1. Modul I : Curs de psihologia creativitatii
Cunoasterea creativitatii: notiuni introductive, teorii si modele
clasice si recente ale creativitatii.
Prof.univ.dr. Mihaela Roco
Universitatea din Bucuresti
Departamentul Psihologie
Cuprins
• Definirea creativitatii, trasaturi si calitati.
• Criterii de apreciere ale creativitatii
• Nivelurile creativitatii
• Structura creativitatii individuale
*Factorii intelectuali ai creativitatii : inteligenta, rezolvarea de
probleme , gandirea divergenta, imaginatia creatoare
*Factorii nonitelectuali ai creativitatii: motive si atitudini creative,
inteligenta emotionala
• Teoria neurobiopsihologica a lui N.Herrmann . Dominanta
cerebrala si creativitate
• Metode de stimulare a creativitatii individuale si de grup.

2. I. CREATIVITATE
1. Nevoia de creativitate
Societatea contemporană, prin comparaţie cu cele anterioare, se caracterizează prin
schimbări radicale care se petrec în modul de conduită, la locul de muncă sau în familie, în
educaţie, în ştiinţă şi tehnologie, în religie şi aproape în orice aspect al vieţii noastre. Pe de
altă parte, domină teama de nenorociri de la cele care privesc persoana şi familia acesteia
până la cele care se referă la supravieţuirea speciei umane.
A trăi într-o asemenea lume presupune un înalt grad de adaptare şi de curaj care în mare
măsură este legat de creativitate. Omul zilelor noastre are nevoie de culturalizare în interiorul
propriei lui fiinţe, deoarece goliciunea interioară corespunde unei apatii exterioare,
incapacităţii de a înţelege realitatea şi de a avea comportamente adecvate. Natura umană prin
originea ei este creatoare. Omul se justifică pe sine în faţa Creatorului nu numai prin ispăşire,
ci şi prin creaţie (N. Berdiaev).
Creativitatea nu înseamnă doar receptarea şi consumul de nou, ci în primul rând crearea
noului. După C. Rogers (1961), adaptarea creativă naturală pare a fi singura posibilitate prin
care omul poate ţine pasul cu schimbarea caleidoscopică a lumii sale. În condiţiile ratei
actuale a progresului ştiinţei, tehnicii şi culturii un popor cu un nivel scăzut al creativităţii, cu
o cultură limitată nu va putea rezolva eficient problemele cu care se confruntă. Dacă oamenii
nu vor realiza idei noi şi originale în adaptarea lor la mediu atunci popoarele lor nu ar mai fi
competitive în plan internaţional. De aceea, Ch. Garfield consideră că un viitor nu prea
îndepărtat eroi vor fi autorii celor mai îndrăzneţe şi valoroase realizări în ştiinţă, tehnică,
cultură. Întrecerea dintre ţări se va deplasa din planul militar în cel al creaţiei umane.
Cercetările mele de peste 30 de ani în domeniul psihologiei creaţiei au relevat că
potenţialul creativ al românilor este foarte ridicat, dar există multe blocaje în calea
valorificării acestuia, datorate în principal sistemului de instruire şi educaţie şi climatului
psihosocial (1985).
Orice om poate fi creativ, dar pentru a se îndeplini în această direcţie sunt necesare o
serie de condiţii la care ne vom referi pe larg în această lucrare.
În 1950 J. P. Guilford arăta că, în sens larg, creativitatea se referă la abilităţi pe care le
întâlnim la majoritatea oamenilor, fiindcă aceasta se referă de fapt la modul sui-generis în
care se reunesc însuşirile de personaliate la nivelul fiecărui individ. Pattern-ul trăsăturilor de
personalitate este propriu, specific fiecăruia dintre noi. Psihologul este interesat de felul în
care personalitatea creatoare se manifestă în aptitudini, atitudini, calităţi temperamentale…
Deşi creativitatea este o nevoie socială, care asigură supravieţuirea unui popor, totuşi
chiar şi în societăţile avansate din punct de vedere ştiinţific şi tehnic se pot aduce numeroase
critici culturii şi educaţiei. C. Rogers prezintă următoarele critici:
 În educaţie se tinde spre formarea unor oameni conformişti, cu stereotipii numeroase
şi marcante, considerându-se că este de preferat să asiguri o educaţie cât mai completă decât
să dezvolţi o gândire originală şi creativă.
 Distracţiile din timpul liber ale oamenilor au un caracter pasiv, sunt noncreative.
 În domeniul ştiinţific sunt apreciaţi mai mult oamenii erudiţi, conformişti. Cei creativi
care formulează ipoteze noi, au idei originale şi îndrăzneţe sunt oarecum toleraţi.
 În industrie, creaţia este rezervată câtorva categorii de personal - managerului, şefului
din departamentul de cercetare - în timp ce majoritatea oamenilor sunt frustraţi de eforturi de
originalitate şi creativitate.
 În familie şi în viaţa personală creativitatea nu este bine văzută. Astfel, prin
îmbrăcămintea noastră, mâncarea pe care o consumăm, cărţile pe care le citim sau care ne
sunt recomandate, ideile pe care le susţinem, remarcăm prin toate acestea că există o
puternică tendinţă spre conformitate şi stereotipie.

3. CARACTERIZAREA GENERALĂ A CREATIVITĂŢII
2.1. Definiţii
În prezent există sute de modalităţi prin care este definită creativitatea. Psihologii în
general susţin că a fi creativ înseamnă a crea ceva nou, original şi adecvat realităţii.
A crea înseamnă: a face să existe, a aduce la viaţă, a cauza, a genera, a produce, a fi primul
care interpretează rolul şi dă viaţă unui personaj, a compune repede, a zămisli etc.
Creativ este cel care se caracterizează prin originalitate şi expresivitate, este imaginativ,
generativ, deschizător de drumuri, inventiv, inovativ etc.
Al. Roşca este de părere că, datorită complexităţii fenomenului creaţiei, este puţin probabil
să se ajungă la o definiţie unanim recunoscută, deoarece fiecare autor pune accent pe
dimensiuni diferite. Astfel se arată că după unii autori „creativitatea este aptitudinea sau
capacitatea de a produce ceva nou şi de valoare”, iar după alţii ea constituie un proces prin
care se realizează un produs (Al. Roşca, 1981, p. 16).
După P. Popescu-Neveanu „creativitatea presupune o dispoziţie generală a personalităţii
spre nou, o anumită organizare (stilistică) a proceselor psihice în sistem de personalitate (P.
Popescu-Neveanu, 1978, p. 52).
Margaret A. Boden (1992) a inventariat definiţiile date creaţiei consemnate în diferitele
dicţionare concluzionând că în general creativitatea constă în „realizarea de combinaţii noi,
originale de idei vechi”. Combinaţiile noi trebuie să aibă o anumită valoare.
Creativitatea este un concept destul de vag şi oarecum imprecis, Michel Bernardette
Fustier (1988), arată că în mintea omului obişnuit creativitatea este legată de expresii şi creaţii
artistice, de invenţii tehnologice sau descoperiri ştiinţifice, de comunicare interumană, de
educaţie, de comportamentele personale şi de mişcările sociale. Ea semnifică: adaptare,
imaginaţie, construcţie, originalitate, evoluţie, libertate interioară, putere literară, distanţare
faţă de lucrurile deja existente.
H. Jaoui, definind creativitatea ca aptitudinea de a realiza ansambluri originale şi eficiente
plecând de la elemente preexistente, consideră că oricine poate fi creativ (H. Jaoui, 1990, p.
70).
Alţi autori văd în creativitate capacitatea de a imagina răspunsuri la probleme, de a elabora
soluţii inedite şi originale (E. Limbos, 1988).
A fi creativ înseamnă a vedea acelaşi lucru ca toată lumea, dar a te gândi la ceva diferit.
Anca Munteanu prezintă peste 35 de definiţii ale creativităţii, elaborate de autori din
diferite ţări (A. Munteanu, pp. 309-314).
Ca formaţiune psihică deosebit de complexă creativitatea se caracterizează printr-o
multitudine de sensuri: productivitate, utilitate, eficienţă, valoare, ingeniozitate, noutate,
originalitate. Le-am consemnat în ordinea importanţei lor pentru creativitate şi a măsurii în
care ele sunt proprii fenomenului creaţiei. Au existat tendinţe de a limita creaţia la
productivitate, utilitate, valoare, calităţi care sunt necesare, dar nu şi suficiente pentru
delimitarea creativităţii. Definitorii pentru creaţie sunt noutatea şi originalitatea.
2.2. Calităţi
Productivitatea se referă la numărul mare de idei, soluţii, lucrări de specialitate, produse
mai mult sau mai puţin materiale.
Utilitatea priveşte în special rezultatele acţiunii, care trebuie să fie folositoare, să
contribuie la bunul mers al activităţii.
Eficienţa are în vedere caracterul economic al performanţei, se referă la randamentul
acţiunii, la performanţele care se pot obţine prin folosirea rezultatelor activităţii creatoare.
Valoarea produselor activităţii creatoare trebuie să prezinte însemnătate din punct de
vedere teoretic sau practic, să fie recunoscută şi respectată în plan social.

4. Ingeniozitatea presupune eleganţă şi deosebită eficacitate a metodelor de rezolvare.
Noutatea se referă la distanţa în timp a lucrurilor, ideilor. Există lucruri foarte noi (recent
elaborate) care pot să aibă un grad redus de originalitate.
Originalitatea se apreciază prin raritatea ideilor, soluţiilor sau produselor. De obicei
sunt considerate originale rezultatele creativităţii care apar o singură dată într-o
colectivitate, deci sunt unice.
2.3. Criterii
Psihologii au formulat o serie de criterii pentru a delimita activitatea creatoare de cea
reproductivă.
I.A. Taylor (1959) consideră că:
1) performanţa creatoare trebuie să prezinte o anumită însemnătate economică,
socială, culturală, ştiinţifică, tehnică etc., valoare care să fie recunoscută social.
2) Rezultatele trebuie să fie formulate coerent şi inteligibil.
S. Gollan (1963) stabileşte patru tipuri de criterii în aprecierea creativităţii:
1) Performanţa creatoare sau rezultatele nemijlocite ale activităţii creatoare se
caracterizează prin eficienţă, utilitate, noutate şi originalitate;
2) Procesul creativ, ale cărui trăsături specifice sunt: spontaneitatea, asociativitatea,
flexibilitatea, capacitatea combinatorică;
3) Însuşiri ale persoanei creative ce privesc în primul rând motivele şi atitudinile
creative (în număr de peste 60);
4) Potenţialul creativ, situaţie în care sunt evaluate fluiditatea, flexibilitatea,
originalitatea şi capacitatea de elaborare prin intermediul unor teste specifice, persoana fiind
doar candidată pentru creativitate.
F. Barron (1963) introduce un criteriu dual pentru evaluarea creativităţii. Astfel, el
consideră că performanţa sau produsul creator trebuie să aibă un grad ridicat de neobişnuit, să
fie rar întâlnit în colectivitatea în care a apărut şi în acelaşi timp acest produs creator să fie
adecvat la realitate. De multe ori răspunsurile neobişnuite provin din ignoranţă, confuzie, stări
alterate de conştiinţă, ele fiind în totală neconcordanţa cu realitatea. De exemplu: „Doi copii
se aflau la un muzeu unde erau expuse mumii. Unul dintre ei îl întreabă pe celălalt ce o fi
reprezentând înscrisul de pe unul din bandajele care erau înfăşurate în jurul gâtului uneia
dintre mumii – 179 î.Hr. Celălalt copil i-a răspuns că probabil era vorba de numărul maşinii
care l-a accidentat. 179 î.Hr. desemnează anul îmbălsămării mumiei.
Unul dintre psihologii care au încercat să delimiteze originalitatea de rutină este A.
Koestler (1964). Pentru el, importante sunt următoarele aspecte:
1. Nivelul de conştiinţă cu care este condusă activitatea de căutare a ideilor, soluţiilor. O
persoană înalt creativă se spijină în aceeaşi măsură atât pe conştiinţă, cât şi pe subconştient şi
inconştient în căutarea noului.
2. Tipul de experienţă pe care îl preferă şi care este de încredere pentru o persoană.
Persoanele înalt creative apelează de regulă la experienţe şi modalităţi noi, necunoscute, spre
deosebire de cele slab creatoare, care se încred numai în modalităţile cunoscute, cu succes.
3. Natura obstacolului care trebuie depăşit şi felul obiectivelor alese. O persoană înalt
creatoare alege situaţiile problematice, cât mai noi şi diferite de experienţa ei anterioară şi de
ceea ce se cunoaşte la momentul respectiv.
2.4. Nivelurile creativităţii
Creativitatea ca sistem de producere a informaţiilor noi se prezintă la mai multe
nivele (LA. Taylor, 1959):
a) expresiv-comportamental — se referă la trăsăturile psihice implicate în activitatea
creatoare (spontaneitate, plasticitate, receptivitate, flexibilitate, asociativitate), calităţi care nu
sunt încă bine structurate, relativ stabile. De asemenea, aceste trăsături sunt insuficiente
pentru a contribui la obţinerea unor rezultate, produse noi şi valoroase.

5. b) procesual — calităţile creative ale diferitelor mecanisme şi operaţii psihice sunt
deja cristalizate fiind structurate într-un stil intelectual de abordare creativă a problemelor, stil
care asigură elaborarea unor produse noi în plan subiectiv, dar nu şi la nivel social.
c) productiv — aptitudinile creative se obiectivează în obţinerea unor produse noi
atât în plan subiectiv cât şi obiectiv, gradul de originalitate şi valoare a produselor fiind relativ
scăzut;
d) inovativ — la acest nivel anumiţi factori de creativitate, cum ar fi: ingeniozitatea,
operativitatea, plasticitatea, abilitatea de a sesiza relaţii neobişnuite sau însuşiri mai puţin
cunoscute ale obiectelor, fenomenelor, capaci-tateatea de interogare, facilitează elaborarea
unor produse noi prin modificări, adaptări ale celor deja existente (raţionalizări, inovaţii);
e) inventiv — trăsăturile psihice cele mai importante pentru acest nivel sunt
capacitatea de abstractizare şi generalizare, sintetizare, stabilirea de asociaţii cât mai în-
depărtate, elaborarea de analogii. Produsul obţinut prezintă un grad înalt de noutate şi
originalitate, având o valoare socială ridicată (invenţiile).
f) emergent — la acest nivel produsele obţinute constau in principii, teorii care
revoluţionează un domeniu de activitate, impunând restructurarea substanţială a sistemului
conceptual din domeniile respective, ele deschid noi perspective de studiu şi au o largă
aplicabilitate (de exemplu, teoria relativităţii).
În multe lucrări de specialitate ca şi în vorbirea curentă întâlnim termenii: creativ şi
creator. Ei desemnează două aspecte diferite. Termenul „creativ" se referă la disponibilităţi,
la resurse, la potenţialităţi. Pentru evaluarea creativităţii potenţiale se folosesc diferite
categorii de probe. Dintre cele caracteristice pentru domeniul ştiinţific amintim următoarele:
administrarea unui text descriptiv cu sarcina de a pune atâtea întrebări câte afirmaţii se fac în
text; elaborarea unei liste cu metodele, aparatele folosite în mod curent în rezolvarea
problemelor de specialitate şi indicarea modului în care ar putea fi ameliorate; producerea cât
mai multor soluţii la o problemă profesională; indicarea unui număr cât mai mare de con-
cepte, metode care au aceleaşi proprietăţi. În toate probele se impun limite de timp. Termenul
„creator" se atribuie persoanelor care şi-au obiectivat potenţialul creativ în realizarea unor
idei, soluţii, tehnologii noi şi originale. Criteriile de evaluare al creativităţii manifeste (a
performanţelor creatoare), pentru domeniul ştiinţific sunt: numărul de lucrări (cărţi, articole,
comunicări); numărul de citări, numărul rapoartelor de cercetare (de exemplu protocoalele
ştiinţifice), metoda juriului, format din experţi în problemă care nu cunosc autorii lucrărilor şi
atribuie note pentru originalitate; apartenenţa la asociaţii ştiinţifice şi profesionale, prestigiul
informai al cercetătorului (renumele de care se bucură în rândul specialiştilor) ş.a.
2.5. Etapele procesului creator
Majoritatea specialiştilor (J. Rossman, J. Haefele, P. Popescu-Neveanu, 1971,' Al.
Roşca, 1972, A. Crosby) consideră că există patru mari etape şi anume: prepararea, incubaţia,
iluminarea şi verificarea.
Gradul de importanţă a etapelor diferă în funcţie de domeniu. Toate etapele sunt strict
necesare de parcurs, existând totuşi o pondere a acestora. Astfel, pentru domeniile ştiinţific şi
tehnic spre deosebire de alte sfere de activitate în care predispoziţiile native au un rol mult
mai însemnat decât în ştiinţă şi tehnică, „prepararea" deţine un loc de mare însemnătate.
Modul în care este analizată şi formulată o problemă, natura materialului informaţional
acumulat, experienţa profesională, familiaritatea cu un anumit domeniu, eforturile depuse în
activitatea de căutare a soluţiilor sunt aspecte ale etapei de pregătire care influenţează în mod
considerabil calitatea rezultatelor muncii în sfera tehnico-ştiinţifică.
a. Prepararea sau pregătirea este o etapă deosebit de complexă şi uneori decisivă
pentru reuşita procesului creator
Au fost puse în evidenţă următoarele sub-etape:
— observaţia sau sesizarea problemei;
— analiza şi definirea problemei;

6. — acumularea materialului informaţional;
— formularea de ipoteze preliminare, încercarea de restructurare a materialului,
schiţarea primelor soluţii.
a) Sub-etapa observaţiei constă în sesizarea problemei, adică a unei dificultăţi, nevoi.
„Deficienţele" sunt aspecte care duc la creaţie în ştiinţă şi tehnică, specialiştii clin aceste
domenii fiind receptivi la ele şi în acelaşi timp elaborând modalităţi pentru depăşirea lor.
Fiecare dintre aceste modalităţi conţine elemente de noutate şi originalitate, desigur în
proporţii foarte variate.
Dintre condiţiile care favorizează parcurgerea acestei etape sunt de amintit următoarele două:
sensibilitatea la implicaţii şi faţă de abaterile, deviaţiile de la normal.
b) În a doua subetapa se formulează în termeni mai clari deficienţa, nevoia sesizată
în cadrul primei etape. Este o fază preponderent analitică.Există o serie de condiţii necesare
din partea specialistului de care depinde reuşita activităţii în această subetapă:
— capacitatea de separare a esenţialului de neesenţial (invenţia înseamnă alegere şi
discernământ);
— selectarea informaţiilor relevante pentru problema studiată;
— gradul de cunoaştere a domeniului facilitează selectarea informaţiei relevante în raport cu
problema. Bogăţia şi varietatea cunoştinţelor permit individului folosirea unui număr mare de
scheme pentru prelucrarea şi integrarea informaţiei legate de problemă. Actualizarea
schemelor deja existente se face selectiv şi nu la întîmplare, în această situaţie fiind eliminat
riscul ca să fie readuse în memorie acele scheme care de regulă au condus la succes, dar care
se dovedesc ineficiente, împiedicând chiar elaborarea altor scheme noi.
c) Strângerea materialului de lucru. După ce o problemă a fost clar definită are loc
culegerea informaţiilor necesare pentru rezolvarea ei.
Cantitatea şi natura materialului informaţional au o importanţă deosebită. Strângerea unei
informaţii cât mai variate, relevante în raport cu problema constituie un factor favorizant al
creativităţii. De aceea pregătirea profesională, documentarea sistematică, schimburile de
experienţă între specialişti reprezintă aspecte care condiţionează obţinerea performanţelor
creatoare.
Persoanele înalt creatoare comparativ cu cele slab creatoare au tendinţa de a acumula
o cantitate de informaţii foarte vastă şi actuală, acordând un timp considerabil etapei de
analizare a problemei.
În această sub-etapă se fac şi primele încercări de prefigurare a soluţiilor posibile.
Este bine cunoscut că dorinţa de a fi exhaustiv în strângerea materialului
informaţional, superficialitatea în documentare, capacitatea redusă de selectare a materialului,
limitarea la o informaţie săracă constituie factori inhibitori ai creativităţii.
d) Sub-etapă operaţională. După formularea problemei începe activitatea de căutare
a soluţiei. Căutarea „mintală" este un moment cheie.
Au loc operaţii de căutare îmbinate cu iluminări sporadice care conţin în germene
viitoarea soluţie.
Subetapa operaţională este foarte anevoioasă atât ca durată, cit şi din punctul de
vedere al complexităţii. Foarte importantă este îmbinarea modurilor cunoscute de rezolvare, a
celor algoritmice cu altele noi. Creatorul se distinge prin capacitatea de a trece de la un stil de
gândire la altul, de la cel algoritmic la cel euristic.
Dintre condiţiile favorizante ale activităţii în această fază mai însemnate sunt
următoarele:
— rezistenţa la tendinţa de adoptare prematură a unei soluţii;
— toleranţa la ambiguitate;
Căutarea se poate realiza în două moduri:
— prin încercare şi eroare — varierea la întâmplare a mai multor alternative;
— prin elaborarea unui model de căutare a soluţiei. În această subetapă au loc
restructurări parţiale şi treptate ale informaţiilor despre problemă. Simbolizările au
un rol fundamental în restaurarea creativă a informaţiei despre problemă. De
exemplu, lui Kekule ideea că moleculele anumitor compuşi organici nu sunt structuri

7. deschise i-a venit în minte prin analogia cu şirurile lungi de atomi care se rotesc în
mişcări şerpuitoare — sunt asemănătoare cu şarpele care şi-a muşcat coada.
Originalitatea are un rol important în etapa de căutare preliminară a soluţiei,
permiţând elaborarea unor asociaţii noi, iniţierea unor direcţii de căutare mai deosebite,
elaborarea unor noi modele de căutare a soluţiilor.
Factorii care blochează creativitatea în această fază sunt:
— tendinţa de folosire a modelelor familiare, tradiţionale pentru căutarea soluţiei
la problema dată;
— fixitatea metodei;
— autoimpunerea unor restricţii iluzorii.
b. Incubaţia
Incubaţia este etapa de aşteptare în urma perioadei îndelungate de preparare. Este o
etapă în care persoana este aparent pasivă şi relaxată. Caracteristic acestei etape este revenirea
în mod inconştient asupra problemei. Activitatea se desfăşoară preponderent pre- şi in-
conştient. Interacţiuni între materialul stocat şi informaţia actuală se produc în plan mintal
utilizându-se operaţii de combinare şi sinteză asemănătoare cu cele conştiente care se
desfăşoară însă cu o viteză mai mare decât acestea din urmă. După mulţi autori (M. Ralea, E.
Kris, L. Kubie ş.a.), creativitatea este rezultatul acţiunii proceselor preconştiente, care
prezintă un grad de libertate şi flexibilitate mult mai ridicat decât procesele conştiente.
Procesele preconştiente uzează liber de analogii, suprapunând elemente disparate pentru a
forma structuri perceptuale şi conceptuale noi, ajungându-se astfel la remodelarea propriei
experienţe în vederea atingerii unui nivel de sinteză cu totul deosebit; jocul liber al proceselor
preconştiente îndeplineşte două funcţii în creaţie: a) furnizează un flux continuu şi nesecat de
date vechi, care se reorganizează în combinaţii noi, mai ales prin intermediul analogiilor; b)
are un rol selectiv asupra celor mai mici detalii ale comportamentului şi experienţei
individului. Manifestarea liberă a proceselor preconştiente se produce în stările de somn, vis
şi reverie (atunci când gândurile vagabondează liber, nestânjenite de reguli şi convenţii).
„Adesea, când lucrezi la o problemă dificilă nu faci nimic bun de prima dată, mai ales
atunci când munceşti cu îndârjire; după un moment de repaus, mai mult sau mai puţin
îndelungat, te aşezi din nou în faţa mesei de lucru. În timpul primei jumătăţi de oră nu găseşti
nimic, dar deodată ideea decisivă îţi apare în minte. Am putea spune că munca conştientă a
fost mai fructuoasă pentru că a fost întreruptă şi că momentul de repaus a dat minţii forţă şi
prospeţime. Dar este mai probabil că acest repaus a fost umplut de o muncă inconştientă şi că
rezultatul acestei munci s-a făcut prezent dintr-o dată" (H. Poincare, 1908, p. 53).
În această etapă reuşita presupune suspendarea facultăţilor critice şi detaşarea
temporară de problemă. Valoarea soluţiei incipiente care se prefigurează în această fază
depinde de o serie de calităţi ale activităţii din etapa precedentă (prepararea), dintre care mai
însemnate sunt: corectitudinea, amplitudinea, selectivitatea şi seriozitatea informării şi
documentării.
c. Iluminarea
Iluminarea este momentul central al creaţiei. Este un moment de scurtă durată, unic şi
irepetabil. Inspiraţia se bazează pe etapele precedente de acumulare activă de informaţii şi
pregătire conştientă, prelucrare pre- şi inconştientă a datelor vechi şi a celor noi. A.
Ehrenzweig consideră că rolul mecanismelor inconştiente în creaţie se datorează caracterului
lor sintetizator: „psihicul de adâncime" (inconştientul) spre deosebire de „psihicul de
suprafaţă" (conştientul) poate îngloba simultan o complexitate de elemente şi relaţii;
creativitatea implică un proces de „articulare" experienţială şi intelectuală a elementelor
disparate (nearticulate) ale psihicului de adâncime (p. 47).
Iluminarea se produce în stări mai puţin conştiente — de somn, stare de trezire, în
general tocmai când nu te aştepţi să poţi găsi o soluţie la o problemă, pentru care te-ai
frământat zile şi poate nopţi în şir la masa de lucru, fără ca să obţii însă ideea. Spunem tocmai
când nu te aştepţi, deoarece, în general, problema nu se mai află în sfera preocupărilor active,
conştiente ale persoanei.

8. De exemplu, lui H. Poincare ideile noi i-au apărut în minte fie seara, când din cauza
unei cafele nu a putut dormi, fie în momentul când se suia într-un autobuz pentru a merge la
plimbare, fie atunci când se afla pe faleza mării, fie când traversa strada. Important este de
subliniat faptul că, de fiecare dată, ideile noi au apărut în momente în care nu se gândea la
problemele respective, ci dimpotrivă căuta să le uite deoarece nu reuşea să le rezolve (H.
Poincare, 1908, p. 50—53).
Trăirile emoţionale sunt foarte puternice. Există însă deosebiri în funcţie de domeniu,
de temperamentul oamenilor.
Iluminarea este facilitată de următoarele condiţii:
— ambianţă plăcută, intimă persoanei;
— capacitate de transpoziţie;
— linişte, singurătate.
Mecanismele psihice cele mai frecvent utilizate în această fază a creaţiei sunt:
— asociaţiile îndepărtate;
— efectuarea de analogii între diferite domenii;
— elaborarea de metafore.
Iluminarea înseamnă intuiţie: proces cognitiv sintetic şi integra tiv, inexplicit,
neverbalizat şi necomunicabil. P. Popescu-Neveanu defineşte intuiţia ca fiind: „Descoperirea
bruscă a unei soluţii fără conştiinţa modului de descoperiri, cate are loc fie la primul contact
cu problema, fie după o perioadă de efort fără succes urmată de pauză (aşa numita inspiraţie)
(1978, p. 380).
Iluminarea este faza în care ideea, soluţia la o problemă apar brusc, fără ştirea sau
intenţia persoanei.
După părerea unor specialişti, în această etapă a creaţiei se produc iluminări
succesive, prima fiind aceea în care ni se clarifică problema de rezolvat.
d. Verificarea
Verificarea este o etapă foarte importantă pentru domeniul tehnico-ştiinţific
(proiectare). Pentru aceste domenii este un proces îndelungat, anevoios şi foarte laborios.
Verificarea se desfăşoară în trei mari faze:
— de proiect, are loc desăvârşirea ideii şi materializarea ei într-o soluţie tehnică
reală;
— de execuţie, materializarea fizică şi aplicarea soluţiei tehnice în laborator;
— de experimentare, în vederea confirmării sau infirmării validităţii soluţiei
respective.
Verificarea este o etapă de elaborare, revizuire şi cizelare a ideilor, soluţiilor
presupunând o gândire solidă.
Persoanele înalt creatoare se caracterizează prin rezistenţa la eforturile mari pe care le
presupune finalizarea şi materializarea ideilor.
In finalul acestui paragraf cu privire la etapele procesului de creaţie subliniem faptul
că o foarte serioasă pregătire de specialitate, un spirit de observaţie ascuţit, o capacitate de
intuiţie remarcabilă facilitează descoperirea fenomenelor noi.
W. R. Hess, laureat al premiului Nobel pentru medicină, remarca faptul că mulţi
oameni, în special tineri, consideră că „norocul" i-a ajutat pe unii savanţi să realizeze
descoperiri ştiinţifice. El se referă la profesorul Roentgen care a descoperit razele X. „Se
povesteşte că în seara zilei de 8 noiembrie 1895 ilustrul profesor experimenta în laboratorul
său o seamă de fenomene de descărcări electrice în tuburi cu gaze rarefiate. Lucra în cel mai
desăvârşit întuneric. La un moment dat, pe când se pregătea să întrerupă curentul electric care
străbătea tubul, a deosebit într-un colţ al mesei un punct luminos, Încarcă din nou tubul cu
gaze rarefiate cu curent electric. Punctul luminos îşi făcu apariţia în dreptul unor cristale de
platină-cianură de bariu. Refăcu experienţa de mai multe ori. Constată că ori de câte ori
funcţiona tubul, cristalele deveneau luminoase în întuneric" (Cf. Carol Roman, 1982, p. 117).
Prin numeroase experienţe, o documentare amplă a căutat să afle cât mai multe cunoştinţe cu
privire la natura şi sursa raselor descoperite, pe care le-a şi denumit razele X, întrucât nu se
ştia nimic despre ele. De fapt, în istoria ştiinţei sunt numeroase situaţii în care „întâmplarea" a

9. avut un rol în descoperirea ştiinţifică (penicilina, radioactivitatea, virusul turbării etc). W. R.
Hess remarca: „Ca să-ţi poţi da seama de valoarea unui fenomen pe care îl întâlneşti prima
dată, trebuie să fii înarmat atât cu atribute ştiinţifice, cât şi cu calităţi umane (Cf. R. Roman,
1982, p. 118). L. Pasteur afirma că: „Şansa ajută numai minţile pregătite", şi N. N. Semionov,
laureat al premiului „Nobel" pentru chimie, declara că: „Natura este darnică doar cu cei
pregătiţi".
În orice domeniu de activitate numai o muncă îndelungată, perseverentă, minuţioasă,
riguroasă poate conduce la descoperiri şi invenţii.
3 Structura creativităţii individuale
Factorii intelectuali ai creativităţii
Modul de gândire ştiinţifică şi capacitatea de investigaţie ştiinţifică constituie axe
principale ale creativităţii ştiinţifice şi tehnice.
Întreaga ştiinţă, indiferent de domeniu, există prin conceptele ei. Gh. Thomson,
laureat al premiului Nobel pentru fizică, scrie în cartea sa Inspiraţie şi descoperire că „aceste
concepte sunt idei care capătă o denumire. Ele determină întrebările pe care le punem şi în
felul acesta, implicit, răspunsurile pe care le putem obţine. Ele sunt mai fundamentale decât
teoriile enunţate în funcţie de aceste concepte. „Momentele de creaţie în ştiinţă sunt marcate
de faptul că un concept sau un grup de concepte pot ceda locul altui sistem de concepte sau
altui concept. Un rol fundamental pentru elaborarea conceptelor îl are metoda ştiinţifică, care
presupune din partea cercetătorului „o atitudine de imparţialitate, hotărârea de a lua în
considerare toate posibilităţile rezonabile, dorinţa de a depune orice eforturi pentru a fi exact,
ori de câte ori acest lucru este necesar, renunţarea la idei preconcepute" (Gh. Thomson, p. 30
—33).
Capacitatea de explorare ştiinţifică constituie o aptitudine specifică a creaţiei. Ea
presupune orientarea spre ceea ce este esenţial, probabil, inactual (inexistent încă), dinamica
şi interacţiunea fenomenelor studiate.
Spiritul de observaţie ştiinţifică este o componentă esenţială a creativităţii. Acesta se
remarcă prin următoarele caracteristici: precizie, completitudine, caracter sistematic,
cuantificare şi control. Ca oricare dintre factorii creativităţii spiritul de observaţie este
educabil.
Psihologul sovietic E. I. Regirer a pus în evidenţă vinele deprinderi profesionale ale
omului de ştiinţă: studiu bibliografic selectiv, abilitatea de a găsi informaţia cea mai adecvată
în raport cu problema studiată, perfecţionarea continuă a tehnicilor şi metodelor de investigare
şi prelucrare a datelor experimentale, preocuparea pentru formularea accesibilă a rezultatelor
cercetării, căutarea şi formularea problemelor, revizuirea ipotezelor şi a tezelor cunoscute,
îndoiala ştiinţifică, spiritul critic obiectiv.
Factorii intelectuali implicaţi în activitatea creatoare sunt foarte numeroşi. Psihologul
american J. P. Guilford (1967) a încercat să-i grupeze într-un „model tridimensional al
intelectului". În figura nr. 1 se află schema cu acest model.
Date explicative pentru înţelegerea modelului tridimensional al intelectului
Cele trei dimensiuni ale intelectului sunt:
— operaţiile (în număr de 5);
— conţinuturile (în număr de 4);
— produsele (în număr de 6).
Operaţiile
(cu informaţii)
• cogniţia (cunoaşterea — descoperirea, recunoaşterea,

10. înţelegerea informaţiei)
• memoria (reţinerea, stocarea de informaţie)
• producţia divergentă (generarea unei informaţii variate,
alternative pornind de la o informaţie dală sau cunoscută)
• producţia convergentă (generarea unor concluzii logice, a unui
răspuns unic pornind de la o informaţie dată) evaluarea
(stabilirea faptului dacă o informaţie este bună sau nu)
Conţinutul
informaţiei
(tipurile acesteia)
• figural — concret sau amintit ca imagine perceptivă
• simbolic — compus din semne
• semantic — înţelesuri, de obicei verbal
• comportamental — comportamentul nostru sau al altora

11. Produsele (formele pe care le dobândeşte
informaţia în urma prelucrării ei cu ajutorul
operaţiilor)
— unităţi (părţi ale informaţiei
circumscrise)
— clase (colecţii de unităţi cu
proprietăţi comune)
— relaţii (relaţii între unităţi)
— sisteme (structuri organizate)
— transformări (schimbări de diferite
feluri: redefiniri, modificări,
tranzacţii)
— implicaţii (extrapolări, conectări,
circumstanţiale, prin contiguitate,
între itemi de informaţie)

12. Fiecare dintre parametrii modelului poate fi schimbat cu ceilalţi, existând 120 de combinaţii
posibile (3x4x6 = 120), fiecare dintre acestea reprezentând aptitudini diferite.
Vom încerca să prezentăm factorii intelectuali ai creativităţii raportindu-i la modelul
tridimensional al lui Guilford.
1. Inteligenţa constituie unul dintre factorii importanţi ai creativităţii. Platon o definea
ca fiind „capacitatea care permite spiritului uman să înţeleagă ordinea din * univers"; după
Descartes, inteligenţa este „un mijloc de a-ţi însuşi o ştiinţă perfect raportată la o lume de
lucruri"; Spearmen considera inteligenţa ca fiind „aptitudinea de a opera cu simboluri";Stern
apreciază că inteligenţa reprezintă „capacitatea de a utiliza gândirea într-un anumit scop şi în
rezolvarea de probleme" — după el „neinteligent nu este numai acela care gândeşte prea puţin
acolo unde o gândire bună ar putea duce la o soluţie mai bună, dar şi acela care gândeşte prea
mult în probleme care nu solicită acest efort". M. Ralea definea inteligenţa ca o „funcţie
relaţională, care presupune în primul rând discriminarea şi apoi adaptare". Autorul uneia
dintre cele mai cunoscute şi utilizate baterii de teste pentru inteligenţă — Wechsler — o
consideră ca fiind „capacitatea globală sau complexă a individului de a acţiona într-un scop
determinat, de a gândi raţional şi de a avea raporturi utile cu mediul său".
În rezumat, se poate aprecia că inteligenţa constituie un factor (aptitudine) general,
comun tuturor operaţiilor intelectuale. În acest caz cineva ar putea face remarca că şi operaţia
de memorare poate fi considerată ca operaţie a inteligenţei (cf. modelului lui Guilford).
Desigur că inteligenţa, în calitatea ei de aptitudine generală, se manifestă la nivelul tuturor
operaţiilor (vezi modelul lui Guilford), dar numai atunci când este prezentă şi în ce măsură
este prezentă. Revenind la exemplul cu memoria, o persoană poate reţine date, informaţii într-
un mod mecanic, fără a înţelege ceea ce memorează, dar poate să-şi organizeze într-un anumit
fel informaţia să o raporteze şi integreze logic în sistemul de cunoştinţe pe care le are. În
cazul unei memorii mecanice nu putem vorbi de prezenţa inteligenţei, deşi ea, din punct de
vedere teoretic este un factor comun tuturor operaţiilor intelectuale. De aceea, inteligenţa
raportată la modelul lui Guilford priveşte mai ales operaţiile: cogniţie., producţie convergentă
şi elaborare.
Inteligenţa desemnează capacitatea omului de a se adapta la situaţii noi, reprezentând
abilitatea de a rezolva probleme.
Rezultatele cercetărilor efectuate pe indivizi înalt creatori din domeniul ştiinţific şi
tehnic au relevat că aceştia au un cotient intelectual (nivel al inteligenţei) peste medie. S-a
constatat însă că peste o anumită valoare a cotientului intelectual (120) inteligenţa nu mai
constituie un factor de predicţie sigur al creaţiei. In acest context trebuie făcută precizarea că
legile care guvernează un domeniu ştiinţific sau tehnic nu coincid cu „logica creaţiei" în
aceste domenii. Logica domeniului tehnico — ştiinţific tinde spre simplificare, schematizarea
lumii fenomenelor, în timp ce creaţia presupune tocmai luarea în considerare a complexităţii
fenomenelor. Acceptarea complexităţii şi dinamicii lumii reale presupune ieşirea „temporară"
din spera logicii domeniului tehnico-ştiinţific. Logica formală, utilizată curent de intelect în
anumite momente ale demersului creativ, are un rol extrem de redus (A. Moles). Un alt
argument îl constituie faptul că, din punctul de vedere al logicii formale, raţionamentul
analogic, comparativ cu celelalte două feluri (deductiv şi inductiv), este considerat ca fiind o
formă slabă de raţionament. Şi totuşi, ideile care s-au aflat la baza marilor descoperiri
ştiinţifice s-au datorat analogiilor.
2. Rezolvarea de probleme. O problemă constituie orice situaţie pentru care
nu avem deja cunoscute (în minte) scheme, modalităţi de soluţionare a ei. Rezolvarea
de probleme se referă la adaptarea la situaţii noi. Orice proces de creaţie presupune şi
rezolvări de probleme, dar nu orice rezolvare de probleme înseamnă şi creaţie. In
general, în cazul rezolvării de probleme se ajunge la o soluţie relativ nouă, dar la una
singură. Creativitatea este o formaţiune mai complexă decât procesul de rezolvare de
probleme. În cazul rezolutivităţii (capacitatea de a rezolva probleme) de obicei, se

13. operează preponderent algoritmic, fiind urmate liniile generale de abordare a
problemelor şi se urmăreşte obţinerea unei singure soluţii. Creativitatea presupune ca
o etapă importantă a ei ignorarea temporară a algoritmilor şi este orientată spre
obţinerea unei multitudini şi varietăţi de soluţii.
Problem Solving
(rezolvare de probleme)
Problem Finding
(descoperire de probleme)
Definirea
celor două
fenomene
Selectarea si folosirea
programului adecvat
unui set existent de probleme
Detectarea lacunei la care
conduce folosirea unui program nou,
program obţinut din compararea unor
programe existente cu altele aşteptate
în viitor
Obiectivul
General urmărit în
cele două
tipuri de activităţi
Alegerea corectă între
programe deja existente
şi selectarea unui singur
program
Alegerea corectă între programe
existente şi viitoare (aşteptate);
Aprecierea că unul sau mai multe
dintre programele no i vor fi mai
potrivite decât oricare dintre
programele existente
S-a constatat că oamenii înalt creatori se deosebesc de cei slab creatori nu prin
capacitatea de a rezolva probleme (relativ asemănătoare la cele două categorii de persoane), ci
prin abilitatea de a căuta şi formula probleme.
Datorită acestui fapt se consideră că rezolvarea de probleme (Problem solving) este
caracteristică oamenilor inteligenţi, în timp ce căutarea de probleme, „inventarea" lor
(Problem finding), este proprie oamenilor înalt creativi.
In cazul creativităţii se ajunge la producţii divergente, iar la nivelul inteligenţei se
obţin producţii convergente (modelul intelectului al lui Guilford).
Tratând inteligenţa în termeni de „Rezolvare de probleme" şi creativitatea în termeni
de „Descoperire de probleme", noi consemnăm mai jos diferenţele dintre ele, luând drept
criterii modul de definire şi obiectivul general.
Persoanele înalt creative se deosebesc, în general, de cele slab creative în privinţa
strategiilor de soluţionare a problemelor. Astfel, persoanele creative acordă o atenţie
deosebită fazei de analiză a problemei consacrând mai mult timp înţelegerii cât mai bine a
problemei prin formularea de întrebări, căutarea unei informaţii suplimentare decât aceea
cuprinsă în enunţul problemei. Indivizii slab creativi consumă mai mult timp sintetizării
informaţiilor despre problemă şi elaborării planului de rezolvare, aceasta deoarece problema
nu este analizată foarte bine în vederea înţelegerii ei.
3. Imaginaţia. „Imaginaţia este un proces psihic secundar, solidar şi analog cu
gândirea, de operare cu imagini mentale, de combinare sau construcţie imagistică purtând
asupra realului, posibilului, viitorului şi tinzând spre producerea noului în forma unor
reconstituiri intuitive, a unor „tablouri" mentale, planuri iconice sau proiecte" (P. Popescu-
Neveanu, 1978, p. 324).
Alex. F. Osborn distinge forme creative şi necreative ale imaginaţiei. Formele necreative sunt
acelea care au un caracter necontrolat (cele mai comune fiind visele, reveria-visarea cu ochii
deschişi). Există şi forme necontrolate ale imaginaţiei care au un caracter anormal:
halucinaţiile, mania grandorii, complexele de persecuţie, mitomania. Formele creative ale
imaginaţiei sunt: imaginaţia anticipativă fără de care nu s-ar putea elabora ipotezele

14. (prevederea mişcărilor viitoare la jocul de şah este posibilă datorită acestei forme a
imaginaţiei; expectativa creatoare, formă care intervine atunci când aşteptăm realizarea unui
lucru, idei şi avem credinţa fermă că ele se pot realiza prefigurând ce ar trebui de făcut pentru
realizarea lucrurilor pe care le dorim (p. 25—31). După Osborn, imaginaţia „propriu-zis
creatoare are două funcţii: prima constă în a cerceta, în a merge la «vânătoare», a doua se
referă la schimbarea a ceea ce am găsit" (p. 31).
La Osborn imaginaţia creatoare apare sub denumirea de „imaginaţie constructivă". Renumitul
psiholog american apreciază că imaginaţia constructivă reprezintă o potenţialitate
caracteristică fiecărui individ. Fiecare persoană o posedă în stare latentă ea putând fi
actualizată, antrenată pe baza unor tehnici specifice.
Creativitatea este identificată cu imaginaţia datorită concomitenţelor afective şi
emoţionale şi datorită desfăşurării spontane, relativ inconştiente a mecanismelor de creaţie
(vezi etapa iluminării şi definirea intuiţiei creatoare sau a inspiraţiei). Încă din 1905, Th. Ribot
arăta că imaginaţia creatoare este impulsionată şi susţinută de factorul afectiv, de tensiunile
emoţionale intense; indiferenţa, neutralitatea afectivă, motivaţia scăzută, insatisfacţia sunt
nonimaginative şi deci nu pot fi creative. Tot. el scria că dacă în creaţia tehnică sau ştiinţifică
emoţiile şi trăirile afective deţin o funcţie de „resort", motor al creaţiei, în domeniul artistic
ele pot deveni chiar materialul de construcţie al imaginaţiei creatoare, prin diferite procese de
transformare şi transfigurare ele sunt transpuse în momente creatoare autentice. După Th.
Ribot, mecanismele primare ale creaţiei nu posedă caracterul sistematic conştient, controlabil
al operaţiilor logic-cognitive, ci au un caracter spontan, necontrolabil, aleatoriu şi chiar
inconştient.
Inconştientul nu este înţeles ca o forţă obscură şi incognoscibilă, imprimată de impulsuri
sexuale şi agresive, ca în teoriile psihanalitice şi unele teorii neopsihanalitice, ci doar ca o
libertate sau disponibilitate de orientare. Mecanismele primare ale creaţiei înlătură temporar
barierele şi restricţiile pe care le imprimă gândirea conştientă prin obişnuinţă şi deprinderi,
prin experienţele îndelungate într-un domeniu (fixitatea funcţională, fixitatea metodei, setul).
E. Holt (1962, cf. H. W. Willis) desemnează creativitatea ca fiind o gândire imaginativă de tip
autist, cu acces la datele inconştientului, dar această fantezie este „asociată cu capacitatea de a
converti procesele imaginative în produse creative autentic utile, valoroase social". Unii
autori consideră creativitatea un fel de expansiune a conştiinţei prin imaginaţie, o experienţă
imaginativă „transliminală" (H. Rugg) care se bazează pe depăşirea temporară a graniţelor
conştientului, permiţând accesul impulsurilor inconştiente în imaginaţie.
Pentru aceia care consideră că imaginaţia are rolul dominant în creaţie, mecanismele
operaţionale ale creativităţii ţin mai mult de fantezie decât de procesele intelective de
rezolvare a problemelor (W. E. Vinacke).
Imaginaţia permite ieşirea dintr-un sistem cunoscut şi descoperirea de noi relaţii.
Datorită imaginaţiei, se poate ieşi de pe „autostrăzile gândirii" (sistemele de referinţă
culturale, ştiinţifice, tehnice, sociale) care, prin natura lor, direcţionează mintea omului pe căi
deja trasate de concepţii şi practici existente. Părăsirea temporară a sistemului obişnuit de a
gândi, de a formula şi rezolva probleme, facilitează descoperirea altor „drumuri" de a gândi.
Însemnătatea imaginaţiei pentru creaţia ştiinţifică şi tehnică a fost diminuată până la ignorarea
ei totală în favoarea primordialităţii gândirii abstracte, formelor riguros logice. „În postularea
unor concepte fundamentale noi, raţionamentul strict logic, care îi caracterizează de obicei pe
matematicieni, este mai degrabă o frână, deoarece, el stăvileşte forţa imaginaţiei" (P. L.
Kapiţa, p. 167). S-au formulat chiar prejudecăţi privind rolul nefavorabil al fanteziei în ştiinţă
şi tehnică. Aceste prejudecăţi au fost în primul rând înlăturate de afirmaţiile marilor
personalităţi ale ştiinţei şi tehnicii. Astfel, H. Poincare, A. Einstein, H. Selve, Gh. Thomson
ş.a. au considerat imaginaţia ca factorul esenţial al creaţiei. Imaginaţia foloseşte atât pentru a
descoperi lucruri noi, cât şi pentru a e recunoaşte pe cele existente („Nu este deloc un lucru
uşor să depistezi banalitatea cu adevărat importantă" — Gh. Thomson). A. M. Prohorov,
laureat al premiului Nobel pentru fizică, gândindu-se ce au comun marii savanţi ai lumii scria:
„Existenţa acestora nu se mărgineşte la datele realităţii imediate, ci se desfăşoară într-o mare
măsură prin trăirea implicită, prin intermediul fanteziei, a viitorului. Cu cât ai capacitatea de a

15. te înălţa prin puterea fanteziei peste datele pe care le struneşti într-o experienţă sau un studiu,
cu atât ai şanse mai mari de a înscrie viitorul în datele prezentului" (cf. C. Roman, p. 182).
Spre deosebire de inteligenţă, care operează cu noţiuni (concepte) şi este strict
dependentă de legile obiectului cunoaşterii, imaginaţia utilizează imagini, deosebit de
complexe şi dinamice, dispunând în acelaşi timp de grade de libertate mult mai înalte decât
inteligenţa (temporar imaginaţia poate să ignore faptele, legile realităţii). Mecanismele
operaţionale ale imaginaţiei creatoare sunt: asocierea, combinarea. Asocierile şi combinările
inedite (între obiecte, fenomene care par cu totul diferite între ele) duc la apariţia ideilor
originale. Creativitatea presupune asocierea unor elemente cât mai îndepărtate între ele (fapt
dependent de numărul şi varietatea cunoştinţelor disponibile ale unei persoane). De aceea,
este recomandabil ca o persoană să nu se limiteze doar la cunoaşterea propriului domeniu de
activitate, întrucât familiarizarea cu date aparţinând exclusiv sferei profesionale scade
probabilitatea elaborării unor idei, soluţii originale datorită stereotipizării (uneori rigidizării)
procedeelor de recepţionare, abordare, prelucrare şi interpretare a datelor problemei. În cadrul
activităţii creatoare, pe lângă procesele orientate spre atingerea scopului problemei, se
desfăşoară şi o serie de alte procese cu caracter asociativ care pot să nu aibă legătură directă
cu scopul urmărit. Elaborarea de analogii şi metafore constituie o altă sursă foarte importantă
a creativităţii (ne vom referi pe larg la acestea în paragraful privind metodele de imaginare).
Mecanismele operaţionale intime ale creativităţii (imaginaţiei) au un caracter profund
emoţional, parţial preconştient şi implică contribuţia considerabilă a imaginaţiei. Psihologul
american W. J. J. Gordon a pus în evidenţă următoarele mecanisme, „stări psihologic" ale
procesului creator:
— detaşarea, inventatorul „se simte" depărtat de lume, la distanţă cât mai mare de
datele problemei pentru a le putea aborda cât mai obiectiv, fără nici un fel de
prejudecăţi;
— implicarea, mecanism prin care creatorul se transpune în situaţia lucrurilor, a
elementelor problemei („mă gândesc cum m-aş simţi şi cum voi reacţiona dacă sunt
un atom");
—amânarea, sentimentul necesităţii de autodisciplinare şi rezistenţă în faţa oricărei
încercări premature de a găsi soluţia la problemă;
— speculaţia, abilitatea de a lăsa gândurile să zboare liber, încercând elaborarea cât
mai multor asociaţii cât mai diferite şi ieşite din comun;
— autonomia obiectului, creatorul resimte acest sentiment atunci când se apropie de
rezolvarea conceptuală a problemei („lucrul m-a depăşit şi de acum se rezolvă de la
sine").
W. J. J. Gordon a relevat următoarele condiţii psihologice favorabile creativităţii:
— interesul viu faţă de lucrurile comune din zona vastă a experienţei de fiecare zi,
care apare evidentă pentru un om informat (de exemplu: mărul lui Newton);
— abilitatea de a tolera şi folosi neevidentul, acele informaţii şi observaţii care din
punctul de vedere al logicii şi bunului simţ par să nu aibă nici o legătură cu problema
abordată (capacitatea de a te juca, de a vorbi ca un copil, de a stârni neîncrederea
adulţilor).
Pentru asimilarea mecanismelor intime creaţiei este necesară respectarea
următoarelor două procedee: „Transformarea familiarului în străin (necunoscut)" şi
„Transformarea străinului în familiar". Primul procedeu constă în inversarea, transpunerea
modurilor cotidiene de a percepe şi interpreta realitatea în moduri noi, cu totul diferite de cele
cunoscute. Un asemenea tip de orientare în realitate (dirijat permanent spre nou) provoacă
anxietate şi nesiguranţă spre deosebire de modurile uzuale de a percepe lumea care dau
omului un sentiment de încredere şi securitate. În creativitate este absolut necesar curajul,
asumarea riscului. Felul comun, obişnuit de a privi lumea este confortabil, comod dar el
învăluie omul într-o stare de amorţeală (de care, în majoritatea cazurilor nu ne dăm seama).
Cel de-al doilea procedeu constă în „transformarea străinului în familiar". într-o situaţie nouă
primul lucru pe care ar trebui să-l facă o persoană este să înţeleagă problema (datele noi) prin
raportarea la cunoştinţele accesibile şi cunoscute lui, convingându-se astfel că datele noi nu-i

16. sunt atât de străine, îndepărtate de experienţa lui cotidiană. Acest procedeu contribuie la
reducerea temei, uneori a dezorientării şi încordării afective pe care le resimţim atunci când
ne aflăm în faţa unor probleme mai mult sau mai puţin diferite de acelea cu care ne-am
obişnuit.
În cadrul modelului intelectului al lui Guilford imaginaţia corespunde cel mai mult producţiei
divergente.
4. Sensibilitatea la implicaţii constă în observarea şi analizarea unei nevoi, cerinţe şi
examinarea informaţiei respective. Deoarece nevoia constituie sâmburele unei probleme,
această abilitate este denumită sensibilitate la implicaţii şi probleme. În modelul intelectului al
lui Guilford apare ca evaluări semantice de implicaţii. Această abilitate nu constituie doar un
simplu factor intelectual al creativităţii, ci reprezintă o dispoziţie complexă a personalităţii
întâlnită sub denumirea de „abilitatea de a recunoaşte probleme acolo unde ceilalţi nu le văd"
(R. J. Shapiro). Persoanele creatoare descoperă în realitate anumite lacune, „pete albe", apoi
apare tensiunea de căutare a unei soluţii pentru îmbunătăţirea situaţiei. Orice descoperire
ştiinţifică începe prin sesizarea unei situaţii problematice. Deosebirea între capacitatea de
detectare a problemelor şi sensibilitatea la implicaţii constă în aceea că persoana creatoare
este atrasă de probleme care pentru alţii rămân neobservate, fără ca ei să fie preocupaţi de
anticiparea unor probleme, care există în prezent, doar în germene.
Pentru depistarea acestei aptitudini şi dispoziţii intelective se utilizează următoarele
feluri de teste:
— formularea de ipoteze plecând de la prezentarea grafică a unor probleme,
persoanele urmând să dea cât mai multe informaţii posibile în vederea testării
ipotezelor respective;
— testul greşelilor, subiecţii trebuie să sesizeze cât mai multe greşeli în cadrul unei
serii de soluţii date pentru o anumită problemă;
— testul deficienţelor, persoanele trebuie să descopere care sunt imperfecţiunile în
funcţionarea anumitor dispozitive tehnice prezentate.
5. Procesele asociative. Creativitatea presupune activitatea combinatorica - punerea
în relaţie a unor elemente existente separat până la un moment dat. Activitatea creatoare
implică operaţii de combinare şi recombinare la toate nivelele psihice: perceptiv, intelectiv şi
de personalitate.
Factorul asociativ înseamnă descoperirea structurii în experienţă şi punerea ei asupra
experienţei.
Nu orice fel de asociere este creativă. Asociaţiile se pot realiza prin simplă corelaţie, prin
contiguitate (elemente dispuse spaţial unele lângă altele), prin contrast. Creativitatea se referă
numai la abilitatea de a relaţiona (asocia) concepte îndepărtate între ele.
Oamenii slab creativi acceptă numai combinaţiile şi asociaţiile fireşti, evidente şi
logice, respingându-le pe acelea aparent ilogice, care contrazic bunul simţ.
Pentru evaluarea şi în acelaşi timp stimularea capacităţii de a relaţiona elemente
îndepărtate se folosesc următoarele tipuri de teste:
— recombinarea unor idei familiare;
— elaborarea de asociaţii îndepărtate;
— găsirea unor aspecte comune şi de legătură între cuvinte, obiecte, concepte
aparent nelegate între ele. De exemplu, enumerarea proprietăţilor comune şi a
relaţiilor care se pot stabili între cuvintele: carte, bară, ghindă.
6. Fluiditatea se referă la bogăţia, uşurinţa, rapiditatea stabilirii de asociaţii, la
debitul verbal, ideaţional (de idei), expresional (de formele de expresii).
În funcţie de felul materialului cu care se operează există mai multe tipuri de
fluiditate:
a) Fluiditatea ideaţională: cantitatea de idei, cuvinte, titluri, fraze, răspunsuri
elaborate de individ. În modelul tridimensional al intelectului corespunde categoriei de

17. producţii divergente de unităţi semantice. Se folosesc ca teste, pentru aprecierea ei,
următoarele:
— găsirea cât mai multor titluri şi cât mai ingenioase la o povestire, film, carte etc;
— aprecierea consecinţelor posibile producerii unor evenimente;
— găsirea de utilizări neobişnuite şi cât mai variate pentru lucruri cât mai familiare
persoanei;
— enumerarea cât mai multor obiecte, culori care au aceeaşi proprietate (de
exemplu, sunt obiecte albe, rotunde).
b) Fluiditatea asociativă: cantitatea de asociaţii, relaţii, produse, în special stabilirea
de analogii, similarităţi, sinonime. In modelul tridimensional al intelectului corespunde
producţiei divergente de relaţii semantice.
Teste utilizate pentru evaluarea ei:
— găsirea cât mai multor sinonime, antonime, la un cuvânt dat;
— completarea unei propoziţii cu cât mai multe metafore.
c) Fluiditatea expresională: cantitatea de noi expresii, idei care să se potrivească
într-un sistem, o organizare structurală, propoziţii, idei, întrebări, răspunsuri. În modelul
intelectului al lui Guilford corespunde producţiei divergente de sisteme semantice sau
figurale.
Teste pentru măsurarea ei:
— alcătuirea cât mai multor propoziţii respectând anumite reguli date: ordinea şi dispoziţia
cuvintelor, numărul de litere etc.
d) Fluiditatea verbală: cantitatea de cuvinte produse în unitatea de timp, cuvinte ce
trebuie să corespundă cerinţelor unei clase anterior stabilite. In modelul tridimensional al
intelectului corespunde producţiei de unităţi semantice, simbolice.
Se folosesc următoarele feluri de teste:
— denumirea cât mai multor cuvinte care încep cu o anumită literă, sau conţin un
anumit număr de litere;
— emiterea cât mai multor cuvinte care au aceleaşi sufixe sau prefixe.
e) Fluiditatea figurală; cantitatea de desene alcătuite pe o anumită temă. In modelul
intelectului elaborat de Guilford corespunde producţiei divergente de unităţi figurate.
Teste folosite pentru cunoaşterea şi exersarea ei:
— testul cercurilor — conturarea din fiecare cerc a: unui desen;
— testul liniilor — combinarea în cit mai multe feluri a trei linii curbe;
— testul figurilor geometrice — combinarea în cât mai multe feluri a unui număr de
triunghiuri.
Fluiditatea este importantă pentru creativitate deoarece asigură o mare cantitate de
răspunsuri existând şansa de a găsi un număr mai mare de răspunsuri bune, de calitate
superioară.
Nu trebuie ignorat faptul că fluiditatea este legată de memorie, de capacitatea de reactualizare
a unor informaţii. Calitatea răspunsurilor este independentă de felul cum a fost stocată
informaţia (mecanic sau logic, cu înţeles).
7. Flexibilitatea se referă la modificarea, restructurarea eficientă a mersului, gândirii
în raport cu situaţiile noi, la posibilitatea de a opera cu uşurinţă transferuri, de a renunţa la
vechile puncte de vedere şi adoptarea altora noi, la schimbarea matricelor experienţiale şi a
sistemelor de referinţă. Flexibilitatea se opune fixităţii funcţionale. Orice obiect al experienţei
noastre a dobândit de-a lungul timpurilor însuşiri care îl definesc, prin ele recunoaştem
obiectul respectiv. În cazul situaţiilor noi este necesar să facem abstracţie de aceste însuşiri
definitorii şi să luăm în consideraţie alte calităţi ale obiectelor, care sunt oarecum mascate de

18. cele definitorii. Incapacitatea de a ignora, temporar, calităţile definitorii (cele mai frecvent
întâlnite în experienţa de zi cu zi) se raportează la fixitatea funcţională.
Există mai multe feluri de flexibilitate:
— flexibilitate a claselor — se referă la capacitatea de a trece de la o clasă, categorie
de obiecte, fenomene, metode, la alta;
— flexibilitate a transformărilor — transformări efectuate în cadrul producţiilor
convergente şi divergente;
— flexibilitate de eliberare, abilitate de redefinire, revizuire a punctelor de vedere.
Se situează în sfera producţiei convergente de transformări semantice, figurale şi
simbolice.
Flexibilitatea poate fi:
Spontană, situaţie în care iniţiativa elaborării unei diversităţi de clase de răspunsuri
aparţine persoanei. În modelul intelectului corespunde producţiei divergente de clase
semantice, figurate, simbolice. Teste pentru aprecierea ei: Efectuarea cât mai multor grupări a
unor elemente (figuri, litere, simboluri, desene); stabilirea cât mai multor şi variate utilizări
neobişnuite a claselor după criterii variate, astfel încît unul şi acelaşi obiect să poată apărea în
mai multe clase.
Adaptativă, elaborarea unei diversităţi de clase este sugerată de instructajul probei. În
modelul intelectului corespunde producţiei divergente de transformări figurale.
Flexibilitatea are în vedere categoriile de produse, clase şi transformări, aspecte care sunt
neglijate în testele de inteligenţă.
Oamenilor înalt creatori le sunt caracteristice următoarele două trăsături (specifice
flexibilităţii):
— abstractizarea — modelul de căutare a soluţiei este foarte clar, relativ independent
de contextul dat al problemei, urmărindu-se permanent lărgirea ariei de căutare a
soluţiilor;
— generalizarea — stabilirea unor clase foarte largi.
Experţii în anumite teme, domenii, manifestă un grad relativ înalt de rigiditate în privinţa
claselor (categoriilor).
8. Originalitatea: producerea unor răspunsuri statistic rare în cadrul comunităţii în
care au fost emise. În modelul matriceal al intelectului corespunde producţiei divergente de
transformări semantice.
Originalitatea nu este un factor pur intelectiv, ci constituie o dispoziţie a întregii
personalităţi. Ea este o dimensiune multifactorială. O persoană nu poate fi originală la toate
testele. În general, se folosesc toate tipurile de teste de creativitate pentru aprecierea
originalităţii, fiind luate în consideraţie răspunsurile unice (cu frecvenţa 1). La testele
consemnate pentru ceilalţi factori ai creativităţii nai putem adăuga probele: elaborarea cât mai
multor caricaturi, calambururi, ghicitori.
Inteligenţa este abilitatea de a rezolva problemele adaptativ, corespunzător în mod
adecvat cerinţelor realităţii. Originalitatea desemnează capacitatea de a rezolva probleme nu
numai adaptativ, dar mai ales neobişnuit şi în cât mai multe feluri.
Ingeniozitatea este originalitatea de metodă de rezolvare. Un om este desemnat ca
fiind ingenios atunci când rezolvă problemele cu o eleganţă neuzuală (neobişnuită), într-un
mod abil şi surprinzător.
9. Elaborarea: stabilirea paşilor detaliaţi în rezolvarea unei probleme, luarea în
considerare a cât mai multor implicaţii şi consecinţe pe care le poate avea soluţia la o
problemă. În modelul intelectului corespunde producţiei divergente a implicaţiilor semantice
simbolice şi figurale. Acest factor intervine mai ales în etapa de verificare a procesului creator

19. presupunând anumite însuşiri temperamentale şi volitive (răbdare, perseverenţă, rezistenţă la
monotonie, capacitatea de concentrare în direcţia problemei).
Motivele si atitudinile creative
Cunoaşterea acestor noţiuni şi studierea lor prezintă o însemnătate deosebită pentru
autocunoaştere, oferind posibilitatea unei autoanalize individuale de foarte mare importanţă în
activitatea de creaţie.
In legătură cu importanţa autocunoaşterii s-au făcut remarci şi în literatură. Lucian
Blaga, spre exemplu, scria că cei mai mulţi oameni sunt atât de străini faţă de ei înşişi, încît ar
trebui să vorbească despre ei la persoana a treia. Octavian Goga, de asemenea, vedea oamenii
privindu-se ca în faţa unor case cu obloanele trase, unde nu este nimeni acasă.
1. Motivaţia. Se pune întrebarea ce este motivaţia. În general, motivaţia este
ansamblul factorilor care declanşează acţiunile noastre şi pun comportamentul în mişcare.
Motivaţia este motorul oricărei acţiuni şi activităţi. Aşa cum o maşină nu poate funcţiona fără
motor, fără motivaţie nici noi nu am putea să ne mişcăm.
Pentru a vedea motivele care ne determină să acţionăm trebuie să răspundem la întrebarea
„De ce?".
Motivaţia este conştientă sau mai puţin conştientă.
De multe ori fiind vorba de mai multe motivaţii, nu ne putem da seama care este
cauza care ne-a pus în mişcare.
Motivaţia este compusă din două segmente:
— energizator;
— direcţional.
In general motivaţia indică o stare de necesitate, de nevoie, de dezechilibru care se
naşte în organism. Această stare omul o trăieşte ca o stare de nemulţumire (energizator). In
acelaşi timp, omul se orientează pentru a descoperi mijloacele prin care să poată să-şi
satisfacă motivaţiile şi să înlăture această stare de dezechilibrare. De aici şi faptul că motivaţia
noastră are un caracter homeostatic, deci tinde să restabilească echilibrul.
Pe de altă parte, ea are şi un caracter utilitarist. Motivaţia creatoare are un caracter
dezinteresat, „gratuit".
Caracteristicile motivaţiei creative:
a) Motivaţia are un caracter „ofensiv" sau de creştere (de dezvoltare). Datorită acestei
trăsături persoana îşi menţine starea de încordare care este necesară continuării acţiunii de
căutare a soluţiilor. În cazul motivaţiei necreative, individul caută să înlăture cât mai rapid
pasibil starea de încordare prin găsirea fără eforturi şi căutări a unei soluţii oarecare.
b) Motivaţia are caracter neperiodic, adică pe măsură ce o persoană dobândeşte o
serie de cunoştinţe într-o problemă îi creşte dorinţa de a afla cât mai multe lucruri noi.
c) Motivaţia creativă este directă sau intrinsecă, omul acţionează din plăcere şi din
dorinţa de a face acţiunea respectivă, nu urmăreşte un alt scop, exterior acţiunii. De exemplu,
citeşte o carte din interesul pentru cunoştinţele pe care le conţine cartea respectivă şi nu
pentru că trebuie să dea un examen, sau este controlat.
d) Persoana creatoare este preponderent orientată spre conţinutul acţiunii şi nu spre
aspectele de climat. Există două mari categorii de motivaţii în acest sens:
— legate de conţinutul muncii (dezvoltarea aptitudinilor în cadrul muncii, atracţia faţă de
profesie, utilitatea muncii, posibilitatea de elaborare şi aplicare a ideilor noi ş.a.);
— legate de contextul muncii (relaţiile dintre colegi, sistemul de apreciere a muncii, stilul de
conducere, posibilitatea de promovare şi avansare ş.a.).
e) Persoana este preponderent orientată spre obţinerea unor performanţe superioare
în muncă.
În orice acţiune pe care o întreprindem (mai ales în cadrul sarcinilor profesionale)
intră în joc două tipuri de motivaţii;

20. — dorinţa de a avea succes; — teama de eşec.
Teama de eşec face ca persoana să fie permanent în stare de tensiune, şi aceasta se
exprimă printr-un grad mare de anxietate. Dintre două persoane, una cu un grad mai mare de
anxietate şi cealaltă cu un grad redus de anxietate, cea din urmă va obţine rezultate mai bune
în activitatea sa. Acest adevăr este cuprins de fapt în micul aforism care spune că „apărându-
se de iadul din el, omul elimină raiul din el".
Se vorbeşte de multe ori de motivaţia optimă. Trebuie să ne motivăm în funcţie de
tipul sarcinilor pe care le avem de rezolvat, de gradul lor de dificultate.
Se poate întâmplă ca foarte multe sarcini să ne pară dificile şi atunci intrăm în panică.
Această stare de supramotivaţie conduce la blocaj. În asemenea situaţii, sunt oameni care nu
mai pot lua nici o decizie, nu mai ştiu ce trebuie să facă. De aceea, este foarte important cum
ne organizăm munca, cum ne autocontrolăm. Dacă avem ceva greu de făcut, este bine să
spunem că acel lucru nu este atât de greu de realizat, şi să nu intrăm într-o stare de agitaţie, să
ne gândim la cine ar putea să ne ajute în rezolvarea problemei respective, şi să ne mobilizăm
propriile resurse intelectuale pentru depăşirea obstacolului.
f) Motivaţia creatoare are un caracter extensional.
Un om înalt creativ are proiecte foarte variate, în timp ce unul slab creativ este
dominat de un singur domeniu de activitate. Persoanele înalt creatoare se manifestă în cât mai
multe domenii de acţiune (cel puţin 2—3, diferite de sfera de activitate profesională curentă).
Dintre specialiştii care s-au ocupat de studiul motivaţiei creatoare amintim următorii: H. H.
Anderson (1959), F. Fromm, A. Maslow, S. A. Gollan, S. A. Mednick, M. Cernea, M. Micu şi
V. Dumitrescu, F. Barron (1968), P. Popescu-Neveanu (1971, 1978), V. Pavelcu, C.
Cojocaru, Al. Roşca (1972, 1981); A. şi S. Chelcea, P. Datculescu, C. Mamali, M. Roco
(1975) ş.a.
Pentru ilustrarea însemnătăţii pe care o are motivaţia creatoare în activitatea tehnico-
ştiinţifică vom prezenta câteva mărturisiri ale unor savanţi celebri.
Renumitul chimist britanic D.H.R. Barton arată că „In ultimul an al războiului (1945)
deţineam o poziţie bună în lumea chimiştilor britanici, fiind bine remunerat pentru munca
mea într-un punct de conducere din industria chimică. Dacă m-aş fi complăcut în acea
situaţie, sunt convins că astăzi aş fi fost un om cu foarte mulţi bani, dar extrem de nefericit,
deoarece aş fi abandonat o carieră de cercetare încununată de anumite succese. Şi ce poate
bucura mai mult un om decât să ştie că este unul dintre aceia care au izbutit să mişte, chiar şi
cu un micron, bariera cunoaşterii în înfruntarea veşnică cu natura. În acel an, în 1945, am
găsit din nou că munca mea mă plafona. O constatare mă tulbura: nu aveam suficiente
cunoştinţe pentru a obţine unele rezultate în care speram. M-am întors la universitate ca
asistent, cu un salariu mai mic decât jumătatea celui pe care-l avusesem mai înainte. Vreme
de 4 ani am învăţat însă chimie fizică şi anorganică, de care aveam mare nevoie în cercetările
mele de chimie organică. Interesul meu deosebit faţă de chimia fizică nu a constituit un efort
zadarnic, pentru că mi-a folosit drept cadru, care, combinat cu cunoştinţele mele de chimie
industrială, mi-a dat posibilitatea să realizez binecunoscuta lucrare asupra analizei
conformaţionale, pentru care am primit câţiva ani mai târziu premiul Nobel" (cf. C. Roman, p.
34).
Din acest prim exemplu putem observa că trăsăturile motivaţiei creatoare sunt
interdependente (continua nevoie de îmbogăţire a cunoaşterii este asociată cu motivaţia
intrinsecă relativ dezinteresată faţă de partea financiară şi bucuria, „fericirea" de a munci în
cercetarea ştiinţifică, unde lucrul nu era mai uşor decât în altă parte, ci dimpotrivă presupunea
eforturi suplimentare, dar nu „zadarnice" —, interesul faţă de cunoştinţe cât mai variate.
Preocupările de a avea o retribuţie mare, de a ocupa o poziţie ierarhică cât mai înaltă, de a fi
recompensat material cât mai bine sunt trăsături specifice motivaţiei extrinseci. Este util să
semnalăm aici că inventatorii cu care am discutat nu şi-au pus problema recompensării
materiale, ca atare, ei o interpretau, pe de o parte, ca o modalitate de apreciere, iar, pe de altă
parte, veniturile încasate erau destinate întreprinderii de noi experienţe pentru viitoare
invenţii. În schimb, persoanele slab creatoare, care nici nu s-au gândit vreodată să elaboreze
ceva nou, au pus pe primul loc recompensarea materială ca factor mobilizator pentru creaţie.
De asemenea, au şi o imagine eronată în privinţa factorilor care îi determină pe unii oameni să

21. caute mereu noul, considerând că aceştia obţin de pe urma unei asemenea preocupări beneficii
însemnate.
Mărturisirea lui Edison poate constitui un răspuns. Edison declara: „Am avut un
profit cu totul neînsemnat de pe urma invenţiilor mele. De-a lungul întregii mele vieţi am
obţinut 1 080 brevete de invenţii. Dacă aş face socoteala cât am cheltuit în încercările şi
procesul de brevetare a invenţiilor, îmi dau seama că invenţiile m-au costat mai mult decât
beneficiile materiale pe care mi le-au adus. Dacă am câştigat bani, aceasta s-a datorit
fabricării şi vânzării produselor mele şi nu invenţiilor. Banii pe care i-am câştigat au fost
investiţi în realizarea invenţiilor" (L'invention dans l'industrie, p. 112).
Laureatul premiului Nobel pentru „Descoperiri fundamentale în tratamentul hormonal al
cancerului", Charles B. Huggins considera că „Savanţii de prim rang pe care îi cunosc fac
alergie la bani. Puţini dintre aceştia ar dori să aibă maşini sport. Un pardesiu şi o vacanţă
plăcută şi ceva pus de o parte pentru bătrâneţe, aceasta este ceea ce vor ei. . . Cei mai mari
savanţi ai lumii sunt oamenii cei mai modeşti când este vorba de problemele lor financiare
şi primesc recompensa pentru satisfacţia lor personală" (cf. C. Roman, p. 137).
Un alt exemplu convingător pentru motivaţia intrinsecă îl găsim în mărturisirea
savantului german Karl Ziegler, laureat al premiului Nobel pentru „Descoperiri în domeniul
chimiei macromoleculare". „Am beneficiat de rarul noroc de a descoperi, în urma unor
observaţii personale din tinereţe, un tărâm de activitate nou şi cu mari posibilităţi de
dezvoltare. La urma urmei nu a trebuit să fac altceva decât să-mi satisfac curiozitatea mea
ştiinţifică, aceasta spre bucuria şi mulţumirea mea. Astfel trebuie înţelese cuvintele pronunţate
de mine când va că imboldul meu l-a constituit în exclusivitate faptul că în toată viaţa am
încercat să fac acele lucruri care mi-au procurat plăcere încă din copilărie şi tinereţe (cf. C.
Roman, p. 229).
Ierarhizarea motivaţiilor
În plan individual există o ierarhizare a motivaţiilor.
În general se consideră că există mai multe nivele la care se situează aceste motivaţii
care au o mare importanţă pentru creaţia umană.
În cele ce urmează se prezintă o ierarhizare realizată de A. PI. Maslow. Conform ierarhizării
făcute de Maslow există opt nivele la care se situează motivaţiile sau trebuinţele.
Se începe ierarhizarea cu gradul cel mai înalt al motivaţiilor:
6. Motivele stadiului de concordanţă
— nevoia de concordanţă între sentimentele, gîndurile şi acţiunile noastre.
Discordanţa care există între cele trei aspecte constituie principala cauză care împiedică
creativitatea.
5. Motive estetice
— nevoia de ordine, de simetrie, oroare faţă de lene, dragostea faţă de natură şi de
frumuseţe.
4. Motive cognitive, sau de cunoaştere
— nevoia de a şti, de a înţelege, de a vedea, de a descoperi, de a explora.
3. Motivele de realizare a sinelui
În psihologia Freudiană sinele se raportează la ceea ce este mai intim omului, este
mai strâns legat de el.
— nevoia de valorificare a propriului potenţial crea tiv, nevoia de realizare a unor
lucruri cât mai bune, cât, mai frumoase, cât mai utile, în general, nevoia de a face numai
lucruri care ne produc plăcere.
2. Motive de realizare a eului
Eul este raportat la întreaga personalitate, omul fiind văzut atât ca membru al societăţii, cât şi
ca persoană particulară;
— necesitatea de conservare, de a se respecta pe sine şi pe alţii, dorinţa unei reputaţii
foarte bune, dorinţa de prestigiu, de consideraţie;

22. — nevoia de a fi important prin lucrurile pe care le realizezi, de a fi important pentru
colectiv;
— nevoia de a fi independent, de a fi sigur că în orice moment şi în orice situaţie el
(omul) este cel care îşi dă consimţământul în a realiza ceva şi nu este obligat de
altcineva.
1. Motive de ordin social.
— nevoia de apartenenţă afectivă la un grup, nevoia de a face parte integrantă dintr-un grup,
de a fi sprijinit (de exemplu, nevoia de a avea o familie, de comunicare cu alţi oameni).
2. Motive de securitate
— nevoia de securitate emoţională în muncă şi în relaţiile cu alţii.
Noţiunea este strâns legată de teama unor eventuale pericole legate de nesiguranţă,
frica de deposedare (de aici, nevoia de proprietate), stabilitatea locului de muncă, securitatea
muncii, nevoia de protecţie. 1. Motive de ordin fizic şi material Motivaţie comună oricărei
fiinţe (şi animalelor) — nevoia de hrană, de odihnă, de repaus, toate cerinţele primare, nevoia
de a-şi apăra sănătatea, orice impulsuri etc.
În legătură cu această ierarhizare autorul face câteva observaţii, arătând că motivele
de la nivelele superioare nu pot să fie satisfăcute decât dacă sunt satisfăcute cele de la nivelele
inferioare (nu pot fi însă niciodată satisfăcute pe deplin). Totuşi, foarte mulţi oameni creativi,
mari personalităţi din diferite domenii (în literatură, spre exemplu), din întreaga lume, au fost
complet privaţi de posibilitatea satisfacerii motivelor de la nivele inferioare şi au fost călăuziţi
de motive situate la nivele superioare.
O altă remarcă este aceea că, cu cat ne situăm la nivele mai înalte, CU atât persoana
este mai puţin egocentrică şi mult mai generoasă, angajată cât mai plenar în plan social şi al
activităţii profesionale. Se apreciază că numai satisfacerea motivelor de la nivelele superioare
asigură realizarea omului ca valoare, ca personalitate. Pe de altă parte, motivele de la nivelele
superioare, începând de la nivelul 4, se consideră că sunt motive de dezvoltare, de creştere
(creative), pe când motivele de la nivelele inferioare 1, 2 sunt homeostatice. Motivele de la
nivelele superioare au un caracter intrinsec (se datorează plăcerii, atracţiei pentru acţiunea
respectivă şi nu obligaţiei).
Un studiu experimental efectuat de noi pe un lot de 120 de inventatori (M. Roco,
1979, p. 60) a pus în evidenţă unele motive caracteristice pentru specialişti în creaţia tehnico-
ştiinţifică:
— pasiune faţă de muncă; — satisfacţie profesională;
— curiozitate în cunoaştere;
— interesul faţă de contextul socio-uman al muncii;
— diversitatea intereselor;
— trăiri emoţionale foarte puternice,
2. Atitudinile creative. Problematica atitudinilor, în general, şi a celor creative, în
special, este foarte vastă. S-au iniţiat sute de experimente şi studii pentru a fi relevate
trăsăturile specifice. Până în prezent nu s-a ajuns la o accepţie unanimă. Profesorul P.
Popescu-Neveanu de la Universitatea din Bucureşti defineşte atitudinea ca: „modalitate
relativ constantă de raportare a individului sau grupului faţă de anumite laturi ale vieţii sociale
şi faţă de propria persoană; atitudinea este un invariant vectorial al conduitei exercitând o
funcţie direcţională şi evaluativă şi nu una instrumental-lucrativă" (1978, p. 71—72).
Ţinând seama de faptul că lucrarea de faţă are în primul rând un caracter pragmatic,
urmărind să ofere date cu finalitate practică, vom recurge la prezentarea unei liste cu
atitudinile creative precedată de o succintă caracterizare a lor.
Atitudinile creative în calitate de „vectori dinamogeni şi reglatori ai personalităţii
îndeplinesc un rol decisiv în realizarea, autorealizarea şi autodepăşirea persoanei" (P.
Popescu-Neveanu, 1978, p. 75) fiind apreciate ca unul dintre factorii principali ai creativităţii.
Atitudinea creativă reprezintă o trăsătură de personalitate. În această calitate ea are un
caracter relativ stabil, este sintetică şi integrativă.

23. Psihologii americani au iniţiat primele studii experimentale privind atitudinile
creative (H. H. Anderson, C. L. Rogers, A. M. Maslow).
După E. Fromm atitudinea creativă reprezintă, în linii foarte generale, abilitatea de a
vedea, de fi conştient şi de a răspunde la un stimul dat.
De exemplu, un om vede un trandafir. La vederea acestuia, el exclamă: „A, acesta
este un trandafir!" Accentul cade pe actul de clasificare şi nu pe cunoaşterea conceptuală a
obiectului respectiv.
Când vedem o persoană, de obicei întrebările care se pun în legătură cu aceasta sunt
în genul: ce profesie ai?, câţi ani ai?, starea civilă, locul de muncă etc, deci este văzută ca un
reprezentant al unei categorii profesionale etc. Nu suntem de fapt conştienţi de valoarea ei
propriuzisă şi nu o cunoaştem ca om, ca personalitate. Aceasta determină cunoaşterea
superficială a obiectelor şi persoanelor, perceperea lor într-un mod nerealist.
De multe ori privim o persoană prin propriile noastre trăiri, ne proiectăm în persoana
pe care o vedem, dar de fapt nu o vedem pe ea însăşi. De aceea, este necesară o maturitate atât
afectivă cât şi cognitivă atunci când privim un om sau un obiect. In general, ne aflăm foarte
departe de oameni, obiectele pe care le avem în faţa noastră, şi în mod paradoxal dorim să le
cunoaştem cât mai bine.
„Tratăm pe oameni ca pe scrisorile primite; le citim cu grabă, dar nu le recitim" (La
Fontaine).
1) Capacitatea de a fi uluit şi de a te mira în faţa lucrurilor foarte banale. Această
capacitate necesită cultivarea spiritului de observaţie (copiii au această capacitate).
Alexander Fleming, specialist în bacteriologie, s-a ocupat de concepţii noi în vaccinoterapie.
În timpul primului război mondial a observat că: „antisepticele chimice utilizate la timpul
respectiv erau ineficiente. El credea că energia mecanismelor corpului uman poate să-i
asigure o protecţie naturală. În 1922 depistează o substanţă (lisozim) care se găseşte în
numeroase secreţii şi ţesuturi ale corpului având o putere extraordinară de a distruge anumite
bacterii lăsând intact ţesutul celular. În anul 1928, ca profesor de bacteriologie la universitatea
din Londra, datorită observaţiei sale perspicace, a unui eveniment datorat întâmplării, căruia i-
a acordat însă atenţie, nu l-a considerat ca pe un fapt obişnuit, descoperă penicilina. În
laboratorul în care îşi făcea experienţele, la unul dintre recipientele unde îşi ţinea culturile de
bacterii, capacul nu a fost bine aşezat lăsând să pătrundă aerul. Din această cauză, în
recipientul respectiv a găsit mucegai depus pe cultura de bacterii. Pentru majoritatea
oamenilor era firesc faptul că s-a format mucegaiul şi apreciau că recipientul respectiv trebuie
aruncat întrucât preparatul respectiv nu mai putea fi folosit pentru continuarea experienţelor.
Fleming a acordat o atenţie deosebită tocmai recipientului în cauză, descoperind că bacteriile
aflate în jurul mucegaiului „Penicilina notatum" au fost distruse (L'invention dans
l'industrie, p. 317—318).
2) Capacitatea de a te concentra. Este adevărat că de cele mai multe ori suntem foarte
preocupaţi, dar de foarte puţine ori suntem cu adevărat concentraţi. A te concentra înseamnă
ca lucrul pe care îl faci să fie singurul şi să nu mai existe altă preocupare.
Există oameni care au această capacitate de a se concentra numai asupra lucrului pe care îl
desfăşoară indiferent de influenţele de mediu (muzică, zgomot etc). Trebuie să existe o
permanentă preocupare şi conştiinţă asupra lucrului prezent, de moment, fără a altă
preocupare pentru ce va urma, planuri pentru o următoare etapă de lucru etc.
3) Experienţa proprie. De cele mai multe ori omul se exprimă, gândeşte, acţionează
după cum au gândit, s-au exprimat, au acţionat alţii. De multe ori, când afirmăm că: „eu mă
gândesc la ...", de fapt ne referim la idei, opinii citite sau auzite şi nu la cele filtrate prin
propria minte şi simţire. Exprimarea individualităţii, afirmarea autenticităţii gândurilor
personale facilitează actualizarea potenţialului creativ latent. De obicei nu reţinem ideile care
ne trec prin minte sau ne reprimăm emoţiile şi sentimentele datorită timidităţii, temei (fricii)
de a nu fi ridicoli, de a nu fi apreciaţi cât mai valoroşi (deci din vanitate).
4) Toleranţa la ambiguitate şi contradicţii. Omul creator nu percepe realitatea
polarizată în jurul lui „da" sau „nu", a lui „fals" sau „adevărat", dimpotrivă el acceptă
alternativele chiar dacă acestea, uneori, sunt relativ contradictorii. Un factor al lipsei de idei
creatoare este nevoia sau mai bine — zis obişnuinţa noastră de a avea de la început în minte

24. ideile cât mai ordonate, cât mai clare şi cât mai simple. Această preferinţă a noastră este
necesară în momentele de preparare şi verificare ale creaţiei, dar este cu totul dăunătoare
pentru fazele de incubaţie, iluminare, etape în care se conturează şi apar ideile noi.
5) Receptivitatea faţă de nou presupune adaptarea facilă la situaţii, probleme noi,
chiar dacă acestea sunt mult ieşite din comun. „Unul dintre cei mai importanţi factori care
decid faptele omului este sistemul său de valori, dintre care cele mai multe îi sunt instalate la
o vârstă fragedă. La cei 76 de ani ai mei merg şi acum nerăbdător în fiecare dimineaţă la
laboratorul meu, pentru că de copil am învăţat în familie că singurul lucru pentru care merită
să te zbaţi este crearea de noi cunoştinţe şi frumuseţi" — Albert Szent-Gyorgyi, laureat al
premiului Nobel •— (Pledoarie pentru viaţă, p. 164).
6) Curaj în abordarea situaţiilor noi şi asumarea riscului — acceptarea în mod
conştient, deliberat a eşecurilor posibile pe care le implică elaborarea oricărui lucru nou. După
cum se ştie, drumul spre marile creaţii este de cele mai multe ori pavat cu eşecuri. P. A.
Cerenkov, laureat al premiului Nobel, consideră că: „una din calităţile indispensabile pentru
un cercetător este, fără îndoială, capacitatea inepuizabilă de a suporta eşecurile". A. Szent-
Gyorgyi dându-şi seama de importanţa asumării riscului pentru creaţie scrie: „Nu există decât
o singură cale certă de a evita greşelile: să nu faci nimic, sau măcar să nu cauţi să faci ceva
nou. Aceasta poate fi însă, în sine, cea mai mare greşeală din toate. Cei aleşi să deschidă noi
drumuri în ştiinţă fără să greşească sunt foarte puţini, iar autorul acestor rânduri cu siguranţă
nu face parte dintre ei. Necunoscutul ne oferă un teren prea puţin sigur şi, aventurându-ne în
el, nu putem aştepta decât cel mult ca eşecurile noastre să fie cât de cât onorabile". (Pledoarie
pentru viaţă, p. 10). P. L. Kapiţa afirmă că: E. Rutherford a stabilit primul că fenomenele
fizice legate de radioactivitate se explică uşor dacă se presupune că radioactivitatea este un
proces de dezagregare a materiei. Pentru a constata acest lucru nu era nevoie ca Rutherford să
posede o erudiţie ştiinţifică profundă, ci îi trebuiau numai o imaginaţie bogată, perspicacitate
şi curaj" (Experiment, teorie, practică, p. 227).
7) Spirit fantezist-utopic — acceptarea şi analizarea lucrurilor care par nerezonabile,
uneori absurde, şi de cele mai multe ori contrazicând bunul simţ (ne referim la cel epistemic,
din domeniul cunoaşterii). A. Szent-Gyorgyi declară că în viaţa lui a făcut 3 mari descoperiri
dintre care una se referă la faptul că „m-am obişnuit ca tot ce este nou să fie imediat respins şi
să se spună că e greşit. Pe vremea aceea la Londra trăia o mare somitate în materie de
vitamina C. Imediat a publicat un articol în care scria că el ştie foarte puţine despre vitamina
C, dar un lucru ştie precis şi anume că ceea ce am făcut eu este eronat... Am făcut şi mai
târziu însemnate descoperiri; şi acestea, fiind inedite, au fost întâi respinse de ştiinţa
„standard". Şi astăzi, dacă o idee nu-mi este acceptată mă gândesc că probabil e ceva foarte
reuşit, e o descoperire; dacă este însă acceptată, mă întristez, se vede treaba că îmbătrânesc,
nu mai sunt în stare să aduc nimic nou" (Pledoarie pentru viaţă, p. 229). Grigore Moisil în
lucrarea sa Îndoieli şi certitudini scria: „O idee nouă nu supără dacă nu strică vechile
obiceiuri, dar o idee nouă importantă le schimbă" (p. 119—120). Marele matematician român
considera că: „ ... o societate oricât de bine organizată nu poate să progreseze dacă creatorilor
artişti sau o; meni de ştiinţă — le lipseşte fantezia. Căci ceea ce creează valoarea operei
artistice sau ştiinţifice e fantezia" (p. 109—110).
8) Nonoconformismul intelectual şi profesional. De cele mai multe ori în rezolvarea
problemelor de specialitate omul este tentat să apeleze la vechile metode, soluţii care şi-au
dovedit eficienţa şi au dus la reuşită. Această atitudine presupune tocmai evitarea căilor şi
metodelor tradiţionale care şi-au acreditat valabilitatea. Chester F. Carlson, descoperitorul
principiului xerografiei (principiu care este total diferit de cel al fotografierii, unde se
foloseau diferite lichide, se bazează numai pe fenomene de foto conductibilitate şi
electrostatică), scria în 1954: „Deliberat m-am îndepărtat de tot ceea ce putea să semene cu
fotografierea prin săruri de argint, sau de orice alt procedeu chimic cunoscut, pentru că ştiam
că acest domeniu a fost deja exploatat în adîncime de E. Kodak şi de alte mari companii de
acest gen.

25. Analizând problema m-am convins de ideea că procedeul trebuie să fie legat de acţiunea luminii
pentru a avea o utilizare generală. După ce am eliminat acţiunile chimice care fuseseră deja puse
la contribuţie am ajuns în situaţia să examinez fenomenele electrostatice. Modelele mi se
prezentau ca un ansamblu, le-am încercat pe fiecare în parte şi am suferit eşecuri, de unde mi —
am dat seama că trebuie să merg mult mai departe în studiul fenomenului pentru a-l înţelege mai
bine şi în măsura posibilului să descopăr în literatură fenomene care ar fi putut să scape atenţiei
inventatorilor care m-au precedat (L'inven-tation dans l'industrie, p. 378).
9) Nonconvenţionalismul epistemic (de cunoaştere) — presupune renunţarea temporară la
reguli, principii, concepte, simboluri bine acreditate într-un anumit domeniu de specialitate în
vederea ameliorării lor şi găsirii altora noi.
Nonconvenţionalismul, ca de altfel şi nonconformismul, presupune renunţarea la prejudecăţi, la
idei preconcepute dar acreditate de toată lumea. După Helvetius „Credinţa în prejudecăţi trece în
lume drept bun simţ". Replica lui Voltaire la acest aforism este „prejudecăţile sunt raţiunea
proştilor".
P.L. Kapiţa relatează în cartea sa „Experiment, teorie, practică" că în istoria dezvoltării fizicii, ca
în orice alt domeniu ştiinţific, cele mai interesante momente sunt acelea în care se simte nevoia
reconsiderării concepţiilor fundamentale ale ştiinţei respective. Unul dintre exemplele date de
renumitul savant sovietic se referă la concepţia lui B. Franklin despre electricitate. „La baza
acestei concepţii Franklin a pus reprezentarea electricităţii sub o formă naturală, un gen de fluid
care impregnează metalele şi are capacitatea de a traversa corpuri solide. Această concepţie
contrazicea fundamental concepţia din acea vreme despre caracterul continuu al materiei... Teoria
lui Franklin a fost confirmată după 150 de ani când J.J. Thomson a descoperit electronul" (p.
166).
10) Orientarea către un viitor cât mai îndepărtat — deosebită capacitate de previziune
—, anticiparea unor probleme care vor apărea într-o perioadă mult mai îndepărtată. Chimistul
american Glem T. Seaborg, laureat al premiului Nobel pentru chimie, sfătuieşte pe tineri: „Dacă
vreţi să fiţi celebri, străduiţi-vă să apropiaţi tot mai mult zilele viitorului de cele ale prezentului!"
(of. C. Roman, p. 193). Cultivarea acestei atitudini este deosebit de necesară pentru cei care
lucrează în domeniul învăţământului, care ar trebui să dezvăluie elevilor, studenţilor direcţiile de
dezvoltare ale domeniilor în care predau.
11) Sensibilitatea la implicaţii şi consecinţe — anticiparea unor dificultăţi pentru situaţii
care în prezent sunt bine soluţionate, dar care într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat pot
duce la apariţia unor probleme de mare însemnătate. Astfel una din problemele esenţiale ale
secolului XX, dar şi mai acută pentru secolul XXI este energia. În S.U.A. şi alte ţări avansate s-au
elaborat proiecte îndrăzneţe privind utilizarea energiei nucleare în scopuri paşnice.
12) Problematizarea — formularea de noi probleme plecând de la date, situaţii
cunoscute. Referindu-se la modul cum descoperă un subiect de cercetare, Louis de Broglie scria:
„De fiecare dată când ne apucăm de studiul unei probleme al unei teme de cercetare, ne găsim în
mod necesar în prezenţa unei anumite stări a problemei. Anumite fapte sunt bine cunoscute,
anumite interpretări bine stabilite, anumite idei general admise, anumite dificultăţi sunt fie sincer
recunoscute, fie mascate cu abilitate. Ori, se întâmplă ca studiind un anumit domeniu ştiinţific
teoreticianul inventator să încerce o anumită nemulţumire care progresiv creşte: are sentimentul,
puţin câte puţin, din ce în ce mai evident că în interpretările parcurse lipseşte un element esenţial,
că o idee fundamentală a fost prost cunoscută fără de care adevărata înţelegere a faptelor este
imposibilă. Dificultăţile întâlnite în teoriile anterioare, sau insuficienţele concepţiilor impun
atenţiei o mulţime de fapte mici disparate şi fără legături aparente, între care inventatorul
bănuieşte o legătură ascunsă pe care o nouă teorie, bazată pe idei cu totul noi, va trebui să aibă
puterea să le pună în evidenţă (L'inventation scientifique .. ., p. 25—26).
13) Îndoială şi incertitudine epistematică — considerarea ideilor, teoriilor, lucrurilor
celor mai bine puse la punct doar ca ipoteze şi revizuirea lor. „Dacă omul va începe cu
certitudinile, va sfârşi prin a se îndoi; dar dacă se va mulţumi a începe cu îndoielile, va sfârşi prin

26. a avea certitudini" (F. Bacon). Richard P. Feynman, laureat al premiului Nobel pentru fizică,
apreciază că „îndoiala ştiinţifică" are un rol important pentru creaţie. „Când un savant
nu ştie răspunsul la o problemă, în acel moment este ignorant. Când are o îndoială asupra
rezultatului, el este nesigur: chiar atunci când este aproape sigur de un rezultat, are totuşi o umbră
de îndoială. Astfel, am ajuns la concluzia că este de importanţă absolut covârşitoare pentru
progres de a ne recunoaşte parţiala ignoranţă şi a lăsa loc îndoielii. Cunoştinţele ştiinţifice sunt un
mănunchi de constatări de diferite grade de siguranţă şi certitudine — unele foarte nesigure, altele
aproape sigure, iar uneori sigure. De aceea este perfect firesc să cercetăm necontenit, să
cunoaştem tot mai mult şi să nu spunem niciodată că am ajuns să ştim totul" (cf. C. Roman, p.
87).
14) Sensibilitate faţă de experienţă, cunoscut — manifestarea curiozităţii faţă de ceea ce
este bine ştiut printr-o continuă atitudine de interogare („de ce aşa şi nu altfel").
15) Căutarea creativă — prelungirea etapei de găsire a soluţiei la problemă,
inventarierea soluţiilor deja existente în vederea elaborării cât mai multor variante de rezolvare,
cât mai diferite de cele existente.
16) Abilitatea de organizare optimă şi eficientă a timpului — este necesar ca fiecare
persoană să-şi planifice activitatea profesională şi extraprofesională, să ierarhizeze problemele şi
să le soluţioneze în funcţie de importanţa lor. Faptul că „fiecare clipă de viaţă are o valoare de
neînlocuit" ar trebui să fie în atenţia noastră a tuturor.
17) Acceptarea propriilor gânduri şi sentimente. Nu poţi fi creativ dacă nu ai o
experienţă dobândită prin autoexprimare. În viaţa unui tânăr, mai ales, modelul deţine un loc
important în formarea lui. Totuşi, este important, ca de la vârsta fragedă să ai un scop foarte bine
definit, să ştii încotro vrei să te îndrepţi, şi aceasta ţinând seama de ceea ce îţi place şi poţi face.
18) Acceptarea şi exprimarea propriilor trăiri afective — încercarea de a fi tu însuţi şi
de a simţi conform imboldurilor propriei afectivităţi (de multe ori ne este teamă, sau ne credem
quasinormali numai pentru faptul că am încercat în faţa unei situaţii alte sentimente decât „toată
lumea"). A fi în rând cu toată lumea nu este acelaşi lucru cu a fi la fel ca toată lumea.
19) Dispoziţia spre complexitate şi multiplicitate în percepţie şi gândire — luarea în
considerare a tuturor elementelor situaţiei problematice.
20) Abilitatea de a folosi cât mai midie metafore şi analogii.
21) Atitudine ludică — de joc — combinarea, recombinarea, asocierea şi manipularea în
cele mai diferite şi inedite feluri a ideilor, metodelor, tehnicilor şi datelor experimentale. Această
atitudine presupune ca, temporar, să nu iei în serios problema, ci din plăcere şi fără un scop
anume să „te joci" cu datele problemei, ceea ce asigură suspendarea orientării critice şi
conservatoare a conştiinţei permiţând elaborarea de idei şi soluţii noi.
22) Diversitatea intereselor de cunoaştere — existenţa unor preocupări şi interese pentru
probleme din alte domenii decât cel strict profesional. A.L. Lavoisier avea un spirit foarte curios,
fiind interesat de studiul tuturor ştiinţelor fără ca să manifeste iniţial o preferinţă deosebită pentru
una dintre ele. A studiat rând pe rând astronomia, ştiinţele fizice, botanica, mineralogia. Chiar în
momentul în care s-a orientat într-o direcţie precisă datorită curiozităţii ştiinţifice se angaja în
forme diferite de activitate (P.L. Kapiţa, p. 23).
23) Capacitatea de transpoziţie şi de identificare, atât în plan intelectual, cât şi afectiv cu
problemele şi lucrurile abordate în domeniul profesional. „Cele mai multe neînţelegeri, certuri
provin din faptul că oamenii nu-şi exprimă bine propriile gânduri şi le interpretează greşit pe ale
altora" — B. Spinoza).
24) Responsabilitate profesională — asumarea întregii răspunderi pentru problemele
rezolvate sau nerezolvate.
25) Devotament şi dăruire profesională, duse până la sacrificiu.
26) Vocaţia, „chemarea" profesională, presupune pe lângă pasiune şi o competenţă
profesională deosebită. „Ceea ce pare decisiv este că toţi oamenii iluştri au fost pasionaţi în a-şi
urma chemarea lor. La un anume moment din viaţa lor s-ar părea că au fost atinşi de o baghetă