Diese Präsentation wurde erfolgreich gemeldet.
Die SlideShare-Präsentation wird heruntergeladen. ×

Adrian Popescu.pptx

Anzeige
Anzeige
Anzeige
Anzeige
Anzeige
Anzeige
Anzeige
Anzeige
Anzeige
Anzeige
Anzeige
Anzeige
Wird geladen in …3
×

Hier ansehen

1 von 45 Anzeige

Weitere Verwandte Inhalte

Anzeige

Adrian Popescu.pptx

  1. 1. Părinții Ana și Grigore Popescu, Cluj, 1950-51 Adrian Popescu, poet, prozator și eseist, s- a născut la 24 mai 1947, la Cluj-Napoca. Este fiul medicului Grigore Popescu şi al Anei, născută Verde. A urmat școala primară „Gheorghe Barit”, apoi secția umanistă a Liceului 12, absolvit în 1965 și Facultatea de Filologie între 1966-1971, în oraşul natal, Cluj-Napoca.
  2. 2. Redactor la Revista “Steaua”, 1972 După obţinerea licenţei, este angajat la revista “Steaua”, în calitate de corector și apoi de redactor, unde în prezent este redactor-şef. - Debutul poetic are loc în ziarul Făclia, în 1962. - Este membru fondator al revistei Echinox, unul dintre exponentii de seamă ai grupării clujene. - Colaborează la Tribuna, Steaua, Amfiteatru, Luceafărul, Romania literara, Vatra, Viața Romanească, Convorbiri literare ș.a. Dupa 1990 colaborează și la Viața creștină, unde este o vreme și redactor.
  3. 3.  Umbria, Cluj, Editura Dacia, 1971 (Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor)  Focul si sarbatoarea, Cluj, Editura Dacia, 1975  Câmpiile magnetice, Bucuresti, Editura Eminescu, 1976  Curtea Medicilor, Bucuresti, Editura Eminescu, 1979 (Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor)  Suburbiile cerului, Bucuresti, Editura Eminescu, 1982  O milă sălbatică, volum selectiv in colectia „Hyperion, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1983  Proba cu polen, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1984 (Premiul Asociației Scriitorilor din Cluj)  Vocea interioară, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1987  Călătoria continuă, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca (Premiul “Mihai Eminescu” al Academiei Române) , 1989  Pisicile din Torcello, Ed. Albatros, (Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor, Premiul Revistei Poesis,
  4. 4. Premiul Salonului Național de Carte, Cluj, Premiul revistei Ateneu, Premiul Revistei Familia), 1997  Poezii, antologie, Editura Vitruviu, 1998  Fără vârstă, Editura Cartea Românească, 1998  Umbria, Editura Vinea, 2000  Drumul strâmt, Editura Dacia, 2001 (Premiul Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor)  Dimineața în forul roman, Editura Limes, 2007  Ieșirea în larg, Editura Paralela 45, 2010  Cuibul, Editura Tipo Moldova, antologie, 2010  Costumul negru, Editura Cartea Românească, 2013  Poezii, 1971-2018, Colecția de poezie Echinocțiu, Editura Școala Ardeleană, 2018  Corso, Editura Cartea Românească, 2018
  5. 5. Proză - Editura Tânărul Francisc, Dacia, 1992, ed. a II-a 2000, Paralela 45, ed. a III-a 2008, Ed Galaxia Gutenberg - Cortegiul magilor, Editura Dacia, 1996
  6. 6. Departajarea formală a poeziei religioase de poezia peisajului italic, sau de cea a rememorărilor biografice, este dificilă la Adrian Popescu. Tonul religios preponderent, fundalul mitic, sau fabulos, se sprijină pe elemente concrete, pe o geografie real-imaginară, mai precis pe o geografie transfigurată în peisaj paradisiac. Elementele figurative ale Italiei sau ale Bucovinei vor fi punctele de pornire ale unor tablouri lirice, dar deasupra lor se simte o aură inefabilă. Apoi, felul general al elaborării poeziei acestui autor este peste tot de tradiție echinoxistă, percepem mereu un impuls metafizic, o orientare spre esențial, spre valori simbolice. Un modernism care nu inovează stilistic, dar ne dă impresia de autenticitate și de prospețime senzorială. (Titu Popescu- Adrian Popescu sau poezia reminescențelor sacre)
  7. 7. Volumul de debut Umbria, Cluj, Editura Dacia, 1971 Cum observa și Stefan Borbely în prefața antologiei intitulate tot Umbria, poezia lui Adrian Popescu "s-a construit pe sine prin acumulare concentrica de material sau prin itineranță, și nu prin fracturi stilistice sau prin schimbări pronunțate de identitate de la un volum la altul". Poemele din cartea de debut dau deja tonul fundamental al întregii poezii a lui Adrian Popescu , evidențiind cu precădere ceea ce a fost identificat de la început drept "franciscanism" al viziunii, în sensul sugestiei comuniunii fraterne, cvasi-religioase, cu universul, în dimensiunile lui elementare, surprinse cu emoție și înfiorare, în regimul suavității si frăgezimii senzoriale, al candorii copilărești. Nu e, totuși, o poezie "naivă", dimpotrivă, se poate nota de pe acum foarte fina caligrafie a imaginii. Eul poetic se configurează în acest regim al candorii: este, "prin pulberea lumii, copil, cu părul plin/ De viespi mari de aur și fluturi de noapte", contaminat de focul stelar, cinând cu "subțiri păstori de albine", atingand starea de grație, transfigurat ca un "fuior de raze în mâna nimanui".
  8. 8. Umbria Umbria provincie a imperiului unde n-am fost niciodată depărtarea mea. Umbelifere la marginea drumurilor tale dâre de spumă în urma roților te fac mai ușoară printre lucruri aeriene: această prezență a naramzelor mai îmbietoare ochiului decât femeia însorită pe care o mai zărești la ultimul val de șosea fierbințeala dulce a miezului și dintr-o dată acel gust de cenușă penet de lebădă simun peste grădinile după-amiezii licărul preferat licorii. Provincie a Umbrei, Umbria îți presimt străzile și terasele seninul și stelele ce stau deasupră-ți o ploaie strălucitoare te limpezește o mireasmă lânceadă te acoperă purpuriu norul picură peste tine Umbră și Ambră, Umbria, de care buzele mele nu sunt străine. Nu striga Dacă strigi, cade un somnambul De pe muchia catedralei în mare. Nu spune nimic, nu clătina Marginea lacrimei în care stăm Ca într-un lac pur o constelaţie... Şi cu puţine lucruri se poate asemui Dezamăgirea unui băiat blond În fugă zănatecă pe lângă roţi Gata să prindă în colivia pumnilor Scânteia galbenă Pe care-o smulg copitele de fier Din pietrele unui drum de ţară. .
  9. 9. Trei lacrimi, trei frunze Trei lacrimi, trei frunze, trei... Ființa noastră toată îngrămădită pe o lamă orbitoare în clipirea unui ochi de lanternă la capătul grafitului strânsă în ea însăși, ocrotindu-se, bucurându-se de izbândă uneori, nădăjduind, tânjind, chemând cu disperare, încercând să plutească, și câteodată eliberându-se lin, fără durere, precum frunzele toamnei din arbori zbătând numai puțin pleoapele ca mierla deasupra norului de alice Între patru ochi Cuvintele tale de taină poți să le spui Vântul le va smulge pe horn cu violență Ca vârtejul apei trupul unui băiat Ca o rugăciune suptă de stele Și nu cred sunt rămână mai mult Decât din pletele negre ale lui Absalom. Dar nu știu la ce te mai gândești, La o streașină dantelată, la hublouri, Și ai vrut să intri într-o noapte acolo, Cu o lanternă să Orbești porumbii Să-i furi din colțuri și să vii la mine.
  10. 10. Scoica de trandafir dormind in roua Vantul a lovit-o cu un bob de nisip Si umeda o perla asteapta sa se nasca Bolnava inauntru. Trandafirul aude, trandafirul aude, Genunchii degetelor melc s-au rugat Atat de mult, asa de sfant aseara Lovind in discul sau inflacarat. Mâinile mele l-au trezit din somn Și-a venit să-mi deschidă Cel care locuiește înlăuntru Și peste miezul său ascuns e domn. Trandafirul aude, trandafirul aude, Pavilionul său regesc Eu l-am întrezărit o clipă. Ce câinii de vânătoare, Ce umbre și ce lungi panașe Aproape de semințe în curtea Dinăuntru lărmuiesc. Trandafirul aude, trandafirul aude, Pe trepte nesfârșite am urcat Pe lespezi de petale, De la cămările cu miere Înspre terasele cu vânt Până când m-am visat și eu Un bulb negru din miazăzi Înfășurat într-o tunică subțire De miresme străvezii Stins colorate. Deasupra un pieptar de zale Desfoliate noaptea dintr-o stea Numai din zvonuri foarte argintoase Prin care acul de albină nu trecea. Uneori trec asa prin apus, De stau mai mult cum e firesc, La curtile sale ca smerit supus, În timpul sau dumnezeiesc. Trandafirul aude, trandafirul aude, O lege blanda ma ingaduie acolo".
  11. 11. Oracol Un nisetru visează fratele meu, într-un loc de venin. Iar spre orele dimineții un cuțit cu lamă albastră-i ferestruiește degetele dreptei, tendonu-i fuge spre Unghii, în despicătură-carnea sfâșiată un gât frânt de ciupercă otrăvitoare tija subțire, princiară, ceafa unui tun harponat. Și fratele respirînd aproape fericit, după ce purpura contenește să -l scalde: oracolul de azi-noapte s-a împlinit, are parte, oricum de prevestirile trimise de cei nevăzuți.
  12. 12. De câteva luni ne hrănim numai cu miere și Fructe, bem apă din jgheabul frunzelor, dormim Printre vulpile din deșert. Pietrele și frunzele bolborosesc ele ceva, iscoadele Noastre s-au întors de acolo cu limba tăiată. Noaptea ne îngropăm morții de peste zi cât mai Adânc. Pământul Făgăduinței se îngrașă din dureri. În primăvară vor înflori oleandri, dar atunci mulți Dintre noi vor fi murit, fără să mai vadă Mormântul. Ioan intră primul în apele adriatice de smarald, Împroșcând cu brațele tufe de spumă și alge, Cavalerul Negru porni voiniceste suflând zgomotos, Un triton înfierbântat urmărind o naiadă, Delfinul, așa-i spuneam prietenului nostru mai mic, Zăcea tolănit pe plajă-ntre două oceanide, Cu barba plină de nisip și scoici încrustate în piele Părea chiar Odiseu, aruncat de naufragiu pe țărmul Faecilor, cu nava sfărâmată. Dar ajutat de Nausicaa. Cu celelalt mai vârstnic Ioan îi priveam, bucurându-ne De veselia lor, Eram amândoi fără sandale, de-a lungul Falezei, un miros de nucă verde, iodul, ne însoțea, Briza ne răcorea tâmplele, venind dinspre larg. Era locul numit, prin partea locului, aproape ca-n Limba noastră- Căprița. Un nume de alint. Împlineam ani tineri atunci, un sfert de veac fără Unul, apoi am găsit în nisip un dinar spoliat de valuri, Lucios, nefolositor, cu stema ștearsă, pe care l-am Arătat prietenului, uimit- am știut iar că sunt iubit De zei. Seara am băut vin roșu în cinstea anilor mei tineri, Deasupra corturilor noastre clipeau stelele, Marea tâifâsuia, tălăuzea, aproape, printre măslini. În zori vom porni mai departe. Orbitor diamantul Mormântul, marea ne îmboldesc plecarea, ne sângeră Spinarea în bice de foc.Cum vom pătrunde pe una Dintre porțile diamantului? De dincolo vin zvonuri, tulburătoare mesaje, fluturi Și păsări fâlfâie sosind din această țară nevăzută, Turmele par a se-ndrepta spre ea, dar pentru noi nu sunt luminișuri. Nici poteci, frunzele sau pietrele bolborosesc ele câte ceva, Dar cine să le descifreze corect mesajul ascuns ochilor mei. Cine știe Cum se poate pătrunde prin una din fațetele fără Fisură, șlefuite, orbitoare ale diamantului? Expediție în ținutul diamantului
  13. 13. Laus serpentibus Ei știu mai bine decât mine gustul secret al fierului și al uraniului, al pietrei de smarald, al zăcământului ascuns în dulcele-ntuneric, ei îți aduc mesaje din împărăția de dincolo și îl slujesc pe Hermes, îl cunosc labirintul, firida pâlpâind, tărâmul umbros, ei dețin bijuteriile visteriile Nopții și puterea otrăvii suave, limba mea e singură, nesigură și barbară, o tâlcuiești ușor, o dovedești prea lesne, venin și miere poartă ei sub limba despicată. Necunoscut e mersul lor sublim, călătoria profundă, nimeni nu o cunoaște cum nu putem știi urma zborului de vultur pe cer, urma peștelui prin apă. Fraze aproape inteligibile precum profeții rostea prietenul nostru atacat de o viperă-n munți în vreme ce veninul ca un sânge nou și sălbatic îi cutreiera arterele, brobonindu-i palida frunte. Dar nici lor nu li-i dat să-și dea dezlegare singuri, precum scorpionul încolțit să se piardă afară din timp, să devină O pur, fără-nceput și fără sfârșit, albă vocală primordială, circ infinit. Și pentru ei soarele silabiseste pietrele unde-i surprindem cu ochii pândind, toropiți, extatici înțelesuri aproape traductibiile, al zice, arhaice murmurul murmurul murmurul murmurul.
  14. 14. Tu nu ești sunetul Unde te ascunzi, pe ce tărâmuri nepoluate, Din ce ascunzișuri îți iei zborul dimineața, Din ce subterane te Ivești spre seară, unde Fumegă ierburi interzise nu altarul Zeului? Te-am văzut de câteva ori aievea, pe malul Unui râu sau pe buza mormântului, nimeni Nu-mi poate lua bucuria, nici umilința sau Orgoliul de a te fi atins chiar numai o clipă. Pe unde cutreieri împreună cu smintiții întru Perpetuum mobile sau piatra alchimică, cu Cei care-și pierd mai bine uzul rațiunii decât Să renunțe la tine, deși tu nu le oferi nimic. Unde poți fi, unde se prăjește cafeaua și se Vântură pergamente aurii în trâmbe albastre De tutun? unde se descarcă pe cheiuri umede Lăzi cu arome de citrice? sau de paradis? Unde se deschid incunabule cu slove pictate, Unde bei un amestec de miere, alcool și fiere, Unde îți pierzi noaptea cu discuții despre ahei, Învățând sâ-ți dăruiești ultima țigară pe stradă?
  15. 15. Curtea medicilor (1979) dă glas entuziasmului poetic provocat de descoperirea Italiei, dar uzează și de un joc de cuvinte. Curtea medicilor, adică a doctorilor este și Curtea Medicilor, a familiei florentine binecunoscute. Tonul este solemn: " cum ai păși din autostradă în vechea șosea romană,/ Via Appia sau Via Flaminia...". Autorul evocă figura mamei absentei fizic, defuncte, dar prezentă în amintirea poetului: "Cât de tânără ești". Poetul se află la vârsta răscrucilor, definitorie pentru orice artist.
  16. 16. Sau numai eu, vai mie, pot descifra electrocardiograme nervoase zigzagul unui schior, grăbind spre finiș între mii obstacole; sunt fiul risipitor al familia lor albe. Și Emil Isac murind la numai câteva saloane de camera noastră( un salon transformat în locuință cum se văd unele vagoane dezafectate pe o linie moartă, pufăind din coșurile bucătăriei improvizate) și Blaga între brazii de peste drum, ca un pustnic în munte, îngropat de nămeți. Numai eu știu limpezi filmele anilor duși la Curtea medicilor în camerele lor de gardă, în Amfiteatru în lifturile silențioase coborând în neant, urcând din coridoarele nesfârșite oameni care se caută ( de bolile subpământului, apei, văzduhului sau sunt căutați ( numai între 2 și 4) ascultați, întrebați, palpați, fotografiați, măsurați, îmbrăcați, spălați, bărbieriți. Figaro, desigur, cânta binișor ( pe nas), știa italiana, stăpân absolut al morților și Viilor, preț de câteva minute, când părul ( blond sau negru, roșcat sau castaniu, sârmos sau mătăsos) Ignora orice vârstă, profesiune sau condiție socială.Îmi tundea chica Rebelă, zăngănindu-și foarfecele nichelate. La nici zece ani frizerul venea acasă, mă aștepta răbdător. Eram cineva. Cu vremea totul începe să semene. Capetele, părul, sprâncenele, câte regimente de convalescenți apucase să tundă-ntr-o viață de om, câte divizii de adolescenți, câte companii de copii?își scutura șervetul alb buclele noastre și surâdea enigmatic. Briciul lui susurând aproape de urechi, pe gât, nu mai înfioară ca un proverb obscur.
  17. 17. Din toate cât rămâne? Vreau să ajung la anii maturității-n bine, știu vârsta mea-i livada în care poposiră greoi norod din vale și stup, nu de albine; eu, fruct semi-sălbatic cu izul de pădure, arbust strivit sub talpa latinelor cohorte, petale, zile faste, minuni și voci obscure, din toate cât pot da alcool pur în retorte? Presimt o trecătoare. Văd arborii pe stâncă, își scutură frunzișul în ape reci și clare, știu vara mea e dusă, deși-mi lucește încă, sub stratul gros piciorul va mai găsi izvoare? Tot ce a fost greșeală, patimă oarbă, glod se va schimba încet în flacără, va arde, iubirea mea-și va crește mult așteptatul rod? O pâlpâire vie spre steaua fără moarte. Nu peste mult, voi ști, vom ști, pe rând, în adâncimi ascunse filoane se răsfață, sub pământ începe-o altă zi. Cântând, de acolo vin și-ți spun că-n toate a viață, și-n mâluri și în ceruri, sub anticele pietre. Nu simți urzeala firii, lucrată în oglindă? Stejarul se ghicește, de când era în ghindă.
  18. 18. Proba cu polen Proba cu polen se pare prietene că e cea mai sigură, el se depune în noi din nu știu ce tainice Începuturi ne îmbibăm cu polen de când ne naștem în lume și asemeni albinelor unși cu mirul grădinii pe frunte silabele noastre fragede zumzăie-n graiul primordial. Sau poate mai dinainte părinții noștri presimt grăuncioarele staminelor zburând nevăzute prin aerul limpede mână în mână viitorii părinți străbat o livadă și crengile primăverii unduie peste creștetul lor polenul așteaptă doar anotimpul rodirii. Proba cu polen se pare prietene că e cea mai exactă Aceluia găsindu-i după mii de ani giulgiul cu urme de sânge, firicele din perii bărbii și dovada supliciului i-au refăcut Chipul, Statura și Vârsta aceasta din urmă după anii polenului mărturisind fără greș. Polenul se strecoară pretutindeni în țesuturile tale în curtea uzinei se scutură din ulmii săraci pe sprâncenele muncitorului care-și despachetează tainul pe felia de pâine chiar dacă gustul nu-l schimbă în apa pe care o bea de la robinetul crăpat Invizibil polenul dar tenace pătrunde în noi albinele de dincolo îl presimt și-l așteaptă crește polenul cu anii nevăzut dar statornic acum în vreme ce-ți scriu îl simt pe limbă fierbinte auriu și mai presus de moarte.
  19. 19. Căutam vetrele unei Europe primare căutam miezul roşu al Siciliei într-un început de vară dornic să pipăi sâmburii negri ai unui anotimp în afara anului, când comerţul cu fructele Paradisului e în creştere prin pieţele gălăgioase ale Sudului. Vinerea cenuşii am ales-o pentru plecare vegheat de noroc, dar pândit de neşansă asemeni peştelui-spadă tras la cinci dimineaţa între Tunis şi Mazara del Vallo înroşind apele Mediteranei păstrând între spinii înotătoarelor dorsale alge africane şi grăuncioare de aur din caravelele scufundate ale fostei Case de Suabia pieptănând pletele timpului.
  20. 20. Elegie Când n-am să fiu decât un nume spus între prieteni la un ceas de seară, vezi, oboseala zilei s-a mai dus și ei vorbesc devremi de-odinioară, din vâlvătăi ce stăruie-n apus voi trece pragul care ne desparte, acel ce-am fost, acesta care nu-s va năluci în viață peste moarte, cu trup de abur preschimbat în foc mă voi întoarce. Adiind târzie, mireasma clipei noastre de noroc, din toate- câte-au fost, va să învie. Eu, cel de boarea blândă răsfățat și-ndurerat cu mari poveri pe umăr eu care port un nume de-mpărat, scandând pe țărm cuvintele din urmă, fiu al acestui veac și mai ales al unui timp ce-n veci se termină, albină-n zorii zilei la cules, Minunea clipei adunând lumină, nu voi mai fi atunci decât un nor scurt risipit de vântul rece-al serii alunecând deasupra tuturor, un foșnet vag în geamul încăperii.
  21. 21. Nimeni nu are vreme Nimeni nu are vreme pentru El. Nimeni aproape. Meșteșugarul continuă să bată în fața atelierului. Comerciantul să-și sporească avutul, artistul gloria, omul puternic să-și etaleze însușirile și succesele, cei tineri să muște din fructul zemos al plăcerii. Numai cei care trec abia-i aruncă o privire în fugă și parcă furișată, altfel nimeni nu-l însoțește pe drum, și drumul urcă și soarele-i la amiază și nimeni nu are timp pentru El, sunt petreceri și adunări importante ale breslelor și cine e disponibil înaintea weekend-ului? El suie și vipia-i adâncește durerea din brazdele spatelui, din hașurile trasate cu priceperea metodică a meseriei, și subtilele glose în glumă în creștet îi pătrund, cu spinul subtil al sarcasmului. Și brusc ce bătrân s-a făcut, în câteva ceasuri. E trei și ei se grăbesc. Șoseaua-i acum arhiplină. Cheful poate începe, cu El au sfârșit-o, uitat în ploaie, pe deal. Un pahar și-o butadă risipească norii denși ai greșelilor. Și dacă nu-i risipesc și dacă au fost orbi neprimindu-L, acum ca atunci, pe cel care-ntre toți era Omul durerii? Tenace memorie Tenace memorie numai tu mă faci să opresc la Assisi și să o iau grăbit spre casa lui Francesco, băietanul, dacă mă-ntâmpină Pica, provensala, am avut noroc dacă-mi iese în cale mîniosul postăvar de rău. Numai tu mă convingi să aștept legături imposibile în gări de provincie umbriană, să-mi forțez șansa pe bănci roșcate de lemn, alături de localnici hirsuți și tinere cu obrazul pictat, dulce oval, de Filippo Lippi. De ce nu mă porți, memorie, prin orașele nordice unde și cu ochii închiși găsești drumul spre casă? De ce mă duci numai printre coline și printre vii, printre câmpuri arate de boi cu coarnele-ntoarse? Îmi dai ghes să urc în campanile, poate voi mai zări ultimele rânduri ale cohortei lui Octavian Augustus învingându-l pe Pompei, necugetatul, praful stârnit nu de sandale, de mașinile de marfă, cu obloane. Tenace memorie, știu care-i partea ta în destinul meu și mai știu că adesea ai dreptate împotriva evidențelor, fă-mă să te îndrăgesc mai mult încă și astfel, iubindu-te, în veci să nu te mai pierd.
  22. 22. Pisicile din Torcello 1 Pornit din zorii vârstei spre ostroave de tânăr călătorind cu trenuri de noapte, străbătând Dolomiţii şi ajungând fericit în Veneto, unde obiceiurile şi gusturile mai aspre ale localnicilor îmi amintesc Ardealul. Îmbarcat pe feriboturi şi în cabinele vapoarelor mă-ndrept spre amurgul unei vieţi care se stinge în aurul bizantin. Om al lagunelor, aţipit pe bancheta vaporettoului care, foarte devreme, pleacă în prima cursă de la Fondamenta Nuova, spre insule, vârsta mi- o caut tot mai adânc, sub straturi de ciment şi pietre înnegrite, pe care ţopăie bâtlanul şi egreta, cum treci pe lângă cimitirul marin San Michele cu gardul de cărămidă, acoperit de mătasea verde a vremii, egreta, bâtlanul. 2 Pornit în căutarea pisicilor enigmatice cu puteri ascunse, ca zeiţa Bastet, cea adorată în Egipt şi retezând cu o lamă de spadă, sau de pumnal, capul şarpelui Apophis, Întunecatul Dragon al Morţii, ce vine cu anii şi boala, cu cancerul buzelor, dedate la viciul nicotinei şi stopul inimii fără vreun avertisment, ca o grevă a controlorilor de zbor:“gata, de mîine nu mai zbori, deci, nu mai trăieşti..." Pornit în expediţia lui Noe spre Ararat, ascuns printre puii de leu şi puii de pisică, împărţind bucăţile mai bune cu ei, navighez spre Torcello, într-o dimineaţă, înainte de a muri de tot, cerând o altă amânare, o vară încă,de petrecut pe străzile din Murano, pe podurile colorate, sau în preajma canalelor întortocheate ca destinul meu.
  23. 23. 3 Aici, aş vrea să opresc, să mi se oprească rotirea elicei inimii ostenite; unde Murano se uită spre San Marco şi cele doua cupole, Santa Maria della Salute şi San Giorgio le priveşti din sud, aici, unde Sfântul Francisc al Deşertului, pământ nisipos, semn îţi face să cobori, iar Burano-şi înclină turnul clopotniţei, văr al celui pisan, în timp ce apare deja faţada cu portice de la Santa Maria şi Donato, din ostrovul sticlarilor dar, răgaz nu mai ai să intri în fucina degli angeli, atelierele îngerilor care răsucesc fluidul fiebinte al faptelor noastre, fuioare, toarse de degetele noastre, unite în treimea unimii, sau lacome de fructele plăcerii, şi nici să încerci clin-clinul cristalului, să-ţi socoteşti plumbul greoi din viaţă, vreme nu ai nici să atingi candelabrele grele, constelaţii de gheaţă, ecouri pe urmele tale, dansând prin încăperi. 4 Ajuns, în fine, în ora matură a vieţii, debarci la Torcello, fugind de urgie, ca demult, de groază, cei din Altino, de barbari, fugar şi tu de răutatea vremii, eonului, descoperind uimit canalul limpede, ca un râu de munte de acasă, în formă de magnet, un U. Şerpuieşti pe lângă livezi de măslini şi lămâi, aspirînd mirosul de viţă-de-vie, gata să dea rod cu ciorchini uriaşi, ca în mozaicurile Ravennei, promiţând beatitudinea prin Sângele Mielului. Ai ieşit de-a dreptul înaintea coloanelor micului templu arhaic al Sfintei Fosca, şi de-aici la “tronul lui Atila”, jilţ de piatră mâncat de vărsatul furtunii, în care stă nepăsător Neantul şi nici nu mai călăreşte, nici nu mai bea vin roşu, nici nu mai incendiază, nici nu mai ciopârţeşte pe nimeni, nici nu alungă pisicile ce-se-nsoresc. 5 Pisici în mica piaţă ce dă spre Santa Maria Assunta, Sfânta Marie cea Mare, acum când scriu sunt zilele-i şi dulcea lor tristeţe, vara de pe urmă, ce cu dulceaţa sa mă sufocă, pisici încolăcite pe praguri şi pe pervazuri, pe “bancarelle”, unde se vând peştişori de cristal, amulete de os, şiraguri de dinţi de înger, pisici pe podurile ostrovului şi sub mesele barului cu grădină de oleandri, pisici sub straniul arbust numit “pitosforo”, pisici pe treptele tocite, pisici pândind şerpii ce ies din craniile damnaţilor în Marea Judecată unde albastrul mantiei Dreptului Judecător are adâncimea iubirii Sale nebune, pisici zgâriind mâna străinei care le mângâie curioasă şi melancolică pisici fixând vizitatorii cu dispreţul unor prinţese uzurpate din tihnă.
  24. 24. 6 Pisici întâmpinându-te la intrarea în atriumul casei unde bei puţină apă şi guşti pesmeţii dulci, frământaţi sub smochin ca în vremurile Vechiului Testament o îmbii şi pe ea, dar din dar, pe ea care toarce,te priveşte amuzată, ia cîteva firimituri, cu limba ca o frunză de la Tropice, un jghiab roz-alb. Pisici de Angora şi pisici africane, maronii sau galben pufoase, de Etiopia sau de Sicilia, pripăşite în Torcello, venind poate cu primii colonişti în barcazurile lor călăfătuite în grabă, de frica năvălitorilor, pisici dând târcoale mereu ruinelor şi sacilor negri de plastic, pe care vine, o dată la trei zile, barca salubritãţii şi-i duce, la incinerat, pisici frecându-se, somnoroase şi alintate, de picioarele japonezei care, intră, prima, dansând, în piaţeta din faţa bisericii şi încremeneşte... 7 Bate extatic din pleoape, e în afara Timpului, la Assunta, şi grupul degeaba o strigă, pleoapele-i par un fluture exotic tremurând pe faţadă, pisici cu granulele Lagunei în blana electrizată, sare şi iod, pisici din Torcello, înrudite cu cele pe care le răsfaţă memoria în amfiteatrul din Taormina, pe scări şi în Efes, în porturi şi cabane. Vârsta mea se apropie de cea a lui Ezra Pound, ascuns după o perdea în Veneţia tuturor măştilor, şi speriind trecătorii, bătrân nebun vorbind neomeneşte în graiul felinelor. Demoni Orientali, spirite inferioare, spuneţi-mi ce vedeţi, cu ochii voştri îngustaţi, ca tăişul de stilet roman, în abis? Schelete-mi păreţi la plimbare noaptea surprinse de farurile maşinii gonind gondole demente pe asfaltul aburit al nopţii valpurgice, iasme ce dau cazne şi spaime călătorului, gonind, numai ochi fără trup, spectre, trăind într- un timp fără timp, voi sunteţi chiar carnea ce abur devine, lent, ireversibil, totul se năruie şi deodată dispare ori renaşte în Haosul fecund? Voi, picotind pe malul fertil al Nilului, ca-ntr-o anticameră a morţii, Voi, enigmatice zeităţi ambigui, care nu mă puteţi ajuta deloc, eu cele şapte vieţi ale voastre niciodată nu le-am jinduit: una mi-e prea de-ajuns, eu nu v-am iubit niciodată peste măsură, şi nici în ultimul ceas nu vă pot iubi peste măsură. Unde aţi îngropat cheia de la ultima cameră a vârstei şi ce clinchete-s acolo? Din zorii vârstei am pornit, într-un vapor de sticlă, spre mările de Foc. 8 Cerul se cutremurã de fulgere de la Răsărit spre Apus, cad păsări înspâimântate sau îşi iau zborul din arbori, mulţimea în pieţele oraşului sau pe terasele blocurilor se adună înfricoşată: sfîrşitul nu e prea departe, numai Fecioara opreşte mânia mâinii Fiului, sunt ca sticla înfierbîntatã de Sticlar, răsucită cu pricepere ca să-i dea o formã nepieritoare şi unică: un om călătorind înspre Foc, mereu, din copilărie până la adâncă bătrâneţe, crezând că găseşte în ochii pisicilor din ostroave cifrul ascuns.Dar cifrul e chiar scânteia eternă a sufletului, Eu: carne, lichid, sare şi fosforescenţã marinã, om - adicã Flacără.
  25. 25. Lupii negri Iar când orașul se trezi lupii erau pe străzi în haite, lupi tineri, feroci și lupi bătrâni plini de cicatrice, cu blana mai năpârlită, arătându-și colții tociți la trecători, sau mușcând picioarele tinerilor. Îi căutau pe cei mai drepți, alegeau oamenii cu barbă și ochi mai limpezi, îi târau de mâneci pe asfalt și-i loveau cu pricepere, cu ghearele, și-i sfâșiau cu caninii lucioși; nu erau iertate nici femeile, ori copilandrii curajoși. Un cal, orașul în lumina lividă a zorilor, un cal istovit după o goană printre zăpezi, mușcat rău de gât, împins într-o margine de clădire, la o încrucișare de drumuri, între o biserică dărâmată și o fântâna secată, în agora. Căutau mârâind capul frumos al calului, ochii umezi, adânci buza orașului răsfrântă ca un balcon, arterele agere ale bulevardelor, jugulara S-ul pe care-l face ea ieșind în dreptul Arhitecturii. Crupa leneșă a cartierelor rezidențiale nu-i interesa; nici burta flască a orașului-sat-dormitor și bodegă; gureșe gospodine pe margine, regăsind febra defilărilor îi ațâțau pe lupii negri cu chicoteli de șobolance excitate. Și lupii ca niște muște purpurii, conduse de tăuni, pătrundeau în pavilioanele orașului-cal, în culoarele nărilor ce fremătau libere, spurcau luminoasele încăperi ale cărților, urinau în amfiteatre, foile arhimedice fură aprinse ca frunzele. Calul căzu întâi în genunchi, apoi corpul tot ajunse pradă lupilor: îl zdrobiră, îl mursecară, îl scuipară, îl umplură de balele urii și ale măscărilor subpământene, îl acoperiră de răni și sudalme cumplite. Unde erați, atunci, Ai Domnului Câini, în ajutor să-i veniți? și tu, Francisc, ce lupul din Gubbio l-ai îmblânzit cu vorbe de har? Patroană a lor, tu Sfântă Varvară, de ce nu le-ai zis "Duceți-vă acasă"? Unde am fost noi, să alungăm cu torța iubirii prăpădul barbar?
  26. 26. Poarta Paradisului E poarta de piatră din Veneția unde se văd Mama și Pruncul, întâmpinându-te; deasupra unei străzi si se mai cheamă "Calle del Paradiso", mică pe lângă largile "fondamenta" și mai lungul "rio", ce dă în miratul "campo". O cale, așadar, ce te scoate spre azur, după câteva întortocheri umbroase; spirale, sau trepte, cum vezi și pe zidurile mănăstirilor din Bucovina, și totul miroase a lemn proaspăt geluit, a prisacă, a clei și ei talaș; nu a lagună, pe unde trec impasibile bărcile, cu cele șase, lame sestiere, și cornul venețian la proră.
  27. 27. Toate versurile mele Toate versurile mele au fost trăite. Puțin am inventat. Așa cum sirenele orașului preced clopotele din zori. Peste foile mele scrise și peste pleoapele obosite Fluturi din grădinile pe unde am umblat își scutură Pulberea grea când dorm somnul lui Iona. Viermele Vine să roadă umbra patriarhală. Să-mi repete, "Multe-ți scapă, muritorule, poate atât îi fi învățat totuși- Că ești un nume printre altele, dar Domnul îl ține Minte!". " Ca pe Avraam din Ur te-a chemat să-I slujești. Scrisul poate sluji Domnului, nu e doar rătăcirea ta!” Mâna Angelei De-acum atâta mi-a rămas să-ți țin încheietura mâinii, palma-ți mică, din trupul tău eu am tot mai puțin, de mine se desprinde și mi-e frică. Mă rog să nu devină corp subtil, să nu dispară sânge, limfă, apă, am mai rămas c-o mână de copil, o strâng cu teamă, simt că scapă. Mai flutură cu mâna desfăcută, și degetele-ntinde-mi-le-ntregi, pe o colină am văzut o ciută, jos, cerbul încurcat în crengi.
  28. 28. Nu sfătuiesc pe nimeni Nu sfătuiesc pe nimeni, Tânăr sau bătrân, Să se apuce de scris poezie, E o ocupaţie periculoasă, Aproape sinucigaşă, Îţi pierzi, urmând calea poeziei, Instinctele primare, Respectul celorlalţi, Şi chiar lumina ochilor, De atâta trans-scris şi şters, La calculator, Devii un obsedat de Frumuseţea invizibilă. „De ce să nu te bucuri de poezia vieţii, În loc să scrii poezii?” Aşa m-a întrebat tatăl-meu, Descoperindu-mi Primele versuri, Ascunse printre Cotoarele colorate ale Cărţilor din bibliotecă. El nu a scris toată viaţa sa Decât un singur poem despre un Cireş solitar, pe care-l privea pe geam, Din camera lui, transformată-n salon. Dar de trăit poezia, a trăit-o din plin, Eu căutam mereu să reţin clipa, peisajul, Eu mă bucuram pe jumătate… Acum la ora severă, cine-a avut dreptate? Eu zic, poate greşesc, nu el. Scriem bine, pentru că trăim prost? O fi vreun dar acesta, sau o slăbiciune?
  29. 29. Hadrianus Când eram tânăr eram mândru Că mă strigaţi ca pe-mpărat, Apoi, mi-a fost puţin ruşine, Aflând că nu Sabina-i ţine Aprinsă flacăra la pat Şi-n cortul amplu şi-n palat. Un sclav bitinian deţine Favoruri mari şi-i lăudat. Statui, palestre, temple varii, Mistere de la Nil, sau Eleusis, Îl bucură din plin şi îl desfată, Îngenuncheat, a salutat o fată Leproasă, uluindu-şi militarii, Cu două din versetele lui Isaia… Şi totuşi peste tot melancolia Îi sigilează pasul şi trufia. Mâncăruri dulci sau iuţi, greceşti, Încearcă Împăratul, gusturi stranii, Roma-l bârfeşte, dacă n-are veşti Din lungile-i, britanice campanii… Iar el întors la Villa din Tibur, Suluri cu versuri, pergamente Deschide iară, cu priviri atente, Să nu îi scape jocul vieţii, pur… Cel scris acolo şi jucat în jur, Sub ocrotirea paşnicelor mierle, De sclavi, de mimi ori de actori, De curtezane ca un râs de perle, Rostogolit pe pavimente-n zori, Când navele pe Tibru-nsomnorat Aduc dorade ce încă se mai zbat. Chefalii aurii, dungaţi ori dansatori. Am fost şi eu în dulce Tibur, La Villa Hadriana şi la d’Este; Pe Tiburtina însă, pot să jur, M-a însoţit un ins ce arăta a fur, Cu mâinile vorbea, o, ce poveste, O plasă-mi întindea. Poate Proteu, A fost şi nu ştiam? Un semizeu? Sau însuşi pişicherul de Mercur? O, Împăratul nu iubea Hierosolyma, Şi sacri rotoli puse să-i distrugă. Şi Cartea neamului ebreu, sublima. Degeaba-i vin, cu glas de rugă, Rabinii să-i înduplece pornirea, El Templului îi vrea ruina, Pe sine se iubeşte-Aelia Capitolina.
  30. 30. „I se pot zdrobi oasele“… Când? Unde? Cum? Dincolo… Biet muritor, ce-ai să te faci acum, În faţă-i golul, iar în spate fum? Tu, botezând cu numele-ţi cetăţi, Mai grea sentinţă ai şi decât Tit, Distrugătorul Templului israelit, Sau cinicul tătân, Vespasian… Vreau să-ţi dau mâna, Hadrian, Cum aş da mâna unui viu, Urcă din umbra rea, din Orcus, Din chinul unui loc pustiu, Întoarce-te, vreau să-ţi ating Obrazul… Lacrimi îngheţate Se simt… Le va topi austrul? Găseşte-ţi pacea, de se poate. Selene varsă lapte peste castru, Ai vrea să te întorci? Dar unde? Îţi aminteşti de aurul albastru Al unui loc, în care te-ai ascunde? La Villa Hadriana, tu mai speri? Sublimele statui cu suple membre Se prăbuşesc sub pini-umbeliferi, Alexandrină, toamnă de septembre. Azi, din sfărâmături se înfiripă Şi din fragmente totul, sau aproape, Un tors de aici, un creştet de-acolo, Nike nu are întreagă vreo aripă, E văduva lui Hercneptunapollo… Trăiesc aceşti eroi cu calpe forme, De meşteri modelaţi în pripă? Întrebi şi boabe ai sub pleoape. Inima lor, mai stins ca niciodată, Trimite-n corpuri lenevitul sânge… Ars, numai ciot şi gropi enorme, Un loc viran acum e sacrul crâng? Prăpastia aceea pusă între noi Se-adânceşte… Împăratul plânge… De ce să-l chem atuncea înapoi În lumea noastră răsturnată? Şi dacă mierlele sunt larii casei, Penaţi pe care nu-i zăreşti uşor, Dar stau mereu aproape? Coase-i Închipuirii un veşmânt, frumoasei Venus, din ce rămâne fă-le lor Haine de aer, pallium sau tunică, Cum au copiii, o măsură mică, Fidelă întru totul sacrului Model.
  31. 31. În orice oraș În orice oraș m-așteapt-o biserică, Zveltă sau arcuindu-se sferică, Unora le știu orarul fără greș, Celor mici, cheia ascunsă sub preș. Celor de lângă mare le iubesc Mozaicul bizantin, cozmatesc, Altora vitraliile, gardul de laur, Celor dintre coline retablul de aur. Celor din Alpi, albe ca lumânările Arzând printre ghețuri, intrările În stânga spre care duc scările. Arsură Carnea mea toată este o lumânare Dar eu sunt flacără într-un cer străveziu Ca păsările mort Voi cântări mai mult decât viu. Ochiul arzând se hrănește din ceară Și face un strop de rouă fierbinte Odată am știut să zbor, odată, Dovadă n-am, dar îmi aduc aminte. Trupul meu întreg este o lumânare După ce se va fi scurs toată în țărână Și flacăra se va topi în albastru Veți mai simți o arsură pe mână.
  32. 32. Unde se scurge mercurul, vă întreb, domnilor fizicieni, spre ce măruntaie ale pământului se grăbește dânsul de ce e cuprins de atâta grabă, el, unicul ce are atâta greutate, vă rog, bunilor fizicieni, unde fuge mercurul; De ce uneori nu mai vrea să ne slujească, de ce-i cuprins de panică, așa cum sunt uneori șoarecii și păsăretul, de ce nu mai stă în oglinzi, în recipiente, de ce nu ne mai reflectă obrazul, unde naiba are el de mers. De ce să tot fugim după el, cu o sugativă în mână, sau un cornet, e mai rău, vă spun, decât un mânz de ce nu se lasă încălecat de o foaie de hârtie, de o radiogramă, ne scapă printre degete, unde se duce. Vă rog să mă ajutați, domnilor fizicieni, sunt un poet cuviincios, naturist, tradiționalist, îmi plac băuturile tari din fructele pădurii și mesele sărbătorești, nu mă prea îndoiesc de cuvinte, el de ce se îndoiește de mine oare. Nu mă sfiesc să-i rostesc, iată, numele ușor compromis, (de o silabă rebelă) de ce nu-mi stă în palmă, de ce e lunecos, eu l-am iubit așa cum e, l-am cinstit și pe omonimul său, zeul cu vargă și aripi la picioare; Unde, dar spuneți-mi odată unde se grăbește mercurul, Patronul său are de condus umbrele celor duși îl înțeleg, are de purtat vești din lumea subpământeană la noi și invers, dar el, uite, e pe dușumea, e pe dale. E pe îngustul pervaz, e pe masă, e în coșul de rufe, e în culcușul pietrelor, e pe dale, zornăitor, e în cămară, e în așternut, e în lingura de supă, e în paharul de ceai, e între fructele-aurii, în ascunzișul copilăriei. Perforează ca omida frunzele și hârtiile nescrise. Unde se grăbește și de ce se grăbește mercurul, de ce, domnilor fizicieni, v-am spus, eu sunt un poet de modă veche, n-am nevoie de asemenea farse, de ghidușii, de prezența acestui spiriduș la masa mea. Vine să mă umilească, să mă întristeze. Eu, care iubeam bronzul, argintul, aurul, sunt, iată, tulburat de acest argint viu. Sunt gata să trimit o călimară după dânsul unde fuge mercurul, de ce fuge mercurul, spre ce pol sau ecuator, de ce-și schimbă mereu înfățișarea, cum să mă lupt cu el; nu e nici lichid nici metal, nu e nici mort nu e nici viu, cum să-l apuc, de unde, domnilor fizicieni, nu e de glumit, iată eu vă scriu, vă previn, un blând poet naturist.
  33. 33.  "Sunt un poet cuviincios, tradiționalist, îmi plac băuturile/ tari din fructele pădurii și mesele sărbătorești/ Nu mă prea/ îndoiesc de cuvinte", afirma despre sine Adrian Popescu, omițând să menționeze o singură notă a poeziei sale, și anume religiozitatea, pe caren-o putea încă numi pe numele ei. Nu numai fiindcă și-a intitulat volumul de debut Umbria, provincie miraculoasă a Sfântului Francisc și ei străbunul lui său latin Properțiu, dar și fiindcă a scris de la început o poezie panteistă în spirit franciscan, populată de ființe mărunte și serafice, create de un Dumnezeu blând și îngăduitor. Umbria e inițial doar năzuința către un spațiu de sublimități, pentru a se identifica la urmă cu studiul religios al Europei, de la Lourdes la Florența și din Grecia până în Spania. Poezia exsanguă a lui Adrian Popescu se mișcă între misticismul lui Trakl și acela a lui Turcea, cu urme din religiozitatea geografic- arheologică a lui Pillat. Remarcabil poet într-o limbă de extremă finețe, artist delicat, suav, ardent evocând o lume înfrățită muzical prin nume ca Toscana lui Fra Angelico, Liguria lui Montale, sau Bucovina, " carissima beata" scăldate în lumină și vibrând de miracole precum coardele viorii. Aceasta esteȚara Poetului de la prima la ultima lui carte. Ce gust de zmeură are câteodată poezia lui Adrian Popescu! Citiți-l, dacă vreți să știți la ce mă refer! Nicolae Manolescu, Istoria literaturii române pe înțelesul celor care citesc, Paralela 45, 2014
  34. 34. Poemul- dizertație În realitate, departe de a fi un poet al beatitudinii, Adrian Popescu se definește ca un melancolic. Toastul său, dacă există vreun toast, este rostit de cineva care se străduiește să nu izbucnească în plâns. Amintirea a ceva frumos și pierdut pentru totdeauna, sau, poate, amintirea a ceva si nici n-a fost trăit vreodată reverberează mereu în poezia lui Adrian Popescu. Alex. Ștefănescu, Istoria literaturii române contemporane, 1941- 2000, Editura Mașina de scris, 2005
  35. 35. Ștefan Borbely, Dicționarul analitic de opere literare românești, vol III, M-P, Coord. Ion Pop, Ed. Casa Cărții de Știință, 2001
  36. 36. De autorul Umbriei, mă leagă o emoție specială: prima lui pagină de poeme tipărite în revista studenților clujeni a apărut în numărul 2, februarie 1969, adică cel de la care preluam conducerea Echinox-ului, după începutul frumos și dificil marcat de colegul său, doar cu un an mai vârstnic, Eugen Uricaru. Acele versuri, mai toate antologice, m-au convins de la prima lectură că aveam în față un poet adevărat, cu o voce proaspătă și nouă, în stare să treacă dincolo de mode și timp. Am și scris, cu bucurie, un fel de prefață- întâmpinare, înainte de apariția cărții ce urma să inaugureze un destin nu tocmai comun. După aproape patru decenii, poemele de atunci nu par a avea nici un rid, iar ceea ce a scris Adrian Popescu până în ziua de azi n-a făcut decât să le prelungească, în armonioase polifonii, inconfundabilul ton fundamental. Mi-a plăcut, ani de zile, să citez, cu diverse ocazii, multe dintre versurile acelui ciclu de neuitat și, mai ales, unul de luminos ecou platonician: "Odată am știut să zbor, odată / Dovadă n-am, dar îmi aduc aminte". Îl reiau acum fiindcă îmi pare că, dincolo de încărcătura emoțională a momentului evocator, concentrează ceva esențial pentru definirea particularului sentiment al lumii pe care întreaga operă a poetului urma să-l aproximeze. Căci în tot ce a scris până acum Adrian Popescu păstrează această amprentă originară, o muzicală reverberație de arhetipuri, o memorie înfiorată de tipare inițiale. Fără nici o ridicare empatică a mâinii ori a vocii, cu o modestie și cu un fel de umilință, ce justifică trimitere spre franciscanism, în fața a ceea ce, pentru un număr de spirite atente la cer ce rămâne, se mai poate numi "misterul lumii".Adică o aură neafectată de procesul, așa de însemnat și de neliniștitor pentru alții, al reproductibilității tehnice a operei în civilizația noastră de imaginar generalizat și precar; întrucât vizează permanentul, ceea ce în fragilul joc al vieților de fiecare zi se conservă, inalterabil. Cum se exprimă undeva, poetul refuză mereu să abdice de la "înțelesul minunii". S-a putut spune, se va mai spune, că acest lirism a învățat lecția unui Blaga, și el pătruns de " largi fiori de sfânt mister"; că într-un table mendelevian de istorie literară, poezia lui Adrian Popescu ocupă o căsuță " neomodernistă", de vreme ce, în anii 70 ai secolului trecut, se afla, cu primii echinoxiști, într-un fel de coadă de cometă a generației lui Nichita Stănescu, esteziantă, nu-i așa, și de un blamabil "modernism înalt". - Sunt și vor mai fi etichete, ca atâtea altele, lipite și dezlipite pe rând, în febra clasificărilor de botanică literară. Rămân de deschis, însă, și de Red deschis, cărțile, - iar ale lui Adrian Popescu nu înșeală nici un moment asupra autenticității "mesajului". Nu e nevoie vorbe mari ca să ți se transmită imediat acel fior aparte, "larg" fără să-și proclame lărgimea, "sfânt" fără gesticulația teatrală de metanii etalate sumar- hiperbolic. De la Umbria de început, la Pisicile din Torcello ( 1997)... epitetul de "manierist" nu s-a lăsat nici el prea mult așteptat, însă în înțelesul său tipologic, de ingeniozitate și rafinament al compunerii imaginii și decorului confesiunii. Răsfrâgeri de peisaj italian, și natural și muzeistic, Umbria visată și mai apoi frecventată cu încântare, ca simbol dominant, exemplar, ținut sacru și franciscan, au îmbogățit, marcând în profunzime, o poezie atrasă deopotrivă de miracolul naturii genuine și de șlefuirea artistică a obiectelor. Fraza poetică însăși a fost și este, în chip tot mai evident pe parcurs, atent cumpănită și articulată, în jocul subtil dintre notația concretului imediat și a contururilor aproximate de reverie...
  37. 37. 1. Cristea, Dan: "Vârstele " poetice ale lui Adrian Popescu, în Convorbiri literare: an.136, serie nouă, nr.11 (83), nov.2002, p 25-27 2. Dugneanu, Paul: Adrian Popescu, O milă sălbatica, în Luceafărul: nr.10/1984, p2 3. Flămînd, Dinu, Dicţionarul scriitorilor români, vol. III, Buc., 2001, p. 817-819 4. Manolescu, Nicolae, Istoria literaturii române pe înțelesul celor care citesc, Paralela 45, 2014 5. Poantă, Petru, în Modalităţi lirice contemporane, Cluj, 1973, p. 155 6. Pop, Ion, Postfață la antologia Ieșirea în larg, editura Paralela 45, 2007 7. Popescu, Adrian, Poezii 1971-2018, Editura Școala Ardeleană, 2018, Cluj-Napoca 8. Popescu, Titu, Adrian Popescu sau Poezia reminescențelor sacre, Editura Limes, 2019, Florești, Cluj 9. Simion, Eugen, Scriitori români de azi, IV, Editura Cartea Românească, 1989 10. Ștefănescu, Alex., Istoria literaturii române contemporane, 1941- 2000, Editura Mașina de scris, 2005

×