1. inliniedreapt a.net http://inliniedreapta.net/dereferinta/dilema-occidentului-calvin-sau-rousseau/
Dilema Occidentului: Calvin sau Rousseau?
I
Aproape toţi cei care au văzut filmul Al treilea om îşi aduc aminte de o glumă răutăcioasă a unuia
dintre personajele principale: “Și pînă la urmă, ce a dat Elveția lumii? Ceasul cu cuc!” Mulţi, chiar
dintre cei care apreciază și respectă Elveția, sînt convinşi că
acesta este tristul adevăr. Elveția, spun ei, are poate trenuri
excelente, hoteluri curate şi bine întreţinute, un sistem poştal
eficient și ciocolată fină, dar în privinţa marilor idei, a realizărilor
intelectuale și culturale este prea neînsemnată şi prea materialistă
pentru a avea vreo contribuţie semnificativă. Astfel de vederi sînt
ilustrative pentru ignoranța monumentală care îi caracterizează pe
atît de mulți dintre contemporanii noștri. În fapt, Elveția, situată în
nodul central al drumurilor Europei, a fost întotdeauna un centru
intelectual și spiritual – poate, nu atît de mult în privinţa artelor
frumoase, însă cu siguranță, în filozofie, tehnologie, științe
naturale, medicină, psihologie și, mai presus de toate, în teologie.
La mijlocul acestui secol, cei trei cei mai influenţi teologi ai Bisericii Reformate au fost elveţieni: Karl
Barth, Emil Brunner și Oscar Cullmann[1]. În perioada Reformei doi dintre cei trei conducători ai
Reformei au lucrat și au predicat în Elveția. Într-adevăr, dacă ar fi posibil să ştergem de pe hartă și
din istorie măcar un singur oraș elvețian, civilizația noastră occidentală nu ar mai fi ceea ce este;
dacă am elimina Geneva ar trebui să eliminăm două dintre cele mai puternice influenţe asupra minţii
Occidentale: Jean Calvin – chiar dacă s-a născut francez – și Jean Jacques Rousseau. Fără unul,
etica puritană a muncii în capitalism – Protestantische Wirtschujtsethik a lui Max Weber – probabil
nu ar fi prins niciodată rădăcini, și fără al doilea, cursul luat de Revoluţia Franceză ar fi fost de
neconceput.
Pentru a înțelege dilema lumii occidentale, indecizia între alegerea căii Calviniste şi a celei
Rousselliene, este nevoie mai întîi de toate de o înțelegere aprofundată a adevaratei semnificaţii a
Reformei Protestante. Aceasta este mult prea des privită – ca, de exemplu, în filmul lui de
Rochemont despre Luther[2] – ca reprezentînd începutul liberalismului și al democrației cu diversele
lor consecinţe cum ar fi Națiunile Unite și Medicare; însă natura răsturnării aduse de Reformă a
fost, dimpotrivă, conservatoare. Reforma nu a început la 1517, dată la care Luther a afişat cele
nouăzeci și cinci teze, ci cu şase ani mai devreme, în iarna lui 1510-1511, iarnă pe care Luther a
petrecut-o la Roma. Acolo, în Cetatea Eternă călugărul augustinian german a avut primul
contact cu modernitatea. Înainte de aceasta el întîlnise Umanismul doar în forma sa literară; însă la

2. Roma, s-a întîlnit față în faţă cu această sinteză a Creștinismului și Antichităţii, în care conceptul
medieval al lumii ca un cerc al cărui centru este ocupat de Dumnezeu a fost înlocuit de o elipsă cu
două puncte focale – Dumnezeu și omul. Luther nu putea suferi ceea ce Karl Barth a numit das
katholische Und, “Catolicul Şi”. Nu putea accepta nici doctrina catolic-umanistă conform căreia tot
ce este adevărat, tot ce este frumos, indiferent de originea sa, trebuie să fie îmbrățișat și integrat
în tezaurul Creştinismului. Pentru Luther, spiritul și climatul intelectual al Renașterii reprezentau o
trădare față de Hristos. Noua eră, a cărei ipostază desăvîrşită era Italia, însemna o renaștere a
păgînismului, reprezenta un triumf al raționalismului, esteticismului și secularismului, detestate și
respinse categoric de Luther.
Aşadar, este o greșeală să ne gîndim la Luther ca “primul om modern” – o etichetă mai potrivită
pentru Nicholas de Cusa – sau că acesta ar fi putut fi considerat în cel mai neînsemnat dintre
sensuri “modern”; el era mai degrabă un om gotic, care venea de la o foarte nouă universitate
germană ridicată într-o regiune cu adevărat “colonială”, dat fiind că de pe zidurile din Wittenberg
vizitatorii încă îşi puteau roti privirile peste acoperișurile de paie ale bordeielor slavilor indigeni. Cînd
Luther a aflat, spre oroarea sa, că Ulrich Zwingli, unul dintre puținii Umaniști dintre reformatori,
credea în posibilitatea mîntuirii păgînilor și aștepta cu nerăbdare conversațiile viitoare din Ceruri cu
Platon, Aristotel și cu alți înțelepți greci, i-a negat cu furie dreptul lui Zwingli de a se numi creștin. Alţi
Umaniști de frunte din epocă – Reuchlin, Erasmus, Adelsmann, Pirckheimer – toţi inițial favorabili
reformei, au devenit anti-luterani înverşunaţi de îndată ce au înţeles adevărata poziţie a
călugărului augustin. Astfel, este cît se poate de clar că Reforma a început ca o reacție împotriva
Umanismului și a spiritului Renaşterii[3]. În Germania, mișcarea era în mod vădit anti-liberală şi anti-
intelectuală[4]. Sprijinea absolutismul monarhic împotriva concepției medievale tîrzii despre
monarhia limitată prin lege, a principiului rex sub lege; dar, în același timp, Luteranismul a
reprezentat rodul organic al spiritului medieval[5]. În timp ce Catolicismul trecea de la Renaştere
către Baroc, și apoi de la Baroc spre Rococo [6], lumea Reformei îşi continua aderenţa la stilul gotic,
la vechea ordine și la dreptul comun. Pentru multă vreme Biserica Reformată a rămas forța cea mai
conservatoare din Europa.
II
Este imposibil, desigur, să ne gîndim la Calvin fără
Luther, dar cei doi sînt diferiţi în multe privinţe,
deși diferențele dintre ei au fost uneori apreciate
greşit. Noțiunea vădit eronată despre Luther ca
inaugurator al viziunii liberal-democrate a fost
transferată şi asupra lui Calvin. El a fost
prezentat ca un părinte al libertăților politice și al
dreptului de rezistență în faţa regimurilor tiranice.
În realitate, poziţiile politice ale lui Calvin au fost

3. aristocratice sau oligarhice. El considera
arbitrariul guvernării ca fiind o pedeapsă divină,
une ire de Dieu[7], care trebuie să fie îndurată cu
smerenie și răbdare. În această privinţă era de
acord în totalitate cu Luther. A trecut mai mult de
un veac de la moartea sa, după ce Ludovic al
XIV-lea a revocat Edictul de la Nantes în 1685,
pînă cînd Pierre Jurieu a dezvoltat o teorie
calvinistă a dreptului la rezistență, în mare parte
inspirată din învăţaţi iezuiţi anteriori. În ceea ce
privește predestinarea, trebuie să ne amintim că
Luther, de asemenea, a fost un adept al
predestinării, așa cum se poate vedea din eseul
său De servo arbitrio, cu toate că Melanchton, un alt Umanist și un ecumenist timpuriu, a avut grijă
ca poziția lui Luther în această chestiune să nu fie cuprinsă în Mărturisirea de la Augsburg. Vederile
lui Calvin despre predestinare nu anulau cu totul tradiția creștină în privinţa voinței libere și, deși a
constituit un factor puternic în modelarea minţii “protestante”[8], predestinarea nu a devenit
niciodată acea forță fatalistă, Kismet, din religia islamică. Omul occidental poate accepta ideea că
face parte dintre acei puţini aleşi, dar natura sa dinamică nu îi permite să se vadă pe sine ca fiind o
simplă marionetă manipulată de Dumnezeu. În mod semnificativ, Karl Barth, fondator al ortodoxiei
neo-calviniste, a respins teoria lui Calvin a predestinării[9].
Atît Luther, cît și Calvin au fost luptători adevărați ai lui Hristos. Ambele doctrine au fost strict
teocentrice – chiar mai mult, într-un anume sens, decît cele ale Bisericii Catolice. Vederile
amîndurora au fost în esență monahale[10] și, în cazul lui Calvin cel puțin, de-a dreptul ascetice[11].
Amîndoi erau severi, convinşi că fără o disciplină strictă omul este destinat să cadă, deoarece este
prin natura sa un păcătos nenorocit care nu poate rezista ispitei. Au condamnat din tradiția și
temperamentul catolic elementele antropomorfe, senzuale, artistice, personaliste, intelectuale și
raționale. Contra-Reforma Catolică, în schimb, a fost în mod frecvent înclinată să ia poziții direct
opuse celor susținute de Reformatori.
III
In secolul al XVIII-lea întîlnim în lumea occidentală curentele gemene ale Raționalismului și
Iluminismului, ambele derivate din cultura și civilizația catolică. Raționalismul, aşa cum sublinia J.
Bochenski, este nepotul scolasticii[12], iar Iluminismul este un produs tîrziu al spiritului renascentist.
Ambele scot în evidenţă puterea și strălucirea omului. Ambele – pentru a împrumuta expresia lui
Romano Guardini – sînt expresii ale menschliche Selbstbehauptung, ale auto-afirmării omului.
Consecința catastrofală a acestor două curente a fost Revoluția Franceză. Geniul acelei revoluții,

4. după cum bine a observat Hegel[13], a triumfat în cele din urmă în lumea reformată, mai degrabă
decît în cea catolică. Cauza acestei dezvoltări paradoxale a fost faptul că, datorită caracterului
dobîndit în Renaștere[14], lumea catolică a fost “vaccinată”, ca să spunem așa, împotriva infecției
noii ideologii. Influența exercitată de Raționalism și Iluminism a avut un efect redus sau nul pe
termen lung în lumea catolică, dar cu bisericile reformate a fost o cu totul altă poveste[15]. Acolo
influența a fost profundă și a adus dezbinare; ulterior, aceste biserici s-au dezvoltat în una sau alta
dintre cele două direcții distincte – fie de-a lungul unei linii determinate de mărturisirea de credință a
părinţilor fondatori, fie, printr-o întoarcere radicală de la acea linie, pe calea liberalismului secular
către relativism. De atunci încoace, aproape fiecare biserică “protestantă” a avut două ramuri: una
ortodox creştină – deși nu neapărat fundamentalistă – și o aripă secularizată și relativistă[16].
Mulțumită acestei intruziuni a spiritului secular – și într-o măsură Renascentist-Catolic – în lumea
post-Reformei, ajungem să întîlnim în secolul XIX, deși lipsea pînă atunci, o credință în creștere că
natiunile “protestante” sînt cumva mai luminate, progresiste, avansate, intelectuale și individualiste,
în timp ce națiunile catolice erau văzute ca fiind ignorante, înapoiate, neinventive, sterile,
medievale și așa mai departe. Aceste puncte de vedere sînt datorate unei confuzii profunde
asupra faptelor în ordine semantică. Ideea că naţiunile catolice trăiesc sub o autocrație
bisericească care le privează de plăcerile vieții este deținută numai de acei “protestanți” care nu mai
împărtășesc valorile spirituale și culturale ale reformatorilor, ci se aşează în ​umbra relativismului
liberal. În ochii unui adevărat creștin reformat etosul catolic este dominat de “Rom, Romanism și
Rebeliune” sau, ca să folosim termeni oarecum mai agreabili, un spirit dominat de un joie de vivre
de sorginte păgînă, de spiritul Renaşterii și cu înclinații anarhice. Dacă vă îndoiţi de aceste lucruri,
comparaţi punctele de vedere exprimate cu privire la credința catolică de un preot al Gereformeerde
Nederlandse Kerk în Groningen cu cele exprimate de către un preot al Marble Collegiate Church de
pe Fifth Avenue, New York. Veți observa că sînt diametral opuse.
Principalul responsabil pentru această schimbare de perspectivă a fost celălalt Jean al Genevei,
Jean-Jacques Rousseau, care, pentru o scurtă perioadă din tinerețea sa, a acceptat religia
catolică. Vederile sale asupra naturii umane erau diametral opuse celor ale lui Calvin. În timp ce
Calvin, fiul adoptiv al Genevei[17], susţinea că omul este o creatură atît de josnică încît păcatele
sale pot fi spălate numai de către Sîngele Mielului, Rousseau, nativul genevez care şi-a trăit cea
mai mare parte a vieții sale în străinătate, credea că omul este prin natura sa în întregime bun.
Dacă omul prezintă semne de răutate, doar circumstanțele externe sînt de vină: “Omul este născut
liber, dar el este peste tot în lanțuri”. Totul, prin urmare, depinde de un regim drept. Rousseau este
coordonatorul filosofic al unui raționalism nu-foarte-rațional și al unui Iluminism care, după cum
putem înţelege acum, vestea venirea unei epoci a întunericului. Mesajul său contradictoriu constă
dintr-un apel la bunătatea înnăscută a omului, în special în starea sa naturală de nobil sălbatic, un
concept de libertate care are un caracter pur colectiv, precum și un extrem de neclar definit regim
politic în întregime restrictiv. Nu e deloc de mirare că la Geneva cărțile sale au fost arse sau că în

5. timpul Revoluției Franceze rămășițele sale au fost transferate la Pantheon. Rousseau este cel care
a anticipat mesajul Marelui Inchizitor către Hristos, în Frații Karamazov:
Va veni vremea cînd omenirea, prin gura filosofilor și a oamenilor de știință, va proclama faptul că
nu există crimă, poate nici păcat, ci doar oameni flămînzi. Pe drapelul pe care îl vor ridica împotriva
Ta va fi scris: “Hrănește-i mai întîi și abia apoi cere-le virtute!” Și cu aceasta Îţi vor distruge
catedralele.
Nenumăratele contradicții din gîndirea lui Rousseau reflectă doar contradicțiile personalităţii sale[18]
și a ideilor pe care le-a zămislit și care produc efecte importante şi astăzi. Noțiuni vagi de libertate și
de sclavie colectivă, inerente în conceptul său de volonté générale, alternează cu idei exagerate
despre eficacitatea “educației”. Nu trebuie să uităm că, cu toate ideile sale totalitare, Rousseau nu
este, probabil, atît de mult un copil al Iluminismului, cît o figură centrală a curentului romantic, prin
venerația sa ambivalentă pentru rafinament si simplitate, adulaţia pentru philosophes, păstoriţe și
țărani, prin setea sa de absoluturi combinată cu un anarhism latent, prin sentimentalismul său
cuplat cu o înclinatie spre maximă brutalitate[19]. De fapt, dacă avem în vedere antagonismul între
clasicism și romantism, așa cum strălucit a fost formulat de Irving Babbitt [20], putem spune că, dacă
Calvin a fost un clasicist – ceea ce, spre deosebire de Luther, a fost cu siguranță – atunci
Rousseau reprezintă romantismul par excellence.
IV
Dilema omului occidental, sfîșiat între Calvin și Rousseau, este mai puțin perceptibilă în Europa
decît în Statele Unite. În Lumea Veche ne sînt oferite atît de multe alternative mai slabe – Adam
Smith versus Karl Marx, Burke și de Maistre versus de Sade și Robespierre, Prima Romă versus cea
de a Doua sau a Treia -, şi singura alegere reală în cauză, mormîntul ocupat al lui Lenin versus
mormîntul gol al lui Hristos, este ţinută ascunsă. În schimb, în Lumea Nouă, unde tablele istoriei nu
sînt rescrise continuu pînă devin aproape ilizibile, tranziția de la Calvin la Rousseau iese puternic în
evidenţă. Dacă îi numim pe oamenii de stat americani ai sfîrşitului secolului al XVIII-lea, Părinți
Fondatori ai Statelor Unite, atunci Pelerinii și Puritanii au fost bunicii lor, iar Calvin străbunicul. Cînd
spun asta, nu îi exclud pe virginieni, deoarece anglicanismul are în esență un fundament calvinist
încă recognoscibil în cele Treizeci și nouă de articole, iar Părinții Pelerini, la fel ca puritanii în
general, au reprezentat un fel de anglicanism re-reformat. Deși Deismul la modă în secolul al XVIII-
lea s-ar putea să fi pătruns în unele cercuri intelectuale, spiritul predominant al americanilor înainte
și după Războiul de Independență a fost, în esență, Calvinist, atît în aspectele sale luminoase, cît
si în cele mai urîte. Erau un popor harnic, econom, simplu la vorbă şi intens naționalist [21], conștienţi
și mîndri de standardul lor moral care sunt includea “etica protestantă a muncii”[22]. Ca o națiune cu
astfel de virtuţi, au stîrnit admirația lumii[23] și în sinea lor erau convinși că națiunea lor avea o
misiune mesianică de a salva lumea printr-o novus ordo seclorum.

6. La sfîrșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea religia a jucat un rol mult mai
important în America decît în ​Europa, probabil nu atît printre liderii intelectuali și sociali[24], cît
printre oamenii simpli în general. “Pluralismul” nu era pe atunci cuvîntul înălțător care a devenit
astăzi, dar exista mult mai mult în realitate, iar diviziunile sectare au servit mai degrabă consolidării
decît slăbirii zelului religios. Este demn de amintit faptul că războaiele coloniale împotriva
francezilor au avut ceva din caracterul unor cruciade împotriva idolatriei Papale, iar entuziasmul
popular pentru Războiul de Independență datorează mult credinței – așa absurde cum a fost – că
George III a devenit în secret catolic și că prin Quebec Act din 1774 prin care garanta toleranța
religioasă francezilor canadieni, era amenințată în mod direct libertatea coloniştilor[25].
Catolicii americani au fost pentru o lungă perioadă de timp, așa cum se vede şi din comportamentul
lor puritan, o mică minoritate influențată puternic de cultura protestantă în mijlocul căreia trăiau, în
sobrietatea lor religioasă, în clericalism[26], legalism și în acceptarea totală a teologiei tomiste[27]. Ei
erau, în același timp, cultural calvini și intelectual medievali[28] și aceasta a fost sursa multor
neînțelegeri între ei și coreligionarii lor din Europa continentală. Pentru mulți catolici americani și
irlandezi-americani, imigranții italieni păreau mai degrabă păgîni decît creștini. Într-adevăr, aşa cum
sublinia Everett Dean Martin, spiritul american a fost – și într-o mai mică măsură încă mai este –
mai mult medieval decît modern. D.H. Lawrence a ajuns cam la aceeași concluzie[29]. Martin credea
că americanul nu este un om modern, pentru că a pierdut influențele eliberatoare ale Renașterii;
Lawrence susținea că influențele Renașterii reprezentau tocmai lucrurile de care au fugit Părinții
Pelerini. Înainte de Primul Război Mondial, cele mai multe colegii și universități, unele bănci și o bună
parte dintre palatele milionarilor au fost construite în stil gotic, iar unii zgîrie-nori au avut turnuri
gotice. Chiar și așa-numitele litere gotice au fost considerate a avea un caracter sacru și au fost
favorizate pentru inscripții religioase și pentru publicitate de obiecte liturgice. Dar contrastul dintre
Americanul Gotic și Europeanul Renascentist poate fi cel mai bine înțeles comparînd fețele și
trupurile din faimoasele portrete ale lui Grant Wood cu “zeiţa botezată” din Nașterea lui Venus a lui
Botticelli.
În timp ce popoarele europene din spaţiul catolic au căutat, în general, să guste din dulceața vieții,
Statele Unite ale Americii, datorită psihologiei și virtuților calviniste, au devenit o putere mondială.
Războiul hispano-american și urmările acestuia au marcat un punct de cotitură radicală. Sub
stindardul lui John Calvin saga americană a început să se manifeste. Uitate erau zilele în care
ajutorul a două monarhii catolice, Ludovic al XVI-lea al Franței și Charles III al Spaniei, a fost salutat
cu entuziasm de către Republica în curs de formare. Cînd, în 1917, Statele Unite au venit în
ajutorul aliaților anglo-francezi împotriva Puterilor Centrale catolic-luterane, scriitori francezi
calvinişti şi-au exprimat satisfacția și încîntarea[30]. George D. Herron, mîna stîngă a lui Woodrow
Wilson în politica externă și, probabil, ideologul său șef, l-a convins să propună Geneva ca sediu al
Ligii Națiunilor, pentru că era sursa și originea atît a teologiei puritane, cît și a dinamismului
revoluționar francez [31]. A fost un indiciu semnificativ că Statele Unite, deși încă erau calviniste în

7. spirit, se aflau deja pe drumul abrupt și alunecos prevăzut de Rousseau în Discourses și în
Contractul social. Prăbuşirea într-un Avernus moral și politic începuse.
V
Desigur, tendința americană de a se îndepărta de Calvin şi de a se apropia de Rousseau nu a
apărut abia acum. Unele aspecte ale gîndirii lui Jefferson sînt în mod clar rousselliene și putem găsi
dovezi chiar mai puternice la Thomas Paine, un campion al Revoluției Franceze. Cultul deist este
într-o vehementă opoziţie faţă de ideile calviniste despre Dumnezeu. Francmasoneria, un factor
important în Revoluția Americană, este incontestabil deistă în temperament, iar concepția sa
asupra naturii umane este mai degrabă “catolică” decît “protestantă”, adică mult mai aproape de
concepţia renascentistă decît de cea medievală asupra condiției omeneşti. Cu toate acestea,
îndepartarea americanilor de Calvin nu a fost niciodată una completă, nici chiar în ziua de astăzi.
Influența sa continuă să-şi facă simţită prezenţa ca un curs subteran de apă în subconștientul
american. Prezența lui Maistre Jehan al teocrației geneveze poate fi simțită în toată literatura
americană mare și, într-o măsură mai mică, în toate celelalte forme de exprimare artistică. Cu tot
optimismul lor superficial, americanii nu pot scăpa în întregime de ideea că omul este o creatură
mizerabilă, complet nenorocită de păcatul originar și că doar harul lui Dumnezeu îl poate salva.
Dincolo de toată activitatea frenetică, de căutarea neobosită a plăcerii, o anumită melancolie
străbate întreaga viață americană și își găsește expresia în muzica populară, care este profund
calvinistă, exprimînd în felul său propriu ceea ce Jacques Chardonne, un catolic, a numit les
terribles verites chrétiennes[32]. Fără îndoială, Calvinismul le oferă un impuls enorm celor care se
cred a fi mîntuiți, a fi printre aleșii predestinaţi – o credință deţinută în mod colectiv de către
poporul american. Dar doctrina calvinistă a alegerii și respingerii poate şi zdrobi sufletele mai slabe,
ale celor tulburaţi de complexe de inferioritate; de aici şi caracterul amar și muşcător al sărăciei în
toate țările în care prevalează credința şi etica Reformată, unde săracii și cerșetori sînt nişte
proscriși.
Cu toate acestea, o reacție istorică întîrziată a determinat un segment important al gîndirii
americane să adopte o direcție opusă calvinismului. Temperamentul predominant a devenit unul de
optimism frenetic care s-a făcut simțit chiar și în folclorul național. Acesta era în perfectă armonie
cu tendința politică spre democrație egalitară, pe care Părinții Fondatori au simţit-o încă din 1787 şi
au respins-o categoric, fapt care este de prea multe ori în mod voit ignorat. Distincția populară
între democraţia jeffersoniană și cea jacksoniană[33] nu ar trebui să ascundă faptul că Washington,
Hamilton, Adams, Gouverneur Morris și Fisher Ames au fost la fel de ostili faţă de democrație – și
de Revoluția Franceză -, la fel cum aveau să fie mai tîrziu extremiștii Sfintei Alianțe, deși pentru
motive oarecum diferite. Însă de-a lungul celei mai mari părţi a secolului al XIX-lea şi pe tot parcursul
secolului XX putem observa o democratizare treptată a Constituției americane şi, concomitent, o
democratizare psihologică a societății americane, în care nașterea[34], bogăția și educaţia
deţinuseră odată[35] un rol important. Conceptul roussellian că omul, prin natura sa, este inteligent

8. și bun, că este bine informat și responsabil pe plan politic, a început, pas cu pas, să pătrundă în
spiritul american. Americanii au început să se considere stăpîni ai unei Insule a Binecuvîntării în care
aceste “adevăruri evidente” erau recunoscute și înțelese. Imaginea Europei ca un continent ale
cărui maluri musteau de “refuz mizerabil”, înrobiți și oprimați de monarhi, aristocrați și preoți a
devenit un plus care s-a adăugat folclorului american, deși nu a fost niciodată acceptată de spirite
puternice ca Herman Melville, Babbitt Irving sau H.L. Menken[36].
Pe la mijlocul secolului XX îndumnezeirea omului comun, vestită prin profetul său, Henry Wallace,
era încheiată. Vechea disciplină morală era înlocuită cu noua evanghelie a permisivității. Soli Dei
Gloria a lui Calvin a fost înlocuită de adorarea aglomerărilor umane, a unor întregi rase, popoare
sau clase – sau, prin contrast, de cultul individului alienat, a anti-eroului. Dacă este ceva în neregulă
cu oricare dintre acestea, în mod colectiv sau individual, vina nu se află în ei, ci în circumstanțele
externe – în opresiunea economică, în educația defectuoasă, se datorează traumelor provocate
de statutul de minoritate, excluderii din diverse cluburi sau frății, unor “descărcări” sexuale
inadecvate, tabu-urilor sociale impuse, taților autoritari, cartierului sărac, lipsei facilităţilor potrivite
din toalete sau a oportunităților de agrement, discriminării etnice și așa mai departe, ad infinitum.
Cu tot predestinarianismul său, calvinismul a încurajat un mod de viaţă ascetic. Deși Dumnezeu
poate a decis încă de la începuturile timpului cine sînt cei care vor fi şi cei care nu vor fi mîntuiți,
omenirea nu fusese niciodată absolvită de obligația cel puțin de a lupta pentru fericirea veșnică prin
rugăciune, muncă grea şi disciplinarea poftelor, prin severitate pentru sine și caritate pentru alții,
prin ascultare, disciplină, citirea și urmarea Sfintei Scripturi, prin primirea celor două sacramente și
printr-o viaţă personală dusă în sfințenie. În ochii lui Calvin, omul, deși o fiinţă definitiv marcată de
naşterea în păcat, era totuși o creatură responsabilă. În ochii lui Rousseau, omul este în același
timp bun și iresponsabil – o creatură a circumstanțelor. Deși natura poate permite unele inegalități
fizice și intelectuale, orice om este în esență la fel de bun ca oricare altul, o noțiune acum profund
imprimată în folclorul american. O ciudată teologie creștină a introdus acest concept prin afirmaţia
că “toţi sîntem egali în fața lui Dumnezeu”. Dar Scripturile nu vorbesc nicăieri despre egalitate; nu
toţi primim aceeaşi cantitate de har. Hristos nu i-a iubit pe toți ucenicii Săi în mod egal, iar dacă Iuda
ar fi fost admis ca egal al Sf. Ioan, creștinismul ar fi trebuit să-şi închidă demult magazinul. Nu
există egalitate nici în Ceruri, nici măcar în Purgatoriu, dar s-ar putea foarte bine să fie egalitate în
Iad, acolo unde îi şi este locul[37].
Este trist să observăm că transformarea progresivă a gîndirii creștine de la conceptul Calvinist la
cel Roussellian despre natura umană a fost susținut de diverse denominaţiuni, în special de
ramurile lor liberale, și că a fost însoțită de o introducere pe furiş a secularismului în teologiile lor. În
loc să-şi conducă turmele, clerul a început să le urmeze tendințele seculare, nepăsători față de
avertismentul lui Chesterton că Biserica este singurul lucru care ne salvează din sclavia degradantă
de a deveni copii ai timpurilor noastre. În acest sens, nici Biserica Catolică, din America și din alte
părți, nu s-a ridicat la înălţimea misiunii sale. În zelul său contra-reformator, s-a îndepărtat cu toată

9. viteza de calvinism, doar pentru ca apologeții săi să sfîrşească mult prea des în brațele lui Jean
Jacques.
Pălăvrăgeala continuă şi lăcrămoasă despre “demnitatea omului” este deprimantă. Bineînțeles că
aceasta există, dar poate fi şi ușor pierdută. Demnitatea este ceva care trebuie să fie recîștigat în
fiecare zi; ea nu trebuie să fie considerată indiscutabilă[38] şi nici nu trebuie atribuită în mod
automat oricărui mic gargaragiu, sau fiecărui om de nimic, fie el mare sau mic.
În unele cercuri teologice catolice, în ultima vreme a avut loc o reevaluare respectuoasă a
personalității și învățăturilor lui Martin Luther. O reevaluare similară a lui John Calvin ar fi o problemă
mai dificilă, atît doctrinar, cît și psihologic, pentru că pe cînd Luther era coleric, dar inimos, Calvin
era aspru, rece și calculat. Totuşi, Calvin este acela, mai degrabă decît Luther, care a avut o
influenţă de durată și a schimbat lumea; și apoi, între Calvin – la urma urmei, un teolog creștin de
geniu – și Rousseau, philosophe păgîn, nu ar trebui să existe nicio îndoială cu privire la care dintre
ei merită aprecierea catolicilor.
VI
Sferele sociale și politice reprezintă locul în care deplasarea loialităților de la reformatorul religios
către romanticul filosof au produs cel mai mare rău. În derularea afacerilor interne sau externe,
răutatea reală sau potențială a naturii umane este în mod intenționat trecută cu vederea. Deoarece
nimeni nu este considerat cu adevărat vinovat pentru nimic, condițiile sociale trebuie să fie în mod
constant criticate și corectate; astfel, tot un experiment nobil va urma după eșecul altuia, un bun
exemplu în acest sens fiind experimentele socialiste din Rusia Sovietică. Că ființele umane ar putea
fi leneșe, înșelătoare, avare, invidioase, dușmănoase sau pur și simplu proaste, este un lucru care,
aparent, nu primeşte niciodată permisiunea să pătrundă într-o minte neo-rousselliană. Păcatul
originar și manifestările sale se află, desigur, în centrul teologiei calviniste. Doctrina dominantă în
lumea catolică pe acest subiect este mai puțin severă: “Omul este lipsit de darurile sale
extraordinare și este afectat în firea lui.” Am rămas cu o voință slăbită, cu o înțelegere umbrită și cu
o înclinație puternică către rău. Însă cu ajutorul harului solicitat și obținut, putem rezista în faţa
tentaţiei, permițînd astfel posibilitatea mîntuirii prin liberă alegere, precum și prin alegere divină. Dar
tendința contemporană este către o respingere totală a acestei doctrine. În locul unei omeniri
corupte de la natură, ni se propune imaginea unui om bun de la natură, poate uneori slab, dar care
aspiră mereu la bunătate, adevăr și frumusețe. Dat fiind că atît de des faptele contrazic flagrant
această plăcută teorie, era necesar ca aceasta să fie democratizată. Majoritățile sînt întotdeauna
bune, au întotdeauna dreptate, doar că există unele minorități potrivnice – aristocrați, capitaliști,
evrei, preoți, generali, bancheri, producători, anumiţi politicieni sau anumiţi intelectuali, după caz.
Majoritatea, reprezentînd media, constă, după cum ar dori un idiom popular, din cei buni, iar
minoritatea, reprezentînd cîteva excepții, sînt cei răi[39]. Doctrina despre volonté générale nu
permite existenţa unor minorități și toate mișcările ideologice care decurg din Revoluția Franceză –
democrația iacobină, socialismul, comunismul, fascismul, naţional-socialismul – sînt în mod

10. programatic intolerante față de acestea. Noțiunea de majoritate infailibilă care guvernează printr-un
fel de drept divin a devenit parte din folclorul american politic și social; drept urmare, suspiciunea de
conspirații asupra celor puțini. Procesele de la Nuremberg, de exemplu, s-au bazat pe acuza de
conspirație a naziștilor, deși toată lumea știe, sau ar trebui să știe, că naziștii au fost cel mai mare
partid din Germania, votat de oamenii buni în alegeri libere și venit la putere printr-un proces
democratic. În mod similar, comuniștii italieni de astăzi speră să cîștige puterea printr-un proces
democratic, fără nici o conspirație, fără nici o revoluție.
Atitudinea majorităţii americanilor și a unei bune părţi a europenilor față de situaţia din America
Latină oferă un alt exemplu de perspectivă politică distorsionată. Pentru mintea liberală pare
evident că structura socială din America Latină trebuie să fie greșită, deoarece masele virtuoase de
acolo sînt împiedicate în efortul lor de a găsi slujbe care să le ofere un standard de viață mai bun și,
drept urmare, se îndreaptă către comunism, în acelaşi fel în care au făcut-o şi masele largi de
italieni exploataţi. Adevărul este că practic toți liderii mișcărilor radicale de stînga din America Latină
sînt copii de oligarhi sau de burghezi, iar masele pînă în prezent au rămas neimpresionate de
aceştia. Dar masele de acolo nu au arătat un prea mare entuziasm nici pentru modul de viață
burghez sau pentru virtuțile burgheze – muncă grea și cumpătare. Contemporanii noștri au tendința
să se agațe de o idee non-istorică, conform căreia istoria este strict rațională, că acțiunea și
reacțiunea se urmează una pe alta într-un mod logic și matematic[40]. Superstiția care stă la baza
acestei convingeri este din nou de sorginte rousselliană, deși, de asemenea, în parte provine dintr-
o anumită naïveté a catolicilor de a pune un prea mare accent pe conceptul aristotelian şi scolastic
al omului ca animal rațional. Noțiunea de “comunism al stomacului” se potrivește cu ușurință în
acest tablou. Aşa şi cu interpretarea revoluției bolșevice ca o reacție la opresiunea ţaristă, ca o
revoltă a țăranilor fără pămînt împotriva proprietarilor feudali. Cu excepția lui Kalinin și Dybenko, nici
unul dintre liderii bolșevici din perioada 1917-1920 nu a fost proletar. Liderii erau nobili, cum erau
Lenin și soția lui, cum erau Chicherin, Dzerzhinski, Lunacharski și Kollontay Alexandra, sau evrei
burghezi, cum era Troțki, sau ex-seminariști, cum erau Stalin și Mikoian. Mai mult, nu bolșevicii au
fost cei care au rasturnat monarhia rusă; aceasta a fost în mare măsură activitatea unor alte
elemente liberal-democrate. În plus, în 1917, doar 23% din terenurile arabile din Rusia – în
comparație cu 55% în Marea Britanie – aparțineau marilor proprietari.
VII
Credința că omul este bun și devine rău doar din cauza problemelor cu care se confruntă este un
nonsens total. Proverbul portughez, Castiga o bom, melhorará; castiga o mau, piorará –
“pedepseste un om bun și va deveni mai bun, pedepseşte un om rău și va deveni mai rău” – este
mult mai realist; suferința separă grîul de neghină. Omul trebuie să recunoască faptul că este
păcătos, că este slab și înclinat să facă rău. Nu este nevoie de nici o pregătire științifică sau
filosofică pentru a recunoaște acest adevăr trist: tot ce trebuie să facem este să privim în propriile
noastre vieți și în propriile noastre suflete ca să realizăm că avem cel puțin potențialul de face mari

11. rele. Acesta este un lucru pe care neo-roussellianul, fie el democrat, socialist, comunist sau
anarhist, alege să îl ignore. El preferă să creadă în capacitatea inepuizabilă a omului de a face bine.
Roussellianul liberal se așteaptă să realizeze acest lucru printr-o permisivitate fără margini,
roussellianul anti-liberal va obţine acelaşi lucru prin “sisteme” și utopii. Dar şi disoluţia totală, și
reglementarea totală, ambele înseamnă doar moarte.
Istoria politică, socială şi economică, chiar şi istoria religiilor, ne arată în mod clar că, deși există
sfințenie și altruism în lume, prevalența invidiei, răutăţii, urii, cruzimii și lăcomiei nu pot fi ignorate
fără consecinţe[41]. De asemenea, Istoria nu ne dă nici o asigurare că binele va învinge în cele din
urmă. Guverne bune și guverne rele au fost răsturnate prin revoluţii, conducători și oameni de stat
buni au fost uciși, ticăloși și monștri au avut victorii, cauze rele au triumfat. Prin compararea
conceptului lui Luther despre această lume ca fiind des Teufels Wirtshaus, Hanul Diavolului, şi a
conceptului lui Rousseau despre perfectibilitatea nelimitată a omului pe pămînt, devine evident de
care parte se află eroarea mai mică și unde este aroganţa mai mare.
Trăim astăzi într-o epocă de triumfalism Roussellian. Bolșevismul este doar una dintre dovezile
victoriei sale; o alta o găsim în mișcarea hippie a lumpenproletariat-ului intelectual. Rousseau este
bunicul lagărelor de concentrare, dar şi a acestor bordeluri armate pe care continuăm să le numim
universități. Avem pe de o parte Vechea Stîngă, un produs finisat al l’Education Sentimentale, cu
înclinaţia sa către inginerie socială și tendința sa de a identifica propriile planuri și politici cu volonté
générale; iar pe de altă parte avem Noua Stîngă, care a preluat sloganul Retournons à la nature!
exemplificat de gloata de nespălaţi, neîngrijiţi, destrăbălaţi, de nestăpîniţi şi ignobili sălbatici care
privesc spre lumea a treia a celor subdezvoltaţi pentru inspirație. Eroii lor sînt președintele Mao şi a
sa Cărticică Roşie, Che Guevara, Ho Chi Minh, Holden Roberto, criminalii din Harlem și preoții
pistolari. Noua Stîngă îşi va continua jocul pînă cînd îi va trece timpul, și aceasta se va întîmpla fie
atunci cînd disoluţia rousselliană ne va înghiţi pe toți, fie – așa cum ar trebui să sperăm, mai
degrabă – atunci cînd din cotloanele profunde ale subconștientului american amintirea celuilalt
genevez se va ridica din nou la viaţă. Aceea va fi o nouă zi pentru Maistre Jehan, o zi mare și mai
bună pentru noi ceilalţi.
Articol publicat în Modern Age, Winter 1971.
Traducere de Liviu Crăciun.