1. Conceptele de bază ale
pedagogiei: educaţie,
educabilitate, dezvoltare,
instruire, învăţămînt.
O educaţie bună este izvorul întregului bine din
lume.”
(Im. Kant)
•”Educaţia este considerată cultura inteligenţei
sau a spiritului.”
(B.P.Skinner)
2. Pedagogie
• Pedagogia este ştiinţa educaţiei
care studiază esenţa şi
carecteristicile fenomenului
educaţional, scopul şi sarcinile
educaţiei, valoarea şi limitele ei,
conţinutul, principiile, metodele şi
formele de desfăşurare a
proceselor paideutice. Pedagogia
are ca obiect de studiu educaţia,
studiind legile educaţiei omului pe
parcursul întregii sale vieţi.
• Pedagogia studiază esenţa,
idealul, conţinutul, metodele,
mijloacele şi formele educaţiei,
urmărindu-se formarea pe baze
ştiinţifice a personalităţii pentru
activitatea social-utilă.
• Caracteristicile pedagogiei ca
ştiinţă a educaţiei:
• •Pedagogia este o ştiinţă socio-
umană, deoarece educaţia este
un fenomen social;
• •Pedagogia este o ştiinţă cu
caracter teoretic;
• • Pedagogia este o ştiinţă cu
caracter acţional, praxiologic;
• •Pedagogia este o artă;
• •Pedagogia este o ştiinţă cu
caracter prospectiv.
3. Ideile care marchează evoluţia pedagogiei:
•Scopurile educaţiei angajează natura specifică a copilului în sensul dezvoltării şi
adaptării sale la mediul social
•Organizarea educaţiei presupune a conduce natura spre cultură, operă complexă
realizabilă prin armonizarea finalităţilor sociale cu structurile individuale şi prin
deschiderea spre educaţie permanentă
•Stimularea învăţării devine condiţia dezvoltării personale, angajarea învăţămîntului
programat
•Dezvoltarea unor domenii ale cercetării: istoria educaţiei, sociologia educaţiei,
psihologia educaţiei, psihologia învăţării.
„Noile educaţii” vizează respectarea copilului ca subiect, valorificarea ritmului său
de dezvoltare, creşterea rolului educaţiei nonformale şi informale; reorientarea
obiectivelor educaţiei.
Pedagogia postmodernă presupune valorificarea realizărilor educaţiei moderne. În
plan teoretic-promovarea paradigmei curriculumului, în plan practic este necesară
distincţia dintre noile ştiinţe ale educaţiei, ceea ce presupune reconsiderarea
ştiinţelor fundamentale ale educaţiei.
Reevaluarea pedagogiei din perspectivă actuală permite evidenţierea unei ştiinţe
integrative, de sinteză. Pedagogia clasică, pedagogia ştiinţifică, ştiinţele educaţiei,
ştiinţa educaţiei integrative.
4. Cercetarea pedagogică
Specificul şi metodologia cercetării
pedagogice.
Prezentarea selectivă a metodelor de
cercetare în pedagogie: observarea,
experimentul, studierea documentelor şcolare,
teste şi probe psihologice, metoda istorică,
metoda bibliografică, studiul de caz, metoda
comparativă.
Principalele direcţii în cercetarea ştiinţifică şi
problematica ei.
Perfecţionarea şi inovarea învăţământului.
5. Normativitatea pedagogiei
• Normativitatea
pedagogică constituie
conexiunile în
proiectarea, realizarea
şi dezvoltarea educaţiei
şi include axiome,
legităţi, legi, principii,
reguli referitoare la
educaţie.
• Axioma filozofică
Interdependenţa dintre dimensiunea
obiectivă a educaţiei şi dimensiunea
subiectivă a educaţiei
• Axioma sociologică
Interdependenţa dintre calitatea
educaţiei şi calitatea dezvoltării
sociale
• Axioma psihologică
Interdependenţa dintre calitatea
educaţiei şi calitatea dezvoltării
personalităţii umane
9. Pedagogia în sistemul de ştiinţe socioumane:
•Filosofia- ştiinţa legilor celor mai generale oferă pedagogiei elemente de fundamentare teoretică şi de
metodologie generală de cercetare asupra lumii.
•Psihologia- ştiinţa legilor dezvoltării proceselor psihice, conştiinţei şi personalităţii individuale umane, ce se
dezvoltă în procesul educaţional.
•Sociologia- ştiinţa ce studiază procesele sociale, relaţiile interpersonale şi instituţiile socio-umane.
•Logica- ştiinţa care studiază legile gîndirii umane, gîndirii ştiinţifice, operaţiile logice şi formele
cunoaşterii.
•Ergonomia- ştiinţa care studiază legile şi condiţiile muncii umane.
•Cibernetica- ştiinţa studiului matematic al legăturilor, comenzilor şi controlului în organismele vii şi
sistemele tehnice privind analogiile formale, ştiinţa ce se bazează pe principiul feedback-ului.
•Biologia, anatomia, fiziologia şi igiena. Din relaţiile pedagogice cu aceste ştiinţe au apărut elemente ale
unor noi discipline de graniţă.
•Antropologia- ştiinţa care studiază originea, evoluţia şi variabilitatea biologică a omului în corelaţie cu
condiţiile naturale şi socio-culturale.
•Grafologia- ştiinţa studiului particularităţilor individuale ale scrisului.
10.Disciplinile umaniste- în conţinutul acestor discipline există numeroase elemente de sensibilizare a fiinţei
umane de natură emoţională, morală, juridică, estetică şi cognitivă.
11. Tehnologia. Relaţiile pedagogice cu tehnologia au determinat crearea şi introducerea în educaţie a unor
mijloace tehnice moderne.
12. Irenologia- ştiinţa păcii
13. Deontologia-ştiinţă a moralei ce studiază drepturile, îndatoriile şi etaloanele de acţiune, apreciere şi
comportare într-o profesiune, într-un anumit domeniu al vieţii social-utile.
14. Democraţia. Conducerea societăţii civile într-un spirit democratic necesită cunoaşterea conceptelor,
caracteristicilor avînd ca obiect educarea tinerii generaţii pentru democraţie
11. Educaţia este un fenomen socio-uman ce asigură transmiterea acumulărilor
teoretice şi practice, obţinute de omenire de-a lungul evoluţiei istorice, cu scopul
formării personalităţii în vederea integrării socio-profesionale.
Tradiţia condensează ansambluri de obiceiuri, credinţe, practici păstrate şi
transmise din generaţie în generaţie, constituind zestrea unei comunităţi, dovada
nivelului de viaţă al comunităţii în diferite perioade istorice, o componentă a
identităţii. Ataşamentul faţă de tradiţie se manifestă prin respect valoric, critic,
selectiv a identităţii unei comunităţi. Cunoaşterea tradiţiei şi evaluarea ei trebuie să
fie unul dintre obiectivele politicii educaţionale. Reformele într-un domeniu marcat
de tradiţie, cum este cel al învăţămîntului şi educaţiei, se realizează greu şi din
cauza rezistenţei tradiţionale.
Modern în educaţie. A fi modern înseamnă a aparţine timpurilor prezente, a fi
actual, a corespunde epocii recente. Tendinţele inovatoare într-un domeniu sau altul,
tendinţele de căutare a noului, a originalului, în sensul progresului sînt generic
numite moderne. Modernizarea învăţămîntului este un obiectiv strategic şi vizează:
structura, conţinutul, resursele umane, managementul.
Postmodern în educaţie. Modernismul este un model teoretic de percepere a lumii
moderne cu contradicţiile, erorile şi neîmplinirile ei, un model de încadrare a omului
în această realitate, în general ostilă, de explicare a condiţiei umane, este o mişcare
culturală pe temeiuri reflexive- filosofice- mişcare neunitară, speculativă, ce
creează climatul seducător al jocului de idei pe fondul contestării tradiţiei şi
soluţiilor oferite de modernitate, de aici grotescul, nonvaloarea, nihilismul etc.
12. Caracterul
teleologic al
educaţiei
Presupune orientarea spre anumite scopuri sau finalitati
educationale aflate la baza proiectelor pedagogice de tip
curricular
Caracterul
axiologic
Reflectă raporturile stabile dintre valorile şi conţinuturile
generale ale educaţiei: formarea-dezvoltarea morală,
intelectual/ştiinţifică, tehnologică, estetică şi psihofizică a
personalităţii
Caracterul
prospectiv
Angajează activitatea de formare- dezvoltare a
personalităţii raportată permanent la viitor şi vizează
capacitatea educaţiei de depăşire a situaţiei actuale în
termeni de progres, eficienţă şi eficacitate
Caracterul
dialectic
Demonstrează complexitatea activităţii de formare-
dezvoltare permanentă a personalităţii prin transformarea
treptată a obiectului educaţiei în subiect al propriei sale şi
formare continuă
Caracterul
sistemic
Al educaţiei necesită realizarea funcţiilor generale ale
formării permanente ale personalităţii: finalităţile;
organizaţiile sociale şi comunitare; nivelurile şi treptele
sistemului şi procesului de învăţămînt; resursele
pedagogice; proiectul pedagogic; conţinuturile şi formele
generale ale educaţiei
Caracterul
istoric
Reflectă evoluţiile în domeniul gîndirii pedagogice. Fiecare
etapă istorică prezintă o anumită structură, conţinuturi,
metodologie de educaţie
Caracterul
universal
Reflectă formarea/dezvoltarea socială a personalităţii,
promovat în mod special în cea de-a doau jumătate a sec.xx.
Caracterul
naţional al
educaţiei
Reflectă specificul valorilor culturale angajate în mod
obiectiv şi subiectiv în activitatea de formare- dezvoltare
a personalităţii în contextul sistemelor moderne de
educaţie
Caracterul
determinat al
educaţiei
Ca factor al dezvoltării personalităţii, este realizabil prin
corelaţia optimă dintre educaţie şi ceilalţi doi factori ai
dezvoltării personalităţii, ereditatea şi mediul
Caracteristici generale ale educaţiei
13. Componentele esenţiale ce asigură structura de bază a
educaţiei sînt subiectul educaţiei şi obiectul educaţiei. Cei doi
factori ai educaţiei corelează funcţional. Structura de bază a
educaţiei reprezintă nucleul funcţional- structural al activităţii
educaţionale permanentă a personalităţii umane.
Subiectul educaţiei- educatorul, individual sau colectiv- este
iniţiatorul activităţii de educaţie în calitate da autor al
proiectului pedagogic şi de emiţător al mesajului pedagogic.
Condiţia de subiect al educaţiei vizează statutul său ontologic,
existenţial, probat prin experienţa de viaţă sau nivel
profesional specializat.
Obiectul educaţiei- educatul, individual sau colectiv- este
beneficiarul activităţii de educaţie în calitate de receptor al
mesajului pedagogic. Condiţia sa de obiect al educaţiei vizează
statutul său ontologic, existenţial, de moment, datorat
experienţei de viaţă sau nivelului de pregătire limitat.
Funcţia centrală a educaţiei reprezintă formarea-dezvoltarea
permanentă a personalităţii în vederea integrării psihosociale
14. Formele generale ale educaţiei reprezintă ansamblul
acţiunilor şi al influenţelor pedagogice desfăşurate, succesiv
sau simultan, în cadrul activităţii de formare- dezvoltare a
personalităţii umane.
Criteriul proiectării: educaţie instituţională/ cu obiective
specifice instituţionalizate; educaţie noninstuţională/ realizată
implicit, fără obiective specifice instituţionalizate.
Criteriul organizării: educaţie realizată pe baza unor acţiuni
explicite şi influenţe implicite; educaţie bazată doar pe baza
unor influenţe implicite.
Formele generale ale educaţiei reprezintă modalităţile de
realizare a activităţii de formare- dezvoltare a personalităţii
prin intermediul unor acţiuni şi/sau influenţe pedagogice
desfăşurate, în cadrul sistemului de educaţie/ învăţămînt prin
exercitarea funcţiilor generale ale educaţiei.
15. Educaţia tehnologică
„Paradigma de viaţă a omului contemporan este
marcată profund de revoluţia tehnologică”. (Momanu, 2002,
125) Întreaga viaţă este influenţată de progresul tehnologiei.
George Văideanu (apud Momanu, 2002, 127) apreciază că
tehnologia face parte din cultura generală şi trebuie să
pătrundă în învăţământul obligatoriu ca disciplină cu funcţie
culturală, formativă şi orientativă.
„Adevăratul impact al tehnologiei asupra procesului de
învăţare poate fi înţeles numai printr-o justă Mihaela Guranda
determinare a noului rol al profesorului şi al elevului în
acest proces, a noilor obiective educaţionale şi a
sensului realizării unei educaţii tehnologice în şcoală.”
(Momanu, 2002, 129)
Termenul de tehnică provine din grecescul techné, care
înseamnă îndemânare, pricepere, măiestrie de a executa
diferite activităţi. “Tehnologia reprezintă ansamblul
metodelor, mijloacelor şi formelor de prelucrare a materiilor
prime”. Prin tehnologie producem lucruri sau intervenim
asupra mediului înconjurător. Educaţia tehnologică este o
dimensiune a educaţiei care asigură pregătirea tehnologică a
tinerei generaţii, “prin cunoaşterea bazelor ştiinţifice ale
tehnologiei producţiei moderne, formarea gândirii tehnice, a
atitudinii investigative, a abilităţilor tehnice şi de muncă,
prin dezvoltarea unui comportament adecvat şi responsabil
de producţie”. (Dimitriu-Tiron, 2005, 95)
16. Formele educaţiei
• Educaţia formală cuprinde totalitatea activităţilor şi a acţiunilor pedagogice
desfăşurate şi proiectate instituţional în cadrul sistemului de învăţămînt, în mod
planificat şi organizat pe niveluri şi ani de studii, avînd finalităţi educative bine
determinate.
• Educaţia nonformală cuprinde ansamblul activităţilor şi al acţiunilor care se
desfăşoară într-un cadru instituţionalizat, în mod organizat, dar în afara sistemului
şcolar, constituindu-se ca „o punte între cunoştinţele asimilate la lecţii şi
informaţiile acumulate informal”.
• Educaţia informală include ansamblul influenţelor cotidiene, spontane, eterogene,
incidentale, voluminoase sub aspect cantitativ care nu-şi propun intenţionat
atingerea unor obiective pedagogice, prin influenţele sale exercitate continuu nu
poate avea efecte educative deosebite atît pozotive, cît şi negative ocupînd cea mai
mare pondere de timp din viaţa individului.
17. Problematica autoeducaţiei
• Problematica autoeducaţiei, s-a dezvoltat în
interiorul paradigmei postmodernităţii, angajează
conştientizarea importanţei „idealului de viaţă”
pentru declanşarea corectă a procesului de
autoeducaţie.
• Autoeducaţia reprezintă produsul unor cicluri de
educaţie permanentă proiectate la niveluri de
realizare superioară, într-o perioadă de timp
semnificativă psihosocial pentru valorificarea la
maximum a potenţialului de autoformare-
autodezvoltare al personalităţii umane.
18. Educaţia –cadru integrator al
eredităţii şi mediului
Personalitatea reprezintă totalitatea, ansamblul unitar, integral şi dinamic de
însuşiri, procese si structuri psihofiziologice si psihosociale, care diferenţiază
modul de conduită al unui om în raport cu alţii, asigurîndu-i o adaptare originală
la mediu, strâns legată de o activitate conştientă si eficientă.
Din perspectivă filogenetică (grecescul filos - istoric şi genesis - naştere)
dezvoltarea fiinţei umane este influenţată de evoluţia generaţiilor anterioare
(arborele genealogic) prin intermediul eredităţii
Din perspectivă ontogenetică (grecescul ontos - individ, individual şi genesis -
naştere), dezvoltarea omului, îndeosebi ca personalitate, este influenţată de
evoluţia sa în timpul vieţii sale individuale, de la naştere până la moarte.
Educaţia- ca factor al dezvoltării personalităţii, reprezintă unul din factorii cheie,
care în contextul teoriei triplei determinări, îşi aduce o contribuţie specifică
importantă la formarea şi dezvoltarea personlalităţii, în interacţiune cu ceilalţi
doi factori - ereditatea şi mediul.
19. Analiza acţiunii educaţionale
• Analiza funcţiilor educaţiei are în vedere raportarea activităţii de formare-
dezvoltare a personalităţii la principalele domenii ale vieţii sociale, văzute ca
subsisteme ale sistemului social- global (subsistemul politic, economic şi cultural)
(S. Cristea, 1998, p.190, 191):
• a)Funcţia politică a educaţiei vizează formarea- dezvoltarea personalităţii în
cadrul procesului de integrare socială a acesteia şi reduce tentaţia puterii de a
folosi educaţia ca mijloc de „ conservare a societăţii”;
• b)Funcţia economică vizează valorificarea potenţialului bio- psiho social al
personalităţii pe tot parcursul vieţii pentru integrarea într-o activitate productivă;
• Funcţia economică vizează cultura muncii (capacitatea personalităţii umane
de a produce eficient valori materiale şi spirituale) şi cultura tehnologiei
(capacitatea personalităţii umane de a folosi eficient ştiinţa în diferite domenii de
activitate).
• c)Funcţia culturală a educaţiei vizează formarea- dezvoltarea personalităţii
umane prin intermediul valorilor spirituale validate social în spaţiu şi timp.
Realizarea funcţiei culturale a educaţiei la nivelul şcolii presupune (S. Cristea ,
2004, p.19):
20. Structura educaţiei
• Structura educaţiei
cuprinde acele elemente
componente necesare
pentru îndeplinirea
funcţiei centrale a
activităţii de formare-
dezvoltare permanentă a
personalităţii umane.
Structura trebuie să
corespundă funcţiilor şi
devine funcţională prin
interacţiunea dintre
elementele sale de bază
• -subiectul educaţiei –
educatorul ce iniţiază
educaţia, proiectează şi
orientează mesajul
pedagogic;
• -obiectul educaţiei-
educatul care receptează
şi valorifică mesajul
pedagogic.
21. Analiza elementelor care asigura structura de funcţionare a activităţii de educaţie se
referă la importanţa corelaţiei dintre subiectul şi obiectul educaţiei, dintre educator şi
educat.
Educatorul este subiect al educaţiei prin statul socio- profesional asumat în direcţia
proiectării, realizării activităţii de formare- dezvoltare a personalităţii elevului. Acţiunile
prin care se conferă educatorului statutul ontologic, epistemologic şi metodologic
vizează (S. Cristea 2004, p.22):
-raportarea permanentă la funcţia generală a educaţiei de formare- dezvoltare a
personalităţii elevului;
-operaţionalizarea obiectivelor după resursele elevului, având în vedere concordanţa
obiective- conţinut- metodologie- evaluare (realizarea proiectului pedagogic de tip
curricular);
-conceperea mesajului pedagogic astfel încât să se realizeze operativitatea gândirii,
motivarea internă a învăţării, autonomia personalităţii, evoluţia creativităţii;
-realizarea comunicării pedagogice printr-un repertoriu comun între profesor şi elev,
datorită adaptării continue a mesajului pedagogic la potenţialul psihosocial (cognitiv,
afectiv, motivaţional al clasei de elevi);
-dirijarea educaţiei prin strategii pedagogice adecvate elevilor;
-solicitarea elevilor în direcţia unor răspunsuri dirijate, specifice disciplinei, lecţiei;
-evaluarea răspunsurilor dirijate ale elevilor în cadrul unor circuite de conexiune
inversă.
22. În sinteză, majoritatea specialiştilor
concluzionează că se delimitează trei categorii
de funcţii principale
• Funcţia de selectare,
prelucrare, transmitere
a informaţiilor, valorilor
de la societate la
individ, asigurând
existenţa unei
continuităţi
informaţionale între
generaţi, cu
posibilitatea evoluţiei
culturale şi tehnologice
• Funcţia de dezvoltare a
potenţialului biopsihic al
omului urmăreşte
atingerea unor finalităţi
• Funcţia de asigurare a
unei inserţii sociale
active a subiectului
uman relevă
dimensiunea socio-
economică a educaţiei
23. Finalităţile educaţiei
Finalităţile educaţiei reprezintă orientările valorice ale
activităţii de formare-dezvoltare a personalităţii definite la nivel
de sistem ( educaţie / învăţământ) şi de proces (de
învăţământ). Aceste orientări valorice sunt incluse în
documente de politică a educaţiei elaborate la diferite niveluri
ale deciziei: legea învăţământului, statutul cadrelor didactice,
programele şcolare etc.
Finalităţile educaţiei reprezintă dimensiunea subiectivă a
activităţii de educaţie care transpune în practică – prin
intermediul unor decizii de filozofie şi de politică a educaţiei, pe
de o parte, şi de politică şcolară, pe de altă parte –
dimensiunea obiectivă a activităţii de educaţie, definită la
nivelul funcţiilor generale ale educaţiei.
24. Problematica şi funcţiile finalitatilor educatiei.
Niveluri si categorii de finalitati ale educatiei.
Dimensiunea teleologică a educaţiei.
Finalităţile educaţiei: ideal, scop, obiective.
Idealul educativ: concept, caracteristici.
Coordonate şi valenţe ale idealului educaţional în
şcoală. Scopul: concept, funcţii. Obiective: concept,
criterii de clasificare. Constituirea taxonomiei
pedagogice. Modele taxonomice pe domenii: cognitiv,
afectiv, psihomotor.
25. Problematica şi funcţiile finalitatilor educatiei
• Abordînd problematica şi funcţiile
finalitatilor educatiei
trebuie evidenţiat faptul că
finalităţile educaţiei ridică
problema raportului dintre
orientările valorice propuse, la
diferite niveluri ale sistemului şi
ale procesului de învăţământ, şi
resursele pedagogice necesare.
Modul de rezolvare a acestui
raport demonstrează calitatea
actului de politică a educaţiei,
exercitat în cadrul unui sistem de
învăţământ pe termen lung,
mediu şi scurt.
•
• Clasificarea finalităţilor
educaţiei impune
avansarea unor criterii
semnificative în plan
pedagogic. Avem în
vedere două criterii
complementare: 1)
sfera de referinţă; 2)
gradul de divizibilitate şi
de comparabilitate
26. Finalităţile educaţiei: ideal, scop,
obiective
Idealul educaţiei / pedagogic reprezintă finalitatea de maximă generalitate care defineşte
"un prototip" determinat, în mod obiectiv, de tendinţele de evoluţie ascendentă a
societăţii. El marchează "conştiinţa pedagogică a societăţii
Scopurile educaţiei / pedagogice reprezintă finalităţile macrostructurale determinate de
ideal care angajează realizarea prin elaborarea direcţiilor generale de acţiune,
instituţionalizate la nivel de politică a educaţiei.
Finalităţile microstructurale definesc orientările valorice care asigură
proiectarea şi realizarea activităţii de formare-dezvoltare a personalităţii la nivelul
procesului de învăţământ. Aceste finalităţi, elaborate conform criteriilor determinate la
nivelul scopurilor pedagogice ale sistemului de învăţământ, reprezintă obiectivele
procesului de învăţământ. Obiectivele generale ale procesului de învăţământ, valabile la
toate nivelurile, treptele şi disciplinele de învăţământ, operaţionalizează criteriile de
elaborare a planului de învăţământ, definitivate macrostructural.
27. Idealul educativ: concept, caracteristici
Idealul educaţiei are un caracter: istoric (vezi idealul
Antichităţii, Evului Mediu, Renaşterii, Epocii Moderne;
abstract (idealul nu este tangibil într-o formă concretă
dar susţine realizarea activităţii la un nivel superior);
prospectiv (idealul angajează o previziune pe 1-3
decenii, premisa planificării pe un deceniu şi a
programării pe 1-5 ani); strategic (idealul asigură
abordarea globală, integrativă, inovatoare a
problemelor); politic (idealul reprezintă interese
sociale de maximă generalitate, care generează
acţiuni de anvergură la nivelul scopurilor educaţiei).
28. Constituirea taxonomiei pedagogice
Obiectivele generale ale procesului de învăţământ, valabile la toate nivelurile, treptele şi
disciplinele de învăţământ, operaţionalizează criteriile de elaborare a planului de învăţământ,
definitivate macrostructural.
Obiectivele specifice / intermediare ale procesului de învăţământ definesc orientările
valorice care vizează dobândirea unor competenţe de învăţare în funcţie de:
a) dimensiunile / conţinuturile generale ale educaţiei (obiective pedagogice specifice
educaţiei: morale – intelectuale – tehnologice – estetice – fizice);
b) formele educaţiei (obiective specifice educaţiei/instruirii: formale – nonformale –
informale);
c) nivelurile şi treptele de învăţământ (obiective pedagogice specifice învăţământului
primar / preşcolar – şcolar; secundar / inferior – superior; universitar / scurt, lung,
postuniversitar);
d) conţinuturile specifice stabilite prin planul de învăţământ (vezi obiectivele pedagogice
specifice disciplinelor de învăţământ; modulelor de studiu interdisciplinar, activităţilor
opţionale / programe de instruire nonformală incluse ca oferte sociale în planul de
învăţământ).
Obiectivele operaţionale / concrete vizează performanţele de învăţare ale elevului /
studentului proiectate de fiecare profesor la nivelul activităţii didactice / educative în termeni
de acţiuni ale elevului, observabile şi evaluabile pe criterii relevante la diferite intervale de
timp. Acumularea unui set de performanţe semnificative, realizabile în timp, permite
atingerea unor competenţe şcolare şi psihologice relevante la scară socială.
29. Evoluţia istorică a societăţii şi a şcolii determină apariţia ciclică a unor
contradicţii evidente la nivelul structurii sistemului de învăţământ intrat în
regres sau în discordanţă cu anumite tendinţe şi exigenţe înnoitoare
angajate deja de la nivel global, în plan cultural, politic, economic.
"Criza mondială a educaţiei" reprezintă cauza fundamentală a reformelor
şcolare contemporane, multiplicate practic, după 1950-1960(la noi din
1995), în toate ţările lumii. Acest fenomen complex defineşte starea de
dezechilibru a sistemelor moderne de învăţământ, evidentă la nivelul
structurii de bază a acestuia prin contradicţiile existente între :
•afluxul candidaţilor la studii şi penuria resurselor pedagogice de calitate;
•costurile reale ridicate / pe elev, student etc., angajate la "intrare" şi
rezultatele constatate la "ieşire", aflate sub nivelul cheltuielilor;
•rigiditatea structurilor interne şi dinamica extrem de mobilă şi de flexibilă a
cerinţelor externe, valabile la nivelul sistemului social global;
•conservatorismul cadrelor didactice şi cerinţele de perfecţionare continuă a
activităţii la nivelul sistemului şi al procesului de învăţământ.
30. Metodologia de cercetare specifică
pedagogiei
• Evoluţia pedagogiei devine posibilă în condiţiile aprofundării în sens
intradisciplinar, interdisciplinar şi transdisciplinar după modelele
ştiinţelor socioumane. Pedagogia parcurge mai multe etape de
evoluţie:
• • etapa preştiinţifică (bazată pe explicaţii mitico-religioase şi
abstracte ale fenomenelor educaţionale);
• • etapa empirică (bazată pe explicarea cauzală şi pe interpretarea
logico-matematică a faptelor concrete);
• • etapa modernă (bazată pe transformarea teoriilor în modele
aplicative limitate, ce se referă la fenomene care permit explicarea
cauzală, la metode cu utilitate imediată, la ipoteze supuse testului
falsificabilităţii, dar şi deschise spre resurse de cunoaştere deductivă
şi chiar analogică);
•
31. Specificul şi metodologia cercetării
Definim în general ştiinţa ca fiind un corpus de teorii şi legi cu valoare
explicativă referitoare la un anumit domeniu al realităţii. Facem în acest
context precizarea că pentru a i se recunoaşte statutul de “ştiinţă” orice
disciplină trebuie să îndeplinească mai multe condiţii:
•să aibă un domeniu propriu de cercetare şi investigaţie, respectiv un
obiect de studiu specific;
•să dispună de o metodologie adecvată şi mijloace ştiinţifice specifice
de studiere a domeniului său;
•să pună în circulaţie şi să utilizeze un limbaj ştiinţific suficient de
consistent pentru a descrie domeniul de realitate studiat;
•să identifice şi să clarifice legităţile ce guvernează domeniul de
realitate pe care îl investighează;
•să dovedească relativ constant capacitatea de a formula, în temeiul
legilor descoperite şi pe baza constatărilor teoretico-explicative, predicţii
valide cu privire la evoluţia fenomenelor supuse cercetării;
32. Despre pedagogie ca ştiinţă putem
face următoarele constatări:
Pedagogia şi-a conturat, pe baza prelucrării ştiinţifice a unor date empirice sau
experimentale, un obiect de interogaţie, acesta fiind fenomenul educativ şi implicaţiile
sale asupra dezvoltării personalităţii umane;
•interogaţia pedagogică a ajuns la decelarea unor regularităţi în sfera fenomenului
educaţional, regularităţi pe baza cărora au fost formulate o serie de norme şi legi ce
poartă numele de principii pedagogice;
•rezultatele cercetării şi reflecţiei pedagogice sunt stocate în ansambluri explicative
numite teorii; explicaţia pedagogică a ajuns în stadiul constituirii unor teorii
consistente cu privire la fenomenul educaţional şi legităţile care îl guvernează;
pedagogia este:
•ştiinţă descriptivă (se ocupă cu ceea ce este);
•teorie normativă (este preocupată de ceea ce trebuie să fie);
•realizare practică.
33. Cercetarea pedagogică
Specificul şi metodologia cercetării pedagogice.
Prezentarea selectivă a metodelor de cercetare în
pedagogie: observarea, experimentul, studierea
documentelor şcolare, teste şi probe psihologice,
metoda istorică, metoda bibliografică, studiul de
caz, metoda comparativă.
Principalele direcţii în cercetarea ştiinţifică şi
problematica ei.
Perfecţionarea şi inovarea învăţământului
34. Tema DIMENSIUNILE EDUCAŢIEI
Definirea conţinuturilor generale ale educaţiei
Dimensiunile educaţiei. Metode de educaţie. . Sistemul metodelor educaţionale. Taxonomia metodelor: metode
de influenţă asupra conştiinţei, metode de organizare a activităţii, metode de reglare conrijare a
comportamentului.
Educaţia morală. Problema educaţiei morale contemporane. Morală, moralitate, educaţie morală.Educaţie
morală – educaţia civică: de limitări şi conexiuni. Componentele educaţiei morale: educaţia patriotică şi
internaţională, educaţia în spiritul înaltelor valori general umane, educaţia pentru şi prin valori morale, educaţia
pentru democraţie şi umanism.
Metodologia educaţiei morale. Cadrul organizatoric.
Educaţia intelectuală. Conceptul şi interpretări ale educaţiei itelectuale. Obiectivele şi conţinutul. Educaţia
intelectuală în societatea contemporană.Creativitatea şi educaţia intelectuală. Formarea intelectuală a
personalităţii. Metode şi tehnici de muncă intelectuală
Educaţia estetică. Esenţa educaţiei estetice. Educaţia estetică – educaţia artistică. Funcţiile şi obiectivele
educaţiei estetice. Metode şi forme de realizare a educaţiei estetice. Educaţia estetică şi lumea contemporană.
Dezvoltarea aptitudinilor artistice în diferite domenii ale artei. Conţinutul şi modalităţile de realizare a educaţiei
estetice în şcoală.
Educaţia fizică Sportul şi igiena în viaţa omului contemporan. Metode şi forme de realizare.Obiectivele
educaţiei fizice şi igienice. Conceptul de educaţie pentru sănătate.
Conţinutul educaţiei igieno – sanitare. Normativitatea educaţiei fizice. Obiectivele şi conţinutul educaţiei
nutriţionale. Consecinţele fumatului, abuzului de alcool, folosirii drogurilor, relaţiile sexuale întîmplătoare.
Educaţia tehnologică: concept, obiective şi forme de realizare. Importanţa, conţinutul şi obiectivele educaţiei
tehnologice.
Educaţia profesională: concept, obiective, conţinuturi, strategii şi forme de realizare.
Orientarea profesională.
„Noile educaţii. Caracterul deschis al conţinuturilor: educaţia relativă la mediu; educaţia pentru pace (şi
cooperare; educaţia pentru participare şi democraţie; educaţia pentru comunicare şi mass-media; educaţia pentru
schimbare şi dezvoltare; educaţia economică şi casnică modernă; educaţia nutriţională; educaţia pentru timpul
liber.
35. Dimensiunile educaţiei
• Educaţia prezintă mai multe dimensiuni sau componente.
Delimitarea lor are la baza două criterii:
- Scopurile fundamentale urmărite în procesul de instruire;
- Componentele definitorii ale personalităţii.
• Principalele componente ale educaţiei sunt:
• educaţia intelectuala, educaţia morala, educaţia tehnologica,
educaţia estetica, educaţia psihoizică,
• Dimensiunile educaţiei se afla in interacţiune si interdependeţă şi
sunt determinate de caracterul unitar al procesului de dezvoltare a
personalităţii si de interacţiunea dintre fenomenele pe care acest
proces le presupune.
36. După părerea lui Stan Panţuru
(2008) „toate aceste
dimensiuni constituie
elementele unui întreg, unui
sistem, căruia i-am putea
spune educaţia completă a
omului.”
37. Metodele educaţiei
• expunerea, descrierea, studiul de caz,
observarea, exerciţiul, reflecţia personală,
explicaţia, demonstraţia, supravegherea,
exemplul moral, povestirea, exerciţiul,
aprobarea, dezaprobarea, convorbirea,
dezbaterea, pedeapsa şi recompensa,
lucrările de laborator, experienţele la orele de
fizică, chimie; activităţile manuale; practica
în ateliere; activităţile din cadrul cercurilor
tehnice; excursiile în mediile tehnologice
exerciţiul, jocul, activităţile practice;
concursurile.
38. Educaţia tehnologică
Adevăratul impact al tehnologiei asupra procesului de învăţare poate fi
înţeles numai printr-o justă determinare a noului rol al profesorului şi al
elevului în acest proces, a noilor obiective educaţionale şi a sensului
realizării unei educaţii tehnologice în şcoală.
Termenul de tehnică provine din grecescul techné, care înseamnă
îndemânare, pricepere, măiestrie de a executa diferite activităţi.
“Tehnologia reprezintă ansamblul metodelor, mijloacelor şi formelor de
prelucrare a materiilor prime”.
Prin tehnologie producem lucruri sau intervenim asupra mediului
înconjurător. Educaţia tehnologică este o dimensiune a educaţiei care asigură
pregătirea tehnologică a tinerei generaţii, “prin cunoaşterea bazelor ştiinţifice
ale tehnologiei producţiei moderne, formarea gândirii tehnice, a atitudinii
investigative, a abilităţilor tehnice şi de muncă, prin dezvoltarea unui
comportament adecvat şi responsabil de producţie”.
39. Scopul educaţiei tehnologice este acela de a forma
o cultură tehnologică şi o conştiinţă a progresului
tehnic.
Obiectivele educaţiei tehnologice constau în:
- formarea unor atitudini specifice şi a unor
capacităţi de evaluare a consecinţelor aplicării
rezultatelor cercetării tehnologice în diverse domenii
(Momanu, 2002, 130);
- consolidarea capacităţilor senzorio-motorii
fundamentale;
- identificarea interdependenţelor dintre teorie şi
practică;
- dezvoltarea unei gândiri tehnice creative şi
critice;
- formarea unei conduite responsabile în
producţie;
- cultivarea spiritului de organizare şi iniţiativă;
- accentuarea transferabilităţii gesticulaţiilor
psiho - motorii în situaţii noi. (Cucoş, 2006, 107)
40. Educaţia psihofizică
Educaţia psihofizică face parte „din diapazonul multiform al
structurării personalităţii” şi contribuie la dezvoltarea fiinţei
umane prin „cultivarea şi potenţarea dimensiunii
psihofizice a fiinţei prin păstrarea unei armonii între fizic şi
psihic”. (Cucoş, 2006, 108)
Pe lângă întărirea sănătăţii şi călirea organismului (Mens
sana in corpore sano), ca şi scop al acestei dimensiuni,
educaţia psihofizică urmăreşte formarea şi dezvoltarea
deprinderilor igienico-sanitare, a priceperilor şi
deprinderilor motrice, cultivarea unor calităţi fizice,
precum: forţa, viteza, rezistenţa, precizia şi coordonarea.
41. Obiectivele educaţiei fizice sunt:
- fortificarea organismului şi sporirea capacităţii de efort;
- dezvoltarea spiritului de observaţie, imaginaţiei,
creativităţii, gândirii tactice;
- dezvoltarea spiritului de solidaritate şi cooperare;
- dezvoltarea perseverenţei, curajului, stăpânirii de sine;
- dezvoltarea motivaţiei intriseci în activităţile de educaţie
fizică;
- selecţionarea şi pregătirea indivizilor supradotaţi în
scopul implicării acestora în sportul de performanţă;
- recuperarea indivizilor cu handicap motric (Jinga,
Istrate, 1998);
- educarea esteticii corporale şi a expresivităţii mişcărilor
(Momanu, 2002 )
