1. inliniedreapt a.net http://inliniedreapta.net/dereferinta/pana-la-urma-impotriva-cui-
luptam/
Până la urmă, împotriva cui luptăm?
Simbolul unificator aflat în spatele forţelor prodigios de variate utilizate în cadrul atacului este
întotdeauna acelaşi: ura comună faţă de civilizaţia Occidentului permite ca cei mai înverşunaţi
machişti islamici să mărşăluiască, pe străzile New York-ului şi Paris-ului, mână în mână cu militanţii
gay-işti, feminişti şi avortişti, pe care în ţările lor proprii i-ar condamna sumar la moarte.
„Afinal, lutamos contra quem?”
Olavo de Carvalho
Diário do Comércio, 11 februarie 2008
Acum aproape opt zeci de ani, mişcarea revoluţ ionară a reuşit să-şi
def inească obiect ivul unif icat al ef ort urilor ei, ceea ce îi permite de
atunci să obţină tot mai mult succes în acţiuni strategice la scară
mondială, trecând peste nenumăratele sale divergenţe interne şi chiar
folosindu-le în mod profitabil ca instrumente de camuflaj sau de adaptare la varietatea
circumstanţelor. Acest obiect iv – dist rugerea civilizaţ iei Occident ului – a f ost schiţ at
simult an de t rei surse dif erit e: f ilosof ul ungur Georg Lukacs, liderul comunist it alian
Ant onio Gramsci şi specialişt ii în şt iint e sociale ai Şcolii de la Frankf urt .
Pe măsură ce acest e voci se af irmau ca cele mai inf luent e asupra int elect ualit ăţ ii st ângist e,
conştiinţa obiectivului se răspândea prin toate ramurile mişcării revoluţionare, pregătind marile
războaie culturale de agresiune care vor izbucni începând din anii 60 şi care, indiferente la căderea
URSS, continuă până astăzi cu intensitate crescândă, obţinând victorii tot mai devastatoare,
printre care cucerirea practic a întregului establishment cultural, mediatic şi universitar nord-
american, impunerea normelor “corecte politic” în vocabularul dezbaterilor publice şi peste tot
distrugerea mijloacelor de apărare culturală ale aproape tuturor naţiunilor europene, aşezându-le
în genunchi în faţa dominaţiei inamicului. În toate aceste cazuri, simbolul unificator aflat în spatele
forţelor prodigios de variate utilizate în cadrul atacului este întotdeauna acelaşi: ura comună faţă
de civilizaţia Occidentului permite ca cei mai înverşunaţi machişti islamici să mărşăluiască, pe
străzile New York-ului şi Paris-ului, mână în mână cu militanţii gay-işti, feminişti şi avortişti, pe care
în ţările lor proprii i-ar condamna sumar la moarte.
Până şi vinovăţiile proprii mişcării revoluţionare îi pot fi imputate de aceasta victimei sale,
permiţându-i să descarce asupra ei toată ura şi dispreţul inconştient pe care le-a acumulat
împotriva sa proprie de-a lungul istoriei sale de crime şi orori. Nu există niciun stângist pe lume care
să se recunoască vinovat moral de genocidul sovietic, chinez sau cambogian. Cu cât aceste
realităţi îi inspiră mai multă oroare, cu atât i se pare mai monstruos capitalismul occidental.

2. Fapt ul că civilizaţ ia care f ace obiect ul urii nu est e un bloc omogen, ci un amalgam
deconcertant de confuz de curente incompatibile între ele, nu-i perturbă cu nimic detractorii şi nu
face deloc tirul lor mai puţin precis. “Civilizaţia occidentală”, aşa cum o înţeleg ei, nu este un
concept definibil raţional, este un simbol: este suficientă o ochire în direcţia respectivă, şi orice se
va găsi în apropiere va fi atins de tir. Simbolurile există tocmai ca să unifice contrariile: dacă vrei să
distrugi civilizaţia occidentală, o poţi acuza fără dificultate de materialism scientist sau de teocraţie
creştină, de expansionism imperialist sau de autodisoluţie decadentistă, de libertinism obscen sau
de moralism represiv. În lumea simbolurilor, aşa cum deja observa lupul din fabulă, apa râului curge
în ambele sensuri.
Depart e de mine int enţ ia de a sugera că mişcarea revoluţ ionară at acă mori de vânt .
Dimpotrivă, dacă este vorba de a conduce mişcări de masă şi de a coordona o multitudine de forţe
în luptă, simbolul este o călăuză mai eficientă pentru acţiune decât cele mai elaborate concepte
ştiinţifice. Acestea, prin propria lor natură, pot numai să cuprindă fracţiuni separate ale experienţei,
nu realitatea concretă. Simbolul, tocmai pentru că sintetizează aspecte contradictorii, îndreaptă
privirea in direcţia potrivită, identificând ţinta reală chiar atunci când aceasta nu este clar înţeleasă
conceptual, exact cum se întâmplă în acest caz: intelligentzia revoluţionară nu este în stare să
spună nimic coerent sau valoros despre civilizaţia occidentală (dimpotrivă, scrierile stângiste
bolborosesc de idioţenii în această privinţă), dar reuşeşte perfect să intuiască unde se află ea şi
care sunt punctele vulnerabile unde o poate atinge cu atacurile sale. Entitatea împotriva căreia se
întoarce este opacă şi, intelectual, neînţeleasă, dar este suficient de reală şi de prezentă ca să
simtă duritatea loviturilor care o ating.
Imunitatea faţă de vinovăţie este una dintre trăsăturile definitorii ale mentalităţii revoluţionare, dar
numai după anii 60 ea s-a răspândit în mase întregi, atunci când imaginea simbolică a victimei
ispăşitoare a devenit vizibilă în mod universal: din cavernele lui Al-Qaeda până la campusurile
universitare din California, de la înaltele comandamente ale organismelor internaţionale până în
adâncurile cluburilor de sadomasochism, ura faţă de Occident este licenţa care garantează
libertatea de a comite păcate şi abateri fără vinovăţie.
Atât de cuprinzătoare este forţa unificatoare a simbolului aflat în spatele multitudinii de ţinte, încât
până şi vinovăţiile proprii mişcării revoluţionare îi pot fi imputate de aceasta victimei sale,
permiţându-i să descarce asupra ei toată ura şi dispreţul inconştient pe care le-a acumulat
împotriva sa proprie de-a lungul istoriei sale de crime şi orori. Nu există niciun stângist pe lume care
să se recunoască vinovat moral de genocidul sovietic, chinez sau cambogian. Cu cât aceste
realităţi îi inspiră mai multă oroare, cu atât i se pare mai monstruos capitalismul occidental.
Imunit at ea f aţ ă de vinovăţ ie est e una dint re t răsăt urile def init orii ale ment alit ăţ ii
revoluţ ionare, dar până in secolul XX această trăsătură apare numai în mod localizat, limitată la
grupuri militante bine definite. Numai după anii 60 ea s-a răspândit în mase întregi de populaţie,
atunci când imaginea simbolică a victimei ispăşitoare a devenit vizibilă în mod universal: din
cavernele lui Al-Qaeda până la campusurile universitare din California, de la înaltele comandamente

3. cavernele lui Al-Qaeda până la campusurile universitare din California, de la înaltele comandamente
ale organismelor internaţionale până în adâncurile cluburilor de sadomasochism, ura faţă de
Occident este licenţa care garantează libertatea de a comite păcate şi abateri fără vinovăţie.
Canalizând împotriva acestei ţinte simbolice toate vinovăţiile şi resentimentele umanităţii, mişcarea
revoluţionară a depăşit limitările unui discurs ideologic care apela numai la porţiuni specifice de
populaţie. S-a erijat în administrator global al urii psihotice organizate. A fost un teribil „salt
calitativ”, cum ar fi zis Mao Dzedong. Însoţit de înlocuirea vechii structuri ierarhice de partid cu noua
organizare flexibilă în „reţele”, ea şi-a crescut forţa de agresiune a mişcării în aşa măsură încât a
devenit imună la dezvăluirea crimelor sale şi celor mai scandaloase eşecuri ale sale din domeniul
economico- social.
Reacţia conservatoare continuă să fie dispersată şi fragmentară, împotriva unor ţinte parţiale şi
contradictorii în spatele cărora nu se întrevede nici cel mai mic semnal al unei identităţi. Se pare că
există din partea conservatorilor un refuz sau o teamă de a percepe chipul unitar al inamicului sub
variatele sale manifestări.
Nu este lipsit de interes să observăm că această realizare a fost lucrarea postumă a unor gânditori
care, în viaţă, păreau dislocaţi din curentele dominante ale comunismului internaţional. La Moscova
şi la Pekin, Lukacs, Gramsci şi frankfurtienii au rămas multă vreme neluaţi în seamă. Ucenicii lor de
la New York şi Paris au fost cei care au reînnoit de sus şi până jos mişcarea revoluţionară începând
din anii 60, integrând în noua perspectivă până şi anumite curente de resentiment pe care vechea
ortodoxie comunistă le-ar fi dispreţuit ca anarhice şi mic-burgheze, ca de exemplu gay-ismul sau
mişcarea pentru liberalizarea drogurilor. În această perspectivă, căderea URSS, departe de a putea
fi considerată o înfrângere, a fost de fapt un sacrificiu necesar pentru revigorarea generală a
organismului revoluţionar. Revoluţia în sânul revoluţiei, cum a numit-o Régis Débray, s-a realizat
prin mijloace pe care însuşi Débray, în vremea respectivă, nu şi le putea închipui.
În „războiul contra terorismului”, de exemplu, autorităţile SUA insistă să desemneze radicalismul
islamic drept un fenomen singular şi sui generis, nu numai amputat de cele mai patente rădăcini
istorice ale sale în mişcarea comunistă care l-a pregătit şi gestionat punct cu punct, ci separat
până şi de conexiunile sale actuale cu stânga mondială şi cu guvernele Chinei şi Rusiei, fără sprijinul
cărora el nu ar fi nimic.
Dar ceea ce este mai important de observat în această ordine de idei, este faptul că, dacă
unificarea ţintei simbolice a fost principiul upgrade-ului revoluţionar, nimic asemănător nu se
observa în tabăra opusă. Peste tot, reacţia conservatoare (în Brazilia uneori denumită “liberală”)
continuă să fie dispersată şi fragmentară, îndreptată împotriva unor ţinte parţiale şi contradictorii
în spatele cărora nu se întrevede nici cel mai mic semnal al unei identităţi, cu atât mai puţin
imaginea strălucitoare a unui simbol unificator. Dimpotrivă, se pare că există din partea
conservatorilor un refuz sau o teamă de a percepe chipul unitar al inamicului sub variatele sale
manifestări.

4. În recent ul „război împot riva t erorismului”, de exemplu, aut orit ăţ ile nord-americane insist ă
să desemneze radicalismul islamic drept un f enomen singular şi sui generis, nu numai
amputat de cele mai patente rădăcini istorice ale sale în mişcarea comunistă care l-a pregătit şi
gestionat punct cu punct, ci separat până şi de conexiunile sale actuale cu stânga mondială şi cu
guvernele Chinei şi Rusiei, fără sprijinul cărora el nu ar fi nimic.
Nu menţionez antagonismele explicite care corodează dreapta pe dinăuntru, făcând din anumite
fracţiuni ale ei instrumente în mod inconştient docile faţă de o strategie adversă care transcende
orizontul său de viziune. Cruciada lui Pat Buchanan împotriva comerţului liber sau atacurile anti-
religioase ale neo-ateismului liberal sunt exemple cât se poate de limpezi de contradicţii interne
care, în absenţa unei imagini unificate a inamicului ce trebuie combătut, nu pot fi absorbite într-o
strategie generală şi sfârşesc prin a sluji numai la slăbirea frontului conservator.
Când vorbesc despre America Lat ină, polit icienii de la Washingt on se ref era la Hugo Chávez
şi Evo Morales ca şi cum ar f i cazuri excepţ ionale şi izolat e, şi nu piese int egrant e ale marii
maşini revoluţ ionare a Forului de la São Paulo. Ajung la culmea de a-şi inchipui că Lula – chiar
ideologul şi fondatorul Forului – ar fi cea mai bună „alternativă democratică” împotriva planurilor de
dominaţie continentală ale dictatorului venezuelean. Şi, prefăcându-se intenţionat orbi faţă de
continuitatea dintre comunism şi chavism, de mii de ori reafirmată chiar de către adunările Forului
de la São Paulo, apelează la eticheta de „populism” pentru a evita menţiuni la vechiul şi bunul
marxism-leninism, căruia astfel îi garantează o reîncarnare confortabilă sub acoperirea
anonimatului. Unii fac aceasta din iluzie triumfalistă, pentru că le place să-şi închipuie că au
câştigat Războiul Rece şi nu pot să accepte că au purtat cel mult o bătălie, că războiul continuă la
scară mai mare şi mai complexă. Alţii, ca însuşi George W. Bush, au căzut în această capcană
pentru ca au fost formaţi la şcoala “realistă” a lui Hans Morgenthau şi, raţionând numai în termeni
de puteri statale, fără să evalueze corect liniile de forţă ideologice care trec peste frontierele
naţionale, consideră că este posibilă unificarea stângii şi dreptei americane într-o luptă patriotică
împotriva unui inamic extern. Au devenit astfel lipsiţi de apărare în faţa inamicului intern care s-a
prefăcut doar că le este aliat în primele săptămâni după 11 septembrie pentru a putea mai cu
uşurinţă să-i înjunghie în spate în anii care au urmat (v. Kenneth Timmerman, Shadow Warriors.
The Untold Story of Traitors, Saboteurs, and The Party of Surrender, New York, Crown Forum,
2007, ca şi articolul meu despre alegerile americane în Digesto Econômico din această lună). În
oricare dintre variante, rezultatul este slăbirea şi înfrângerea.
Nu menţ ionez, est e limpede, ant agonismele explicit e care corodează dreapt a pe dinăunt ru,
făcând din anumite fracţiuni ale ei instrumente în mod inconştient docile faţă de o strategie
adversă care transcende orizontul său de viziune. Cruciada lui Pat Buchanan împotriva comerţului
liber sau atacurile anti-religioase ale neo-ateismului liberal sunt exemple cât se poate de limpezi de
contradicţii interne care, în absenţa unei imagini unificate a inamicului ce trebuie combătut, nu pot
fi absorbite într-o strategie generală şi sfârşesc prin a sluji numai la slăbirea frontului conservator.

5. De-a lungul mult or art icole şi conf erinţ e, am insist at asupra necesit ăţ ii urgent e de a da
reacţ iei conservat oare o ţ int ă unif icat ă, o imagine clară a inamicului de combăt ut . Numai
aceasta va permite absorbirea într-o strategie cuprinzătoare şi funcţională multiplele forţe
disparate care se agită în sânul „dreptei”. Cred că noţiunea de „mişcare revoluţionară”, în sensul în
care am elaborat-o în cercetări stăruitoare şi am ilustrat-o inclusiv în articole publicate în acest
ziar, furnizează acea ţintă unificată şi are şi avantajul de a nu fi – ca „civilizaţia occidentală” a
revoluţionarilor- simbolul nebulos al unei realităţi opace, ci o structură perfect identificabilă în
temeni riguroşi din punct de vedere intelectual.
Mă tem doar că strădaniile mele în acest sens să nu fie la fel de bine folosite precum au fost, în
Brazilia, avertismentele pe care le-am publicat în legătură cu Forul de la São Paulo.