1. „Ultimul interviu“ al actorului Valentin Uritescu:
„M-am pricopsit cu neruşinarea de a spune tot“
Actorul Valentin Uritescu spune că nu va mai apărea
nici în presă, nici în filme, nici pe scena teatrelor -
excepŃie, „ElveŃia, ElveŃia“
Valentin Uritescu (70 de ani) vorbeşte despre cele mai frumoase clipe din viaŃa sa,
reconstituind atmosfera de poveste din satul natal, Vinerea, şi din vremea
adolescenŃei. După nenumărate apariŃii în ziare ori la televizor, actorul e categoric:
„Acesta e ultimul meu interviu!“.
L-am găsit pe Valentin Uritescu acasă, într-un apartament prea îngust pentru
personalitatea sa - să-l fi văzut numai cum forfotea dintr-un colŃ în altul, clocotind pe
fotoliu, chinuind albumul cu fotografii vechi, buchisind printre copertele volumelelor
din bibliotecă ori contenind brusc, ca s-o alinte sub ureche pe Margó, căŃeluşa sa. Nu
voia, parcă, să asculte nicio întrebare, mai chibzuită sau mai neîdemânatică, a unui
tânăr necioplit, căci pregătise el ceva: „A picat măgăoaia pe tine, să-mi iei tu ultimul
interviu, ultimul va fi, că nu mai dau. Aşa să scrii acolo!".
Aşa scriem, iată!, şi poate că ar trebui să fie o mândrie jurnalistică să tipărim aceste
ultime cuvinte pentru public, dar nu e, căci sunt oameni care, pur şi simplu, trebuie să
rămână acolo unde s-au născut cu adevărat, pe scenă. Valentin Uritescu ştie să fie
deopotrivă jovial, copleşitor, energic, pasional şi cumplit de spiritual. Nu s-a ramolit
Pagina 1 din 12

2. lăcrămos, căci amintirile şi fericirile sale nu ştiu să îmbătrânească. Face el cum face
şi, când vorbeşte despre strălucirea copilăriei, despre frumuseŃea satului arhaic, dar
atât de viu ori despre iubirile sale nemuritoare, rămâi „ca la panoramă să vezi cum se
înfruntă obrazul plâns al dragostei cu chipul plin de furie al trufiei" - nu degeaba chiar
el dă glas acestei replici în filmul „Cum vă place", de Olimpia Arghir, după
Shakespeare.
Maestrul pregăteşte două volume stufoase de memorii, unde-şi va scrie viaŃa exact aşa
cum a trăit-o, fără farduri, cu zâmbetul pe buze şi cu luciditatea celui căruia nu-i e
străină nicio „metafizică cosmică" - cum se lăuda, mai deunăzi, în satul prostituatei
Margo. Până când îşi va lega poveştile între coperte, vă oferim acest mic prolog.
Doamnelor şi domnilor, Valentin Uritescu!
Valentin Uritescu: Băiete, te-am primit pentru că, de fapt, te aşteptam de mult. Nu
vreau să-mi pui nicio întrebare, Ńi-am pregătit eu ceva. Să-Ńi explic: de câŃiva ani, cu
precădere mai ales de un an şi jumătate, am intrat în ultimul capitol al vieŃii mele.
După cum vezi, sunt liniştit, nu mă îngrijorează gândul ăsta, nici disperarea, n-o să-mi
pierd nici umorul şi nici n-o să mă vaiet. Am 70 de ani. ToŃi ai mei au atins 80, unii
trecând dincolo de ei, alŃii trecând şi de 90, rămânând cu mintea întreagă! Eu, prin
viaŃa pe care am dus-o şi prin beteşugurile dobândite, mi-am zis că m-aş putea socoti
mulŃumit să ating 70. I-am atins. Aşa că de-acum aştept să mă cheme, dar nu stau ca
atunci când aştepŃi trenul.
„Weekend Adevărul": Cum se poate ca o personalitate atât de dinamică să dea
semne de resemnare?
Nu e resemnare, băiete, încă mă achit de toate îndatoririle. Poticnindu-mă, dar le duc
până la capăt. Însă am dat - ori poate-i mai bine să zic că mi s-au luat - zeci de
interviuri! Nu prea le-am adunat. Am jucat în zeci de piese ori filme. Nu prea am
adunat nici cronicile pe care le-am avut. În schimb, minunata mea soŃie, grijulie, a
adunat, punându-le la păstrare pe toate. Şi ce s-a întâmplat? Multe din acele interviuri
s-au dovedit apă de ploaie, adică au fost proaste tare. Poate din cauza mea, cel mai
adesea, dar şi din cauza celor care mi le-au luat. În plus, în multe m-am repetat. Aşa
că, astăzi, îŃi spun cu toată sinceritatea, interviul pe care Ńi-l dau va fi ultimul dat de
mine cuiva. Şi aşa va fi! A picat măgăoaia pe tine, să-mi iei tu ultimul interviu. Mi-a
venit mie aşa. Acum, ce să fac, îŃi dau ce vrei! Eu de astăzi nu voi mai da niciodată
vreun interviu.
Pagina 2 din 12

3. Ce motiv poate să determine o astfel de decizie?
Nu mă simt prea bine în ultimul timp. Am obosit să tot lupt, iată, de peste treizeci de
ani şi ceva cu o boală grea, care în ultima vreme s-a accentuat. Dragul meu, anul
trecut, prin ianuarie, după ce m-am pricopsit cu două pneumonii, am scos din debara
cele două geamantane pline de însemnări şi întâmplări din viaŃa mea şi, după ce mi-
am cumpărat o maşină de scris, cu un deşt am tot bătut până s-a făcut de-o cărticică.
Şi, minune mare, de ziua mea, pe 4 iunie 2011, când am făcut 70 de ani, editura
Humanitas a tipărit-o. Vreau ca în 2012, de-o vrea şi Dumnezeu, să dau la iveală
primul volum al întâmplărilor trăite de mine. S-ar putea să iasă tot de ziua mea. Deja
hârtiile sunt aranjate - am primul manuscris. Va fi un volum de 400 şi ceva de pagini.
Tot ce am trăit eu, pus aici! ŞtiŃi cum se zice: „Dacă, în timpul vieŃii, ai sădit un pom,
ai construit o casă, Ńi s-a născut un copil, ai scris o carte, n-ai trăit degeaba".
Pe scenă nu puteŃi să stingeŃi lumina, domnule Uritescu...
Mă, eu acum repet într-o piesă excepŃională, pusă în scenă de un tânăr regizor
remarcabil la ora actuală, care în curând va fi mare. Îl cunoşti, este cel mai talentat din
generaŃia lui. Rolul meu este extraordinar, muncesc la el cu o bucurie dezlănŃuită, la
fel ca Raspluiev din „Nunta lui Crecinski", pusă în scenă de acelaşi Felix Alexa. Piesa
de acum se numeşte „ElveŃia, ElveŃia" şi va avea premiera, cu ajutorul lui Dumnezeu,
înainte de sfintele Paşti. Are actori de primă mână: Răzvan Vasilescu, Paul ChiribuŃă,
Maria Junghietu, Andrei HuŃureac, Raluca Aprodu, Andreea Vasile. Eh, cu acest rol,
personaj, care la sfârşit moare în scenă - nu vă fie frică, am murit în rolurile mele atât
în scenă, dar mai ales în filme de zeci de ori! - îmi voi încheia şi cariera de actor. Alt
rol eu n-am să mai fac!
Nu vă va lipsi publicul?
Tot ce n-am putut cuprinde până acum, întâmplări şi poveşti din viaŃa mea, le veŃi găsi
spuse, cu sinceritate totală, în cele două volume de memorii pe care le pregătesc. Şi
destule n-au să fie prea roz, ba altele dure şi grele, pe care puŃini oameni le pot aşterne
pe hârtie. Cum altfel voi putea ajuta şi pe alŃii să lupte aşa cum am făcut eu pentru a le
învinge? Toate suferinŃele şi bucuriile vieŃii mele vor fi acolo, în aceste volume ce
sper să apară chiar dacă moşii şi strămoşii mei - Ńărani mari! - se vor întoarce acolo, în
groapă. M-am pricopsit cu neruşinarea asta de a spune tot. Da, sunt un histrion
nenorocit, în urma căruia poŃi scuipa sau te poŃi mira cum de-l mai poate îndura bunul
Dumnezeu.
Pagina 3 din 12

4. Acum, boala mea s-a agravat. Aşa e sindromul extrapiramidal. Nu e Parkinsonul ăla
care te zvântă, pentru că niciodată capul şi mâinile nu mi s-au mişcat necontrolat.
Picioarele, în schimb, îngrozitor mă afectează. Fac ce fac şi pic în genunchi. Mă, toată
viaŃa mea a fost un hazard. Am dat cu banul ca să decid dacă dau sau nu la teatru, am
tras la bileŃele dacă să mă angajez sau nu la teatrul din Brăila, am aruncat cu cuŃitul în
uşă să văd dacă se înfige, deci dacă mă căsătoresc cu soŃia mea. Dar asta e o laşitate.
Hotărârile mari, esenŃiale, trebuie să le iei tu, de la tatăl meu am învăŃat. Acum pot să
iau o astfel de hotărâre şi nu pot fi înduplecat să dau înapoi: mă retrag.
Cum era relaŃia cu tatăl dumneavoastră?
Atâtea lucruri am învăŃat de la el, până în ultimul moment! Pe la 84 de ani, s-a operat
de hernie dublă. „Bă, mai are rost să te operezi la anii ăştia?", i-am zis eu. „Du-te de
aci, mă, copile, să mor sluŃit? Eu trebuie să-mi rezolv problemele. Ce, pentru că am 84
de ani să stau s-aştept cucoana îmbrăcată în negru? Nici nu mă gândesc!", mi-a
răspuns. Avea scaune împrăştiate peste tot în curte, şură, grădină, brutărie. Numai ce-l
vedeai că se aşeza, el şi câinele său, mereu. Îmi zicea: „Mă, tu l-ai cunoscut pe
Bumbulici? Eu cu ăsta...". A închis ochii la 88 de ani, dând de mâncare la câine şi
stând de vorbă cu el. Acolo, în scaun, l-a găsit soră-sa Maria. Nu se răcise încă.
"Am o debara în care Ńin grăunŃe pentru porumbei. Îmi mănâncă din mână! Într-o zi,
am prins o porumbiŃă albă, i-am adus-o soŃiei mele.''
Pagina 4 din 12

5. „A apărut un Panzer pe uliŃă"
AŃi moştenit şi dumneavoastră acest ataşament faŃă de lumea satului. Cum a fost
despărŃirea, când v-aŃi mutat la oraş?
Eu numai în Vinerea am avut sentimentul siguranŃei. Libertatea, holdele, plugul,
cerul, Puiu (n.r. - calul său din copilărie) şi vântul. Acolo simŃeam dimensiunea, vraja.
Când am plecat la liceu, cu trenul, aveam impresia că merii plantaŃi de-a lungul liniei
ferate fug înapoi şi mă întrebam de ce eu trebuie să merg înainte, când mă trage satul
meu.
Cum erau jocurile copilăriei?
Lângă satul meu, la Cugir, era fabrică de armament. La un moment dat, a explodat
depozitul. Până la Deva şi până mai departe, la Alba Iulia s-au auzit bubuiturile. Au
sărit toate Ńiglele de pe case! S-au împrăştiat o sumedenie de schije, frânturi. Erau
unele care aveau nişte macaroane galbene pe care noi le scoteam, le dădeam foc şi
pocneau, ca artificiile. Le luau şi feciorii la nunŃi. După ce a explodat depozitul, s-a
făcut acolo o groapă imensă! Noi ne jucam de-a Columb şi Magellan cu ce mai
rămăsese. Ne mai jucam şi ascunselea... La noi erau WC-urile în curte, cum sunt în
Ardeal. Erau curate, văruite, cu tron. Ne băgam cu capul să ne ascundem în WC.
Acolo erau pistoale şi cutii de cartuşe. Nu numai la mine. La toată lumea din comuna
aia!
Rămăseseră armele din război?
N-au rămas mult, că s-a dat ordin şi a început să vină NiŃă, unul din Primul Război
Mondial, şchiop. Bătea toba şi spunea: „Prrm, prrm! Se aduce la cunoştinŃă, toŃi aceia
care n-au predat dările să le predea! Bă, predaŃi-le că vă ia mama dracu'! De luni
începe şi predarea armamentului". Păi au venit oamenii de dimineaŃa până seara cu
căruŃele pline cu puşti, cu roabe pline cu grenade, cu focoase, cu bombe! Traian al lu'
Săpunaru avea în curte o bombă mare, spartă, din care beau animalele apă. Spunea
NiŃă: „Traiene, vezi ce faci cu bomba aia!". Până şi un tun au predat. Mă, la un
moment dat, s-a auzit pe strada satului un zgomot, o duduială, fugeau câinii cu
lanŃurile după ei de frică! A apărut un Panzer pe uliŃă...
Pagina 5 din 12

6. Ce s-a întâmplat?
Când s-au retras nemŃii pe şoseaua naŃională care leagă Ardealul de Curtici, când au
ajuns la drumul spre Cugir, au fost bombardaŃi de americani şi un tanc a fost lovit în
şenilă, care s-a rupt. A „deraiat" de pe şosea direct pe fâneŃul lui Bura Ion, de la noi
din sat. S-a tot învârtit acolo până s-a gătat motorina. Bura Ion, când a auzit el
minunăŃia asta, le-a spus celor patru fii ai săi să încarce un car cu fân şi să meargă
acolo. Au acoperit tancul cu fân şi a stat acolo aşa, camuflat, până a trebuit să predea
armele.
Cum a reuşit să-l repare?
Vâsilică, băiatul mai mare al lui Bura Ion, care era geniul satului şi făcuse prima
bicicletă cu motor, se pricepea, deci, la motoare. E, a reuşit să facă şenila la loc, cu
feciorii lui. Ăştia de la judeŃ când au văzut că vine un tanc au rămas tâmpiŃi! Eu eram
în uliŃă şi mă uitam. Vâsilică a venit cu tancul, a ridicat turela, a ieşit cătrănit şi i-a
întrebat pe oamenii de la judeŃ ce să facă. „Bagă-l aci, în Primărie, dar să-l fărtoieşti
(n.r. - să-l manevrezi), să nu păleşti zidul!" L-au întrebat ăia apoi: „Bă, dumneata eşti
un om nebun? Ce-ai vrut să faci cu tancul ăsta?" „Bă, tovarăşi, eu cu tancul n-am avut
nimic, dar motorul..!" Păi, cu motorul acelui tanc, 50 de ani a mers moara de la
Pagina 6 din 12

7. Pagina 7 din 12

8. Erau o mulŃime de personaje pitoreşti...
Şi asta nu e tot! La fabrica din Cugir era un tablou mare, de zece metri lungime şi
patru lăŃime. De câte ori mergeam cu bunicul meu în căruŃă, oprea calul şi zice „Mă,
Iosife, mă, Sâvule (n.r. - diminutiv al prenumelui dictatorului, Iosif), păi tu mă-nveŃi
pe mine cum să ar? Păi la noi nu e pământul ca la voi, în stepă!". Dar nu numai el
stătea de vorbă cu Stalin, toŃi nărozii satului. Era unul care avea vreo 40 de chei pe un
lanŃ şi se ducea în faŃa tabloului şi striga „Na, uite, eu am chei, tu n-ai". Păi voi nici nu
mai ştiŃi cine-a fost Stalin, mă!
Trebuia, totuşi, să vă îngrijiŃi şi de muncile zilnice din gospodărie...
Această povestire e emblematică. Eram în clasa a treia. Unchiul Remus avea două
scroafe mari şi una din ele a făcut 18 purcei! Numai că unul nu mai avea loc la ŃâŃă, n-
avea de unde să mănânce. Spuneau c-o să moară, că e păcat, că era cel mai sprinten.
E, atunci i-am zis unchiului Remus să-mi dea mie purceluşul şi m-am dus cu el la
„nana Nică", femeia care-i făcea lui curat. Avea femeia asta nişte ŃâŃe cât crătiŃele, mă,
că avea copil mic. Eugen Americanul, Ńăran de-al nostru din sat, îi adusese o pompă
de lapte şi biberon din Statele Unite. E, aşa am crescut eu purcelul ăsta. Cu lapte de la
„nana Nică" şi cu biberoane din America. Dormeam cu el în pat! A crescut până a
făcut 80 de kilograme.
Nu l-aŃi sacrificat de Ignat?
Ba da, după insistenŃele îndelungi ale tatei. Aşa se făcea, dar mi-a părut aşa de rău, că
20 de ani n-am mai putut să mănânc carne de porc. Eu am iubit foarte mult animalele.
Stăteam şi mă opream să văd cum zboară păienjenii prin aer, urmăream şoimii cum
vânează porumbei. Şi să nu spun de Reza, Germana şi Puiu - caii mei din copilărie -,
pe care îi călăream fără căpăstru sau şa. Pur şi simplu.
łiganii, dragostea, Stalin şi doctorul
Satul a fost cea dintâi şi, poate, cea mai utilă educaŃie. Ce n-a reuşit să vă înveŃe?
Am văzut cum calcă cocoşul găinile, am dus purcica la vier (la GhiŃă, vierul cel mai
bun din sat), am fost cu vaca la taur. Ehe, cum era Joiana mea priponită şi eu întrebam
„De ce-o leagă, moşule?" „Ca să stea cum trebuie." Bă, ştii cum râde taurul după ce
miroase sub coadă? Râde, mă, râde de ce-l aşteaptă. Eu întrebam: „Cum e la
oameni?". „La oameni e ca la turturele", îmi răspundeau. Nu-Ńi spunea niciodată
nimeni cum să o faci cu o femeie! Mă, era o puritate şi o prostie şi o frică de a spune
lucrurilor pe nume şi o lipsă de iod! Dar şi noi, atât de guşaŃi şi de nărozi!
Pagina 8 din 12

9. Cum aŃi aflat?
Trebuie să-Ńi spun atunci de Zenobia! Era şuie, cu ŃâŃele mari şi părul ca spicul
grâului, cu ochii de un verde intens, faŃa urzicată de-un zâmbet parşiv, în rochia în
care se veseleau mii de floricele. Era o vară încinsă, năucă şi eu abia împlinisem 15
ani. Puiu, armăsarul meu negru, rămăsese pasiunea mea. Pe valea bisericii, în sat la
mine, curgea un pârâu pe malurile căruia creştea o iarbă ca-n rai. Îl duceam pe Puiu
acolo. Chiar în gura văii, era sălaşul unor Ńigani corturari. N-am mai văzut Ńigani ca ei
decât în Danemarca, numai că acolo le zice vikingi. Bă, nu erau ăştia pe care-i ştim
noi, erau superbi! ÎnalŃi, cu pielea albă şi părul blond, cârlionŃat. BărbaŃii căutau tot
timpul proiectile şi bombe. Toată lumea era înnebunită după alamă, aluminiu şi cupru,
metale care se găseau în proiectile. Explodau alea, mureau pe capete şi tot nu se
opreau. Eu cu fratele meu am făcut bani grei adunând schijele pe care le vindeam la
fier vechi.
Cum aŃi întâlnit-o pe Zenobia?
În vara aceea arzândă, când am făcut noi cărămida pentru casa nouă, am văzut-o
prima oară, cu rochia suflecată, frământând pământul. Gambele fine, pulpele lucioase
mă dor şi-acuma-n furca pieptului. Treceam cu Puiu pe lângă cortul lor, în faŃa căruia
era mereu foc, şi nu mă opream decât la cascadă, în fundul văii. Acolo îi plăcea lui
Puiu să pască, în vreme ce eu stăteam într-un bârlog, între crăcile unui gutui, şi
citeam. Într-una din zile, Puiu a început să necheze într-un fel anume. Aproape
imediat s-a auzit un alt nechezat, mai subŃire, scurt, gâfâit. Ştiam ce se întâmplă. Cum
am ajuns la marginea lăstăriciului, primul lucru pe care l-am văzut a fost Zenobia
ieşind din bulboană (n.r. - adâncitură în apa unui râu), cu rochia lipită de trup. Întoarsă
cu spatele la mine, îşi storcea părul galben privind magnificul spectacol de pe pajişte.
Între Puiu şi MiŃi, iapa Ńiganilor, se consuma răscolitorul act al împerecherii. Vai,
murmurul iepei, loviturile gâturilor. Ai văzut vreodată cum face dragoste un armăsar?
Teribilă treabă! Îl lovea pe Puiu cu copitele în piept, îl muşca, necheza. După ce Puiul,
vibrând vlăguit, s-a culcat cu capul pe pulpa iepei, învolburat de tot ce văzusem m-am
apropiat tiptil şi am îmbrăŃişat-o strâns. Aşa a fost, băi, îmi aduc aminte şi acum şi mă
cutremur.
Care a fost reacŃia ei?
A Ńipat speriată şi eu - parcă-mi pierdusem minŃile - cu braŃele încleştate peste
mijlocul ei, o trăgeam spre tufişuri. A început să râdă. „Ce e, bă, ce vrei? S-a copt
Pagina 9 din 12

10. sămânŃa-n tine? Ia uite-te la el, ce ochi are. Ce mă propteşti aşa? Şezi blând, că vin
singură!" „Lasă-mă, te rog, că n-am mai făcut-o niciodată." „Bine, mergem acasă la
tine, dar nu o facem degeaba: îmi dai rochia cu floricele a maică-tii, o bucată de
săpun, una de slănină şi vreo două kile de făină." Ai mei erau plecaŃi la Cugir. În
dormitor mirosea a busuioc, era răcoare şi semiîntuneric. Saltelele paturilor erau
umflate cu paie noi. Lângă straiŃa Zenobiei, umplută cu făină, era o halcă mare de
slănină învelită în „Scânteia", plină de pete de sânge de la degetul mare al mâinii
stângi.
Ce se întâmplase?
Am Ńinut de slănină şi, când am tăiat cu cuŃitul, m-am tăiat la deget. Uite, şi acum am
cicatrice. „Leagă-te, că uite cât sânge curge." Am rupt o bucată din „Scânteia" şi mi-
am învelit degetul. Ea m-a legat strâns, mi-a dat chiloŃii jos şi mi-a spus: „Frumosule".
După care s-a lăsat uşor pe spate şi şi-a desfăcut picioarele, omorându-mă! M-am
aplecat hipnotizat când, deodată, m-a prins de cea mai tare parte a trupului şi-a spus:
„Rochia!" „Ce rochie?" „Rochia cu floricele, când mi-o dai?" Am deschis repede uşa
dulapului şi i-am zis să ia ce vrea. „Frumosule", îmi spunea. Am prins-o în braŃe şi am
pătruns într-un univers răscolitor, în care mişcarea mă ridica pe culmile unei stări
divine. În clipa care se apropia de o descătuşare supremă, mama cu tata apar în cadrul
uşii cu ochii căscaŃi de ce vedeau. Moment paralizant! Zenobia, dezinvoltă, lasă să-i
cadă rochia şi îi spune tatei „Nea Niculae, păcat că n-ai întârziat olecuŃă, ca băietul să
înŃeleagă bine cum vine treaba."
Cum au reacŃionat părinŃii?
Am luat o bătaie de la tata atunci şi nu înŃelegeam ce se întâmplă. „Cu Ńigana asta?",
Ńipa mama. „La mine în casă, pe patul meu, mă?" Plângea mama, ştergea cu cârpa
până şi clanŃa uşii, spătarele patului, podelele - a fost nebună cu microbii. Eu eram
şocat! Eram într-o confuzie plină de revoltă, amestecată cu spaimă. Eram tulburat!
Toată după-amiaza am stat în nucul meu. Spre seară, am trecut la râu, să iau armăsarul
pe care-l lăsasem acolo. Parcă mă boscorodea şi calul meu. Îl prindeam de fudulii pe
Puiu şi-i spuneam: „Ce i-ai făcut tu lui MiŃi, mă, de ce n-am eu tot ce-ai tu?"
V-aŃi întors acasă?
M-am dus la bunica mea, în comuna Cioara. I-am povestit toată treaba asta şi am
rămas acolo vreo trei zile. Mă, după vreo trei zile, dimineaŃa a început să mă usture.
Am plecat imediat la Cugir, la medic. În momentul când am trecut prin faŃa tabloului
lui Stalin am oprit calul şi am zis „Tovarăşe Stalin, cred că am sculament". M-am dus
la doctor, care mi-a spus că „am contactat o superbissimă blenoragie". M-am tratat o
săptămână cu penicilină şi apoi am mers la corturi să-i dau Zenobiei rochia cu flori şi
să-i duc şi medicamente. În mijlocul drumului, şi-a dat rochia ei jos şi a probat-o pe-a
mamei. Rochia a luat-o, dar medicamentele nu le-a vrut. Vezi, într-un interviu nu poŃi
s-aduni toată nebunia...
Pagina 10 din 12

11. „Sunt un revoltat fără cauză, aşa sunt eu, prost"
VeŃi publica două volume cu însemnări din jurnalul dumneavoastră. Când aŃi
început să scrieŃi?
În liceu. Ziua elevului se împarte în două: mai întâi clasele şi, după-amiaza, te duci
acasă. Pentru elevul de la internat care eram eu nu se schimbă nimic. Rămâi acolo, în
colivie, supravegheat, obligat să respecŃi strict programul, ca la armată. Cum am
început eu să fac scrisurile astea? Într-o seară, repartizez caietele pe materii,
frunzăresc manuale şi, pac!, o noutate: „Logică şi Psihologie". Îmi zic: „La această
materie voi fi primul din clasă". Şi, când aşez manualul subŃire cât mai atent, văd un
nod în scândura de la bancă. Mare, lucios, puŃin crăpat. Îl privesc intens şi-l simt. Este
pe bancă şi, cu toate astea, îl simt înăuntrul meu. E nodul care nu trecuse în urma
experienŃei mele sexuale. Aşa că am început să aştern totul pe hârtie.
Care au fost cărŃile copilăriei?
La noi, la Căminul Cultural, era bibliotecă, unde se împrumutau cărŃi. Doamna Herlea
îmi dădea Maxim Gorki, Jack London sau Jules Verne. Eram înnebunit. Când am
ajuns la liceu, am fost un revoltat. Internatul ăla a fost, pentru mine, puşcărie.
Spărgeam geamuri, urlam, din senin, în timpul orei, numai ca să ajung la arest, să fiu
consemnat în bibliotecă. Acolo am citit Victor Hugo sau Lev Tolstoi. Când am fost la
facultate, lecturile mele au evoluat. Când l-am descoperit pe Faulkner, am rămas
tâmpit. Din „Oraşul" am făcut prima declaraŃie de dragoste unei femei. Când am citit
Faulkner am zis că ăsta-i ardelean, că la noi în sat aşa se vorbeşte! „Milian al lui
Felcău". Am avut o aventură la Brăila, cu Cornelia, o profesoară. Păi am zăpăcit-o cu
Faulkner!
Şi acum? Ultimele cărŃi pe care le-aŃi cumpărat?
„Metafizica sexului", „Euforia perpetuă", „FrumuseŃea, ca senzaŃie fizică",
„Sociologia sânilor goi" - nişte nebunii! Mie acum mi-au intrat hormonii la pensie, e
tardiv, dar câte aflu eu din cărŃile astea, văd ce n-am făcut. Stăteam cu Valeria (n.r. -
soŃia sa) şi-i spuneam „Mă, păi noi n-am ştiut că se face aşa". Totuşi, ultima carte pe
care am cumpărat-o e de Cioran.
Din literatură v-a impresionat Faulkner. Cine v-a plăcut însă cel mai mult pe scena
românească?
Gigi Dinică. El a fost un tip plin de ironie, dar ironie urzicătoare, dură. Nu-i plăceau
familiarismele. Era dificil ca individ, dar eu cu dânsul mă înŃelegeam bine. Măi, eu l-
am avut idol pe Gigi Dinică. Mă compara lumea cu el şi nu mai puteam de drag. Asta
până m-am certat cu un profesor în facultate.
De ce?
Mă obseda treaba asta cu Securitatea. La lecŃiile de Estetică, am început să fluier, m-
am ridicat în picioare şi am zis „Lumea e condusă de securişti şi de tâmpiŃi şi de
proşti". O prostie imensă, dar mă revolta, nu puteam să tac. E, de atunci n-am mai
avut note mari la facultate. De la 10 pe linie, luam numai 7-8. Sunt un revoltat fără
Pagina 11 din 12

12. cauză, un rebel, aşa sunt eu, prost.
„Aşa cum sunt de-adevăratelea"
„Eu scriu aceste rânduri fără să fac pe scriitorul, fără să arăt cât sunt de cult şi de
deştept... Nu! Eu vreau să vedeŃi cât sunt de prost, adică aşa cum sunt de-adevăratelea.
De aceea nu schimb nimic, nu ascund nimic, nu înfrumuseŃez nimic...", scrie Valentin
Uritescu pe coperta primei sale cărŃi, „Aşa sunt eu, prost", lansată la editura
Humanitas. Cartea este un prolog al celor două volume de memorii, pe care actorul le
va lansa în acest an.
CV
- Actorul complet
- Numele: Valentin Uritescu
- Data şi locul naşterii: 4 iunie 1941, satul Vinerea, judeŃul Alba
- Starea civilă: căsătorit de 45 de ani cu Valeria şi are un fiu - Bogdan (45 de ani).
- Studiile şi cariera:
- A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică în 1963.
- Şi-a început cariera la Teatrul „Maria Filotti" din Brăila. A jucat, apoi, pe scena
„Teatrului Tineretului" din Piatra NeamŃ, la „Teatrul Bulandra" din Capitală şi la
Teatrul NaŃional „Ion Luca Caragiale" din Bucureşti. În prezent, pregăteşte piesa
„ElveŃia, ElveŃia".
- A jucat în zeci de piese de teatru şi zeci de filme.
- De asemenea, a prezentat, timp de cinci ani, emisiunea „ViaŃa Satului".
- Locuieşte în: Bucureşti
Pagina 12 din 12