1. inliniedreapt a.net http://inliniedreapta.net/dereferinta/cine-comanda-in-lume/
Cine comandă în lume?
Din lecturile mele de tinerețe, de acum peste patru decenii, puţine întrebări m-au impresionat
mai mult decât aceea care dă titlul celei de-a doua părţi a Revoltei Maselor, de José Ortega y
Gasset: „Cine comandă în lume?”
Filozoful nu formula această întrebare în sens metafizic – atunci i s-ar fi putut răspunde prin
ceva de felul: „Dumnezeu”, „hazardul”, „soarta” -, ci în sens geopolitic și ajungea la concluzia că
este regretabil că Europa şi-a pierdut poziţia de conducere, cedând locul Rusiei și Statelor Unite
ale Americii.
Răspunsul părea dislocat faţă de întrebare. Statele, națiunile, guvernele şi continentele nu
comandă. Cei care comandă sunt indivizii şi grupurile care le controlează pe acestea. Înainte de
geo-politică, este politica pur şi simplu. Iar aici totul devine formidabil de complicat. Este ușor să
observi ce state sau țări predomină asupra altora. Dar să afli cine comandă cu adevărat într-un
stat sau o țară – și prin acestea, în altele – este o provocare intelectuală mai de temut decât îşi
poate imagina analistul politic obişnuit.
Verbul „a comanda” vine din latinescul manus dare: cel care comandă îşi împrumută mijloacele
de acțiune („mâna” lui) pentru ca alţii să realizeze ceea ce a gândit el. Un conducător dă ordine
subordonaților săi, dar studiind bine lucrurile, veți vedea că doar foarte puțini lideri din istorie – un
Napoleon, un Stalin, un Reagan – au fost ei înșiși creatorii ideilor pe care le-au realizat.
Teoreticienii timpurii ai statului modern au nimerit foarte exact, atunci când au inventat expresia
„putere executivă”: în general, omul de la guvernare este executorul unor idei pe care nu el le-a
conceput, nici nu ar avea capacitatea – sau timpul – de a le concepe. Iar cei care au conceput
aceste idei au fost aceiași cu cei care i-au dat lui mijloacele de a ajunge la guvernare, în scopul
de a le realiza. Cine sunt aceştia?
Punând întrebarea pentru cazulul specific al Statelor Unite, sociologul Charles Wright Mills, unul
dintre mentorii Noii Stângi, a publicat în 1956 cartea (care va deveni un clasic) The Power Elite,
Elita Puterii. Răspunsul pe care l-a găsit el lua forma unei ţesături foarte complicate de grupuri,
familii, corporații, servicii secrete oficiale și neoficiale, secte, cluburi, biserici și cercuri de relații
personale, unele aflate la vedere, altele discrete, incluzând amante şi call girls. Clasa politică, ce
culmina în persoana conducătorului nominal, apărea acolo ca spuma la suprafața unor ape
întunecate.
Mills era, în mod evident, pe drumul cel bun, dar a murit în 1962 și
nu a avut ocazia de a asista la un fenomen la apariţia căruia a
ajutat şi el: Noua St ângă a devenit ea însăși elit a put erii și a
pierdut orice interes pentru „transparență”. Dimpotrivă: s-a
străduit să se afunde în opacitate până într-atât, încât a pus un

2. complet necunoscut la președinția celei mai puternice ţări din
lume și l-a înconjurat cu un zid de protecție, ce blochează orice
încercare de a descoperi cine este el, ce a făcut, cu cine umblă,
şi ce interese reprezintă. Dacă vrei să-ţi faci o idee despre ce
face elita puterii în SUA, trebuie să cauţi informații la celălalt
capăt al spectrului ideologic: conservatorii sunt actualii
moștenitori ai tradiției studiilor inaugurate de Wright Mills.
Datorită lor, astăzi elita globalistă fabiană, nucleul viu al puterii, aflat, practic, în spatele tuturor
guvernelor occidentale, a devenit vizibilă până aproape de obscenitate, în componența sa și în
detaliile modului său de operare, făcând ridicolă insistența unora de a o denumi „putere secretă”.
Căutați pe Google expresiile „Council on Foreign Relations”, „Bilderberg”, „Trilaterală” şi altele
asemenea, și veţi obține mai multe informații decât ar putea procesa neuronii voştri în următorii
zece ani – informații al căror nivel de credibilitate variază de la dovada științifică până la totala
invenţie.
În schimb, se cunoaşte puțin sau aproape nimic despre sursele profunde ale puterii din Rusia,
China și țările islamice. Chiar și descrierile pe care le avem privind clasa conducătoare vizibilă din
acele regiuni ale globului sunt schematice și superficiale, imposibil de comparat cu meticulosul
Who’s Who al elitei occidentale. Acest lucru este ușor de explicat prin diferențele în accesul la
sursele de informaţie. Un lucru este să cercetezi în arhive și biblioteci occidentale, sub protecția
legilor și instituțiilor democratice, putând chiar, în Statele Unite, străpunge bariera relei-credinţe
oficiale prin Freedom of Information Act. Un lucru total diferit este să încerci să ghiceşti ce se
petrece în spatele zidurilor impenetrabile ale establishment-ului ruso-chinez.
Nici KGB-ul, nici serviciile secrete ale Chinei nu a dat vreodată acces cercetătorilor independenți.
Chiar și arhivele Partidului Comunist al URSS au fost din nou închise, după o scurtă perioadă de
toleranță, motivată nu de vreo dragoste subită de libertate, ci de convingerea iluzorie, ulterior
dezminţită, că cercetătorii occidentali ar fi fost în cea mai mare parte simpatizanţi ai regimului
sovietic.
În lumea islamică, dedesubtul clasei conducătoare și colcăielii de grupări teroriste, se extinde o
rețea de nepătruns de organizații ezoterice, unele milenare, a căror putere de influență este mult
diferită de la o țară la alta și de la o epocă la alta. Aceste organizații, care constituie nucleul
spiritual al Islamului, garanția profundă a unității sale civilizaționale, și, pe termen lung, condiţia
posibilităţii exapansiunii islamice mondiale, continuă să fie complet necunoscute analiștilor
politici occidentali, jurnaliştilor sau mediilor academice.
Diferența de vizibilitate dintre marile sisteme globaliste aflate în dispută este sursa unor erori
catastrofale în descrierea conflictului de putere din lume. În articole viitoare voi explica unele
dintre aceste erori.
Diário do Comércio, 07 nov 2012

3. (traducere de Anca Cernea)