utkin sunt consacrate portului,
vestimentaţiei şi bijuteriilor din anii ’50-’60 ai secolului XX [133], în care sunt cercetate aspecte
generale şi particulare din istoria giuvaiergeriei sovietice şi rolul podoabelor în viaţa omului.
Un loc deosebit în istoriografia rusă din a doua jumătate a secolului XX ocupă monografiile
semnate de către M.Postnikova-Loseva. Lista lucrărilor acestei autoare este destul de impunătoare,
cu un larg evantai tematic: emailul rus, filigranul, denumit cu termenul rus „scani”, argintăria şi
aurăritul în Rusia în secolele XV-XX [85], centre principale şi meşteri bijutieri care au lucrat în
Rusia în diferite perioade [117]. Ultima lucrare prezintă un studiu fundamental din domeniul
giuvaiergeriei, bazat pe analiza documentelor şi obiectelor de artă din cele mai importante centre
ruse şi are o importanţă deosebită din mai multe considerente pentru teza elaborată de noi.
Analizînd centrele principale de dezvoltare a giuvaiergeriei în Rusia şi URSS, autoarea descrie
apariţia şi evoluţia serviciului de marcare a bijuteriilor (implicit în Moldova, ca parte componentă a
URSS). În baza acestor informaţii au fost studiate mărcile de control aplicate pe bijuteriile din
Republica Moldova în secolul XX şi a fost demonstrată existenţa unor fabrici şi uzine care aveau
secţii specializate în confecţionarea bijuteriilor, atestate cu mult înainte de înfiinţarea Uzinei de
Bijuterii din Chişinău în 1972.
27

28. Deosebit de importantă pentru istoriografia europeană privind artele decorative este monografia
lui Henri de Morant [77], care prezintă un studiu vast privind dezvoltarea artelor decorative din cele
mai vechi timpuri ale civilizaţiei umane. Putem urmări evoluţia prelucrării artistice a metalului în
civilizaţiile egipteană, greacă şi romană, la popoarele nordice, în epoca renascentistă. Atenţia
cercetătorului este îndreptată în primul rînd asupra vaselor laice şi de cult din metale preţioase,
asupra unor lucrări de proporţii cum ar fi porţi, garduri, ferestre metalice. În baza unui vast material
documentar şi ilustrativ, H. de Morant tratează multe aspecte ale artei bijuteriilor, specifice stilurilor
artistice.
Metalul galben, aurul, a atras atenţia oamenilor din cele mai vechi timpuri, fiind descoperit atît
în piramidele egiptene, cît şi în tumulii scitici. Un amplu studiu consacrat exclusiv aurului este
semnat de către N.Murgu şi M.Isărescu [51], care scot în evidenţă etapele de dezvoltare a
giuvaiergeriei, studiază bijuteriile din aur, în special podoabele de aur din Dacia Romană.
Este demn de menţionat studiul consacrat istoriei oraşului Iaşi, oraş în care breasla aurarilor,
argintarilor şi giuvaiergiilor era destul de dezvoltată. Autorii, istoricii C.Cihodaru şi G.Platon [41],
oferă ample informaţii privind activitatea breslei aurarilor şi argintarilor din capitala Moldovei.
Atelierele de gravare a pietrelor ornamentale şi de confecţionare a cameelor din Dacia Romană
au atras atenţia cercetătorilor români mai ales în anii ’80-’90 ai secolului XX. În Dacia Antiqua,
M.Gramatopol studiază minuţios procedeele tehnologice de prelucrare a metalului preţios în Dacia,
demonstrează existenţa atelierelor de gravare a pietrelor preţioase dure, uneltele de lucru utilizate şi
articolele de podoabă confecţionate [35]. O valoare impunătoare denotă studiul realizat de
M.Gramatopol privind evoluţia artelor miniaturale din cele mai vechi timpuri [34]. Pentru prima
dată sunt abordate într-o singură lucrare cele opt domenii ale artelor miniaturale, domenii care se
întrepătrund de multe ori, sugerînd unitatea lor sub raportul folosirii materialelor, tehnicilor de lucru
şi al tematicilor. Autorul scoate în evidenţă specificul artizanal şi decorativ al artelor minore prin
indicarea localizării apariţiei, apogeului cronologic, principalelor etape de dezvoltare şi a ecourilor
în lumea scitică, tracică şi celtică, în afară de progresele realizate în civilizaţiile antice renumite. Un
merit deosebit al lucrării este citarea vechilor autori care au scris despre artă şi artişti.
Despre unul din cele mai renumite zăcăminte de aur exploatat în Dacia antică ne vorbeşte în
studiul său Aurel Sîntîmbrean [69]. Trebuie de menţionat că Muzeul de la Roşia Montana face parte
din patrimoniul statului român graţie valorii sale istorice şi artistice inestimabile.
Un studiu valoros privind arta metalelor preţioase în România, cu capitole consacrate stilului
podoabelor confecţionate, materiilor prime utilizate şi bijuteriilor renumite, este semnat de Victor
Simion [67]. De un ajutor real este lucrarea lui Vasile Florea [26], care oferă informaţii valoroase
privind apariţia şi dezvoltarea artelor decorative în ţările române, stabilind în baza documentelor
28

29. numele celor mai renumiţi aurari şi zlătari, operele de artă executate, tehnicile de lucru folosite de-a
lungul anilor de către meşterii bijutieri în procesul confecţionării articolelor de orfevrărie laică şi de
cult.
Cel mai amplu studiu la etapa actuală privind apariţia şi evoluţia artelor decorative rămîne,
totuşi, Большая иллюстрированная энциклопедия древностей [82]. Foarte detaliat şi minuţios, în
baza unui bogat material factologic şi ilustrativ, se discută pe marginea materiilor prime utilizate în
argintărie şi aurărie, sunt descrise tehnicile de lucru, podoabele şi rolul lor în civilizaţie, articolele
preţioase şi modalitatea de păstrare şi restaurare a obiectelor de anticariat, se menţionează meşterii
iluştri din domeniul giuvaiergeriei, primii colecţionari şi cele mai vestite colecţii de bijuterii şi
obiecte artistice remarcabile. Sunt definite stilurile artistice, progresele şi stagnările în domeniu
condiţionate de situaţia economico-politică sau de personalităţi marcante. Autorii, ţinînd cont de
maxima „Mai întîi au fost podoabele, apoi veşmintele”, urmăresc cu atenţie apariţia şi evoluţia
fiecărui gen de bijuterii, inel, cercei, agrafă sau pandantiv, în toate ţările europene, începînd din
Antichitate, informaţiile fiind completate cu imagini color de cea mai înaltă calitate.
După anul 1990, apar numeroase monografii despre giuvaiergerie, de cele mai dese ori aceste
lucrări au un caracter compilativ, deosebindu-se neesenţial de lucrările apărute în anii ’70-’90 ai
secolului XX. Se evidenţiază studiul lui Ida Schottek [66], în care sunt descrise metodele de
apreciere a metalelor şi pietrelor preţioase, se efectuează o scurtă analiză a istoriei giuvaiergeriei pe
parcursul evoluţiei civilizaţiei umane, precum şi studiul realizat de Corina Ionescu [36].
În fine, cea mai reprezentativă lucrare privind utilizarea diamantului în arta bijuteriilor se
consideră a fi monografia excepţional de bogată în informaţii editată de specialistul german
Paghele-Taysen Vverena [113], care este recunoscut de specialiştii europeni cu renume drept un
îndrumar calitativ privind aprecierea şi evaluarea diamantelor şi a bijuteriilor cu diamante,
tratamentul lor, incluziunile şi culorile pietrelor, stabilirea preţului de comercializare.
În linii generale, putem spune că pînă la etapa actuală, problema evoluţiei giuvaiergeriei este
reflectată tangenţial, adică cu referire, de preferinţă, la metalul preţios, diamante şi alte pietre
preţioase [44] sau la perspectivele creşterii preţurilor la materiile prime, designul bijuteriilor, noile
cercetări din domeniul litoterapiei, tehnicii şi tehnologiei. În această ordine de idei, constatăm că în
istoriografia românească arta bijuteriilor suferă în mare parte de o lipsă de atenţie, deoarece este
considerată un domeniu de activitate destul de conservativ şi, practic, fără realizări considerabile în
secolele XIX-XX. Acest gol istoriografic încearcă să-l umple Mircea-Dragomir Andrei şi Heinz
Karl, ale căror cercetări sunt axate anume pe giuvaiergeria contemporană, utilizarea materiilor
prime specifice, performanţe tehnologice şi aprecierea bijuteriilor [2].
29

30. Printre recentele lucrări de proporţii din domeniul giuvaiergeriei în spaţiul post-sovietic se
plasează studiile semnate de V.Usenco [132], S.Zubrilina [91] şi S.Reabţeva [124], ultimul dedicat în
exclusivitate analizei şi descrierii portului feminin de bijuterii ca fiind cel mai bine reprezentat în
baza săpăturilor arheologice.
Un aport considerabil în investigarea subiectului propus îl contribuie revistele de specialitate,
precum şi cele de popularizare a ştiinţei. A se vedea de asemenea Сборник трудов
ВНИИювелирпром, culegere editată după 1970 la Moscova, Наука и жизнь, Декоративное
искусство СССР, care după 1992 ia titlul Декоративное искусство, revistele de specialitate
editate în Rusia: Ювелирный мир, Ювелирное обозрение, şi în Ucraina: Ювелирный Вестник
Украины, Jewelry Business.
În linii generale, trebuie de menţionat că istoriografia modernă şi contemporană din domeniul
giuvaiergeriei este foarte amplă la capitolul materii prime şi specifice, articole de exclusivitate din
colecţiile muzeistice din întreaga lume. Totodată, nu există un punct de vedere unic privind
dezvoltarea şi rolul artei bijuteriilor, sunt cunoscute multiple opinii exprimate de şcoli istoriografice
din diferite perioade.
30

31. Capitolul I. Arta metalelor preţioase: geneză, istorie şi particularităţi
de dezvoltare
1. 1. Arta metalelor preţioase în ţările române
Arta metalelor preţioase în ţările române este atestată din neoliticul timpuriu, fiind o sinteză a
cunoştinţelor şi aptitudinilor obţinute în credinţă, artă şi meşteşug. Creaţiile artistice neolitice
denotă legături intense cu civilizaţiile învecinate, în contextul unor condiţii similare de apariţie şi de
dezvoltare a meseriilor artistice practicate de către om, reprezentate practic de o singură categorie
de articole: idoli antropomorfi (care deseori imită figurile de pe obiectele de ceramică, fără a-şi
pierde din originalitate) şi a căror confecţionare este explicată prin credinţele magico-sacrale ale
oamenilor. Epoca bronzului pe teritoriul carpato-dunărean este caracterizată de o evoluţie continuă
în toate domeniile de activitate, ceea ce permite, deja la finele neoliticului, crearea unor obiecte tot
mai individuale. Către finele bronzului bijuteriile de aur îşi pierd cu încetul sensul simbolic sacral,
luînd o anumită semnificaţie legată de unele particularităţi geografice, dar fără specificarea
trăsăturilor etnice şi spirituale. Arta metalelor preţioase practicată de către geto-daci reprezintă
următoarele trăsături distinctive:
1. este o artă a simbolurilor solare, abstracte, cu o permanentă tendinţă spre geometrism
dinamic şi primele încercări de realizare a unor reprezentări antropomorfe;
2. prezintă o creaţie extrem de bogată ca formă, dar cu un ornament practic canonizat,
excepţională numai graţie măiestriei artistice şi îmbinării elementelor decorative;
3. în pofida influenţelor popoarelor nomade, mai mult sau mai puţin evidente, rămîne a
fi o artă originală complet diferită de arta popoarelor învecinate, din punct de vedere al formei,
ornamentului şi tehnicii, fiind un argument incontestabil al unităţii spirituale şi etnice a geto-dacilor;
4. folosirea aurului pentru confecţionarea variatelor podoabe menite să servească
aristocraţia şi cultul suprem al Soarelui, de unde rezultă abundenţa articolelor de bijuterie, vase,
harnaşament, arme confecţionate din aur ceea ce ne permite să desemnăm epoca bronzului în care s-
a dezvoltat civilizaţia geto-dacă ca fiind epoca aurului [15, p. 20].
Din secolul VI î.Hr. motivele zoomorfe sunt răspîndite mult mai larg şi devin predominante.
Totodată, există argumente convingătoare privind utilizarea tehnicii de ştanţare, graţie obiectelor
găsite în arealul studiat, confecţionate în stilul zoomorf, care predomină asupra stilului local
geometric. Pe teritoriul populat de daci au fost depistate numeroase bijuterii de aur şi argint lucrate
în stil geometric şi cu capete de leu sau şarpe, brăţări mono- şi plurispiralice, cercei de tîmplă,
pandantive, cupe de argint în formă de păsări, peşte, ritoane, variate cnemide cu motive
antropomorfe, coifuri, vîrfuri de săgeţi, harnaşament pentru cai. În general, pentru geţi este specifică
31

32. folosirea motivelor încărcate şi destul de sofisticate, îmbinarea armonioasă a decorului geometric şi
vegetal, antropomorf şi zoomorf, a trăsăturilor realiste şi a stilizărilor adînci, predilecte fiind
motivele fantastice [112, p. 170], iar tehnica de lucru este foarte variată: ştanţare, poansonare, gravare,
filigranare, incrustarea pietrelor. Trebuie de menţionat că bijuteriile de argint şi de aur sunt specifice
în exclusivitate pentru mormintele bogate ale căpeteniilor militare şi ale preoţilor, pe cînd
mormintele sărace posedă podoabe din materiale ieftine şi uşor accesibile. Pentru secolele IV-III
î.Hr. cele mai specifice podoabe ale geţilor sunt brăţările de bronz şi argint (mai rar), care sunt de
două tipuri: brăţări cu capete care nu se unesc, plate în interior şi concave în exterior, decorate cu
cîte 3 bile fine şi brăţări mono- şi plurispiralice, din sîrmă cu capete aplatizate, cu capuri stilizate de
şarpe, gravate, ştanţate (de exemplu, cele de la Mateuţi) [111, imag. pp. 104, 106]. Asemenea podoabe
getice fac parte din colecţiile Muzeului de Arheologie şi Istorie a Moldovei: piese de podoabă
(brăţări din bronz pluri- şi monospiralice) descoperite în fortificaţiile Saharna Mare, Butuceni,
Stolniceni, în mormîntul de la Olăneşti (fig.8).
fig. 8. Podoabe, piese vestimentare, cultura Saharna (necropola Saharna-Ţîglău, aşezarea Hlijeni II.
Sec. IX - mijl. sec. VIII.î.Hr.). Brăţări de bronz, fibulă, aplică de harnaşament (sec. V-IV î.Hr.).
Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei.
Pentru epoca fierului este caracteristică sinteza tuturor cunoştinţelor acumulate de lumea geto-
dacă, ale cărei produse vin în contact cu lumea şi arta greacă, apoi cu cea romană. Dacia este practic
invadată de produsele orfevrăriei romane, dispar obiectele-emblemă de altădată, locul principal
fiind ocupat exclusiv de bijuterie. În acest context, Dacia îşi justifică renumele de ţară a grîului şi a
aurului, ambele foarte necesare Imperiului Roman. Putem afirma cu certitudine că, din punct de
vedere al giuvaiergeriei, nu se simte radical momentul părăsirii Daciei de către autorităţile romane.
Producţia de bijuterii va continua un timp oarecare pînă la apariţia marilor tezaure centralizate
(ulterior, aceste articole de factură daco-romană vor sta la baza orfevrăriei bizantine). Existau şi
meşteri argintari ambulanţi, care se stabileau temporar în localităţi mai mici.
32

33. Femeile poartă cercei de bronz şi de aur de forme variate, inele de tîmple, ace de cap ori pentru
fixarea veşmintelor, diademe, paftale de cingători şi discuri ornamentale, brăţări, colane pe care le
folosesc deopotrivă cu bărbaţii. Cei mai bogaţi poartă toate aceste podoabe de aur pur, precum tot
de aur erau şi vasele lor de zile mari. Meşterii aurari daci cunoşteau tehnica suflării cu aur, a
incrustării cu pietre preţioase şi a filigranării. Dimensiunile, în general mici, ale uneltelor de
orfevrărie şi toreutică, au permis ca acestea să fie salvate în situaţiile extreme de către proprietari
(fig.9). Dotarea atelierelor denotă complexitatea operaţiilor pe care meşterii le puteau executa:
unelte de deformat (ciocane mari şi mici de o varietate mare); unelte de susţinut (nicovale de
diferite forme şi dimensiuni); unelte de apucat (cleşti de dimensiuni diferite, menghine); filiere, care
serveau la obţinerea firului de sîrmă subţire; unelte auxiliare (dornuri, punctatoare, creuzete, tipare
de turnat) etc [148].
fig. 9. Unelte folosite de orfevrarii geto-daci. Sigla metalurgilor daci.
Pentru teritoriul fostei Dacii, în Evul Mediu, este caracteristică o dezvoltare continuă a artei
giuvaiergeriei, în care se asociază armonios elementele decorative geometrice locale, arabescurile
bijuteriei romane, vechile motive greceşti sau persane. În calitate de simboluri utilizate se observă
îmbinarea unor motive străvechi cu altele mai noi (romane tardive) sau cu cele persane.
Sfîrşitul primului mileniu este marcat şi prin unele realizări care prevestesc o artă voievodală, în
care se subliniază rolul decisiv al păturii conducătoare. Totodată, se simte şi influenţa artei creştine,
semnalată, mai ales, prin numărul considerabil al cruciuliţelor de botez în contextul creştinării
populaţiei locale. Pentru secolele XIV-XV în ţările române este specifică înflorirea goticului în arta
aurului, care devine o artă nobiliară, de curte, goticul fiind îmbinat cu elemente de tradiţie romano-
bizantină locală. Arta voievodală, prin însemnele puterii şi podoabele personale, va purta peste
secole, sub diverse forme, ideea romanităţii creştine în Peninsula Balcanică şi Orient, devenind tot
mai fastuoasă, mai încărcată, chiar barocă, din ce în ce mai individualizată. Ca inovaţii se folosesc
forme şi tehnici noi sau perfecţionate, de exemplu filigranul şi emailul, în care arta metalelor
33

34. preţioase din ţările române a îmbinat cel mai armonios elementele celor două lumi atît de diferite:
Europa şi Orient.
Cele mai valoroase obiecte de artă legate de prelucrarea metalului preţios şi-au luat zborul din
atelierele transilvănene, care puteau concura chiar şi cu producţia atelierelor europene. Se consideră
că prima menţiune privind arta prelucrării metalelor datează cu anul 1346, unde este atestat un
„aurifaber” (zlătar) din Transilvania [67, p.18]. Comparativ cu Moldova, în Ţara Românească
activitatea argintarilor este puţin mai redusă, lucrările lor fiind inferioare celor ieşite din atelierele
din oraşele moldoveneşti. Existenţa unor tradiţii locale puternice de giuvaiergerie în Moldova este
confirmată documentar, mai ales prin prezenţa meşterilor încă de pe timpul lui Ştefan cel Mare
(Antonie din Suceava, Stanciu Aurarul, care se presupune a fi meşterul de curte al domnitorului)
[23, p.89]. Ulterior, tradiţiile sunt preluate şi continuate de meşterii Toma, Petre Zlătarul, Ioachim
Zlătarul din Suceava şi, în fine, la 1669 devine inevitabilă reglementarea activităţii prin crearea la
Iaşi a primei bresle a argintarilor din Moldova. Ateliere de prelucrare a metalului preţios sunt
semnalate în Suceava, Bacău, Cotnari, Roman [19, p. 69], existînd o continuitate pînă în secolul XX.
În afară de atelierele orăşeneşti, care realizau, în fond, o producţie laică, activau numeroase ateliere
pe lîngă vechi centre mănăstireşti din Moldova (Putna, Neamţ, Rădăuţi), care decad cu încetul din
secolul al XVII-lea, odată cu organizarea breslelor de profil şi preluarea comenzilor de către
atelierele orăşeneşti. Meşteşugul prelucrării artistice a metalelor era de cele mai dese ori (cu rare
excepţii) răspîndit în oraşele Moldovei sau pe lîngă mănăstiri, avînd următoarele specialităţi:
argintari, bănari, giuvaiergii, zlătari. Ultimii mai confecţionau, pe lîngă obiecte de podoabă, şi
obiecte destinate serviciului divin, lucrînd numai la comandă. Din aceste considerente, numărul
impunător de obiecte din metale preţioase, laice şi religioase, precum şi numele meşterilor păstrate
de secole ne conduc spre concluzia existenţei unor tradiţii seculare moldoveneşti de prelucrare a
metalului preţios şi de confecţionare a bijuteriilor. Cele mai frecvent întîlnite tipuri de bijuterii erau
cerceii de tîmplă de argint cu trei mărgele, cerceii ajuraţi cu granulaţie fină şi cerceii în formă de
cîrlig – un semn de interogare stilizat cu inserţii de pietre ornamentale sau mărgele ajurate,
predominînd motivele floristice decorative.
În secolul al XV-lea, în Moldova se confecţionau şi se purtau cercei variaţi ca formă, de o înaltă
tehnică de execuţie şi dintr-un aliaj în care predomina argintul. Inelele erau mai simple şi lucrate
într-o tehnică inferioară celei cu care erau lucraţi cerceii. Aceste articole demonstrează cu precădere
cunoaşterea şi folosirea tehnicii filigranului şi a emailului policromatic, iar inelele de buclă erau
executate din bronz, dintr-o simplă verigă cu o spirală la capăt, motivul persistent în giuvaiergeria
naţională, fiind preluat de la geto-daci [54, p.94]. Odată cu secolul al XVII-lea tehnicile de prelucrare
a aurului devin universale, făcîndu-şi apariţia ştanţarea, ajurarea, incizia, cizelarea. Sunt folosite
34