Gheorghe Budeanu. Un strigăt pe Nistru

roman
GheorgheBUDEANU
De același autor:
Transnistria în flăcări – 1993
Vai, sărmana turturică – 1999
33 la Masa Tăcerii – 2010
Portrete pe muchie de secol – 2013
Suntem aici o cruce pe apa Nistrului – 2014
MARIA. Vai, sărmana turturică
(Ediție reeditată, completată) - 2017
Gheorghe BUDEANU
Un strigat pe
Nistru
˘
UnstrigatpeNistru˘
9 789975 146784
ISBN 978-9975-146-78-4

Gheorghe Budeanu
Un strigăt pe Nistru
Roman
Chișinău • 2019
7985_BUDEANU_Un_strigat_Nistru.indd 17985_BUDEANU_Un_strigat_Nistru.indd 1 31.07.2019 09:36:0931.07.2019 09:36:09

CZU 821.135.1(478)-31
B 88
Aprobat de Comisia de selecție pentru editarea cărții naționale
și editat cu contribuția Ministerului Educației,
Culturii și Cercetării
Lector: Galina Carp
Coperta: Simion Zamșa
Procesare computerizată: Svetlana Cersac
Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii
Budeanu, Gheorghe
Un strigăt pe Nistru: Roman / Gheorghe Budeanu; cop.:
Simion Zamşa. – Chişinău: S. n., 2019 (FEP „Tipogra ia Centrală"). –
224 p.
Apare cu contribuţia Min. Educaţiei, Culturii şi Cercet. – 300 ex.
ISBN 978-9975-146-78-4.
ISBN 978-9975-146-78-4. © Gheorghe Budeanu, 2019

Gheorghe Budeanu
Un strigăt pe Nistru
Roman
Cu dragoste, pentru EA,
care nu a fost, nu este
și nici nu va ﬁ a mea
în această viață terestră

Gheorghe BUDEANU
4

UN STRIGĂT PE NISTRU
5
Dragă cititor,
„Un strigăt pe Nistru” este o carte de citit în sin-
gurătate, fără a o lăsa din mână nici pentru o clipă.
E ca o simfonie…
Despre această carte a vorbi în termeni obișnuiți,
a o analiza – ar fi să comiți un sacrilegiu. Este
expresia simbolică, exhaustivă a destinului români-
lor pe acest pământ. Dar este și o minunată poveste
de dragoste între doi crucificați și trimiși spre Marea
Neagră pe apa Nistrului, care, până la urmă, se reîn-
tâlnesc, dar nu se regăsesc.
Cred că este o operă perfectă, și cu aceasta am
spus totul.
Gheorghe Budeanu a oferit cititorului cu ani în
urmă tulburătoarea sa culegere de reportaje despre
războiul din 1992, declanșat de separatiști la Nistru –
„Transnistria în flăcări”. El însuși s-a băgat în toiul
acelor evenimente.
Literatura noastră aștepta un asemenea roman...
„Un strigăt pe Nistru” – romanul lui Gheorghe
Budeanu este una din necesarele cărți ale acestor vre-
muri complicate, pe care le traversăm noi, tot neamul
românesc, de la Nistru la pădurile Făgărașului – între
războiul de independență de ieri și o Reunire de mâine.
Doamne, ajută – pentru cititor.
Recunoștința noastră, frate Gheorghe.
Vladimir Beșleagă
19 iunie 2019

6
Gheorghe BUDEANU

7
Capitolul I
RĂSTIGNITUL

Gheorghe BUDEANU
8
1.
Etrecut de miezul unei nopți de vară, fără lună și fără ste-
le. Pe râul Nistru, mai în jos de orașul Tighina, e atât de întune-
ric, încât nici nu poți desluși o cruce de lemn care plutește pe la
mijlocul albiei în direcția Tiraspol. Apele o vor purta spre liman,
apoi pe lângă Cetatea Albă, încotro cursul lor poate s-o ducă în
vreo două zile, după care încă o zi prin vârtejuri de liman, până o
vor înghiți valurile mari de la intrarea în largul Mării Negre.
Pe cruce este legat, de parcă ar i răstignit, un bărbat destul
de tânăr – o i având cam douăzeci și cinci de ani. Nici nu geme,
dar parcă nici nu respiră. Doar zdrențe din cămașa-i ruptă, pline
de sânge – pe alocuri în boțuri deja închegate – atârnă și tresar
peste valurile mici, ca într-un ritm de muzică funebră lansată
diabolic într-un mini-univers blestemat basarabean. Mâinile și
picioarele îi sunt prinse strâns, în noduri marinărești, cu cabluri
electrice găsite la nimereală de către niște gardiști care, în ago-
nia lor dezlănțuită de războiul secesionist de pe Nistru, l-au bă-
tut cu paturi de arme până i-au rupt coastele și i-au dezbătut
plămânii…

9
Patru dintre gardiști, în ierbântați de îndemnul neașteptat al
unui locotenent care poartă haine militare căzăcești, l-au răstig-
nit pe o cruce scoasă din cimitirul a lat în apropierea locului de
staționate a taberei lor militare, care e chiar pe mal de Nistru,
la periferia de sud a orașului Tighina, lângă debarcader. Locote-
nentul de cazaci a ordonat ca acea cruce, cu combatantul moldo-
vean răstignit pe ea, să ie dată și împinsă pe apa râului, iar când
soldații care au executat ordinul se întorceau să-i raporteze, el a
strigat în bătaie de joc, astupând ecoul împușcăturilor dinspre
Proteagailovca:
– Moldoveanul de pe crucea care plutește acum pe Nistru
a vrut să ie un fel de Hristos al românilor! Azi îi ofer aceas-
tă posibilitate. Totodată, o să-și vadă ieșirea la Marea Neagră,
despre care îmi spunea că rușii au luat-o de la neamul său și ar
trebui să i-o întoarcă. Dacă a dorit mai multe, să-i dăm măcar
marea, care o să-l înghită, ca el și tot neamul lui să se sature
de ea!
* * *
...Noaptea fusese una din luna iulie 1992 – an de urgie
pe meleagurile așezate cu dragoste în această parte a lumii,
mai jos de munții Carpați și mai sus de Marea Neagră, între
râurile Nistru și Prut. Sunt pământuri ale vechii Moldove, care,
pe parcursul istoriei, au gemut sub diferite stăpâniri străine.
Moldovenii din stânga Prutului întotdeauna și-au manifestat
dorința de libertate. Au fost timpuri în care ei au stat la
marginile Țării Românești ca ziduri de cetate.

Gheorghe BUDEANU
10
Același dor de libertate i-a ridicat sub Tricolor și atunci
când au vrut să se elibereze de sub dominația imperiului sovie-
tic. Se întâmplau aceste lucruri spre sfârșitul secolului trecut,
când dușmanul a dezlănțuit un război secesionist la Nistru. În
acel război, alături de polițiști și rezerviști mobilizați în grabă,
cei mai în lăcărați pe pozițiile de luptă au fost voluntarii. Des-
pre vitejia lor vor dăinui legende aproape prin iecare sat mol-
dovenesc. Atunci când gardiștii și cazacii a lau că în tranșeele
de pe pozițiile de luptă opuse au apărut voluntarii, nici nu în-
drăzneau să atace sau se retrăgeau, cedând pozițiile, așa cum
s-a întâmplat lângă câteva localități moldovenești de dincolo
de Nistru – Cocieri, Corjova, Molovata Nouă, Coșnița, Pârâta,
Doroțcaia…
Voluntarii au mers la război din proprie inițiativă, demon-
strând că sunt adevărați feciori ai neamului, că au inimă de vul-
tur în pieptul lor tare ca piatra de Carpați.
În general, bărbații de prin aceste locuri nu au fost și nu
sunt războinici. Ei s-au proslăvit întotdeauna prin ospitalitatea
lor. Deschid ușa oricărui trecător obosit, coboară în beci după
o cană de vin și îndeamnă soțiile să întindă masa, după cum e
moldovenește și creștinește, spun ei. Iar dacă moldoveanul ba-
sarabean vede cumva că, după ce bea vinul, oaspetele urcă pe
masă și strigă că ar vrea să rămână cu femeia lui frumoasă, își
face pumnul măciucă și începe să-i cânte de ducă. Așa-i zămislit
el de Dumnezeu – cu dragoste și grija nemărginită față de cei
apropiați și de neamul său.
Unul dintre voluntari era și Radu Păduraru, pe care, într-o
noapte de sfârșit de iulie 1992, apa Nistrului îl ducea răstignit pe
o cruce învăluită în întunericul de la această margine istorică a
Țării Românești.

11
Dacă ar putea el să se ridice și să se stăpânească în picioa-
re pe crucea lui de cimitir, cred că împrejurimile s-ar lumina de
frumusețea unui bărbat înalt, cioplit ca din tulpina unui brad de
pădure făgărășeană, lat în spete și tare în bărbie, cu ochi albaștri
și plete negre, cu mustață retezată și brațe ce-i atârnă de umeri
ca două buzdugane rămase de la străbunii săi care vor i haidu-
cind acum prin secole apuse.
La timpurile lor, dacă l-ar i văzut așa cum arăta el sănătos în
zi de duminică, miraculoasa regină Cleopatra a VII-a a Egiptului
sau iubăreața împărăteasă Ecaterina a II-a a Rusiei și-ar i pără-
sit imperiile pentru măcar o singură îmbrățișare cu el...

Gheorghe BUDEANU
12
2.
De pe capul de pod de lângă localitatea Coșnița, Radu Pă-
duraru, însoțit de Rodica Obadă, o femeie de legătură între
detașamentele de combatanți voluntari, a ajuns prin mare pri-
mejdie la Tighina, localitate urbană de pe malul drept al Nistru-
lui, vestită prin cetatea sa istorică în care acum este dislocată o
unitate militară rusească. Tighina este stăpânită aproape în în-
tregime de gardiști și cazaci. Aici numai comisariatul orășenesc
de poliție mai rezistă datorită ajutoarelor care vin dinspre
Căușeni pe străzile laterale dintr-o suburbie sudică, unde cu
greu își mențin controlul combatanții moldoveni.
Pe acolo au intrat și ei în Tighina, stupe iați de ceea ce văd –
imagine de Armagedon: lumea este fugită sau stă ascunsă prin
case; lângă o farmacie dărâmată de explozii – un tun părăsit în
grabă; apoi – un autoblindat rămas chiar în mijlocul străzii, dis-
trus și cu cauciucurile arse; câteva clădiri în lăcări; copacii toți
sunt cu ramurile rupte, despuiați de gloanțe și de schije care au
zburat încrucișate pe aici. În diferite locuri ale orașului se aud

13
explozii și, din când în când, rafale de mitralieră, iar din apro-
pierea Comisariatului de Poliție se trage foarte des cu un tun în
direcția gării. O i pe aproape, căci exploziile sunt atât de răsună-
toare, încât pot să-ți spargă timpanele.
Degrabă, strecurându-se printre clădiri, Radu și Rodica au
observat un grup de militari suspecți, îmbrăcați în uniforme
kaki, și s-au speriat atunci când au văzut că aceștia sunt însoțiți
de două autoblindate, pe unul dintre care era scris rusește, cu
vopsea albă „Moarte românilor!”, iar pe altul – „Spre Chișinău!”.
Rodica i-a făcut semne lui Radu că trebuie să se ascundă și l-a
împins pe scările de subsol ale unei case cu multe geamuri spar-
te, din care locatarii se refugiaseră și care avea pereții mușcați în
multe locuri de schije și de gloanțe.
Subsolul o i fost mai înainte loc de adăpost pentru gardiștii
regimului secesionist, căci peste tot erau aruncate cutii de
conserve, majoritatea goale, mai multe cartușe calibrul 72
împrăștiate pe podea, câteva tunici militare căzăcești, un borcan
cu brânză, două perechi de sandale, câteva pături, pe pereți – în-
scrisuri care reprezentau cele mai grosolane expresii din limba
rusă la adresa moldovenilor, iar peste toate acestea domina o
insuportabilă duhoare de sudoare soldățească în plină vară.
S-au dosit într-un colț al subsolului, străduindu-se să împa-
ce frica și nevoia de a sta aici vreo două ore, timp în care Radu a
ascultat cele povestite cu voce tremurândă de către Rodica, un
boț de femeie cu înfățișarea unui om necăjit de durerile vieții
sale:
– Părinții mei sunt moldoveni. Pe când aveam doar trei ani,
ei s-au stabilit în Bender, adică în Tighina, căci acesta este nu-
mele adevărat al orașului nostru, care se trage de la numele
cetății ridicate aici, pe malul Nistrului. Peste tot în orașul nos-

Gheorghe BUDEANU
14
tru – la școală, la spital, prin magazine, pe stradă se vorbește
numai rusește. Rusește vorbesc chiar și moldovenii între ei, căci
se tem să nu ie auziți că vorbesc românește. Lucrul acesta se
întâmplă mai ales după ce Tiraspolul a pornit dușmănie între
cele două maluri ale Nistrului. Eu locuiesc în cartierul Borisovka,
exact acolo unde sunt dislocați acum majoritatea gardiștilor,
care cotrobăiesc mereu prin casele oamenilor. Unde găsesc mol-
doveni, îi arestează sau îi terorizează și le strigă direct în ochi să
plece „la românii lor”.
Cu două săptămâni în urmă, m-au arestat și pe mine. Atunci
stăteam ascunsă în subsolul casei noastre cu alți vecini care nu
reușiseră să se refugieze. Probabil, m-o i divulgat cineva că sunt
„româncă” – așa le spun gardiștii basarabenilor atunci când vor
să-i ia în derâdere. Doi gardiști m-au luat și m-au târât în aparta-
mentul meu, unde au răscolit și au răsturnat totul cu capul în jos.
Mai întâi au tăiat irul de telefon și au început să strige la mine,
foarte agresiv, cerându-mi să le spun unde ascund arma cu lune-
tă. N-au găsit nimic, după care mi-au luat aparatul de telefon și
mi-au ordonat să merg cu ei la comandamentul lor.
Acolo, în timpul interogatoriului, am înțeles că structurile lor
interceptează convorbirile noastre telefonice și că la începutul
războiului angajați ai executivului orășenesc au pregătit listele
tuturor moldovenilor din oraș și le-au prezentat comandanților
unităților de gardiști. M-au ținut o zi și o noapte într-o încăpere
mică, fără geamuri și cu ușa încuiată, fără apă și fără măcar o fă-
râmă de pâine. Abia a doua zi dimineața mi-au spus că pot pleca,
fără nicio explicație.
Of, Radule, gardiștii din Tighina sunt ca niște iare, vor să ara-
te că ei stăpânesc orașul, bagă frica în oameni ca să se teamă de
ei. Dacă vor să fure – fură, dacă vor să ucidă – ucid. Nu se supun

15
nimănui, iar comandantul lor, colonelul Kostenko, este un ade-
vărat călău. Dimineața, cât se ridică soarele de un cot pe cer, în
oraș e liniște. Atunci, probabil, gardiștii mai dorm obosiți de
ravagiile lor nocturne, dar spre amiază țâșnesc numai ei știu
de unde și încep să sară pe străzi ca iepurii, țipă și trag la nime-
reală, de parcă ar i bolnavi de cap, sunt ca o haită de ducă-se-
pe-pustii...
În blocul nostru aveam și un vecin moldovean. Când au ve-
nit la el, avea ușa apartamentului încuiată. Probabil, au fost
informați că este acasă, pentru că au început să tragă și i-au
spart ușa. I-au cerut de băut și de mâncat, apoi pe doi dintre ei
i-am văzut cum cărau din casă un casetofon, niște haine, televi-
zorul… Eu nu puteam să mă implic. Unul dintre gardiști striga
la vecinul meu de parcă era gata să-l sugrume: „De ce nu mai
vrei să lucrezi la uzina militară? Ca pedeapsă, o să anunțăm
înrolarea ta în garda republicană!”. „Dar eu nu accept să trag
în frații mei. Iar voi, dacă vă considerați militari, dați dovadă
măcar de demnitate militară și nu furați din casele oamenilor”,
am auzit răspunsul lui.
Tocmai în acel moment se întorceau ceilalți doi și, la auzul
acestor vorbe ale vecinului meu, parcă cineva le-ar i dat cu
măciuca în cap. L-au legat burduf și l-au urcat în mașina lor, iar
ușa apartamentului au lăsat-o vraiște. Peste două zile, polițiștii
noștri i-au găsit cadavrul la gunoiștea din satul Parcani. Era îm-
pușcat în cap și avea pe frunte pielea topită în formă de stea cu
cinci colțuri…
Radu Păduraru i-a făcut semn să tacă:
– Dragă Rodica, o să se termine acest război. Aș vrea să ră-
mânem cu viață și să găsim timp pentru niște vorbe mai calde.
Acum amintește-ți de rugămintea mea. Ți-am zis să mă însoțești

Gheorghe BUDEANU
16
spre Tighina și să-mi explici cum să găsesc aici un detașament
de voluntari, ca cineva dintre ei, într-o pauză dintre lupte, să mă
ajute să trec Nistrul. Doresc să ajung la Tiraspol, unde am cu-
noscut o fată frumoasă, cu dragoste dulce, înainte de a pleca la
armată, și care mi-a promis că va aștepta să mă întorc la ea, dar
nu s-a ținut de cuvânt. Nu-i voi spune nimic, vreau doar s-o văd
și să mă uit în ochii ei…
– Știu gândurile tale, Radule. Mi-e frică de ziua ta de mâine,
dar hai să pornim. Mergem spre fosta fabrică de conserve, unde
sunt niște poziții apărate de băieții noștri, și am să-l caut acolo pe
un cunoscut mai vechi. Îi spune Vulpoi și el se va bucura că i-am
adus încă un voluntar. Dacă, Doamne, ferește, ne prind gardiștii,
am să le dovedesc că eu sunt localnică, iar tu să le spui că ești o
rudă de a mea și te-am chemat de urgență să mă iei cu totul de
aici și să mă duci la Chișinău, l-a sfătuit femeia și s-a ridicat iute
spre ieșirea din subsol.
* * *
...Seara, lângă fabrica de conserve, Rodica a luierat scurt
de câteva ori ca un pui de potârniche. De după ziduri au apărut
doi voluntari înarmați cu puști-mitraliere „Kalașnikov”. Aveau
centurile de la brâu încărcate cu muniții. Unul dintre ei a strigat
în șoaptă de la vreo câțiva pași:
– Tanti Rodica, treceți cât mai repede, căci azi am avut niște
oaspeți prea nebuni și acum nici nu știi de unde pot să te poc-
nească!
– Bine-bine! Chemați-mi-l pe Vulpoi. Cred că i s-a făcut dor
de mine…

17
De cum au ajuns în curtea fabricii de conserve – toată în ruine,
cu două autoblindate dosite după un zid peste care li se vedeau
turelele, cu câteva grupuri de voluntari, polițiști și rezerviști
proaspăt mobilizați, care își divulgau prezența, din când în când,
cu mișcările unor lumini de lanternă prin întuneric, de ei s-a
apropiat un bărbat robust, de statură mică și cu pas legănat, ca
de rață:
– Ți-ai amintit de noi, Rodicuțo? Văd că nu te o ilești la umbra
acestui brad de pădure, a glumit el, ridicându-se în vârful picioa-
relor ca să-l bată pe umăr pe cel nou-venit. Cum îți spune?
– Radu Păduraru.
– Păi, ce ziceam eu? Băiat de pădure! Rodicuțo, drăgostițo,
mergi să te odihnești peste noapte cu cele două bucătărese ale
noastre. Se vede că ești obosită și că abia te ții pe picioarele tale
slabe ca fusele. Noi, eu și noul tău amic, ne vom așeza pe vorbite,
așa cum se cuvine între doi bărbați pe vreme de război atunci
când dușmanul își adună morții și răniții. Nu-i bine să te pornești
în dricul nopții spre casă. Nu auzi cum bat gardiștii lângă comisa-
riatul nostru de poliție?
Într-adevăr, din partea în care Vulpoi a arătat cu mâna se au-
zeau mai multe explozii și rafale de mitralieră, care mușcau ca
șarpele din întunericul nopții.
Rodica a pornit ascultătoare către unul dintre blocurile fa-
bricii de conserve, iar Vulpoi l-a îndemnat pe Radu să se așeze
lângă el, ca să-l descoase înainte de a-l prezenta camarazilor săi
de arme.
– Eu, Radule, m-am întors acum patru ani de la războiul din
Afganistan și nici n-am reușit să mă dezmeticesc de cele ce se
întâmplă în Moldova noastră, că a trebuit să iau iarăși arma și
să vin la Nistru. Iată că noi, afganii, am ajuns să im buni și aca-

Gheorghe BUDEANU
18
să, dar numai pe vreme de război. E dureros ceea ce se întâm-
plă azi la Nistru. Moldova nu numai că nu are armată națională,
dar Rusia, odată cu des iințarea Uniunii Sovietice, ne-a luat toa-
tă tehnica militară și a concentrat-o în Transnistria, unde s-a
făcut stăpână. Liderii secesioniști de la Tiraspol și forțele de
securitate rusești rămase acolo pot miza oricând pe susținere
din partea Armatei a 14-a, cea mai mare structură în districtul
militar Odesa din timpul URSS, care era un fel de ariergardă în
sud-vestul imperiului sovietic și cu rol strategic pentru aceas-
tă parte a Europei. Îți dai seama: tancuri, tunuri, autoblindate,
instalații de rachete, aruncătoare de mine, elicoptere, soldați și
o ițeri bine instruiți.
La toate acestea mai adaugă rezerva inepuizabilă de muniții
din depozitul de la Cobasna și poți să te apuci de cap, dacă
înțelegi ce forță stă în fața noastră. În plus, garda militară a re-
gimului secesionist este zilnic completată cu sute de cazaci și
pușcăriași veniți din toate colțurile Rusiei. Mai tragic e că noul
comandant al Armatei a 14-a, generalul Lebed, e ca un tip făcut
din cizmă, grosolan, agresiv, sigur de sine și de forța militară pe
care o reprezintă. La orice pas, avertizează că ar putea să-l spân-
zure pe Președintele Mircea Snegur, șeful tânărului nostru stat,
pe platoul de la Chițcani sau că, dacă va trebui, poate să ajungă
cu tancurile sale la București într-o singură zi. Cum să ții piept
unei asemenea urgii, fără armată și fără armament?
La începutul războiului, moldovenii nici măcar arme
„Kalașnikov” nu aveau îndeajuns, la trei-patru combatanți le
revenea câte o armă. Rezistăm aici numai pentru că știm a îm-
pleti sentimentele de patriotism cu mintea și agerimea noastră.
Totuși forțele sunt îngrozitor de inegale! Asta s-a văzut în ziua
de 19 iunie aici, în orașul Tighina, care a fost o zi de tragedie

19
națională. Rezultatul? Piața din centrul Tighinei e plină cu tehni-
că militară de-a noastră distrusă și arsă.
Când tancurile Armatei a 14-a au atacat dinspre Tiraspol,
venind în ajutorul gardiștilor, ocupaserăm poziții de luptă ală-
turi de polițiștii din detașamentul cu destinație specială, din-
colo de cetate, chiar lângă podul de peste Nistru. Băieții noștri
au distrus primele două tancuri, dar am fost atacați și din spate
de către soldații unității militare rusești dislocate în cetatea Ti-
ghina. La început, nu-mi venea a crede o asemenea implicare,
dar tot mai des și mai tare auzeam vaietele camarazilor răniți
pe pozițiile din apropierea mea. Din față veneau tancurile, din
dreapta atacau gardiștii, iar din spate trăgeau soldații ruși din
unitatea militară. În această situație, unica soluție era retrage-
rea, ca să ne regrupăm forțele. După o zi și o noapte de luptă,
fără apă și hrană, am auzit ceea ce nu mi-am dorit niciodată:
„Ne retragem, fraților!”. Lângă mine zăceau doi combatanți
răniți și am îndemnat colegii să-i salvăm. L-am luat pe unul din-
tre ei – avea piciorul stâng sfârtecat și plin de sânge – și l-am
târât până la autogară, unde am găsit o ambulanță cu mai mulți
suferinzi.
A doua zi, de peste Nistru veneau în mare viteză nenumărate
tancuri și autoblindate – puhoi de tehnică militară pe care lu-
tura demonstrativ drapelul Rusiei. Cu ce să-l oprești? Cu pisto-
lul-mitralieră „Kalașnikov”, care pentru tancuri e ca o praștie?
Nu aveam nici stație radio și raportam despre situația creată
prin strigăte, de la un batalion la altul. Tot așa se întorcea și răs-
punsul: „Așteptați. Degrabă vă vin ajutoare”. Dar era prea târ-
ziu, tancurile rusești intraseră în oraș, vuietul de șenile se auzea
tocmai prin partea de nord-est. De ilau învingătoare pe străzile
orașului. Din acea zi, forțele noastre din Tighina, dispersate, au

Gheorghe BUDEANU
20
trecut la războiul de gherilă. Dar pe tine cum de mi te-a trimis
Sfântul Petru încoace? Știi a mânui armele?
– Eu, își începu îngândurat mărturisirile „bradul de pădure”,
de cum m-am întors din armată, orișicine mă găsea numai pe la
manifestările de renaștere spirituală care aveau loc în Chișinău și
la mitingurile luminate cu drapelele noastre tricolore în Piața Ma-
riiAdunăriNaționale.Cânds-aanunțatcălaNistrutunu-irusșiru-
su-i tun, m-am grăbit încoace și am ajuns pe platoul de luptă de la
Cocieri, apoi pe cel de la Coșnița. Am luptat acolo pe diferite poziții
ale frontului, dar nu acceptam comportamentul față de voluntari
al comandanților de militari sau al comandanților de polițiști. Ba
ne interziceau să atacăm, ba ordonau retragerea tocmai atunci
când ne bucuram de micile noastre victorii. E haos și incertitudine
pe linia de organizare și conducere a operațiunilor noastre mili-
tare. Au fost cazuri când voluntarii ajungeau cu lupte pe străzile
orașului Dubăsari și am i putut să-l eliberăm de gardiști și cazaci,
dar de iecare dată, în loc să ni se trimită forțe de susținere pentru
a menține pozițiile ocupate, ni se ordona retragerea. Să te dai cu
capul de blindajul TAB-ului, nu alta.
Am făcut militărie la infanteria motorizată în gruparea de
trupe sovietice dislocate în partea de est a Germaniei, cea soci-
alistă. Cunosc bine – și a înșirat mai multe formule abreviate în
limba rusă: BTR, BRD, BMP, dar și RPK, RPG, F-1, F-2, RGD, iar
„Kalașnikov” pentru mine este ca microfonul pentru un jurnalist
de radio. De aceea, atunci când am auzit ce se întâmplă în Tighi-
na, am decis să vin încoace, unde voi i, poate, mai de folos.
Dar să știi, frate Vulpoi, că am venit în Tighina și cu o altă
dorință. Aș vrea ca într-o zi, în care gardiștii își vor tămădui ră-
nile și nu vor ataca, să trec Nistrul și să merg la Tiraspol. Am
cunoscut acolo o fată ca ciocârlia, de iubirea căreia credeam că

21
n-o să mă satur niciodată. În ziua plecării mele la armată, mi-a
promis credință și așteptare, dar nu s-a ținut de cuvânt. Râvnesc
doar s-o văd și să mă uit în ochii ei. Atât. O să mă ajuți să fac acest
lucru?
Tocmai atunci, dinspre blocul administrativ al fabricii de con-
serve alerga spre cei doi un voluntar cu su letul la gură. Gâfâind,
i-a raportat lui Vulpoi:
– Domnule căpitan, de la posturile mai îndepărtate sunteți
rugat să faceți legătura cu executivul orășenesc pentru a-i pre-
întâmpina de o posibilă catastrofă. De pe poligonul din Parcani
dinspre Tiraspol se trage cu obuze grele asupra satului Varnița.
Câteva dintre ele au nimerit în rezervoarele cu gaz-propan. Ga-
zul se scurge de-a lungul albiei râului. Dacă vor păli și în alte re-
zervoare, pâcla de gaze, mărindu-se, ar putea să explodeze peste
Tighina și să pârjolească tot orașul, la mama dracului…
Vulpoi l-a privit peste umăr pe voluntarul adus de Rodica și,
înainte de a pleca, l-a atenționat:
– Radule, e vreme de război, nu vreme de femei. Îți înțeleg
amarul, dar e riscant să te bagi acum în Tiraspol, orașul-viespar
al gardiștilor. Și nu iuta: mai întâi, e nevoie de tine aici. În zori,
vei merge într-o misiune specială spre cinematograful „Priete-
nia” și o să-ți dai seama de acest lucru. Acum – la odihnă, nu-ți
mai frământa oboseala cu halucinații și nostalgii de dragoste…
Dimineața n-au mai reușit să meargă în misiune odată cu zo-
rii, căci au fost atacați de trupele separatiștilor. Era zi de dumi-
nică și dușmanii au mizat mult pe acest lucru. Veneau puhoi din
toate părțile, ceea ce i-a făcut pe combatanții moldoveni să se
retragă, ca într-o cetate, în clădirea Casei de Cultură a fabricii de
conserve. Curând însă Casa de Cultură a fost cuprinsă de lăcări
și numai Dumnezeu știe care avea să ie soarta apărătorilor ei,

Gheorghe BUDEANU
22
dacă dinspre Comisariatul de Poliție – singura instituție care
își apără idelitatea față de statul Republica Moldova în acest
oraș – nu le-ar i sărit în ajutor un detașament cu destinație
specială, susținut de mai mulți voluntari.
După ce s-a lăsat liniștea, Vulpoi a anunțat doi morți și trei
răniți, le-a mulțumit camarazilor de intervenție la timpul potri-
vit, după care s-a apropiat de Radu Păduraru:
– În timpul luptei mi-ai demonstrat cele spuse aseară despre
tine. Cred că vei reuși să ajungi și la Tiraspol, dar – n-ai uitat? –
peste o oră am să te prezint unui grup din patru camarazi și veți
porni împreună, pe căi dosite, spre cinematograful „Prietenia”.
Atenție: în oraș luptele de stradă sunt mult mai periculoase de-
cât cele de pe frontul în linie deschisă, unde stai în tranșee și vezi
inamicul în față.
* * *
...Pe drum, grupului i s-a alăturat un moldovean propus
de către localnici ca însoțitor, care cunoaște orice stradelă și
toate subsolurile clădirilor din Tighina. Ei urmau să cercete-
ze situația de lângă cinematograful „Prietenia”, ca mai apoi
detașamentul cu destinație specială al poliției să elibereze sec-
torul dat.
În apropiere de cinematograf curge un pârâiaș. Ajunși acolo și
cercetând împrejurimile, însoțitorul le spuse că pe cealaltă parte
de râpă, pe strada Kotovski, stă un microbuz RAF plin cu gardiști
și ar i bine să pună mâna pe ei, să-i facă prizonieri. Radu Pădu-
raru l-a privit cu suspiciune, dar ceilalți au acceptat propunerea.
Porniți încolo, cam pe la jumătate de drum, însoțitorul zice:

23
– Stați aici. Mă duc de unul singur. Sunt fără armă și n-am să
le trezesc bănuieli. Văd care-i situația și mă întorc.
Trec zece, cincisprezece, douăzeci de minute, dar moldovea-
nul din Tighina, însoțitorul, nu se întoarce. Când toți au înțeles că
nu-i a bine, acesta apare:
– Ne dezicem. Pe acolo latră câinii, iar microbuzul nu mai este
în drum, l-au dosit.
Au hotărât să se întoarcă. Se a lau totuși departe de ai lor și
era riscant să se aventureze într-o posibilă luptă aici. Dar întârzi-
aseră cu decizia: prin grădinile din stânga și din dreapta au văzut
siluete de militari, iar pe drum – un grup înarmat le tăia retra-
gerea. Doi din grupul de pe drum aveau uniforme inscripționate
pe spate: „Poliția”. Radu Păduraru a înțeles chiar din prima clipă
că nu pot i polițiști, deoarece stabiliseră cu Vulpoi ca ai noștri
să-i întâmpine mult mai departe decât aici. Deci, era o capcană.
Nu gardiștii din microbuz, ci ei trebuiau să devină prizonieri cu
ajutorul acelui moldovean trădător.
Forțele iind inegale, voluntarii moldoveni au încercat să fugă.
Văzând asta, gardiștii au deschis focul. Din grădini se trăgea în ei
haotic de la vreo 20-25 de metri. Poate că toți ar i fost căsăpiți,
dacă Radu Păduraru nu arunca două grenade F-1, una – în stânga,
alta – în dreapta, după care, făcând salturi în zigzag, a reușit să se
strecoare iute în râpă, printre tu ișuri. La ultimul salt a fost rănit
în umărul drept. Târându-se prin râpă, l-a văzut pe unul dintre
membrii grupului lor. Acesta zăcea mort, cu fața în apa murdară a
pârâului. Era Dumitru din satul Zaim.
Peste câteva minute, râpa rămăsese fără tu ișuri, iar el – fără
puteri și, ridicând privirile spre cer, a văzut că pe mal îl așteptau
doi gardiști cu armele îndreptate spre dânsul:

Gheorghe BUDEANU
24
– Ești rănit, românule! Lasă arma, altfel te căsăpim și au să-ți
cânte broaștele veșnica pomenire în această râpă, i-a spus, cu
zâmbet viclean, unul dintre ei.
L-au dus ca prizonier – așa îl considerau – pe strada
Șestakovici, în fosta clădire a securității din Tighina, unde l-au
închis într-un subsol. Degrabă au intrat la el un maior și un băr-
bat în halat alb, taciturn și plin de groază, care l-a legat de sin-
gurul pat de scândură a lat în subsol și i-a făcut două injecții.
Sângele continua să-i curgă din umăr și durerile nu-l lăsau. Și-a
dat seama că cel în halat alb nu era medic. După injecții, capul a
început să-l doară groaznic și l-au apucat amețelile.
Tocmai atunci maiorul l-a întrebat:
– Ești român? Mai sunt români printre ai voștri?
Îl durea tot corpul, iar capul era gata să-i explodeze ca o gre-
nadă RG. Pentru că voia să mai trăiască, să iubească o femeie,
să mănânce un pumn de cireșe coapte sau să doarmă măcar o
clipă în troscotul spălat de roua dimineții, s-a bucurat că a găsit
răspunsul potrivit, deși, ca orice moldovean bun, se considera
român:
– Sunt din Moldova. Pe pozițiile noastre de luptă nu am văzut,
dar nici nu există combatanți veniți din România.
– Văd că ești tânăr și nu chiar prost. Probabil, îți dorești un
viitor mai bun. Ca om care cunoaște cum se trăiește viața, îți
propun să te înrolezi în garda transnistreană, iar asta înseam-
nă că îți acordăm imediat un apartament și un salariu foarte
mare…
– Nu.
– De ce „nu”?
– Pentru că nu vreau să mor împușcat de-ai noștri, dar nici eu
n-am să trag vreodată asupra fraților mei…

25
La auzul acestor cuvinte, maiorul a înțeles că pierde timpul în
zadar, a deschis și a chemat militarul de după ușă:
– Îl luați și îl duceți la locul de dislocare a batalionului lui Kos-
tenko.
Colonelul Kostenko era comandantul gărzii transnistrene din
Tighina – un monstru care, prin crimele sale de război, a băgat în
sperieți toată regiunea de la Nistru. Se temeau de el chiar și unii
lideri ai separatismului transnistrean. Sigur, nu se ocupa el cu
nimicuri precum ar i interogatoriul unui voluntar militar mol-
dovean.
Adus la statul-major al batalionului Kostenko, Radu Pădu-
raru a fost transmis în paza a doi gardiști înarmați, care l-au
izbit sub un copac din curtea batalionului și au rămas să-l pă-
zească. Alături – o masă și două butoaie cu apă. Rănit și răpus
de dureri, el privea la cele ce se întâmplau în curte – culmea or-
giilor și desfrânărilor. Răsuna tare muzică rusească și, sigur, se
vorbea numai rusește. O bună parte dintre gardiștii și cazacii
oploșiți la așa-zisul stat-major al colonelului Kostenko umblau
turmentați de colo-colo. Erau și foarte multe femei tinere, care
veneau și rămâneau aici să le pregătească de mâncare sau să-i
distreze.
Cum stătea și își aștepta verdictul, Radu Păduraru a văzut că
unul dintre gardiștii turmentați aduce spre el o tânără aproape
dezbrăcată, care ținea o chitară în mână. Ajunși în dreptul lui,
gardistul îi zice acesteia:
– Lola, colonelul Kostenko l-a condamnat pe acest român la
moarte. Te ocupi de el?
– La ordin! strigă ea și începu să-și scoată hainele care îi mai
rămăseseră pe corp, dar și-a lăsat încălțați panto ii cu tocuri în-
alte.

Gheorghe BUDEANU
26
S-a apropiat de Radu și a prins să-l lovească din toate puterile
cu picioarele. Striga și făcea un fel de teatru, ca s-o admire cei din
jur. Când a obosit, l-a întrebat dacă știe să cânte la chitară și, ale-
gându-se cu un răspuns negativ, i-a tras din răsputeri cu chitara
în cap, după care i-a îndemnat și pe alții să-i urmeze exemplul.
Ceilalți au prins la curaj: vreo șase gardiști au făcut cerc în jurul
lui și îl băteau pe rând. O muiere a aruncat în el cu o sticlă de
țuică, alta – cu două borcane goale, iar unul dintre cazaci – cu o
șurubelniță. Când avea capul spart și nasul sfărâmat, l-a înăbușit
sângele. Doi l-au înhățat și i-au băgat capul în unul dintre cele
două butoaie cu apă. L-au ținut așa până au crezut că s-a înecat,
dar el s-a zbătut și a reușit să-și scoată capul la suprafață. Atunci
și-a văzut sfârșitul: avea țeava unei arme la tâmplă.
– Nu-l împușcați! Ne streleaite! a strigat, instinctiv, mai întâi
în română, una dintre femeile acestui bordel militar, care s-a dat
de gol că-i moldoveancă.
Îndată a intervenit Lola:
– Nu-l împușcați. E încă tânăr și prea frumos, iar eu, la Ros-
tov, nu am reușit să fac dragoste cu români. Haideți mai bine să-l
spânzurăm cu capul în jos de craca acestui copac și să-i oferim
o posibilitate de a se odihni, a aprins spiritele rusoaica, îndem-
nând patru dintre haidamacii turmentați să-și scoată curelele și
să-l lege de craca de sus a copacului.
Dacă l-au văzut spânzurat și fără cunoștință, toți au început
să se împrăștie. Chiar atunci, în mijlocul curții apăruse ca din se-
nin un locotenent în uniformă de cazac. I-a salutat pe toți și a
întrebat care-i motivul unei asemenea vânzoleli, dar în același
timp trăgea cu ochiul la cel spânzurat. Lola a ieșit, violentă, la
raport:

27
– Este un voluntar moldovean rănit. L-au prins ai noștri lângă
cinematograful „Prietenia”, tovarășe locotenent Kalinin. Colone-
lul Kostenko l-a condamnat la moarte. Toți spun asta, dar noi
i-am mai dat o zi, ca să-i demonstrăm dragostea noastră față de
români.
– Bine ați făcut. Îl cunosc pe condamnat încă din timpurile
pe când eram soldat în termen în gruparea de trupe sovietice
dislocate în Germania. Aș vrea să-i fac și eu o surpriză acestui
pui de român. Dacă va da semne de viață, mai spre seară să-l
aruncați într-un camion și să-l aduceți la debarcaderul de pe
Nistru…
Radu Păduraru a rămas să atârne cu capul în jos, legat de-o
cracă a copacului. Sângele îi picura din nas, din cap și din umărul
rănit. Era zi de vară cu căldură de cuptor la Nistru, dar nu se gă-
sea nimeni să arunce peste el o căldare de apă…

Gheorghe BUDEANU
28
3.
Kalinin. De unde apăruse el în războiul de la Nistru? Îmbră-
cat în haine căzăcești bine trase pe corpul său îndesat, bărbierit
și cu cizmele lustruite, bărbatul acesta mai avea și un scop bine
determinat, nu numai de a-i ucide pe moldovenii dornici de li-
bertate.
* * *
...În toamna anului 1987 Radu Păduraru a fost mobilizat
în armata sovietică. După două luni de pregătiri militare, îm-
preună cu alți camarazi de arme adunați din diferite regiuni
ale Uniunii Sovietice, a fost urcat într-un marfar, cu vagoane
de lemn, fără scaune și fără ferestre. Într-un colț al vagonului
în care el nimerise împreună cu grupul său de tineri mobilizați
a văzut doar un bidon cu apă și mai multe pachete cu hrană de
campanie, alături de care stătea așezat pe podea un subo ițer

29
bătrânel și foarte tăcut. Imediat ce trenul a pornit din loc, toți
au vrut să a le încotro sunt duși, dar însoțitorul a zâmbit de
naivitatea lor, motivând că vor a la atunci când vor ajunge la
destinație.
Lumina pătrundea doar prin crăpătura ușilor abia întredes-
chise, prin care, chiar dacă băgai nasul, nu înțelegeai încotro
merge trenul. Tocmai noaptea, când garnitura s-a oprit într-o
gară cu lumini palide, unul dintre soldați a zărit numele stației.
Și-a pus mâinile în cap:
– E Ciop, fraților! Ciop este un oraș de graniță, dincolo se a lă
Cehoslovacia sau Polonia. Ne scot din URSS și nici nu ne-au spus,
ca să ne anunțăm măcar părinții.
În drum, trenul a oprit doar o singură dată. Se întâmpla-
se într-un câmp pustiu, la vreo oră de mers, după ce un soldat
ucrainean îi spusese unui coleg de-al său care se a la lângă Radu
Păduraru că au trecut de orașul polonez Cracovia. Opriți într-
o câmpie pustie, subo ițerul, care cunoștea programul trenului
militar, le-a ordonat tuturor:
– Sărim din vagon! Aici e loc de veceu. Îmbarcarea peste zece
minute!
Garnitura era lungă și iecare vagon avea câte vreo 30 de
soldați. Un tablou dezolant – cât vezi cu ochii, pe de o parte și pe
de alta a căii ferate, soldații își satisfăceau elementarele nevoi
iziologice. „Oare cum o i fost pe timpul războiului, dacă sovieti-
cii, chiar și în vremuri de pace, lasă astfel de urme pe pământul
polonez?” s-a întrebat în sinea sa Radu Păduraru.
Dimineața aveau să ajungă în orașul Frankfurt pe Oder. După
scurte instrucțiuni lângă vagoane, toți recruții au fost încolonați
și au pornit prin oraș spre un centru de repartizare a recruților
în diferite unități militare. Închipuiți-vă o coloană de vreo patru

Gheorghe BUDEANU
30
sute de soldați sovietici prin centrul unui oraș german. Probabil,
localnicii se deprinseseră cu asemenea scene, dar nu toți, căci
majoritatea trecătorilor care veneau în întâmpinare părăseau
trotuarele și se ascundeau printre blocuri. În multe case se vedea
cum oamenii închid geamurile în grabă și cu zgomot, de parcă ar
i năvălit vreun roi de lăcuste sau vreun nor de gaz otrăvitor. Din
când în când, coloana era depășită de automobile și Radu Pădu-
raru a văzut cum o bătrânică a lată în unul dintre ele a scuipat
demonstrativ…
La centrul de repartizare Radu și noii săi colegi au mai stat
două zile în care au așteptat să ie „cumpărați”, căci așa se
numește în jargonul recruților selectarea lor de către o ițerii
reprezentanți ai unor unități militare. Erau în Germania De-
mocrată, teritoriu rupt de către sovietici din Germania Fede-
rală la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, care a deve-
nit stat socialist la 7 octombrie 1949 cu numele de Deutsche
Demokratische Republik. Această țară a existat separat până
în toamna lui 1989, când, datorită noului lider al URSS, Mihail
Gorbaciov, și Președintelui SUA, Ronald Reagan, a fost posibi-
lă reuni icarea Germaniei. Reuni icarea celor două Germanii a
început la 3 octombrie 1989, iar în aceeași lună s-a anunțat și
retragerea trupelor militare sovietice de ocupație de pe teri-
toriul fostei Republici Democrate Germane. Era tocmai luna în
care Radu Păduraru urma să ie demobilizat și să se întoarcă
acasă…
Dar iată că acum, în toamna anului 1987, Radu mergea să
stea ca santinelă între cele două Germanii. „Cumpărătorul”, în
lista căruia era indicat și numele lui, a fost maiorul Zaițev dintr-o
unitate militară din Bernau, oraș a lat la 24 kilometri de Berlin.

31
Adus să apere hotarele de vest ale lagărului socialist, Radu
Păduraru îl va întâlni aici, la Bernau, și pe Krasarm Kalinin,
soldat în termen ca și el, mobilizat tocmai din orașul siberian
Krasnoiarsk. Avea un prenume rar întâlnit în Rusia, inventat,
probabil, de părinții săi. Fusese născut la 23 februarie, zi în
care sovieticii sărbătoresc Ziua Armatei Roșii, rusește – Kras-
naia Armia. Anume în cinstea Armatei Roșii părinții lui și-au
numit copilul cu un acronim sau cu o scurtătură din două cu-
vinte. Deși părea un intelectual – făcuse un an de studenție
la Facultatea Drept, după care fusese exmatriculat din cauza
excentricității sale, manifesta aproape la iecare pas agresivita-
te și o grosolănie mojicească, imposibil de suportat de către un
om cu mintea la cap.
Tocmai s-a întâmplat ca Radu Păduraru anume cu el să
nimerească în serviciul de gardă al unității militare în care
au fost repartizați din Frankfurt pe Oder. Vor locui chiar în
aceeași cazarmă. Astfel, timp de doi ani, peste o zi, ei mergeau
împreună să păzească perimetrul unității lor militare din Ber-
nau. Krasarm Kalinin era comandantul gărzii, iar Radu – ad-
junctul lui.
Poate că Radu ar i lăsat ca toate problemele ce țin de ca-
racterul agresiv al lui Kalinin să ie absorbite de tradiționala
deșertăciune care domină viața militară în zile de pace, dacă nu
ar i avut loc câteva cazuri cu efect de de lagrație între ei. În pri-
mul caz, Krasarm a manifestat, în anturajul camarazilor săi de
arme, o atitudine denigratoare față de demnitatea lui națională,
în al doilea – față de ceea ce e mai sfânt pentru un soldat în anii
săi de militărie: fata iubită care a promis că va aștepta întoarce-
rea lui din armată, iar în al treilea caz...

Gheorghe BUDEANU
32
* * *
Imediat ce a a lat că Radu este mobilizat din Moldova, Kra-
sarm Kalinin a încercat să-și bată joc de el, tocmai atunci când se
a lau mai mulți soldați în jurul lor, precum că ar i reprezentant
al unei națiuni de mâna a doua:
– Ce mai faci, românule? Nu ți s-au rupt opincile? Pe acolo,
pe la voi, ați lichidat analfabetismul? Să nu-mi spui, blea, de Mol-
dova în loritoare, deoarece știu că voi stați acum ca pe jăratic și
așteptați ca Ceaușescu sau altul ca el de la Chișinău să vă unească
iarăși cu România, țara săracilor și țiganilor.
Radu încerca de iecare dată să-și stăpânească revolta și
deseori îi reproșa că Rusia ar i rămas încă multă vreme analfa-
betă dacă alte popoare n-o luminau, inclusiv românii. Îi aducea
exemplele lui Vasile Lupu – protector al lumii ortodoxe; Elena
Voloșanca – iica lui Ștefan cel Mare, căsătorită cu Ivan cel Tânăr,
iul cneazului Ivan al III-lea al Rusiei; Dimitrie Cantemir – diplo-
mat și cărturar moldovean, care, spre sfârșitul vieții, a fost con-
silierul lui Petru cel Mare; Antioh Cantemir – important diplo-
mat, cunoscut ca „părintele poeziei ruse”, ambasador al Rusiei
în Marea Britanie și Franța; Nicolae Milescu Spătarul – cărturar
și diplomat, primul român care ajunge în China ca sol al Rusiei,
trimis de țarul Alexei…
Dar într-o zi, pe când se a lau ambii în serviciul de gardă, Ka-
linin a declanșat o isterie românofobă chiar în cabinetul coman-
dantului gărzii, a lat în încăperea în care se odihneau santinelele
întoarse de la posturi. Când a ajuns să-i facă pe moldoveni și pe
români fasciști, insinuând despre vestitul mareșal Ion Antonescu
ceea ce i-a băgat propaganda sovietică în cap, Radu s-a făcut la
față roșu ca vinul de Purcari, vinele la brațe i s-au um lat și se

33
mișcau sub piele ca niște cozi de șopârle, iar degetele strânse
pumn îi pocneau la încheieturi precum cojile de nuci. Tunete în
cap și fulgere în ochi:
– Ascultă, om nemernic! Mareșalul Ion Antonescu a intrat în
război ca să elibereze Basarabia pe care anume ai voștri au fu-
rat-o de la România în 1812, ca, după Unirea din 1918, s-o co-
tropească iarăși cu tancurile în 1940, a explodat el. Dacă de azi
înainte nu-ți închizi gura, să știi că te sugrum sau te împușc!
În aceeași clipă l-a apucat de piept și a început să-l dea cu ca-
pul de caloriferul a lat chiar la marginea patului de lemn pe care
Kalinin se întinsese să se odihnească după ce schimbase gărzile.
Toți soldații din schimbul care se odihnea au sărit din pa-
turi și au dat buluc spre rastel, reacționând la gălăgie ca la un
semnal de alarmă. Noroc de sergentul Mikola Vakulenko, un
ucrainean care era adjunct al comandantului serviciului gărzii,
la fel ca Radu Păduraru. Acesta a ordonat soldaților pe loc re-
paus, după care i-a trimis la culcare, iar el nu s-a mai dus să-și
continue somnul, ci s-a apropiat de cei doi și l-a strunit pe mol-
dovean prietenește:
– Las-o, Pădurarule, mai moale. Nu te pune cu nebunii. Vezi
că avem aici două lăzi cu grenade, iar în rastel – douăsprezece
arme bune de încărcat. Vrei să provoci vreo tragedie?
Kalinin stătea alb ca varul. Nu se aștepta la o asemenea
reacție din partea celui „crescut în opinci”. Prin tăcere și retrage-
re, el și-a demonstrat frica și nimicnicia. După acea întâmplare,
s-a ținut la distanță și, în anumite cazuri, manifesta public un fel
de respect viclean față de Radu Păduraru.
Totuși, a doua zi, moldoveanul a fost chemat la maiorul
Zaițev, fostul „cumpărător” la centrul din Frankfurt pe Oder, iar
în unitate – locțiitor politic. Mic de statură, cu zăpezi de februa-

Gheorghe BUDEANU
34
rie la tâmple și gata de pensionare, maiorul l-a întâmpinat cu
niște priviri care vor să-ți spună că întâlnirea nu o vede și nu o
aude nimeni:
– Sergent Păduraru, știu ce s-a întâmplat noaptea trecută. Nu
te juca cu focul, chiar dacă-i foarte greu de suportat oameni ca
acest Kalinin. Și încă ceva: mai gândește-te ce vorbești, căci nu
aș vrea să ajungi în batalionul disciplinar. Ești un ostaș bun și
trebuie să rămâi în unitatea mea…
* * *
Un alt caz, deși a fost mai pașnic, avea să răstoarne tot sen-
sul vieții lui Radu Păduraru. În armată, iecare soldat în termen
are adusă cu el sau primește pe parcursul milităriei o poză a
fetei cu care a împletit sau împletește sentimente de dragoste.
Tradițional, la vârsta soldatului în termen, este fotogra ia primei
dragoste. Deseori, după stingere sau duminica, în timpul liber,
băieții își citesc între ei scrisorile primite de la fete, se mândresc
cu pozele acestora și chiar organizează un fel de competiție între
ele: a cui e mai frumoasă? Ei bine, Radu Păduraru nu se aven-
tura în asemenea discuții, dar nici în competiții. El ținea foto-
gra ia Ecaterinei în noptieră, la loc de cinste și de încredere, iar
inscripția de pe reversul ei – în su let: „Dragule, când ți-o i trist,
să privești această imagine. Catiușa”. Soldații din unitățile mi-
litare sovietice din Germania aveau dreptul să păstreze numai
o singură fotogra ie – a persoanei dragi inimii lor. Dar să nu o
poarte cu ei, ci s-o țină în noptiera personală.
Odată, întorși de la cină și, cu puțin timp înainte de stingere,
aproape toți soldații au început să strige în cor:

35
– Bravo, Pădurarule! Catiușa ta e cea mai frumoasă și noi toți
am plasat-o pe primul loc! Ne-am permis s-o căutăm în noptiera
de lângă patul tău și s-o comparăm cu celelalte. Nu te supăra…
S-a întristat. Era ca și cum colegii ar i spart cu cizmele gea-
mul su letului său. Poate că s-ar i culcat așa amărât cum era,
dacă din celălalt capăt al încăperii de cazarmă nu l-ar i auzit pe
Kalinin:
– Moldovene, hai să schimbăm fotogra iile și adresele fetelor
noastre. Dă-mi-o mie pe Catiușa ta, iar eu ți-o dau pe Svetlana
mea. Dacă n-o vrei pe Svetlana, o să-ți găsești tu alta în Moldova
voastră. Am auzit că aveți fete frumoase și ele sunt câtă frunză
și iarbă…
Radu s-a ridicat, a luat taburetul de alături și, ca un fript, l-a
aruncat cu toată forța ciudei sale în celălalt capăt al cazărmii,
unde se a la patul lui Kalinin, după care s-a culcat și multă vreme
a recitit în gând ultima scrisoare sosită de la Tiraspol:
„Radule, dragule, mi-e dor de pieptul tău ca unei rândunici de
cuibul său. Numele tău l-am scris pe perna pe care o îmbrățișez
în iecare seară. Îmi continuu studiile în anul doi la institutul din
Tiraspol. Vino mai repede. Vino ca să mergem iarăși împreună
pe Dealul cu Mărgele, unde, în poiana cu loare târzie de tei, cu
brândușe galbene și violete, prin iarba crudă și mustoasă ca
într-un poem bacovian, să culegem gurguie de căpșuni sălbatici.
Amintește-ți ce ți-am spus la despărțire: te aștept.
Cu drag, Ecaterina ta”.
Radu nu putea să știe atunci că aceasta era ultima scrisoare
primită de la Ecaterina acum două zile. Timp de aproape un an,
avea să-i trimită câte două scrisori în iecare săptămână, dar la
care nu a primit niciun răspuns. O iciul poștal militar nr. 48317
al unității militare tăcea fără milă. Uneori îi venea să urce noap-

Gheorghe BUDEANU
36
tea pe acoperișul cazărmii și să urle, să strige în gura mare: „E-
ca-te-ri-na-a-a…!”. Ar i vrut ca răsunetul să acopere toată Euro-
pa, să ajungă până la Nistru, ca să audă și ea că-i viu și că ar putea
să înnebunească de dorul ei.
Văzându-l tot mai trist, unii dintre colegii săi de cazarmă îl
priveau cu compasiune, alții, parcă făcând pe placul lui Kalinin,
ironizau pe seama lui:
– Se pare, frate, că o s-o scoatem din concurs pe Catiușa ta.
Tânjești și arăți tot mai prost, dar și poștașul spune că nu-ți
vine nicio veste de la ea. La sigur că ea și-o i luturând acum
frumusețea printre alții. Așa-s toate muierile. În plus, ochii care
nu se văd se uită…
* * *
Unitatea militară cu poșta de campanie nr. 48317 se a la
cam pe la periferia orașului Bernau. După ea – o fabrică și câteva
case la sol. În partea de sud, peste gardul unității – un parc pă-
răsit de grija localnicilor, cu un lac mic în mijlocul lui. Încăperea
gărzii militare se a la aproape de unul dintre punctele de control
cu ieșire în oraș, care la apusul soarelui se închidea, iar cazărmile
soldaților și o ițerilor – în celălalt capăt al unității, la aproape un
kilometru distanță. Noaptea, după stingere în cazărmi, stăpâni
pe acest teritoriu sovietic de pe pământ german rămâneau doar
o ițerul de serviciu pe unitate, șeful gărzii militare și adjuncții
săi. Ultimii aveau în subordine soldații care mergeau ca santine-
le, din două în două ore, la posturile de pază.
Radu Păduraru era unul dintre adjuncții comandantului găr-
zii. El cunoștea tot teritoriul unității militare, intrările secrete în

37
depozite, ieșirile ascunse din cazărmi, tranșeele destinate apă-
rării în caz de atac asupra unității, iecare cuib de pasăre și chiar
iecare ir de iarbă. Deprinsese un mers atât de tiptil, încât noap-
tea, când controla vigilența santinelelor, era în stare să se apro-
pie și să-l apuce de armă pe iecare dintre soldații care stăteau la
cele șase posturi de pază.
Uneori, în dricul nopții, sătul de acel spațiu închis între stră-
ini, anunța că merge să controleze posturile și, printr-un loc știut
numai de el, ieșea de pe teritoriul unității militare și se plimba
pe malul lacului din parcul de alături. Aici era singurul lui loc de
libertate pentru vreo jumătate de oră. Tocmai în partea aceea a
gardului de scânduri care împrejmuia unitatea era o scândură
mai lată, din care scosese pironul de la capătul ei de jos. Se apro-
pia, dădea capătul de jos într-o parte, trecea, după care scândura
revenea la loc, ca și cum n-a văzut și nu știe nimic.
Într-o seară târzie, trecând pe la postul nr. 1, a zărit în depăr-
tare, pe malul lacului, lumina unui foc de vreascuri. Ceva l-a intri-
gat. A schimbat gărzile, pe cele vechi le-a dus la camera de gardă,
după care s-a întors spre scândura știută numai de el. Apropiin-
du-se de luminile focului, a deslușit igura unei tinere. Blondă,
într-o bluză violetă ca liliacul din copilăriile lui Radu, cu blugii
strânși pe coapsele sale ca de marmură cioplită și lustruită, cu
panto ii scoși și lăsați într-o parte, cu o pungă plină, așezată în
loc de căpătâi, ea stătea întinsă pe iarbă și răsfoia o carte. Când
l-a văzut, s-a ridicat, dar nu s-a speriat, ci a zâmbit, chiar dacă în
fața ei stătea un militar sovietic înarmat.
Radu știa în germană doar comenzi militare, pe care santi-
nelele trebuiau să le dubleze, după cele rusești, atunci când se
apropia cineva noaptea de posturile de santinelă, dar și alte câ-
teva obișnuite, precum „Bună ziua” sau „Bună seara”, iar una mai

Gheorghe BUDEANU
38
specială – „Domnișoară, dă-mi, te rog, o țigară”, pe care o folosea
deseori, urcat pe gardul unității militare și glumind cu fetele care
treceau pe strada de alături. Dintre acestea a și folosit:
– Guten Abend. Fräulein, gib mir eine Zigarette.
Ea a răspuns la binețe și – minune! – a scos din pungă un pa-
chet, a luat din el și i-a întins o țigară. Radu nu fuma, dar a aprins-
o și, din când în când, mima că face asta demult. Apoi a început să
se prezinte, a pus degetul arătător la piept și a pronunțat: „Radu”.
După ce a repetat gestul, ea a înțeles și a început iarăși să râdă:
– Gertrude! Ich bin Gertrude.
Așa, încet-încet, a pornit s-o descoase pe Gertrude: cine-i și
ce caută pe aici. Ea cunoștea mai multe cuvinte, inclusiv câteva
expresii, rusești. Le învățase pe când era elevă – sovieticii au
insistat ca în școlile medii din Germania Democrată să ie pre-
dată și limba rusă. A a lat că este din Berlin, că mai are o soră,
chiar i-a arătat și pozele părinților, menționând-o pe cea a ma-
mei sale și explicându-i că s-a supărat pe ea, ceea ce a făcut-o
să fugă de acasă…
Radu nici n-a observat cum trece timpul. Când s-a uitat la
ceas, îi mai rămăseseră douăzeci de minute până urma să schim-
be iarăși gărzile. Nu știa cum să procedeze cu Gertrude într-o
asemenea situație. I-a explicat repede că trebuie să plece și a
rugat-o să-l aștepte aici timp de o oră, indicându-i pe ceasornic
timpul în care va lipsi.
Peste o oră, când s-a apropiat de malul lacului, a văzut că ea
lipsește, iar din foc rămăseseră doar mici bucăți de jăratic, ase-
menea unor licurici în noapte…
S-a întors, n-a spus nimănui despre aventura sa și încet-încet
ar i uitat de Gertrude, dacă într-o noapte nu i s-ar i făcut poftă
de carto i copți în cenușă ierbinte, precum îi plăcea în copilărie.

39
Cei din camera de gardă se odihneau și el a ieșit, îndreptându-se
spre centrala termică a unității militare. Acolo, fochist era un sol-
dat moldovean – Ion Sirețeanu, originar din Florești, care curând
trebuia să ie lăsat la vatră. Deseori, după ce se dădea stingerea,
câțiva dintre soldații cu autoritate printre colegi, cărora le mai
rămâneau două-trei luni de armată, se adunau aici și își puneau
la cale viitorul, sorbind ceai și mâncând carto i copți cu unt întins
pe felii de pâine neagră – cea mai gustoasă mâncare clandestină
într-o unitate militară. Se făcea acest lucru ilegal, noaptea, pe
ascuns, căci, dacă a lau o ițerii, soldații care încălcau disciplina
ajungeau la dubă. Centrala termică se a la departe de cazărmile
soldaților și o ițerilor, în apropiere de santinela numărul doi,
în subsolul foarte mare al unul bloc din cărămidă roșie, con-
struit de prizonieri încă la începutul celui de-al Doilea Război
Mondial. De aici erau încălzite cu cărbuni toate clădirile unității
militare. Pe lângă cazanul de aburi, o scară de metal te ducea
la nivelul doi, unde existau o sală de odihnă, un veceu și o baie
cu duș. Era un loc deosebit, unde nu intrau comandanții, nici
ceilalți o ițeri.
Ajuns la Ion Sirețeanu, după ce a schimbat câteva vorbe cu el
și l-a rugat să pregătească cele necesare pentru copt carto ii, a
vrut să urce în sala de odihnă, dar acesta l-a oprit:
– Radule, nu te duce încolo.
– De ce, Ioane? Sunt în schimbul de odihnă și aș vrea să mă
întind puțin pe un pat aici, în liniștea centralei tale.
– Băieții noștri au găsit o nemțoaică, zice el, înfricoșat că di-
vulgă un secret. Borea Suvorov a trecut-o pe sub poarta prin care
trece segmentul de cale ferată spre depozitele unității noastre.
Ei o țin aici de-o săptămână. Îi aduc hrană de la bucătăria cazăr-
mii, o duc la baie și se ceartă între ei cum să se rânduiască pentru

Gheorghe BUDEANU
40
a rămâne cu ea după stingere. Pentru că sunt stăpân al centra-
lei, i-am convins ca în noaptea asta să ie rândul meu. Nu ca să
mă desfăt cu ea, ci ca să o las să se mai odihnească, căci, de la o
vreme, a intrat în sperieți și mă tem că, dacă a lă careva dintre
o ițeri, în loc să ajung degrabă acasă, voi înfunda pușcăria. Mâine
e rândul lui Kalinin…
Auzind așa ceva, Radu a înlemnit, și-a strâns pumnii, iar vi-
nele de pe brațe iarăși i s-au îngroșat, mișcându-se pe sub piele
de parcă ar i niște cozi de șopârle, ca întotdeauna atunci când îl
prinde ciuda. L-a dat într-o parte, strecurând printre dinți:
– Auzi, mă, Sirețeanule, până te vor aresta comandanții tăi,
te împușc eu aici, pe loc! Pe tine și pe toți ceilalți, în frunte cu
Kalinin! În noaptea asta, ca și în multe altele, după cum știi, eu
sunt unul dintre responsabilii de liniște, de pace și disciplină pe
teritoriul unității noastre. Pricep gărgăunii tăi ce vreau să spun?
Uite, ai făcut să-mi treacă pofta de carto i copți. Du-te la culcare
în cazarmă! Fă-o chiar acum, altfel declar atac asupra postului
numărul doi și alertez gărzile!
Îndată a auzit pe sus un fel de gălăgie și s-a îndreptat repe-
de într-acolo. În sala de odihnă, într-un colț, dezbrăcată în pie-
lea goală și tremurând, stătea ghemuită Gertrude. Era aproape
de nerecunoscut, speriată și cu pete vinete pe tot corpul, care,
totuși, arăta încă foarte frumos. Și-a scos arma de pe umăr și a
pus-o pe masa din mijlocul sălii. S-a apropiat de ea, s-a aplecat și
i-a cuprins capul între palme, privind-o în ochi:
– Guten Abend, Gertrude.
Apoi a apucat-o de mână, a ajutat-o să se ridice și a condus-o
până la patul care avea ca așternut o manta soldățească. A între-
bat-o, prin semne, unde-i sunt hainele, la care ea a arătat dulapul
de lângă ușa de la ieșire. Radu a vrut să-l deschidă, dar era în-

41
cuiat. A luat arma și cu patul ei a început să dezbată ușile dula-
pului până le-a fărâmat. De cum a scos toate hainele, le-a întins
Gertrudei și, iarăși prin semne, a rugat-o să le îmbrace. Astfel,
a trecut mult timp, ei privindu-se în tăcere unul pe altul. Când
terminase cu îmbrăcatul, a rugat-o să se încalțe, după care a cu-
prins-o iarăși, a așezat-o pe pat alături de el și a încercat să-i ex-
plice faptul că cunoaște ce s-a întâmplat cu ea după întâlnirea de
pe malul lacului din parc. Gertrude dădea din cap că înțelege ce-i
spune, iar din ochii tulburi și chinuiți îi curgeau lacrimi mășcate,
deși nu ofta, nici nu suspina…
După ce și-a mai revenit, a rostit câteva nume de soldați din
unitatea militară a lui Radu și a încheiat cu o expresie în lim-
ba germană: „russisch Schwein”, ceea ce ar i însemnat „porc
rusesc” sau „rus porcesc”. El i-a cerut pozele părinților și, ară-
tând spre imaginea cu maică-sa, voia s-o convingă că aceasta
este un om bun și o i căutând-o. Ridica degetul mare al mâinii
drepte în sus și-l mișca între ea și fotogra ia mamei sale. I-a
vorbit multă vreme, urmărind să fie numaidecât înțeles că ea
trebuie să se întoarcă acasă, în Berlin. A scos din buzunarul
tunicii soldățești 15 mărci germane – solda lui pentru o lună
de militar în termen – și le-a băgat mototolite în buzunarul
blugilor ei. S-a uitat la ceas, i-a arătat că afară degrabă se va
zori de ziuă, a luat-o de mână și a îndemnat-o spre ieșire. S-a
gândit s-o ducă pe ocolite, ca să nu-i depisteze vreo santinelă,
spre scândura sa de la gardul unității militare.
A reușit. Afară înmugureau primii zori. Au trecut împreună
pe malul lacului și, la marginea parcului, au ieșit spre o stradă
care era încă pustie. Acolo, a oprit-o pe Gertrude, a îmbrățișat-o
și a sărutat-o pe obraz, după care a arătat în direcția sudică, spre
Berlin, făcându-i cu mâna semn de adio…

Gheorghe BUDEANU
42
* * *
Adoua zi, la masa de prânz, Krasarm Kalinin a trecut pe lân-
gă el și l-a avertizat în șoaptă:
– Noaptea trecută a fost ca și cum ai i aruncat a doua oară
cu taburetul în mine. Mi-ai luat-o pe Gertrude. Ia seama, ai să
regreți…
Mikola Vakulenko, ucraineanul care întotdeauna lua masa
alături de el, i-a spus mai târziu:
– Radule, Kalinin l-a terorizat pe Sirețeanu până când acesta
i-a dezvăluit tot ce s-a întâmplat în centrala lui noaptea trecută:
că tu ai găsit-o pe Gertrude și ai scos-o din unitate tocmai în ziua
când trebuia să ie a lui Kalinin. De ce voi, moldovenii, vă trădați
unii pe alții, în special – rușilor?

43
4.
Orașul Tighina este vestit prin cetatea sa, dar și prin por-
tul său luvial de la Nistru – cel mai important în această parte
a Moldovei istorice. În a doua jumătate a secolului al XX-lea se
a la printre cele mai atractive porturi luviale din spațiul Uniu-
nii Sovietice. Avea două șalupe, zece nave, inclusiv de pasageri,
motonave, patru nave de linie, cincizeci de șlepuri și o sută de
remorci luviale. De aici, pe principala cale navigabilă internă se
transportau cărbuni, grâne, materiale de construcție, animale,
conserve, pietriș și nisip extras de pe fundul râului.
La începutul războiului din 1992 portul intrase în totală de-
rivă, precum tot transportul luvial al Republicii Moldova, care
rămăsese numai cu 50 de nave din 450. În portul Tighina, cele
vreo 20 de ambarcațiuni se a lau într-o stare deplorabilă, cu uti-
lajul învechit și corpurile atacate de rugină, iar mai mult de ju-
mătate dintre ele erau deja parțial inundate. Pe parcursul acelei
de lagrații, tocmai în apropiere de debarcader fuseseră dislocați
o parte dintre gardiștii batalionului comandat de colonelul Kos-

Gheorghe BUDEANU
44
tenko, iar unul dintre o ițerii lor, locotenentul Krasarm Kalinin,
a îndrăznit să-și creeze propriul punct de comandă, cu pretenții
de stat-major, în cabina unei șalupe ancorată la țărm.
În seara zilei în care Kalinin l-a văzut pe Radu Păduraru spân-
zurat cu capul în jos de copacul din curtea statului-major al co-
lonelului Kostenko, doi gardiști și omniprezenta femeiușcă Lola
l-au adus pe voluntarul moldovean la debarcader cu o autobas-
culantă. L-au descărcat din bena autobasculantei de parcă în ea
ar i fost nu un om, ci un bolovan de piatră. Cu hainele ude de atâ-
ta stropit cu apă, ca să ie readus la viață, cu fața um lată și plină
de sânge amestecat cu praful din drumul în care l-au prăvălit, el
mai respira totuși. De fapt, din benă căzuse nu altceva decât un
bolovan de durere, dar cu su let. S-au adunat să vadă „surpriza”
gardiști în uniforme militare de tot soiul, inclusiv cei care repre-
zentau mișcarea ucraineană de autoapărare – UNSO.
Krasarm Kalinin stătea la pupă și fuma. Când a văzut-o pe
Lola sărind din cabina autobasculantei, a alergat spre proră, a
luat ceva din interiorul navei, s-a întors și a coborât pe malul
râului, pășind înfumurat pe pasarela de scândură atârnată de
buza șalupei. I-a mulțumit Lolei și celor doi gardiști veniți de la
statul-major al colonelului Kostenko, apoi a strigat către unul
dintre gardiștii adunați la gură-cască:
– Sergent Kapralov, organizează transportarea acestui ro-
mân în sala de pasageri de pe șalupă. Acolo să-l legați și instalați
un post de pază. Degrabă am să-i amintesc că el a fost doar un
pasager – un pasager nefericit – prin această viață.
Locotenentul în uniformă căzăcească nici nu s-a uitat la ceea
ce acum însemna Radu Păduraru. A urcat într-un autoturism cu
alți doi cazaci și a plecat în direcția podului care trece peste Nis-
tru spre Tiraspol.

45
* * *
Legat de una dintre cele câteva bănci a late pe șalupă, Radu
Păduraru încerca să deschidă ochii. Nu-și dădea seama unde se
a lă. Îl frigea tare umărul rănit, îl durea capul după loviturile cu
șurubelnița, dar și picioarele, mai ales la glezne, în locurile unde
au fost prinse ștreangurile spânzurătorii, iar când încerca să res-
pire mai adânc, parcă cineva îi băga zeci de cuțite în piept și în
spate.
A deslușit igura unui gardist care încerca să aprindă mucul
unei lămpi de gaz. Din când în când, dinspre satul Parcani săge-
tau cerul peste Nistru lumini de la aruncătoare de mine. Apoi
exploziile lor se auzeau în partea de nord-vest a orașului, de
unde se reacționa cu salve de tun sau cu rafale din arme de mare
calibru. Sleit de puteri, Radu începu să ațipească, dar nu a durat
mult până a auzit câțiva pași pe podeaua de pe proră și vocea
unei femei revoltate. Ea a coborât degrabă împreună cu un o ițer
în uniformă căzăcească în sala de pasageri, unde se a lau Radu și
gardistul pe post de santinelă. O ițerul i-a făcut semn gardistului
să plece, după care a luat lampa în mână și s-a apropiat de volun-
tarul moldovean:
– Salut, românule! Ți-am spus că o să ne mai întâlnim și o
să regreți. Nu mă cunoști? a întrebat el cu un zâmbet viclean, în
timp ce își scotea chipiul de pe cap. Uită-te atent: sunt eu, Kra-
sarm Kalinin! Îți amintești de cazul când ai aruncat cu taburetul
în mine la Bernau, dar și de faptul că m-ai lăsat fără Gertrude?
Auzind de orașul Bernau, femeia din spatele lui a tresărit.
Radu a încercat să se dezmeticească. Mirat de ceea ce vede și
aude, a vrut să spună ceva, dar parcă cineva i-a în ipt iarăși zeci
de cuțite în piept și în spate, curmându-i respirația.

Gheorghe BUDEANU
46
Cazacul a continuat:
– N-ai vrut să mi-o dai pe Catiușa? Să știi că mi-am luat-o fără
permisiunea ta, măi Pădurarule!
Femeia din întunericul de după spatele lui s-a repezit spre
Radu, cu un țipăt de parcă ar i fost înjunghiată:
– Doamne, Dumnezeule! Radule, tu ești? și-a ridicat ea brațele
în întunericul nopții, dar Krasarm Kalinin a apucat-o de plete și a
izbit-o pe o altă bancă:
– Stai cuminte, muiere! Și tu, Radule, ascultă atent, dacă
nu vrei ca în câteva clipe să ordon execuția voastră, fără nicio
remușcare. Ascultă și tu, Catia. Mie îmi plăceau scrisorile voas-
tre pline de cuvinte dulci. Le citeam pe ale tale, dar și pe ale
lui. Chiar mă îndrăgostisem și eu de tine. Acum, îți spun și ție,
Radule: după ce m-ai dat cu capul de calorifer, ai aruncat cu ta-
buretul în mine față de toți, dar mai ales după ce m-ai lăsat fără
Gertrude, m-am înțeles cu poștașul unității noastre militare să-mi
dea toate scrisorile adresate ție de Catiușa și toate pe care tu
le trimiteai la Tiraspol. În schimb, eu îi cedam în iecare lună
cele 18 pachete de țigări la care avea dreptul iecare soldat din
unitatea noastră. Atunci eu încă nu fumam. Catiușa a continuat
să-ți scrie până la demobilizarea noastră. De altfel, așa ai pro-
cedat și tu, numai că răspunsurile nu au ajuns niciodată la tine
sau la ea. Am ars acele scrisori, iar una am păstrat-o, pe care
i-ai trimis-o ei, ca să nu uit adresa Catei. Am purtat-o cu mine
toți acești trei ani câți au trecut de atunci, cu speranța că voi
ajunge totuși la Tiraspol.
Ei bine, la începutul primăverii curente eram în Abhazia, apă-
ram această regiune de agresiunea naționaliștilor georgieni și,
când am a lat că românii îi bat pe rușii din regiunea transnis-
treană, am venit încoace. În primul rând, am făcut-o deoarece

47
îmi place să știu că Rusia nu are hotare, că ea întotdeauna a fost
stăpână la Nistru, iar în al doilea rând – pentru că de trei ani pur-
tam cu mine adresa unei fete frumoase din Tiraspol. Iat-o, Catia e
aici. Să știi că am fost pe la ea de mai multe ori. Și nu de unul sin-
gur! Ai dat dovadă de îndărătnicie și răutate în raport cu mine,
dar pentru că ai fost un soldat bun în Bernau, te las pentru o oră
față în față cu dragostea ta. Îți dau și scrisoarea, ca să te convingi
că eu nu mint și fac ceea ce mi-am pus în gând…
* * *
Krasarm Kalinin i-a lăsat în doi și s-a retras pe puntea
șalupei unde, mulțumit de sine, și-a aprins o țigară. În timp ce
femeia plângea, distrusă totalmente de cele auzite și speriată de
gândul că în viața asta se poate întâmpla și așa ceva, Radu și-a
adunat forțele și abia de a reușit să pronunțe câteva șoapte ca
trase pe zgură:
– Ecaterina, vino alături, dă lampa mai aproape și citește-mi,
adică citește cu glas tare ultima scrisoare pe care ți-am trimis-o.
Ea s-a apropiat de el, a încercat să-l mângâie pe frunte, dar
repede și-a băgat ambele mâini și a cotrobăit cu ele prin sânul
hainei. A scos de acolo o felie de pâine și o sticluță cu apă. I-a dat
să bea, sprijinind gura sticluței de buzele lui, apoi rupea fărâmi-
turi de pâine, le aduna în palmă și îl ruga să deschidă gura, ca să-l
hrănească.
– Călăul acesta nu mi-a spus nimic despre tine, dar când a
intrat azi în casa mea și m-a luat cu forța, anunțându-mă că
are un prizonier deosebit, am reușit să ascund în sân o felie de
pâine.

Gheorghe BUDEANU
48
Când și-a văzut palmele goale, a luat plicul, l-a deschis, a des-
făcut scrisoarea și, apropiind lampa de foaie, a început să citeas-
că cu glas de femeie îndurerată și păcătuită:
„Draga mea,
Mă topește dorul de tine. Sentimentele pe care le-ai semănat în
su letul meu mă conving tot mai mult că sensul vieții pe pământ
estenumaidragostea.Îțimulțumesccăexiștișicăeștiamea!Vreau
să-ți repet mereu aceste cuvinte, care să ardă ca niște luceferi pes-
te Dealul cu Mărgele, unde am pus credință iubirii noastre. Ești cel
mai dumnezeiesc lucru pe care l-am cunoscut – înger cu aripi albe
și pufoase, cu ochi ca murele de iulie, cu buze de căpșună, cu voce
ca a puiului de ciocârlie…
Știu că perfecțiunea frumuseții are nume – Ecaterina. În ieca-
re seară, după stingere, atunci când mă culc, te îmbrățișez imagi-
nar, sărut mâinile tale subțiri, pleoapele tale de ciocolată, îți spun
cuvinte dulci, versi icate, până în clipa când adorm cu fruntea în-
tre sânii tăi calzi, care luminează ca două gutui mășcate, mirosi-
toare și gustoase.
Așteaptă-mă, căci degrabă voi veni. Vreau să iu lângă tine
până la, dar și după moarte.
Al tău, Radu”.
Ecaterina nici nu și-a dat seama cum lacrimile îi curgeau
peste hârtia scrisorii. De la umezeala lor, din litere se scurgea
cerneala și parcă toate cuvintele din scrisoare plângeau odată
cu ea. A pus lampa jos și, în momentul în care tocmai încerca
să-l mângâie cu palma pe frunte și să-i spună ceva lui Radu, din
întuneric a apărut fulgerător locotenentul în uniformă căză-
cească. A îndepărtat-o pe femeie de lângă muribund, a chemat
doi gardiști – care au apărut ca din apa râului – și le-a ordonat
să o ducă pe Ecaterina în cazarma cazacilor, iar alții să vină „să-i

49
facă capătul acestui român sfârșit”. Chiar așa și s-a exprimat:
român sfârșit.
Ecaterina țipa, se zbătea, dar, încleștată de cei doi gardiști,
era târâtă pe lângă balustrada șalupei spre pasarela prinsă de
buza navei. Radu, forțându-și vocea, l-a rugat pe cazacul Kra-
sarm Kalinin:
– Locotenente, mai bine împușcă-ne pe amândoi. Ne pui ală-
turi și tragi! Te rog, căci noi am jurat unul altuia să im alături
până la moarte…
– Moldovene, Catea o să-mi mai prindă bine. Mie și altora…
– Femeile sunt date pentru a i iubite frumos, iar idioți ca tine
nu-s capabili de așa ceva, i-a reproșat Radu.
– Închide-ți gura! Să știi că nici pe tine nu te voi împușca. Cât
timp Catea îți citea scrisoarea, eu stăteam pe puntea șalupei, pri-
veam curgerea apelor Nistrului la vale și mi-a venit o idee geni-
ală. Între timp, le-am ordonat subalternilor mei să pregătească
realizarea ei, l-a avertizat Kalinin cu vorbe tăioase care-i preves-
teau voluntarului Radu Păduraru un sfârșit îngrozitor.
Cazacul a chemat gărzile și le-a spus să scoată prizonierul pe
malul râului.
La mal, lângă un foc de tabără, Radu a văzut câțiva gardiști
care se chinuiau să târâie o cruce foarte mare și grea – să i
fost făcută de un bun gospodar, din stejar, s-a gândit el – dar și
niște ire de cabluri electrice. Odată adus „românul”, vreo patru
gardiști s-au izbit să-l bată cu o poftă nebună. Îl loveau cu pa-
turile armelor și-l înjurau cu cele mai grosolane vorbe rusești.
După ce au crezut că victima lor și-a dat duhul, l-au luat pe
Radu Păduraru, l-au întins pe cruce, i-au legat strâns mâinile și
picioarele de bârne și l-au târât în jos, prin întuneric, spre apa
Nistrului.

Gheorghe BUDEANU
50
Când soldații care au executat ordinul se întorceau de la malul
râului, Krasarm Kalinin a strigat, astupând ecoul împușcăturilor
dinspre Proteagailovca:
– Moldoveanul de pe crucea care plutește acum pe Nistru a
vrut să ie un fel de Hristos al românilor! Azi îi ofer această posi-
bilitate. Totodată, o să-și vadă și ieșirea la Marea Neagră, despre
care îmi spunea că rușii au luat-o de la neamul său și ar trebui să
i-o întoarcă. Dacă a dorit mai multe, îi dăm măcar marea, care o
să-l înghită, ca el și tot neamul lui să se sature de ea!

51
Capitolul II
ÎNGERUL BLOND

Gheorghe BUDEANU
52
5.
După miezul nopții, locurile din preajmă se mai liniștiseră.
Crucea de pe apa Nistrului continua să-l poarte pe cel răstignit
prin mijlocul albiei râului și prin întunericul care învăluia îm-
prejurimile. Orașul Tighina rămăsese departe în urmă, iar prin
apropiere, în stânga, se chinuia să-și împlinească somnul noc-
turn orașul Tiraspol, mai puțin afectat de războiul secesionist,
dar împânzit de gardiști, cazaci, militari ruși și tot soiul de aven-
turieri – foști pușcăriași sau persoane fără un loc de trai cărora
le ierbe în sânge spiritul războinic.
Să știți că, uneori, întunericul împroașcă lumini născute chiar
din el. Tocmai așa se întâmplase și în clipa în care bărbatul de
pe cruce a șoptit de câteva ori: „E-ca-te-ri-na-a-a-a-a...”. Înseam-
nă că-i viu! Și dacă-i viu, ar trebui ca măcar malurile râului să
se roage în noaptea aceasta pentru Radu: nu cumva să strige de
durere, căci prin preajmă mișună gardiștii; nu cumva să se zbată
mai tare sau să încerce să se ridice, căci crucea s-ar putea răstur-
na și el, legat de ea, s-ar îneca…

53
* * *
Ecaterina era o fată frumoasă din Tiraspol. În 1987, Radu
Păduraru venise în acest oraș din stânga Nistrului, îndemnat de
o intenție bună – să susțină admiterea la Institutul Pedagogic
de aici. Dar nu i-a plăcut orașul, era prea militarizat, cu multe
monumente care glori ică expansiunea imperialistă a Rusiei și
aproape peste tot se vorbește numai rusește – ceea ce l-a făcut să
renunțe la institut, chiar îndată după al doilea examen. E un oraș
pustiu pentru el, de piatră rece și încă de nu știu ce, care te face
să te simți aici străin, deși te a li în țara ta.
Toată regiunea transnistreană, inclusiv Tiraspolul, unde o
bună parte dintre locuitori sunt vorbitori de limbă română, a
fost inclusă în RSS Moldovenească după 1940, când Rusia so-
vietică și-a instalat a doua oară hotarul pe Prut, Moldovei luân-
du-i-se sudul Basarabiei și ieșirea la Marea Neagră. Până atunci,
pe vremea când România Mare își avea marginile de sud-est
la Nistru, orașul avea statut de capitală a Republicii Autonome
Moldovenești din cadrul Ucrainei, republică de asemenea inclu-
să în imperiul sovietic.
După unirea teritoriilor de pe ambele maluri ale Nistrului
într-o republică sovietică moldovenească, sovieticii i-au folosit
masiv pe activiștii și ideologii lor tiraspoleni la transformările
sub drapele roșii care au avut loc în Basarabia ocupată. Peste
zeci de ani, printre basarabeni mai era în vigoare o spusă zămis-
lită de popor: „Ca să ajungi la Chișinău ministru, trebuie să ii de
peste Nistru”.
Dar majoritatea băștinașilor transnistreni au privit tot tim-
pul cu dor peste apele râului, știind că de acolo se trag strămoșii
lor. Ei se în lăcăraseră mai ales la începutul anilor ’30 ai secolu-

Gheorghe BUDEANU
54
lui XX, când în republica autonomă, cu capitala la Tiraspol, s-a
trecut o icial la folosirea alfabetului latin. Curând însă bucuria
vorbitorilor de limbă română a trecut în scârbă, căci începuse
teroarea stalinistă și mulți patrioți români din stânga Nistru-
lui au fost împușcați, arestați sau deportați în Siberia. Printre
aceștia a fost și poetul Nicolae Țurcanu, care, bolnav de tu-
berculoză pulmonară, a mers să se trateze la București. Ajuns
acolo, el a strigat: „Salut, dulce Românie! Iar adio – niciodată!”.
Pentru acest fapt, la întoarcere, a fost arestat și dus în lagărele
siberiene.
Radu Păduraru cunoștea despre Tiraspol doar din cărți. So-
sit pentru prima dată aici, a privit în jur și îndată și-a amintit
câteva versuri dintr-un poem al lui Leonid Corneanu, scriitor
transnistrean trimis la Chișinău în primii ani ai puterii sovieti-
ce cu o misiune bolșevică de „culturalizare a maselor”. Versuri-
le sunau cam așa:
„Cu opt biserici, șase sinagogi,
Cu trei oloiniți și încă vreo morișcă,
Tu te numeai „uezdnâi gorodișko”,
Cu pristavi și ureadnici mustăcioși”.
Iată că, după ce a cunoscut realitatea acestui „uezdnâi
gorodișko”, ceea ce în rusește înseamnă „orășel de gubernie”,
Radu voia să se întoarcă peste Nistru chiar în prima zi după
decizia de a nu mai susține celelalte examene de admitere. Dar,
întâmplător, a întâlnit o fetișcană mică la trup, subțire în talie
ca un gât de căprioară, blondă, ageră în mișcări, cu voce ca a
puiului de ciocârlie, cu aripi de rândunică în sprâncene și ochi
de mure coapte, albăstrii, ca cele de luncă, mereu înrourate.

55
Era atât de frumoasă, încât, chiar de la prima vedere, Radu ar
i acceptat să cadă cerul peste el în aceeași clipă, numai să o
îmbrățișeze măcar o dată, să-i simtă pe brațe poalele ine ale
rochiei sale de culoare vișinie, să-i cânte la ureche ceva de
Enescu și s-o dezmierde, apoi să-i soarbă zâmbetul ca pe seva
unei scoici de mare…
Susținuse și ea al doilea examen, iar acum tocmai sărea în sus
de fericire, versi icând ceva cu glas subțire în fața listelor care
anunțau rezultatele, a ișate la intrarea în blocul central al Insti-
tutului Pedagogic din Tiraspol.
– Ce-i cu tine, copilo? a întrebat el, oprindu-se lângă fetișcană.
– Ce să mai ie? Mă bucur de nota pe care am meritat-o, nu
vezi? a zis ea, românește, și a început să-i zâmbească de parcă
i-ar i fost un prieten din copilărie, de pe aceeași hudiță a sa-
tului.
– Uite, ți-aș spune că azi-dimineață s-a prăbușit monumentul
lui Suvorov din piața centrală a orașului, ca să alergăm încolo
împreună pentru a vedea dănănaia, dar nu pot minți și nici tu,
probabil, nu o să crezi. Mai bine te întreb simplu de tot: unde
găsim aici un buchet de lori, ca să… în lorim bucuria ta?
– Vai, prea îndrăzneț ești, bădie! Totuși, într-o zi ca asta mi-
ar face plăcere să caut un buchet de lori, a întors ea vorba,
după care a pornit, arătând cu mâna sa, care era precum o ari-
pă de porumbel, spre Piața Constituției. Acolo vin femei de la
Chițcani. Ele trec podul de peste Nistru și aduc niște crizante-
me de ți se topește inima atunci când le admiri, iar în apropiere
se a lă și monumentul lui Suvorov, dacă dorești să cunoști ceva
despre el...
Așa au pornit pe străzile orașului spre femeile care vindeau
crizanteme crescute în satul Chițcani din partea dreaptă a Nis-

Gheorghe BUDEANU
56
trului. Radu o însoțea grijuliu și, alături de ea, se credea ajuns
într-o poveste. Parcă pășea pe plăpumi de nori prin al nouălea
cer alături de un înger blond… A a lat că minunea de alături este
din Tiraspol, că îi spune Catea și că, după absolvirea institutului,
va i profesoară de geogra ie. Când i-a spus că a venit din partea
basarabeană, dintr-un sat de codru, ea s-a bucurat și mai tare,
insistând cu întrebări despre scriitorii Vasile Alecsandri, Tudor
Arghezi, Mihail Sadoveanu, Adrian Păunescu, Grigore Vieru, dar
și ce crede el despre dragostea Veronicăi Micle cu Mihai Emi-
nescu.
Ajunși aproape de podul de peste Nistru, care te trece spre
Chițcani, Radu a văzut, într-adevăr, câteva țărăncuțe așezate una
lângă alta, având în față coșuri împletite din ramuri de lozie pli-
ne cu roșii, carto i, mere, pere, fasole, știuleți de porumb verde,
mărar, pătrunjel, leuștean… Alături – câteva băbuțe cu buchete
de gherghine, crizanteme, tranda iri… A ales crizantemele. Catea
s-a bucurat, iar Radu a alergat și a cumpărat două pahare cu cea
mai bună, dar și cea mai ieftină înghețată în acele vremuri, una –
zece copeici sovietice. Apoi s-au întors prin Piața Constituției la
monumentul lui Suvorov, alături de care s-au așezat pe o bancă.
La început, Radu o privea tăcut, cu dulceață, și nu-i venea a crede
că stă alături de un înger care mănâncă înghețată cumpărată de
el. Ea, ba ascunzându-și, ba arătându-și ochișorii de după lori,
a încercat să-l aducă la realitate, întrebându-l dacă vrea să știe
cine-i călărețul urcat pe piedestalul de alături. A început, fără să
mai aștepte răspunsul:
– Am să-ți povestesc, Radule, ceea ce cunosc din școală.
În anii 1787-1792, prin părțile noastre a avut loc un război
ruso-turc. În 1790, armatele conduse de Aleksandr Suvorov au
învins apărătorii cetății turcești Ismail din sudul Basarabiei.

57
Asta a făcut ca, prin Tratatul ruso-turc de la Iași, Rusia să-și
extindă frontierele până la Nistru. Pentru a-și întări hotare-
le, împărăteasa Ecaterina a II-a a Rusiei a decis, în 1792, ca
în sudul țării sale, aproape de satul Sucleia, să ie construită
Cetatea Mediană, cu participarea nemijlocită a lui Suvorov. La
est de acea cetate se a la o localitate, care după 1795 a devenit
cunoscută ca orașul Tiraspol din provincia Herson a Imperiu-
lui Rus.
Aleksandr Suvorov a fost un mare și vestit comandant de oști,
mareșal al armatei ruse. Este considerat fondatorul orașului Ti-
raspol, erou național al Rusiei, dar și al Transnistriei. Dezvelirea
monumentului lângă care stăm acum a avut loc în 1979. Este de
bronz și are o înălțime de nouă metri. În zilele cu sărbători o ici-
ale, profesorii ne aduceau aici, ca să depunem lori la postamen-
tul monumentului.
– Catea, orașul acesta nu-i altceva decât o garnizoană mili-
tară. Aproape peste tot – numai soldați. Singurul loc unde mă
simt mai împăcat spiritualicește este căminul institutului, și asta
pentru că acolo locuiesc mulți tineri veniți la studii din dreapta
Nistrului. Vezi, îmi vorbești despre Suvorov, dar ce știi tu despre
legendarul voievod al neamului nostru Ștefan cel Mare sau des-
pre altul – Mircea cel Bătrân?
– Înțeleg ce gândești, Radule, dar niciun om nu poate i con-
damnat pentru faptul că nu s-a născut la timpul și în țara în
care ar i dorit să se nască sau în locul în care i-ar i plăcut mai
mult, și-a divulgat fetișcana capacitatea sa de om care poate să
gândească asemenea unui matur. E târziu și ar trebui să plec.
Am acceptat propunerea ta într-o glumă și iată că m-am ales cu
un buchet de lori nu numai în brațe, dar și în su let. Tu ce o să
faci, dacă ai renunțat să susții și celelalte examene?

Gheorghe BUDEANU
58
– Merg la armată și, după doi ani de cătănie, voi susține admi-
terea la Facultatea de Drept a Universității din Chișinău, i-a măr-
turisit el, susținând-o de umerii calzi și plăpânzi în timp ce Catea
se ridica de pe bancă. Vreau să-ți spun că una dintre băbuțele de
la care am cumpărat lori avea niște gherghine mășcate și viole-
te precum liliacul în primăvară. I-am promis că numaidecât voi
trece și mâine, dacă o să-mi aducă proaspete și dintre cele mai
frumoase. Să nu mă refuzi, căci îmi doresc foarte mult ca, atunci
când vei da admiterea, să vin și să te iau la Chișinău, după care
să mergem în codrii din locurile mele de baștină. Sunt sigur că o
să-ți placă la nebunie. Am acolo un loc drag inimii mele – Dealul
cu Mărgele...

59
6.
Într-o zi de sâmbătă, trecătorilor de pe Bulevardul Lenin din
centul Chișinăului le atrăgeau atenția doi tineri îndrăgostiți. Ei
lunecau printre oameni în pas de tangou, luminați de-o puritate
precum cea de la facerea lumii. Erau Radu și Catea. Ea strângea
la piept o crizantemă, iar el își lutura brațele sale, ca niște aripi
de vultur, ba în stânga, ba în dreapta, povestind lucruri care i se
păreau interesante persoanei de alături. De la Sala cu Orgă, au
trecut prin Piața Victoriei spre Teatrul de Operă, apoi înapoi – pe
Aleea Scriitorilor clasici din parcul Pușkin. La un moment dat, el
a rugat-o să se așeze pe o bancă și a alergat spre parcul din apro-
piere al fostei catedrale. Peste vreo câteva minute, se întorcea cu
un braț de tranda iri, atât de mulți, încât trecătorii îl priveau ca
pe un tânăr îndrăgostit lulea.
Apropiindu-se de ea, a despărțit brațul de lori în două, a dat
o parte Catiușei și a rugat-o să-l ajute:
– Hai să lăsăm câte o loare la iecare bust de pe Aleea clasi-
cilor, deoarece numai mulțumită acestor scriitori noi mai vor-

Gheorghe BUDEANU
60
bim azi românește, sau moldovenește, cum se spune în Moldova
noastră sovietică. Dar o să mai facem ceva. Din lorile rămase
vom aduna două buchete. Cu unul o să ne întoarcem la monu-
mentul lui Ștefan cel Mare, iar pe celălalt o să-l ducem la monu-
mentul lui Lenin din Piața Victoriei.
Nu i-a mai explicat fetei cu ce scop vor depune lori și la mo-
numentul lui Lenin. Era o variantă de compromis în cazul în care
ar i fost urmăriți de Securitate. Atunci, în Moldova din stânga
Prutului orice sentiment de dragoste față de trecutul istoric al
basarabenilor era considerat de către reprezentanții puterii și,
mai ales, de către serviciul de securitate – vestitul KGB – drept
izbucnire de naționalism. Foarte mulți au avut de suferit din
această cauză, în special, studenții, care erau exmatriculați,
blamați public și urmăriți apoi toată viața, blocându-li-se orice
perspectivă, inclusiv cariera profesională.
Radu știa acest lucru și a gândit intenționat depunerea de
lori la monumentul lui Lenin, ca, dacă vor i chemați la Securita-
te, să aibă cu ce se apăra în timpul interogatoriului – lori la mo-
numentul celui care a format statul sovietic. În jurul monumen-
tului lui Ștefan cel Mare pământul era mereu proaspăt săpat, ca
nimeni să nu poată trece spre postament. El s-a uitat atent în
jur, a luat-o pe Catea în brațe și a pășit prin săpătură spre pos-
tament. După ce au depus buchetul de lori, Radu a luat-o iarăși
în brațe, a trecut-o prin săpătură și s-au retras pe o bancă din
parcul Pușkin. Îngândurat, el s-a uitat iarăși cu atenție în jur, dar
și-a oprit privirile asupra îngerului său blond.
– Draga mea, monumentul acesta reprezintă simbolul
demnității naționale a moldovenilor. El se a la cândva cu mult
mai încolo, ieșit în largul deschis, încoronând, într-un fel, piața
din centrul orașului, dar în 1971 autoritățile au decis să-l depla-

61
seze mai în interiorul Grădinii Publice, mai la dos de ochii lumii,
să-i minimalizeze importanța. Știu și cred că va veni timpul când
el o să-și reocupe locul său de cinste și de glorie.
În perioada interbelică, după ce Sfatul Țării a readus Basa-
rabia în componența statului român, lui Alexandru Plămădeală,
vestit sculptor din Chișinău, i s-a propus să realizeze un monu-
ment dedicat legendarului nostru domnitor care își doarme azi
somnul de veci la Mănăstirea Putna, în România, mai sus de Su-
ceava. Sculptorul Plămădeală a acceptat și a pornit într-un pele-
rinaj prin mai multe mănăstiri din dreapta Prutului, pentru a se
informa despre viața și activitatea domnitorului. La mănăstirea
din Gura Humorului a descoperit o miniatură cu chipul lui Ștefan
cel Mare, datată de autor cu anul 1475. Deci, era pictată în tim-
pul vieții voievodului. Anume acea miniatură a servit sculptoru-
lui drept model pentru redarea chipului pe care îl vedem azi pe
postamentul din Chișinău. Monumentul a fost dezvelit în aprilie
1928. Se spune că este turnat din bronzul tunurilor capturate
de către armatele române de la turci în timpul Războiului de
Independență din 1877.
Când sovieticii au reocupat Basarabia în 1940, monumentul
a fost dus în România, la Vaslui, pentru a i salvat de bolșevici,
dar, după eliberarea Basarabiei de către armatele române în
timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a fost readus. În 1944,
odată cu ofensiva armatelor sovietice spre apus, a fost iarăși dus
peste Prut, pentru a i salvat de noua invazie sovietică. Rămâ-
ne o minune faptul cum s-a obținut permisiunea de a i readus
la Chișinău în perioada sovietică, precum o minune rămâne și
rezistența basarabenilor în aceste vremuri comuniste. Voievodul
Ștefan este o coloană vertebrală pentru spiritul nostru național
precum munții Carpați sunt coloana vertebrală a României.

Gheorghe Budeanu. Un strigăt pe Nistru

Gheorghe Budeanu. Un strigăt pe Nistru

Empfohlen

Empfohlen

Weitere ähnliche Inhalte

Was ist angesagt?

Was ist angesagt? (20)

Ähnlich wie Gheorghe Budeanu. Un strigăt pe Nistru

Ähnlich wie Gheorghe Budeanu. Un strigăt pe Nistru (18)

Mehr von Biblioteca Municipala "B.P. Hasdeu"

Mehr von Biblioteca Municipala "B.P. Hasdeu" (20)

Gheorghe Budeanu. Un strigăt pe Nistru