Când ţiganul e mai mult om

1. Când ţiganul e mai mult om
Pe la 2007, marele poet Grigore Vieru mi-a povestit o întâmlare din viaţa sa.
În genere, toate întâmplările, pe care le-am auzit de la Gr.Vieru, conţineau un tâlc
anume. Tâlc popular, umoristic, psihologic, cu bucuria unei ironii fine.
Acele episoade cu tâlc prezintă un gen de creaţie orală, care îl caracteriza, pot
fi definite ca pilduri vieriene.
Aşa, cu o clipă înainte de a relata istorioara-pild din propria viaţă sau din
întâmplările cu alţii, faţa lui Vieru, care până la cel moment era atentă-reţinută sau
tristă, se strălumina. Ochii îi străluceau şiret şi tinereşte.
Istorioara ce urmează e despre unele rude ale lui Vieru... şi despre ţigan.
Vedeţi dvs despre cine e mai mult. Iată ce povestea poetul. Era la începutul anilor 90.
După serata de întâlnire cu consătenii, de mine s-a apropiat timid un consătean ţigan.
Era îmbrăcat curăţel şi îngrijit, la cravată. Grigore Pavlovici, zice omuleanul, - aşa
erau pe atunci adresările, cu patronimic – eu de mulţi ani vreau să vă invit în ospeţie
la mine. Nu v-am invitat, fiindcă mă temeam că o să mă refuzaţi... că îs ţigan...Acum
am îndrăznit. Dumneavoastră sânteţi un poet tare-tare bun, cu care noi ne mândrim.
Asemenea versuri, ca ale matale, nu am mai auzit. Eu, cu familia, vă citim cărţile cu
cea mai mare plăcere. Vă invit la mine acasă la o cinste. Nu vă fie cu supărare... – Nu
mă supăr, zic, nu am de ce. Sunteţi om.
Toată lumea a văzut, cum am plecat împreună cu acel consătean. Au văzut şi
rudele mele prezente la serată...Am două feluri de rude, unele mă aprobă, altele mă
blamează...
În cas-cei-mare la ţigan mă aştepta masa întinsă, un măsoi cât pentru cumătrie.
Erau timpuri foarte grele, sărăcie, lipsuri. Însă pe masa încărcată – belşug şi lux,
bucate tradiţionale moldoveneşti care îmi plac, plăcinte, răcituri, împluturi, carne
afumată, vinuri..., icre negre şi roşii, cogniacuri străine. De unde o fi găsit el acele
cogniacuri scumpe?
Cu muzică de a noastră, cu hai poftim de mai luaţi, cu amintiri din copilărie şi
din istoria satului, în veselie a trecut o bucată de noapte.
După ospăţ, ţiganul m-a condus, cu grijă, până la uşa casei mamei. Să nu sară
cumva asupra mea vreun turb de câine...
A doua zi, înainte de a pleca spre Chişinău, am constatat că toate rudele s-au
supărat aman pe mine. Ce s-a întâmplat? – Cum de ai putut să nu intri pe la noi?! –
(Dar nici nu mă poftiseră!) – Da te-ai dus la ţigan! Îl ai pe ţigan mai de om, decât pe
noi!
Cel mai tare clocoteau rudele blamatoare...
Vitalie Pastuh-Cubolteanu