Taifas literar nr. 2 (24), februarie 2019

aammiinnttiirrii...... pp.. 22
eeddiittoorriiaall...... pp.. 33
ppooeezziiee...... pp.. 66
pprroozzăă...... pp.. 1155
eesseeuu...... pp.. 3355
ttaaiiffaassuurrii...... pp.. 4433
ffăăuurraarr pp.. 4488

2
Taifas literar nr. 1(23)/2019
TAIFAS LITERAR - REVISTĂ INTERNAŢIONALĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
coperta2 p2 tema lu nii - au tor i clasici - amintir i
Ion Pillat
Pe dealurile ninse mergi astăzi la pădure,
Cobori spre Valea Mare sub cerurile sure,
Și fagi cu coajă albă, la șipotul de leac,
Ca stranii colonade de templu se desfac.
Te-oprești să bei din apa curată ce dă viață.
Îți spune pădurarul: – ,,E șipot sfînt, nu-ngheață”.
Și dă să cheme basmul vechi al izvorului...
Dar nu-l asculți, ți-e gîndul - vezi tu - la fata lui.
Îți amintești bordeiul poienii, toiul verii,
Și cîinii care latră doar-doar o să te sperii,
Și fata răsărită în drum ca din pămînt,
Li ploaia de lumină a soarelui în crîng,
Și gardul viu și umbra pădurii tremurate,
Potecile, răscrucea - îți amintești de toate :
De mușchiul cald pe rîpa de unde-n codru vezi
Colinele albastre cu vii și cu livezi,
De guruitul dulce-al porumbului sălbatic,
De fata mai sfioasă ca un porumb sălbatic,
De serile sub fagii prieteni cînd o stea
Se anina de frunze ca fata să mai stea...
Îți amintești de toate, vezi toate : ochiul, geana...
–,,MoșPavel,ce-țimaiface,de-acumaunan,Ileana?!”
– „Boierule, am dat-o după un cîrciumar
De prin Lerești: e omul chiabur”... Auzi doar rar
Cum sună și răsună, departe, în pădure,
Auitor, a moarte – departe – o secure.
Boris Pasternak
Februar. Fă rost de cerneală şi plângi!
De februar scriind în bocet hohotitor,
Cât huruitoarea moină de care-ncerci să fugi
Arde-a primăvară neagră, învăluitor.
Fă rost de trăsură, pe grivne, vreo şase,
Prin zvon de clopot şi roţi bătând din talere
Să te transferi în loc, unde ploi tumultoase
Ca cerneluri şi lacrimi sunt mai sunătoare.
Unde, precum pere, fructe carbonizate,
Din copaci puzderia de grauri, risipitor,
Va cădea-n băltoace, spre-a prăbuşi uscate
Tristeţi neogoite-n adâncul ochilor.
Sub ea, prin nea, peticele de pământ negresc,
De ţipete vântu-i răscolit ca de brăzdar,
Şi, cu cât mai sporadic, cu atât mai firesc
În hohotul de plâns se leagă versuri, răsar.
(1912)
Traducere L.B. Leo Butnaru
Henry Wadsworth Longfellow
poet american 1807-1882
I am lustration, and the sea is mine!
I wash the sands and headlands with my tide;
My brow is crowned with branches of the
pine;
Before my chariot-wheels the fishes glide.
By me all things unclean are purified,
By me the souls of men washed white again;
E'en the unlovely tombs of those who died
Without a dirge, I cleanse from every stain.

3
anul IV, nr. 2/24, 2019, ianuarie
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
editorial 3-4
Camelia Ardelean
Dacă în numărul trecut al revistei
aminteam unul dintre cei mai vătămători
duşmani ai fiinţei umane, frica, acum ne
vom opri asupra altui „inamic”, cel puţin la
fel de distrugător, care calcă în picioare
sentimente şi năruie destine, naşte războaie
şi aduce moarte, chiar dacă e vorba (de cele
mai multe ori) „numai” despre moartea
speranţei, a iubirii şi a încrederii (în sine
sau în ceilalţi). „Vrăjmaşul” adesea ignorat
la care facem referire este orgoliul
(mândria), primul din cele şapte păcate
capitale, conform Bisericii creştine.
Dicţionarul (ne) oferă, printre altele, o
definiţie a acestei trăsături negative de
caracter, care, deşi sumară, ar trebui să ne
aprindă în cuget beculeţul de alarmă:
„Părere foarte bună, adesea exagerată și
nejustificată, despre sine însuși, despre
valoarea și importanța sa socială;
îngâmfare, vanitate, suficiență, trufie”.
Hippolyte Adolphe Taine, istoric şi filozof
francez, spunea că „Orgoliul nu e decât o
varietate a egoismului”, iar regretatul
muzician şi actor român Ioan Gyuri Pascu
susţinea: „Orgoliul e buzduganul fricii”. „Tot
ce pleacă din orgoliu e de scurtă durată”,
afirma Emil Cioran în volumul Îndreptar
pătimaş, continuând în maniera sa sceptică
ideea de mai sus. Undeva, nu mai reţin
unde, am citit o altă definiţie interesantă a
acestei „plăgi” a conştiinţei: „Întotdeauna
spiritele mărunte vor avea cele mai mari
orgolii”.
Se pare că, până la urmă, vrând-nevrând,
tot la frică ajungem, dar vom atinge acest
aspect ceva mai târziu. Orgoliul ne face, fără
să vrem, sclavi, chiar dacă nu realizăm acest
lucru. El ne dă iluzia de superioritate, de
libertate, dar de fapt, ne încorsetează în
propriile frustrări şi limitări. O persoană
evoluată spiritual nu se va crede niciodată
superioară (sau inferioară) alteia, ci egală.
Părerea (pozitivă) exagerată despre noi
înşine nu ne va face mai atrăgători, mai
buni, mai interesanţi sau mai iubiţi (de
partener ori de altcineva), nu ne va aduce
popularitate şi nici nu ne va creşte contul în
bancă, nu ne va spori cunoştinţele ori
succesele în vreun domeniu şi în niciun caz
nu ne va face mai fericiţi, din contră. Cei din
jur vor percepe comportamentul trufaş ca
pe o agresiune, un atac la persoană sau o
dovadă de lipsă de
respect/iubire/compasiune/empatie şi, în
final, se vor îndepărta.
Se spune că persoanele orgolioase sunt
astfel deoarece se simt nesigure în pielea
lor şi consideră că, dacă îşi subliniază în
mod exagerat calităţile, vor creşte în ochii
celorlalţi, mărindu-şi astfel încrederea în
sine. Aceşti oameni nu au avut niciodată
norocul să primească o iubire adevărată (de
la părinţi sau de la partener etc.), de aceea
se agaţă în permanenţă de „colacul de
salvare” al propriei vanităţi. Inima lor este
locuită adesea de o mare singurătate, iar

4
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
aparenta siguranţă este doar o mască, ea
ascunde teamă (după cum spuneam mai
devreme) şi labilitate.
La polul opus, există persoane care au
devenit orgolioase fiindcă au fost lăudate
exagerat în copilărie şi li s-a dezvoltat,
astfel, cultul personalităţii. Ele se consideră
„elita”, pe care „cei inferiori” trebuie să o
„slujească”.
Orgolioşii sunt şi egoişti, în acelaşi timp,
nu le pasă dacă rănesc sentimentele altora
şi preferă să împartă cu aceştia doar
necazurile, nu şi „trufandalele” vieţii. De
multe ori întâlnim, în cursul existenţei,
oameni cu funcţii sau realizări personale
extrem de reduse, care îşi dau importanţă
mai mare decât alţii, împliniţi pe toate
planurile, dar cumpătaţi şi nepretenţioşi.
Mai simplu spus: omul de serviciu e mai
„important” decât vânzătorul, vânzătorul e
mai „important” decât şeful, şeful e mai
„important” decât patronul, patronul decât
preşedintele ţării şamd.
Un alt „simptom” al celui atins de acest
„microb” este dorinţa de a avea întotdeauna
dreptate. El crede cu tărie că numai opiniile
sale sunt corecte şi se străduieşte din
răsputeri să demonstreze asta tuturor,
uzând de o „ploaie” de argumente, care mai
de care mai năstruşnice şi sofisticate.
Orgoliosul nu face nicio concesie şi niciun
sacrificiu pentru altcineva, acest lucru
părându-i-se o dovadă de slăbiciune, nu îşi
cere niciodată iertare şi nici nu recunoaşte
că a greşit, fiindcă, nu-i aşa, el nu greşeşte
niciodată?
A încerca să schimbăm pe cineva după
criteriile noastre este o formă de orgoliu.
Fiecare om ar trebui acceptat aşa cum este,
cu defectele şi calităţile sale, fiindcă nimeni
nu este perfect, dar în fiecare dintre noi se
află un sâmbure de Divinitate, chiar dacă
modul de manifestare terestră este diferit.
Se spune că şi falsa umilinţă (a celor
importanţi, care vor să pară inferiori) se
naşte tot din orgoliu, asemenea vanităţii
celor „mărunţi”, care vor să pară importanţi,
cu toate că cei ce uzează de astfel de „măşti”
nu vor recunoaşte asta niciodată. Toţi
aceştia se folosesc de o anumită doză de
ipocrizie, pentru a impresiona sau a câştiga
popularitate.
Orgoliul înseamnă, de fapt, exaltarea
personalităţii în defavoarea individualităţii.
Dezvoltându-ne eul superior, vom reuşi să
evadăm din lanţurile iluziei perfecţiunii
personale. Oamenii care se lasă dominaţi de
orgoliu nu au nimic de câştigat, după cum
am mai spus, din contră, comportamentul
lor exagerat va avea repercursiuni atât
asupra lor, ca persoane (concretizându-se
chiar în afecţiuni psihosomatice), cât şi în
viaţa de familie sau în relaţiile sociale,
aducându-le nefericire şi solitudine. Este un
preţ mult prea mare de plătit, pentru a nu
încerca să luăm atitudine, înainte de a fi
prea târziu, atunci când ne dăm seama că ne
aflăm într-o astfel de situaţie.
Există şi o parte pozitivă a orgoliului,
atunci când egoul este folosit pentru
ridicarea standardelor personale, pentru
evoluţia în toate domeniile vieţii, pentru

5
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
autodepăşire. O persoană echilibrată va şti
să realizeze o armonie între egoul pozitiv şi
cel distructiv şi nu se va lăsa controlată de
acesta din urmă.
Marea Carte a Cărţilor spune că
Dumnezeu, care ne doreşte umili (modeşti),
urăşte mândria, aroganţa, iubirea
(exagerată) de sine, considerând-o un păcat
şi o piedică în calea spre mântuire:
„Mândria merge înaintea pieirii şi trufia
merge înaintea căderii” (Proverbe 16:18).
Satan a fost alungat din preajma Creatorului
nostru tocmai din cauza aroganţei sale şi a
faptului că se credea mai bun decât El,
dorind să-i ia locul, argument mai mult
decât suficient ca să luptăm pentru a ne
debarasa de acest „balast” nimicitor. A fi
mândru înseamnă a te închina la propria
persoană, iar prima poruncă din cele zece
redate de Scripturi tocmai asta condamnă,
închinarea la altceva/altcineva: „Eu sunt
Domnul Dumnezeul tău.../Să nu ai alţi
dumnezei, afară de Mine” (Exodul, 20:2,3).
În inima orgoliosului nu este loc pentru
Dumnezeu, el îşi este suficient lui însuşi.
Revenind la legătura indiscutabilă dintre
orgoliu şi frică, aceasta se explică prin
faptul că persoana orgolioasă posedă, în
realitate, o mare nesiguranţă, concretizată
în teama de a nu fi iubită, de a fi criticată
sau judecată, care semnifică, de fapt, o stimă
de sine scăzută. „Vestea” bună este că există
un remediu împotriva mândriei, care
rezolvă şi celelalte probleme menţionate, ce
decurg de aici. El e iubirea. Orgoliul nu se
poate manifesta în prezenţa iubirii, cele
două se anulează reciproc.
Acest „medicament” extrem de eficient
pentru „vindecare”, pentru topirea
neîncrederii în sine şi învăţarea acceptării
propriei persoane (şi a altora), cu plusurile
şi minusurile aferente, se află la îndemâna
oricui. El acţionează pe plan fizic, mental,
spiritual şi emoţional, ajungând până la
esenţa noastră divină şi (re)manifestând-o.
Atunci când ne vom deschide inima către
semenii noştri, orgoliul se va diminua
treptat sau va fi ţinut sub control,
permiţând metamorfoza noastră interioară.
Vom învăţa astfel să „gustăm” din puterea
care există în noi, fără a o folosi în scop
distructiv, umilindu-i pe alţii.
A oferi dragoste celorlalţi e cel mai
frumos dar pe care ni-l putem face nouă
înşine. Este un lucru care se învaţă cu
timpul, dar care merită „efortul” şi
aşteptarea!...
(Deva, 28 februarie 2019)

6
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
poezie 5-18
Puiu Răducan
Începe să intre primăvara în curte,
dar pe mine mă dor durerile amintirilor.
Până și dealurile au amuțit,
au îmbătrânit.
Pădurile de la umerii lui...
și ele au îmbătrânit.
N-are cine mai asculta cucii, mierlele...
Și colecționerul cimitir a îmbătrânit!
Și crucile au obosit
de văitaturi plăpânde.
Cele bătrâne stau într-o rână.
Terminați, crucilor, cu văicăreala,
cu... chematul!
De proști ce suntem,
Domnului îi este rușine.
Pământul este plin de ură.
Dumnezeu se tot îndepărtează.
Inundați de păcate fierbinți,
multilateral dezvoltate,
la picare în genunchi
cerem Domnului îndurare, milă, iertare.
Ce lași suntem!
Am să-mi fac o poză trecută de 99 de ani.
Am s-o fac în oglinda zbârcită,
umplută cu riduri grosolane, nesimțite,
dar am să-i pun și două cârje
sau cărucior blând cu (t)rotile.
Am să mă așez apoi o țâră în taină la o cină
să fac inventarul păcatelor dulci, ca și voi...
Cele (ne)dulci în zile fără soț.
Cele bune – nu păcatele, bă,
nu le inventariez că sunt puține!
Ca și ale voastre...
pe strada veche
din cartierul vechi
al orașului gri
o umbră veche
se ține scai
de-un om vechi
Rana
din surâsul sânului
obraznic
a fost trezită
pe-o movilă
de aer crud.
Aveți grijă de răni!
Nu le treziți!
Pot izbucni
într-un râs feudal
iar prin ele
poate fugi
Soarele,
Luna...
Un ciob de oglindă
mergea desculț
pe malul Șasei.
Cum care, Șasa, mă!
Apa Iordanului meu, bă!
Apa copilăriei mele, bă!
Of, cum mă întrerupe ăsta!...
Unde eram?
Aaaaa, la ciobul de oglindă!
L-am prins,
l-am luat în brațe
și l-am privit
adânc;
– Bă, urât mai ești, bă!

7
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
Elena Agiu-Neacșu
Zelosului nostru amic
I-a apărut un nou volum,
Fiind invidios un pic,
Îl voi felicita... postum.
Cum agaţă o duducă,
Tinerii noştri la mare,
Oferind cadouri rare,
Nu se udă, se usucă!
La marele Centenar,
Suntem încă divizaţi,
Căci rămas-am închistați
... În Cuaternar!
Având profesori drept proptea,
Căci mare este sărăcia,
Urcat-a trepte beizadea
... Şi cârmuieşte România!
Năpăstuiţi de nevoi,
Ca la nimenea-i la noi,
Doi cu sapa, trei cu mapa,
Iar la butoane... otreapa!
Realitate contemporană
Sfântă ne era pădurea,
Multe-ntre timp s-au schimbat,
Astăzi regină-i securea,
Iar gaterul... împărat.
În țara unde gâlceava
O-ntreţine chiar primarul,
Deasupra iese tot pleava,
Căci e prostie cu carul!
Leac specific românesc
Românul este hazliu;
Dacă l-a lovit necazul
De-ndată schimbă macazul...
Pe rachiu!
Eroi, de-acum statui pe soclu,
Se mărginesc să vă privească
Şi-n sinea lor să-şi spun-adânc:
Români, sufletul vi-i iască!
Chiar v-a-ndobitocit ban,
De lui cu toţii vă plecaţi?
Cu bani acumulaţi averi,
Dar linişte nu cumpăraţi!
Mai vine câte un cutremur
Din când în când v-aduc-aminte
Că nu-i de-ajuns bogat să fii,
Ci mai ales smerit, cuminte.
La ce vi-i util palat?
Din ţară copiii se duc,
L-aţi ridicat prin trudă grea
Şi-n el s-a cuibărit un cuc.
Pradă uşoară spoielii,
Vă-ndepărtaţi de tot ce-i sfânt,
Faptelor nu aflu scuză,
Mă-nfior şi mă spăimânt,
Căci demult sunteţi pământ...

8
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
Rodica Aura Dan
Nu înţeleg
mijloacele
după care se orientează
timpul
şi nici de ce
tristeţile se-nfig în inimă.
Nu înţeleg de ce
sufletul
se lasă scrijelit de furci
şi de lacrimi
în loc de a se detaşa.
Nu ştiu cu cine să mă cert
pentru tristeţile mele…
cu vântul, cu gândul, cu sufletu’ –
Cine să mă înveţe?
Am să mi le pun
pe aripile unor păsări
care umplu cerul
sau
în tunelul străbătut
de râme
şi am să le dau drumul
către oriunde, către oricând.
M-am unit cu mine
sub o respiraţie care m-a încolăcit, m-a răsucit,
m-a învelit…
Nu ştiu
dacă am rămas doar o pulbere dizolvată
într-o iubire
sau sunt doar o coajă într-o plenitudine de
dorinţe.
Ce ştiu este că anotimpurile au jelit
când eram despărţită de mine
şi nu admiteam că
respiraţia care
m-a încolăcit, m-a răsucit,
m-a învelit,
există
şi mă vrea unită
în mine… cu mine…
în mine…
În copilăria mea, mă fascina
Râma -
era ceva incredibil cum ea venea,
cum mă privea prin orificiul ei de sidef
întunecat,
lucios, cleios, frumos pătat
şi cum se-ncolăcea,
şi cum scria din trupu-i inelat
litere flămânde de afirmare
şi dungi cu buline vineţii, liniare.
O zi întreagă o făceam să danseze
pe un băţ de chibrit
şi n-o lăsam să plece,
pe ea, freza, plugul afânător
al tărâmului fără lumină;
pe ea, culoarea care amestecă pământul cu azot
şi-l face să respire,
îi dă viaţă, îi face loc la trăire;
pe ea, baiadera ce se unduieşte şi dansează,
fără zgomote de ţimbale, fără strigăte, fără urale,
doar la bara unui băţ de chibrit
pe care-l ţineam fascinată în mână
şi n-o lăsam, poate, o zi întreagă,
sau, poate, o lună,
pe ea, râma, să fugă-ntr-o umbră,
să intre-n ţărână.
Fascinaţie nebună, nebună, nebună…

9
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
Nicoleta Mija
Simt trecerea timpului nepăsător,
Trag la ușa lui un mare zăvor,
Ascult atentă urma pașilor,
Strâng bine tolba amintirilor,
Încrustate în sufletul meu
Timpul trece pe lângă noi greu.
Nu am obosit, merg mai departe
Răsfoiesc a timpului mare carte,
Într-un frumos parc, pe o bancă
Vinde multe flori și vise o țigancă.
Urmele timpului s-au dus, s-au întors,
Păstrez raze de lună într-un vers.
Ceasurile picură în tăcere peste timp,
Se rostogolește peste toate alt anotimp.
Când zarva zilei se preface în șoapte,
Pe bancă, țigăncușa bucurie împarte .
Frunze verzi azi, mâine frunze ruginii,
Printre copacii înfloriți te aștept să vii,
Vântul alergă printre frumoase plete,
Mi-ai dăruit un buchețel de violete.
Timpul se ascunde în multe sertare,
Unde arde mereu numai o lumânare.
În parc banca este singură în noapte,
Țigăncușa nu mai împarte vise, șoapte.
cad peste obrazul meu lacrimi,
altele se adună într-o salbă,
umbrele serii se lasă între noi,
eşti visul meu în fiecare noapte.
două lacrimi au căzut pe zăpadă,
azi ninge cu fulgi mari plini de lumină,
mă cuprinde iarna în brațele albe,
fulgul pe-o lacrimă s-a așezat,
se rostogolește prin zăpadă.
ninge peste ecoul tăcerilor mele,
două lacrimi rostogolite peste clipe,
în nopțile iernii lungi, eterne,
fiecare clipă ascunsă în tăcere,
într-un tablou alb de zăpadă,
lacrimi îngheţate se adună într-o salbă,
scârțâie gerul în nopțile cu lună plină,
fulgii coboară în valuri uşor,
pe aleile pustii doar vântul aleagă.
pe cer sunt stelele de gheaţă,
nu mai zăresc vreo urmă pe zăpadă
doar o lacrimă pe obraz îngheață.
aprind în sobă focul, este frig,
petale de trandafiri înfloresc în obraz,
o lacrimă cade pe omătul alb pur,
a înghețat pe obrazul fulguit.
s-a scurtat ziua dintr-o dată,
îmbrățișați ne zgribulim lângă fereastră.
Aș vrea printre stele să stăm,
Pe aceeași bancă ca odinioară,
Din nectarul iubirii să gustăm,
Să ne îmbrățișăm ca prima oară.
La ureche încet să-ți șoptesc,
Să ascundem în buzunar stele,
În privirile tale să mă odihnesc,
De mână să alergăm printre ele.
Steaua iubirii este mereu aprinsă
Revarsă în ochii tăi multe scântei
Când noaptea peste noi se lasă,
Să alergăm după o stea tu vrei.
La mine-n suflet am adunat amintiri,
O stea a nopții ne-a luminat iubirea,
Se-ncarcă de stele și ale mele priviri,
Sunt o visătoare ce iubește iubirea.

10
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
Constantin Mîndruţă
Ziua întâi – Sâmbătă 17
În Argeş nu mai e zăpadă,
Uşor, uşor se simte-a primăvară,
Aş vrea în Făurar ea să mai cadă,
Să ningă chiar în fiecare seară.
Plecăm spre Neamţ şi ne oprim la Bran,
Frumos Braşovul parcă-ntinereşte,
Aşa îl vrem în fiecare an,
Ce-i românesc, românul tot iubeşte!
“Izvoru Mureşului”, dragă mânăstire,
Ce binecuvântare dă celor ce pleacă,
Simţim în suflete aleasa ei iubire
Şi frunţile pios ni se apleacă.
Popas urmează-apoi la Pângăraţi,
Pe cer seninul este mai frumos
Şi pelerinii simt că sunt iar fraţi,
Spre Bistriţa ar lua-o şi pe jos.
Că este Sfânta Ana ce ne-aşteaptă
Şi ne rugăm la Mama Maicii noastre,
Ca să ne fie calea şi mai dreaptă,
S-avem o stea şi noi printr-alte astre.
Varaticul cu Sfântul Iosif ştie
De liturghii şi acatiste scrise
Şi-n inimile noastre reînvie
Speranţa viselor mereu ne-nvinse.
Agapia, istorie deplină,
Aprinde-n mâini o altă lumânare,
Prin rugăciuni noi mai lăsăm din vină,
Că după Lună, Soarele răsare.
Şi ultimul popas e Sihăstria,
Cazare şi o sfântă cină,
Simţim privindu-ne în ochi, mândria,
Moldova mea cu patria divină.
A doua zi – Duminică 18
Ne-aşteaptă Iaşul, Sfânta Catedrală,
Plecăm în dimineaţa cea de iarnă,
O Catedrală a Moldovei fală
Şi mai frumoasă, cerul fulgi să cearnă.
Îngenunchez la Sfânta Parascheva,
Mă rog cum numai eu ştiu să o fac
Şi lacrima din suflet mi-e aieva
Şi Cuvioasei ştiu că-i sunt pe plac.
Că Dumnezeu pe rând ne tot încearcă,
Cum viaţa noastră nu-i indiferentă,
Durerea să nu fie mai săracă,
Alunecând, se rupe-o mână neatentă.
***
La Mânăstirea Neamţ îngenunchem,
E Slujba Sfântă ca o dezmierdare,
La mine, Doamne-n rugă, eu te chem,
Că simt mereu nevoia de iertare.
Apoi la Secu am urcat pe scări
Şi ne-am rugat de bună sănătate,
Curaţi şi albi cum ninge dinspre zări,
În suflete cu blândă bunătate.
La Sihăstria ne întoarcem seara,
Cinăm, Lăsat de sec cu Dumnezeu,
Sunt iar copilul, iar cu sănioara
Şi ninge minunat, totul e-al meu!

11
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
IlianaCătănescu
Oarbă de-aș fi, vederea ta ar sta
spre înlăuntru și atât de clară,
încât aș amuți, cumva, în ea,
ca tânguirea-n struna de vioară...
Cu pipăiri de iriși, nenăscuți,
aș săruta adâncurile tale,
iar tu ai învăța să mă săruți
cu arderi de miresme din pocale.
Te-aș mângâia cu degete cântânde,
ar lacrima sub ele pielea ta,
când ar simți sub tresăriri flămânde,
nevoia de-a se tot înfometa...
Și trupul tău ar lumina în noapte,
verzi licurici în câmpul meu de maci,
dar, vezi tu, vara cu adânc de șoapte
e cam departe, și tot pleci, și taci.
Te-aș săruta cu gustul ce-mi rămâne
neșters, când izvorăști în mine, rânduri,
cu foșnetul pădurilor, ce-apune
când mi te scrii pe troițe de gânduri,
cu ochii arși de doruri ți-aș aprinde
secundele cu preț de nemurire,
dar vezi cum Timpul cumpără și vinde,
când tu te pierzi în labirint, iubire...
Iubirea vine cu un soi de orbire
în care vederea ți se deschide
înăuntrul celuilalt, cercetându-l,
pipăindu-i marginile,
dar dorind ne-mărginirea,
citindu-i în Braille alfabetul
pe care acum, doar acum îl înveți,
cu amprentele arătătorului drept,
dinspre emisfera dreaptă,
cea responsabilă de procesarea muzicii,
de simțăminte şi de durere,
de transformarea imaginii în reprezentare,
în timp ce ne căutăm un echilibru
in emisfera stângă, cea rațională,
liniară, univocă, rece,
doar cu puterea gândului,
căci toate acțiunile noastre,
dar toate, ne contrazic,
proiectile lansate într-un fel de
autodistrugere, combinație letală
de „te doresc imposibil”,
cu ruperea de contingent, de orice,
dezrădăcinându-te, spre a te replanta
în alt pământ, locuit de celălalt...
te părăseşti pentru o altă patrie,
atunci când iubeşti.
Şi călătoreşti... şi înveți o nouă geografie:
a sufletului pe care ți-l descoperă lacrima,
în propriile-i izvoare, a munților de tăcere
sau a câmpiilor înflorite în culorile dorului,
a şesului pe care îți poposec gândurile,
în aşteptarea lui, când se înserează în tine...
Şi mările ți se deschid, cu bărci amarate
de nu se ştie când,
tocmai pentru călători în doi,
prin cețuri luminate doar de farul ce vine
dinlăuntrul tău, al lui, al veşniciei
oprite în cochilia secundei albe
ce ne desenează conturul,
pe pânza de păianjen a nădejdilor,
în ultima Poezie a trecerii...

12
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
Maria Ileana Tănase
Gândul și-a agățat jupoanele
în ciulinii Bărăganului,
iar prin pământul cuvintelor,
cândva sfințit, se zvârcolesc
chemările rămase cu umerii goi.
Brațele nopții întorc clepsidra
și din nisipul vânturat de amintire,
se rostogolesc sonatele durerii
până când zorii, eternii designeri,
îmbracă goliciunea chemărilor.
Palma mângâie ceafa gândului
ce se strecoară la braț cu timpul,
împodobit cu vise, prin lanul
cu ciulini de-un verde-ncărunțit.
Rătăcesc prin doruri fără să plec,
fără să stau, iar peste umerii care
tânjesc, ca și noi, a înflorit veșnicia.
Mi-am pieptănat gândurile,
le-am prins, iarăși, în agrafe
bătute-n pietre din cuvinte...
nu vreau să amorțească sub talpa
tăcerilor, să arate precum o
cenușăreasă chinuită și ignorată
de rubedeniile cu suflet de tinichea.
Chiar dacă, mai toată ziua și-o petrec
pe vatra rece a singurătății, foșnesc,
continuă să împrăștie miresmele
unui anotimp desfrunzit... să aleagă,
din cenușa timpului, boabe de lumină.
Speră, ca într-o zi, s-ajungă la balul
unde condurii poveștilor prind viață!
Nopțile mă întâmpină,
demult, cu brațele-nghețate
și prin bezna cenușie,
scâncesc clipele orfane,
se târăsc alene, orbecăiesc
înfășurate-n fâșii de suflet,
către încheietura mâinii
cuprinsă de grafospasm.
Dinspre foișorul unui anotimp
răzbat acorduri de Vivaldi,
inundă câmpia minții... doar
umbra gândurilor, zâmbitoare,
mă sărută, mă mai răsfață,
ca o ploaie de vară, până când
din panglici de curcubeie,
dimineața își împletește cosiță,
iar din sufletul-poveste plesnesc,
ca versuri, muguri de tăcere.
(Acrostih)
Creionez munți de gânduri pe-ai nopții pereți,
Obsesivă caligrafiere prin deșertul depărtării,
Nisipul, încă, se scurge-n clepsidra trupului
Captivă-ntre dunele viselor și tăcerea aurie
Ursită s-ajungă răstignită pe roata timpului
Ruginit prin anotimpurile vitregite de razele
Soarelui ce ne-au încălzit odată, nemurirea.
Amurgurile-s rănite de zădărnicia așteptării,
Pașii minții rătăcesc pe drum osândit dorință,
Obositor urcuș când tăcerea merge-n baston
Lustruit cu postavul neputinței prinsîn buzele
Lacome ale nopților oblojite de lira lui Apollon;
Osana adusă iubirii, ridicată la rang de Artă,
Nobilă lumină, podoabă pe umerii destinului.

13
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
Anişoara Iordache
tot mai slăbit,
căutând în zăpadă
ceva din copilărie…
fereastră deschisă,
răzleți fulgi de nea
în aroma de ceai.
stând pe acoperiș:
luminile orașului,
mai aproape de stele.
solstițiu-
moșul aruncă bastonul-
mai vioi prin nămeți.
luna,
prin ploaia de meteoriți,
torță aprinsă.
*
la un suc
cu elevii mei-
furtună prin amintiri.
ieri parcă
e astăzi;
florile tot frumoase.
cântând „pe ieri”,
în apele clipei,
ofranda unui gând bun.
*
văzătorii cu inima
înfruntă fără frică
tenebrele.
e atât de rece!
și albul se suprapune
peste negru
prin întuneric,
ecoul glasurilor
formează pârtii.
în liniștea înserării,
lângă tine,
se topesc zăpezile.
pipăind nevăzutul,
muzica cosmosului
foarte aproape.
*
în fiecare poem şoptit,
un cod melodic secret-
găsește cheia!
un strop de cerneală
oferă infinitului
o poartă spre vis
zăpadă timpurie-
fiori
pe marile trepte ale vârstei.
nicio stea,
doar vulpea speriată
de stolul de grauri.
miez de noapte-
duși de vârtejul de vânt
ochii deschiși.

14
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
Nicu Doftoreanu
Version française par Cristian Țîrlea
Alors JE CROYAIS.
Aujourd’hui je ne crois plus...
Que si j’essayais...
Je n’essaye plus.
Que j’oublie... J’OUBLIAIS!
Alors je savais.
Aujourd’hui je ne sais plus...
Que si j’essayais...
Je n’essaye plus.
Que je croie... JE CROYAIS.
Alors JE POUVAIS.
Aujourd’hui je ne peux plus...
Que je fasse semblant...
Que j’essaye, encore...
Que je te croie, encore...
Aujourd’hui je ne peux plus...
Rien!
Rien!
Rien!
Version française par Magda Barbier et
Iuliana Nisipașu
TU MENS! Je le sais!
Mais tu sais si bien mentir
Et les larmes de ton âme Les sens-tu?
Elle déforment mon rêve
Quant ton regard répand en moi
Quand il m’APPELLE.
Je risque de tout perdre... en gagnant,
Et je remets à plus tard mon aveu
Et... TOI... tu t’en vas.
TU T’EN VAS?! ... Pourquoi?
Mais moi je reste...
Je reste oublié et je colle les lambeaux de
mon âme
Au bord des plis de mes désirs
Les désirs mélangés aux regrets qu’on voit
dans tes yeux.
TU NE DIS RIEN! Tu te caches,
Mais je te sens car tes yeux me parlent
Obsessions désemparées
Promesses perdues dans la douce caresse
des étoiles
Alors, j’ose te dire:
ALLEZ VIENS!
Et même si tu penses me mentir,
TU SAIS SI BIEN MENTIR!
JE LE SAIS.

15
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
proză 1 9- 32
Cristian George Brebenel
Jungla înveleşte ca un pled verde, jilav,
pământul, dealurile şi câmpiile Gangelui, îşi
aruncă necruţător ţesătura vie, de stăpână,
asupra cascadelor, râurilor, sufocă ogoarele,
satele risipite ca nişte boabe de orez, oraşele,
zeii şi templele lor, oamenii. În pledul acesta
al junglei, regii îşi împart neghiobi
pământurile. Dar jungla nu le aparţine. Jungla
e a celor ce n-au pământuri. Peste cei plecaţi
în junglă, suflă alte vânturi, domnesc alte legi.
În regatul Kosalei şedea pe tron un rege cu
numele Sindravarman. Nu se putea spune
despre el că era un rajah sângeros, deşi
pedepsea aspru atât minciuna cât şi adevărul,
mai ales când era vorba despre el şi ordinea
de stat instituită de domnia lui. Multe se
puteau spune despre calităţile şi defectele
sale de om aruncat în existenţă de pronia
divină, de om care se roagă, mănâncă, bea,
iubeşte şi suferă, precum şi de cele de rege
care ordonă impozite împovărătoare peste
măsură şi execuţii capitale, poartă războaie
sau încheie pace cu împărăţiile vecine. Dar
sigur se putea spune despre el că iubeşte fără
limite poezia. Pasiunea pentru stihuri îi
înlocuise până şi vinul în cupe, până şi
bucatele pe tipsie. Răsplătea cu valuri de aur
şi perle pe cei care reuşeau să-l încânte cu
vreun vers divin mesteşugit. Sute de poeţi îi
căutau preajma şi ocrotirea, hrănindu-se din
generozitatea lui, sute de învăţăcei se şcoleau
la bresele lui poetice, se converteau la noua
religie şi lege a cuvântului. Înflăcărat şi
mândru, înfiinţa noi şcoli, noi curente, primea
noi ucenici la curte, mulţi veniţi din afara
hotarelor hindice. Dar, pe cât de pătimaş cu
ascultatul poemelor, pe atât de slab poet era.
Suferea cumplit, fiind convins că o
superficială educaţie în copilărie îl privase de
acest har. Ceea ce îi stârnise această patimă
fusese Palipta, amanta regelui. La curte
Palipta era un cuvânt atotputernic, era o lege.
Nimeni nu o văzuse. Doar regele şi sfetnicul
Mahavira, intimul lui prieten, vânător şi
cunoscător desăvârşit al junglei, neântrecut
poet, cărturar şi jucător de şah. Palipta locuia
undeva în nesfârşitul pădurii. Despre ea nu se
ştiau prea multe. Se zvonea că ar fi de o
frumuseţe cutremurătoare, ştia toate cele
şase darsane filozofice, Upanişadele, toate
scrierile sfinte în frunte cu Vedele,
Brahmanele, toate limbile sacre şi profane ale
Indiei, dar mai presus de toate acestea, era
încarnarea poeziei. Avea atâta talent, încât cu
regele vorbea numai în versuri, improvizând
după legile zeilor. Alţii şuşoteau că Palipta ar
fi de fapt un duh necurat, o stranie încarnare
a Marei. Ca să o aducă la palat, regele ar fi
făcut orice; şi-ar fi omorât nevestele, şi-ar fi
dat foc la temple şi palate, şi-ar fi alungat
copiii, şi-ar fi aruncat toate avuţiile în Ganga,
şi-ar fi vândut ca sclavi prietenii şi supuşii de
la curte, ar fi renunţat la castă.
Dar Palipta nu voia să părăsească jungla
unde regele îi ridicade un templu, divinizând-
o. Poate chiar iubea o zeiţă nemuritoare,
gândea el. Nimeni nu putuse să spună ce se
întâmplase cu meşterii şi sclavii ce-i
ridicaseră templul, fiindcă dispăruseră.
Cortegii întregi de avuţii şi animale luau
drumul fără de întoarcere al junglei, conduse
de rege şi sfetnicul său. De aceea supuşii
priveau invidioşi jungla. De asemenea o urau
şi pe Palipta. Palipta şi jungla erau tot una.
Timpul trecea înmulţind clevetirile supuşilor.
De câtăva vreme, regele era din ce în ce mai
bucuros. La fiecare trei zile pleca în junglă să
vâneze, însoţit de credinciosul lui sfetnic. Nici
un om mai mult. Aproape un an lucrurile se
petrecură astfel. Dar într-una din zile regele
se întoarse singur din potecile tăinuite ale
desişului verde, plângând, plin de sânge şi
ţinând un prunc în braţe. Din ziua aceea
regele nu a mai păşit niciodată în junglă. S-a
bănuit că, deodată, cuprins de o oarbă gelozie,

16
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
i-a ucis pe Palipta şi pe Mahavira. Alţii au
zvonit că Palipta a murit la naştere, iar regele
l-ar fi ucis pe credinciosul lui sfetnic într-un
moment de durere vecin cu demenţa. Nimeni
nu a putut şi nu va putea să spună vreodată
adevărul. Rajahul şi-a revenit numai datorită
dragostei lui pentru poezie. Zile în şir asculta
pierdut odele pământului ce proslăveau zeii,
creaţia, viaţa ascetică, spirituală. Despre
iubire n-a vrut să asculte vreun cuvânt.
Pentru el iubirea dispăruse. Când s-a mai
liniştit, a acceptat să i se aducă pruncul, după
care a poruncit să vină la el toţi cei înzestraţi
de spirite şi zei cu harul nepieritor al poeziei.
Când s-au adunat toţi, bărbaţi şi femei,
maeştrii adevăraţi ai stihului, regele a
mărturisit că trăieşte pentru un singur ţel; fiul
lui să fie primul muritor care va auzi numai
poezie încă din faşă, va vorbi numai în versuri
de mic, va fi deci, cel mai desăvârşit poet al
lumii. Toţi vor fi răsplătiţi cum nu-şi vor
putea crede ochilor, dacă fiul lui va da semne
de mare pricepere poetică. Urechile lui nu au
voie să fie pângănite de vorba obişnuită. Dacă
va prinde că i se calcă porunca, pedepsele vor
fi îngrozitoare.
Şi astfel micul prinţ al Kosalei începu să
păşească în viaţă înconjurat de invidia şi
dujmănia fraţilor lui, de poezie şi de junglă,
fiind pus în cea mai îndepărtată aripă a
palatului, învecinată pe trei părţi cu pădurea.
Ore întregi regele se juca cu fiul său fără să-i
spună un cuvânt, temându-se de influenţa
nefastă a graiului obişnuit. Doicile, alese
dintre cele mai destoinice şi înţelepte femei
ale regatului, ce posedau darul poeziei, cu
greu făceau faţă acestei neobişnuite sarcini.
Supuşii începuseră să-şi dea coate, şoptind
cum că regele s-a ţicnit. Însă regele era mai
destoinic ca niciodată în treburile ţării. Purta
războaie victorioase, construia palate şi
temple impunătoare. Copilul creştea mare şi
frumos, dar, deşi împlinise trei ani, nu
articula nici un cuvânt. Stătea tăcut, jucându-
se cu piesele de fildeş ale şahului. La cinci ani
îi bătea la acest război pe toţi învăţaţii, dar
nici vorbă de grai.
Anii treceau şi prinţul crescu mare. Deşi nu
vorbea, la unsprezece ani, conform regulilor
castei, regele îi obţinuse prin legi emise
special, accesul la iniţierea cursului sacru şi
funia sfântă a celei de a doua naşteri, dându-l
în grija brahmanilor. Îi asculta tăcut pe toţi,
înţelegea cele mai subtile probleme de
gramatică şi aritmetică versificată, dar nu era
chip să-i smulgă cineva un cuvânt sau un
zâmbet din tristeţea cuibărită în suflet. Dacă
muţenia lui putea fi luată drept o boală a
trupului, lipsa râsului şi a zâmbetului era
luată de toţi ca o boală a studentului. Regele
nu voia să audă că prinţul e bolnav. Era
mândru că fiul lui era atât de isteţ, totuşi
mâhnirea îl învăluia cu încetul, deoarece încă
nu putea să vorbească în versuri, desăvârşit,
ca un zeu. Pesemne că starea asta a poeziei
este deosebit de dificilă, gândea el, încât dacă
toţi oamenii ar fi poeţi, copii ar vorbi mult
mai târziu ca de obicei. Învăţaţii nu tăgăduiau
că e deştept, scrie pe dinafară cele opt cărţi
ale lui Panini, precum şi nenumărate versuri
sfinte, ceea ce arată şi o strălucită memorie,
trage bine cu arcul, mânuieşte precum eroii
sabia şi călăreşte minunat prin parcurile
imense ale palatului, stăpâneşte fără greş
tehnicile oculte, magice, deşi nimeni n-a avut
curajul să i le predea, cunoaşte toate
ritualurile sacre şi aduce jertfe după
Brahmane, dar toţi învăţaţii cad de acord că
vocea, cuvântul, a creat şi susţine universul,
cele văzute şi cele nevăzute, aşa că prinţul nu
poate să fie decât bolnav. Trebuiau consultaţi
înţelepţii junglei maharişii, cei ce se purifică
întru cunoaştere, sau poate chiar zeii. Dar
regele nu voia să audă de aşa ceva, mai ales
de junglă. Spera în forţa tămăduitoare a
poeziei. Prinţul se închidea pe zi ce trece în
sine. Servitorii şopteau că prinţul are un mod
ciudat de a fi la multe ore din zi, dar mai ales
din noapte. Singurii lui prieteni rămâneau
crapii aurii din eleşteul unde înota şi un foc în

17
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
curtea interioară, asupra căruia se apleca
grijuliu, întreţinându-l. Prinţul nu a dormit
niciodată decând există, curgeau şoaptele
supuşilor. S-ar putea să fie un duh rău.
Servitorii îl ocoleau, curtenii deasemenea.
Rămăsese singur. Chiar regele, alături de el,
începuse să aibă o stare stranie. Prinţul
privea noaptea stelele şi urmărea focul.
Câteodată trecea parcă cu o privire
imaginară, ce-i sfâşia pleoapele închise, prin
zidurile groase ale palatului, spre junglă.
O noapte întunecată îi răpi adorarea
stelelor. Spiritul i se calmase mai profund ca
niciodată. În timp ce urmărea tăcut pâlpâirile
focului, auzii un scârţâit de paşi pe ţărâna
curţii. Întoarse lent privirea. În umbra
porticului se zărea o siluetă. Vocea ei slabă şi
totuşi autoritară îi zise: „Stăpâne, eu sunt
Mahavira, călăuza. Am venit să te duc în
junglă!”. Tăcerea inundă curtea ca o apă
adâncă. „Apropiete, Mahavira!”, îi zise într-un
târziu prinţul fără să clipească, potrivind
tăciunii pe foc. „De unde şti că eu vreau să
merg în junglă?” În bătaia flăcărilor intră un
bătrân strâns în cercurile anilor, desculţ, cu
părul şi barba având splendoarea zăpezilor
veşnice. Veşmântul, aidoma de alb, sub care
ţinea mâna dreaptă, era pătat cu sânge.
„Stăpâne, eu sunt Mahavira, călăuza! Am venit
nevăzut să te duc în junglă!”. Prinţul îl fixă.
„De unde ştii tu Mahavira, că jungla e tărâmul
poeziei adevărate?”. Mahavira nu răspunse.
Mâna lui uscată frământa frânghia ce-i
împodobea umărul. „Joacă!” îi porunci prinţul,
aruncând pe nisip tabla şi piesele de fildeş.
„Dacă tu eşti călăuza, trebuie să mă învingi!”.
Focul începuse să se stingă. Timpul avea altă
consistenţă. Din şapte mutări bătrânul îl
învinse. Apoi se întoarse. În urma lui prinţul
pătrunse în junglă fără să fi zâmbit măcar o
dată în viaţă. Focul mai pâlpâi de două ori şi
se stinse.
Dumitru Dănăilă
(Fragment din romanul în lucru
„FLUTURI IERNATICI”)
Se înseninează Loriana când observă că
umbra aşezată peste fericirea ei dispare, când
e sigură că nu va veni nimic rău din partea lui
Floricel. În naivitatea lui, el va spera mereu că
fugara se va întoarce într-o zi acasă şi o va
aştepta cuminte. Nici gând să se întoarcă, ea
nu ştie cum să mulţumească Cerului pentru
uluitoarea schimbare din ultimele zile. De
acolo, de sus, e sigură că a venit schimbarea,
dar mâna întinsă din înalt a lucrat prin Lică, el
a fost trimis să-i aducă lumină în suflet.
„Ce mi se întâmplă mie acum nu poate fi
decât minune, îşi spune zâna. Ce altceva decât
o minune putea să mă scoată din hăul în care
căzusem odată cu primii paşi către casa lui
Floricel? Credeam că acolo îmi voi înghiţi cu
noduri tinereţea, acolo mă vor prinde
bătrâneţile, dacă le voi apuca… Cineva a vrut
altfel, a vrut să mă aducă iar la lumină. Mă
orbeşte lumina asta neobişnuită, venită în
timp ce fugeam spre necunoscut. Prea s-a ivit
deodată, prea mi-a inundat sufletul înnegrit,
pustiit, lăsat la vrerea sorţii. Parcă îmi e şi
frică să mă bucur, să cred că eu sunt aceea
peste care se revarsă atâta puritate, atâta
frumuseţe. Sper să îmi ţină Domnul mintea
întreagă şi să n-o iau razna de prea mult bine.
Nu, nici vorbă, n-am timp să mă bucur de
binele care m-a învăluit în aceste zile de
basm, nesperate şi neaşteptate. Am o mie de
treburi şi cea mai serioasă este închegarea
noii familii Roşoveanu. De data asta, va fi o
familie! Loriana şi Pantilică Roşoveanu… O
familie în toată regula, cu acte, cu nuntă. Zicea
Lică să mă gândesc la nuntă. Mai bine mă
gândesc, până atunci, cum să mă apropii de

18
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
socri, cum să le intru la suflet, să le fiu pe
plac.”
Se pare că nu e prea greu să le fie pe plac
bătrânilor, nu sunt deloc pretenţioşi. Şi ce
frică i-a fost că nu se poate ataşa de ei! Dar
toate se aranjează, cum spune Lică. După ce s-
a ales cu un flăcău fain, parcă trimis din
depărtări azurii, după ce fugarii au fost
primiţi cu îngăduinţă în casa Roşoveanu,
după ce şi-a alungat teama că Floricel îi va
face vreun rău, Loriana crede că n-ar mai fi de
aranjat decât legătura ei cu socri. Nu-i deloc
simplu. Din câte ştie şi mai ales din ce a auzit
de la alţii, rar vezi noră să se aibă bine cu
părinţii alesului.
– Tu, fata mea, să nu ai grijă că n-o să ne
înţelegem, îi spune Lorianei mama Caliţa, aşa
o ştie satul pe noua ei soacră, în prima
dimineaţă pe care fugara o petrece în cea de a
treia casă a sa. Să ştii, nici bătrânilor mei nu
le-a plăcut că m-am dus după omul ăsta al
meu, după Culai, că era mai scăpătat decât
noi. Da’ şi-au dat repede seama ce fel de om îi.
Că, până la urmă, omu’ îi important, nu averea
lui. Aşa cum a fost el, mai scăpătat, uite că ne-
am făcut şi noi gospodărie bună, că nu
suntem ăi din urmă în sat. Voi să vă
înţelegeţi… Că din partea noastră… Nouă nu
ne mai trebuie nimic. Sănătate. Atât! Şi linişte.
De-acum, voi o să fiţi stăpâni peste ce s-a
agonisit aici.
– Cum să fiu eu stăpână dacă am venit
încoace cu mâna goală?
– Nici nu trebuia să aduci nimic. Bogăţia ta
sunt mâinile! Cu ele o să ţii casa asta, că eu…
Fost-ai, lele, cât ai fost…
– Sunt şi mâinile o bogăţie. Însă bogăţia
omului e sufletul lui. Eu vin cu sufletul
deschis în casa dumneavoastră, cu tot ce e
mai bun în el. Şi vreau… Vreau să fie totul
bine… Dacă acasă la mine nu s-a putut, barem
aici să fie bine.
– Da’ ce ai tu de împărţit cu ai tăi, fata mea?
Că îi ştiu oameni de treabă.
– De treabă sunt, numai că nu m-au lăsat
să-mi fac un rost, să mă duc, aşa cum mi-am
dorit, la facultate.
– Poţi să-ţi faci un rost şi fără facultate…
Uite băiatu’ ăsta al nostru nici n-a pomenit să
meargă mai departe după ce a terminat
liceu’… N-ar fi fost rău să ajungă şi el ceva
acolo, inginer sau mai ştiu eu ce, da’ nici n-a
adus vorba, a suflecat mânecile şi s-a apucat
de treabă. Că e treabă de făcut aici, nu glumă.
– Poţi, sigur că da, poţi să îţi faci un rost şi
fără facultate, numai că eu nu mă văd om
împlinit dacă nu îmi continui studiile. Lică a
zis că e de acord să mă înscriu la fără
frecvenţă.
– Nici noi n-o să ne opunem! Da’ nu-i
înţeleg p-ai tăi…
– Sunt şi greu de înţeles, sunt nişte rămaşi
în urmă, nu văd că lumea avansează, că
oamenii mai ştiu şi de altceva în afară coada
sapei.
– Lasă-i în pace, nu fii necăjită pe ei! Aici, la
noi, nu te opreşte nimeni să faci ce îţi convine,
ce crezi tu că îţi e mai de folos. Şi să nu prea
ţii seamă de ce spune satu’! O să vorbească el
cât o vorbi şi se linişteşte. Nu sunteţi voi
singurii fugari… Ionel a lu’ Sprânceană şi Lina
lu’ Gherghe nu tot aşa au fugit? Ce s-a mai
vorbit pe seama lor… Şi acu’ sunt bine, slavă
Domnului, au servicii amândoi, la oraş, nu mai
zice nimeni nimic. Ce dacă unirea voastră n-a
fost cum trebuie să fie? Important e să fie
bine. Şi, până la urmă, cine ştie cum trebuie să
fie unirea a doi tineri? Lumea se schimbă, nu
mai e aia din vremea noastră, când toate se
petreceau la timpul lor, după obiceiuri, după
reguli.
– Tocmai de-aia vreau eu să învăţ, că lumea
se schimbă şi poate ajut şi eu la schimbarea
ei.
– Nu ştiu cum o să schimbi tu lumea… Cam

19
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
greu de aici, de pe coama dealurilor noastre!
Şi nu ştiu dacă se lasă lumea schimbată de o
fiinţă aşa de tânără, plăpândă şi, iartă-mă că
îţi spun, încă nepricepută.
– Încă nepricepută în treburile casei,
gospodăreşti…
– Lăsaţi lumea în pace, că n-o schimbaţi
voi, zice glumind bătrânul Culai. Mai bine să-
mi toarne una din voi să mă spăl, că am făcut
curat la animalele alea… Şi-oi mai face până
şi-o intra în pâine fugaru’ nostru… Îl mai las
v’o două-trei zile, să-şi tragă răsuflarea după
atâta alergătură şi gata, îi predau frâiele
gospodăriei. Io le-am ţinut destul, mi-ajunge,
gata, să le ia el şi io doar să stau p-aproape, să
nu facă v’o nefăcută.
Aşa a început predarea ştafetei în familia
Roşoveanu. Lui Lică i-a fost simplu să o preia,
ştia ce are de făcut pentru ca gospodăria să
meargă liniştită mai departe, chiar să
înflorească, fiindcă a încăput pe mâini tinere
şi, în plus, beneficiază mai departe de
experienţa, de chibzuinţa bătrânilor, care nu
s-au dat de tot deoparte, doar au redus
turaţia motoarelor obosite de-atâta
funcţionare. Sunt cam în vârstă Roşovenii,
nici n-ai zice că Lică e băiatul lor, prea e tânăr,
a apărut pe lume când ei trecuseră de
patruzeci de ani. De-asta s-au şi bucurat
bătrânii că, în sfârşit, flăcăul lor s-a însurat.
Nora nu e ce şi-ar fi dorit, e nevastă luată de
lângă bărbatul ei, nu fată luată de lângă
părinţi, dar e ce a vrut feciorul. Şi dacă el a
vrut aşa, nu au decât să alcătuiască toţi o
singură familie şi să lupte fiecare pentru a o
impune în ochii satului.
Lorianei îi e cel mai greu să impună familia
Roşoveanu. Ea, deocamdată, o trage înapoi, ea
e cea pe care satul o arată cu degetul. Şi ce
dacă? Niciunul din cei care o acuză nu i-a
intrat în casă, nu ştie nimeni cum a trăit cu
Floricel, ce cazne au venit peste tinereţea ei.
Ce dacă nu lua palme sau pumni, ce dacă nu i
se vorbea urât? Chinul ei era că nu simţea un
suflet alături de al său, nu auzea un cuvânt de
mângâiere, niciun cuvânt nu auzea de la cel
după care se dusese. Dacă nu erau televizorul
şi radioul, putea spune că e în pustiu sau pe o
insulă nelocuită. Acuzatorii nu ştiu cum s-a
zbătut să îl aducă în rândul lumii pe cel căruia
nu putea să îi spună soţ, nu ştiu că nu l-ar fi
părăsit niciodată dacă ar fi putut stabili cât de
cât o punte de comunicare cu el. Dar asta e
treaba ei, n-o să spună nimănui nimic, n-o să
se plângă satului, fiecare să creadă ce vrea, n-
o să explice curioşilor de ce a plecat de lângă
Floricel, de ce n-a stat o clipă pe gânduri când
Lică i-a propus să fugă împreună. Va vedea
satul, mai târziu va vedea că a avut toate
motivele să renunţe la zilele înnegurate şi să
urmeze drumul înfăţişat de feciorul venit ca
în basme să-i schimbe existenţa anostă,
insuportabilă.
„ Nu sunt eu fata care să plece de lângă un
om după ce a convenit cu el că vor păşi
alături, indiferent ce obstacole se vor ivi, îşi
spune zâna, scuzându-se parcă în faţa celor
care o acuză. Dar nu-mi amintesc să fi
convenit ceva cu Floricel. Nici nu am ce să-mi
amintesc din povestea asta a noastră.
Poveste… Poveştile sunt frumoase, te
acaparează, le citeşti cu sufletul la gură şi n-ai
mai vrea să se termine. Eu şi Floricel nici nu
putem spune că am avut o poveste. Totul s-a
întâmplat rapid, fără vorbe, în taină, să nu
intrăm în gura satului. Am plecat de pe o uliţă
pe alta şi am devenit nevastă, când eu voiam
doamnă să devin, una respectată şi apreciată
de lume. În clipele alea nefaste, nervoasă că
mi se frângea visul de a intra în rândul celor
învăţaţi, nu mă mai interesa viitorul, nu
aveam decât gândul să plec de acasă oriunde,
numai să nu aud spunându-mi-se că nu îmi
trebuie carte, că pot avea tot ce îmi doresc
fără să umblu pe la facultăţi. Tot ce îmi
doream era să ajung la catedră, să predau. De
ce mi-au zdrobit visul? Cheltuielile mari nu

20
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
erau un motiv, aveau bătrânii bani să mă ţină
în facultate… Pe atunci, prin anii ’60, bursa
acoperea cheltuielile de cazare şi de masă ale
unui student. Îmi iubesc părinţii, mult îi
iubesc, dar gestul lor va rămâne mereu un
mister pentru mine. Până la urmă, poate e
mai bine că s-a întâmplat aşa. Nu degeaba se
spune că la trandafir ne se ajunge fără să
simţi înţepătura spinului.”
Nu apucă Loriana să-şi termine gândul şi îl
aude pe Lică:
– Loooori! Lori dragă, vino la poartă, te
rog! Vino că iar ai oaspeţi…
– Ce oaspeţi? se miră zâna. Cine să mă
viziteze pe mine?
Când se apropie de locul de unde venise
chemarea, îl vede pe Floricel al ei ţinându-se
de stâlpul porţii şi clătinându-se zdravăn.
– Ce mai cauţi aici, măi omule? Şi de ce vii
în halul ăsta? Tu parcă nu beai… Te-ai apucat
şi de băutură, sărcu’ de tine!
– Acu’ am motiv… Că nu mai am… Că nu
mai am nevastă, zice Floricel împleticind
cuvintele.
– Să nu mai vii băut aici, auzi?
– Nu mai viu, da’ vii acasă?
– Nu ţi-am spus că nu vin, că am plecat de
tot de acolo, că totul s-a terminat între noi?
– Nu s-a ter… Nu s-a terminat! Nu s-a… O
să vedeţi voi! O să…
Pentru a nu mai continua cu ameninţările,
Lică îi închide poarta în nas rivalului său, care
ar vrea să mai spună ceva, dar nu ştie ce,
mintea nu-l mai ajută, cuvintele s-au rătăcit
cine ştie pe unde şi nu mai dă de ele. Face un
efort să treacă de podeţ, apoi, scăpat parcă de
ce a fost mai greu, îşi ia avânt şi se îndreaptă
şerpuind spre casă, lăsându-i pe fugari
nedumiriţi şi îngrijoraţi.
Mihail Toma
O vreme câinoasă cam ca acum. În camera
de cămin e frig și plutește o atmosferă
deprimantă. Hotărăsc că lucrurile nu mai pot
continua așa. Mă scocior prin buzunare mai
tapez un coleg, trec pe la Olgu a și… printre
rafale de frunze muribunde ne îndreptăm
spre centru. La Bolta Rece, cald și multă lume
alungată, ca și noi, din casă. Cu greu găsim
două locuri libere la masa unui personaj
pitoresc: barbișon, papion și costum Ivy
League cu o batistă extraordinară în
buzunarul de la piept. Fac o comandă
studențească. Căldura, gălăgia intimă și
muzica în surdină ne spală de orice inhibiții.
Suntem foarte îndrăgostiți, cel pu țin eu, așa
că ne înghesuim unul în altul fără pudoare.
Amicul boem ne privește printre gene
sorbind din pahar. Ochii îi râd. Vine comanda.
Îl văd că se foiește. Cumva vrea să ne atragă
aten ția.
Ridic o privire întrebător aprobatoare.
– Hmm, își drege vocea. Și eu tot în amor
mare cu soața. Îl îndemn din privire în timp
ce bobinam la frigăruile cu garnitură. Olguța
îmi trimite un semnal scurt, pe sub masă. Îl
ignor și mă bag în seamă:
– Alte timpuri…
– Nici nu știi câtă dreptate ai, replică
prompt. Cum ziceam… eram foarte
îndrăgostiți, două jumătăți reunite, cred că
pricepeți, nedespărțiți… doar că într-o seară,
ne-am culcat unul în brațele celuilalt și când
m-am sculat eram singur. Rămân cu
dumicatul în gât. Pe sub masă Olguța mă
atenționează din nou. De data asta a durut!
– M-ați înțeles greșit, adică nu ea m-a
părăsit… cum să vă zic? Eram singur, în alt

21
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
pat și în alt timp.
Ridic privirea și…pentru prima oară de
când ne a eșezasem la masă, îl privesc cu aten
ție. E un caucazian cu o față cu trăsături bine
conturate, nas îngust și bărbie voluntară.
Părul, presupun că era șaten dar acum, e de
un alb platinat. Perfect bărbierit și cu mâini
îngrijite, ale cuiva care nu a excelat în munci
fizice. Ochii sunt căprui deschis, cel stâng
având stropi verzui ce păreau că dansează.
Îmi suportă privirea fără ezitare chiar cu o
ușoară malițiozitate apărută în crețurile din
colțurile ochilor: „Nu mă crezi?!”
– Încă nu am ce să cred. Povestiți, vă rog.
– Nici mie nu-mi venea să cred… Totul
părea familiar, era ceva… Și apoi am auzit
vocea… vocea mamei, vocea mamei mele,
știi… mama a murit de cancer pe când aveam
vreo 24 de ani, și ce să mai cred?
– Ie și din pat puturosule, du-te și dă cu apă
pe ochi că acu’ tre’ să meri la școale! Buimac,
angoasat în cel mai propriu sens al cuvântului
dar cu aplicația celui ce-și găsește drumul și
pe întuneric în spațiul său familiar, am intrat
în baie. După ce natura și-a cerut drepturile
trag, mașinal, băncuța de sub chiuvetă, mă
cocoț pe ea și mă uit în oglindă: Un puști de
10 ani mă privea din oglindă, cu o mutră
speriată și pistruiată. Mai să cad de pe bancă.
Dar n’am timp de introspecții, vocea mamei
mă aduce, brutal, în noul prezent.
A trebuit să o iau de la capăt.
Împing farfuria în față și încrucișez
tacâmurile:
– Presupun că ați încercat să mai schimbați
câte ceva?
– Daa! Aveam în mine nu numai istoria dar
și toată experienta căpătată în cealaltă
existență. Desigur că am încercat, dar vezi
tu… viața e un tăvălug insensibil. Am fost
prins rapid în sistem și am descoperit că
gradele mele de libertate sunt extrem de
limitate. Pur și simplu, deși știam, cunoșteam
drumul, nu puteam să cotesc, așa precum un
bolid de curse nu poate lua un viraj brusc fără
riscul de a se răsturna. Inerția nu mă lăsa să
aleg acele poteci pe care mi le doream deși ele
erau acolo... în fața mea. Ooo, am făcut totul
dar târziu, din nou prea târziu, am realizat că
istoria este arta pașilor mici și mai ales a
greșelilor. Ceva am reușit. Am plâns, am
implorat, am țipat și amenințat iar mama s-a
dus la un control la București unde i s-a
diagnosticat un cancer incipient de sân. A fost
operată la timp și cancerul nu a recidivat.
– Vreți a spune, mă redresez cu greu, că
totul este implacabil, că nu putem schimba
nimic, că suntem eroii unui teatru de păpuși?
– Nu departe, domnule dragă, nu departe.
Doar că interdependențele noastre sunt atât
de complexe încât o modificare, chiar minoră,
presupune un număr aproape infinit de pași
simultani și mai ales, că ne confruntăm cu un
val de redundanțe care au tendința de a anula
aproape orice abatere de la program.
– Și totuși sunt oameni care au schimbat
istoria…
– Da, este adevărat, dar în contextul
istoriei. Nu ei au fost actul schimbării ci doar
victimile sale.
– Și ce a ți făcut?
– Mi-am continuat viața, ce puteam să fac?
Cu mici excepții, am repetat-o!
– Excepții? Admiteți că au fost excepții…
– Daaa, cea mai mare și frumoasă excepție,
dar timpul a fost nemilos. Deși, cum vă
spuneam, tăvălugul vieții reale m-a compactat
rapid în masa amorfă a asfaltului omenesc, pe
ea nu am uitat-o. Nu! M-am dus la ea, am
pândit-o, aveam o spaimă cumplită că pe ea
viața o schimbase sau eu o schimbasem
sau…înțelegi?!! Am ezitat îndelung apoi mi-

22
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
am luat inima în dini și am sunat la ușa
apartamentului. A ieșit maică-sa.
– Sărutmâna, domnișoara Dana e acasă? M-
a privit circumspect, un străin la ușa ei iar eu
știam și stropul de vopsea de pe canat. M-a
privit și eu am strigat:
– Dana!!!
Și ea a venit, cu lacrimile șiroind și mi-a
sărit la piept:
– Ai venit, ai venit! Ooo, în sfâr șit ai venit!
Era să mă sting! Mama ei ne privește ca pe doi
nebuni și nu-mi pasă. O strâng în brațe.
Fragilă, frumoasă și mirosind a lapte cald.
Apuc de bâigui:
– Și tu? O Doamne, și tu?
– Afară… Gata, s-a închis prăvălia!
Maitre, îl ajută pe amic să se ridice de pe
scaun. Privesc în jurul meu: am rămas
singurii. Două fete fac, profesionist, curățenie.
Achit la chelner. Ne ridicăm.
Olguța tremură. S-a oprit încălzirea?
Maitre ne conduce afabil, până sus la
garderobă. Galant o ajută pe Olga să se
îmbrace. Mă rotesc și îi strecor 10 lei în
buzunar. Zâmbește adânc și-l întreb:
– Nu l-a ți lăsat să termine…
Mă apucă de cot:
– Am vrut să o scutesc pe Don’ șoara și așa
e destul de pătrunsă… Pe aici toi știu
povestea…
–?
– Soția lui a murit pe când avea vreo 24 de
ani, în aceiași zi când spune c-ar fi murit
mama lui.
– Și tot de cancer la sân...
***
Maria Giurgiu
(roman în lucru )
Odată ajunsă, Desire a deschis porțile
automate, a intrat cu mașina în garajul mare,
unde era loc pentru cel puțin trei mașini, a
parcat și apoi urmată de Anca s-au îndreptat
către intrarea principală a casei pe o alee
pavată cu gresie în tonuri de maron închis și
negru. Când au ajuns în fața intrării, Desire a
scotocit în geantă după chei cu gesturi
nerăbdătoare. În cele din urmă le-a gășit și a
deschis. Anca observa cu îngrijorare gesturile
febrile ale tinerei femei, care demonstrau fără
dubii starea extremă de șoc și încordare
psihică pe care ea căuta să și-o reprime.
Deși nu era o mare cunoscătoare în
materie, observa totuși faptul că proprietatea
familiei Belmonte pe lângă că era
încântătoare, era și destul de mare. De o parte
a aleii, se întrezărea în semiobscuritatea
acelui moment, când noaptea începuse să se
îngâne cu ziua, o grădină cu tufe de trandafiri
și azalee pe margine iar pe gardul grădinii se
întrezăreau tufișuri de glicine, ce îmbrăcau
zidul. În spatele casei, umbrele nopții lăsau să
se ghicească cum desișul parcului se
prelungea dincolo de raza privirilor.
Întunecimea adâncă a vegetației compusă din
tufișuri și siluetele arborilor seculari se
conturau, forme fantastice ce se pierdeau în
valuri de umbră. În imediata apropiere a aleii,
florile glicinelor în formă de ciorchini, de
culoare violet și roz se întrezăreau la lumina
lămpilor de pe alee aureolate de zorile
sângerii ce începeau sa se reverse pe cortina
nopții și asemeni lor și siluetele altor arbuști,
care creșteau în apropierea unei fântâni de
piatră la marginea aleii, străjuită de statuile a

23
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
doi gemeni, care aduceau mult a Castor și
Polux.
Au pătruns într-un hol larg, Desire a aprins
lumina și lumina multiplicată de cristalele
candelabrului le-a lovit privirile semeni unei
ploi de raze. Din hol se pătrundea prin două
uși opuse, în două apartamente. Desire a
deschis ușa din dreapta unde se afla
apartamentul său. La capătul coridorului erau
scările care duceau la etajul superior al casei.
Cele două fete au pătruns într-un salon
mare, mobilat cu fotolii din piele în nuanțe de
maron deschis și un divan la fel, acoperite cu
pleduri, în tonuri aurii din lână, lucrate
manual cu șiruri de flori într-un model
minunat, țesut cu mătase în tonuri calde. Se
mai aflau în salon o măsuță joasă între fotolii
și o alta mare în formă ovală, n centrul
camerei, dintr-un lemn închis la culoare,
încrustată pe margini cu ornamente
dantelate. Scaunele erau tapițate cu piele și
ornamente pe marginile spătarelor, la fel cu
masa și restul mobilierului ce acoperea un
întreg perete al salonului. Mai erau în salon o
întreagă galerie de tablouri, trofee; vase mari
din porțelan frumos pictate în colțuri și la
intrări, ceramică sau statui de culoarea
abanosului și alte minunății. Ceea ce i-a atras
privirea Ancăi și părea să conferea acelui
salon ceva intimitate și căldură umană,
făcând să nu semene întru totul a muzeu, era
biblioteca care constituia bună parte din
mobilierul antic de pe o latură a încăperii.
Totul emana o atmosferă de familie cu
tradiție și bunăstare.
Prima impresie care i-a lăsat-o casa, a fost,
că forma un contrast ciudat cu aerul de
fragilitate al lui Desire și cu prietenii ei
îndoielnici, care proveneau din medii sociale
complet diferite, de al său.
,,Cum naiba Desire, o fată de familie
respectabilă, ea însăși o persoană educată, cu
principii bune, s-a coborât să facă prietenie cu
gașca aceea de delicvenți și drogați, că și un
orb ar vedea că nu sunt altceva? Mama avea
dreptate când zicea că nu-i înțelege deloc pe
italieni. Se vede că era atât de înamorată
Desire de ticălosul acela, că era orbită și nu a
mai putut vedea limpede. Doamne! Cum îi
mai prostește și iubirea asta pe oameni! E
tare neplăcut, să te îndrăgostești așa orbește
de o persoană care să profite de sentimentele
tale cele mai frumoase și să te deziluzioneze,
astfel. Trebuie să fiu atentă. Eu îl iubesc pe
Gusty însă nu sunt oarbă la lipsurile sale. Se
vede, că eu nu-s încă în faza de ami pierde
mințile, din iubire. Ehe! Pentru mine pe
primul plan e să mă înscriu la universitate, să
studiez ca să-mi pot realiza visurile.”
În timp ce Anca monologa astfel cu sine,
Desire abia intrată în casă, a invitat-o să se
acomodeze și ea s-a repezit degrabă în baie,
spunând că simțea o nevoie stringentă de a se
spăla, fiind obsedată de murdăria ce se văita,
că o simțea peste tot, până în adâncul
sufletului. S-a repezit în baie la sosire și de
atunci tot făcea duș și încă nu terminase deși
trecuse destul timp. Anca începea să se
îngrijoreze, văzând cum tânăra femeie nu era
deloc în apele sale și intuia că se află încă sub
starea aceea de șoc, consecință a violul
suportat pe plajă în acea noapte de coșmar.
Se îndreptă către baie străbătând holul
larg și bine luminat cu pași ușori și se opri
tulburată, auzind apa curgând și hohotele
sfâșietoare de plâns ale tinerei femei. Se
apropie de ușa băii și bătu ușor, chemând:
– Desire! Desire! Ești bine? Pot să te ajut?
Ea răspunde printre suspine și lacrimi:
– Sunt bine Anca, termin și ies!
Se simțea stingherită, mâhnită și în mare
încurcătură, neștiind cum ar fi putut să o

24
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
ajute.
– Bine Desire! Aș putea să fac ceva pentru
tine? Eventual o cană de ceai cald te-ar face să
te simți puțin mai bine. Ce spui?
– Bine, bine, fă cum crezi tu!Ies repede!
Suspinele se auzeau mai înnăbușit, însă
durerea percepută de ea provoca ecouri de
milă și neputință în sufletul sensibil, al fetei.
Anca a pornit cu strângere de inimă încotro
bănuia că se află bucătăria, lăsândo în
continuare pradă propriei suferințe. A aprins
lumina și a început să exploreze prin
dulapurile bucătăriei familiei Belmonte, în
căutarea celor necesare pentru a face un ceai.
Deschidea la întâmplare câteva uși ale
dulapurilor cu vitrine frumos aranjate de-a
lungul pereților încăperii, până ce a găsit
ceainicul și tot ce-i mai trebuia. S-a apropiat
de mașina de gătit și a pus apa la încălzit.
Între vasele de porțelan rânduite într-o
vitrină a mobilei, a descoperit pe cel cu ceai.
Miere și lămâi a găsit în frigider și în cele din
urmă a reușit să facă un ceai aromat pentru
ele amândouă, sperând să ofere astfel, un pic
de confort sufletului traumatizat al noii sale
prietene.
Când terminase de preparat ceaiul, a
apărut și Desire îmbrăcată cu un capot de
bumbac de culoare albă, cu fața palidă și ochii
plânși, dar într-o stare de spirit ceva mai
calmă, mai liniștită decât la sosire. Era încă
vizibilă vânătaia de sub ochi deși, probabil că
o mascase cu fard, buza era un pic umflată și
rana mai profundă ce o avea pe buză cu
siguranță o va mai supăra câteva zile. Se
mișca lejer fără acele grimase de durere și
părea că sub sân lovitura primită fusese mai
puțin gravă decât se temuseră ea și tatăl său.
Asta era bine. Fizic daunele nu erau de
neînlăturat, psihic însă… aici rănile bănuia că
sunt mult mai profunde și greu de vindecat
– Ceaiul e gata! Te rog ia loc și te previn că
sunt o expertă în prepararea ceaiului, fiindcă
întâmplător am o slăbiciune pentru cultul
japonezilor despre ritualul ceaiului, zise Anca
zâmbitoare, sperând să-i distragă gândurile,
pe căi mai plăcute . Desire i-a răspuns
îndatorată:
– Nu trebuie să-ți faci griji Anca, nu-s
pretențioasă. Eu beau ceai rareori, sunt în
schimb o băutoare de cafea împătimită și
dimineață îți voi prepara eu o cafea specială.
Se străduia să pară mai destinsă, schițând
chiar o tentativă de zâmbet firav în colțul
gurii.
– Perfect! Aștept momentul să bem cafeaua
împreună!
– După ce bem ceaiul, vino cu mine să-ți
arăt camera unde poți să te odihnești, că din
pricina mea nu ai dormit nici o clipă în
noaptea aceasta.
– Nu-ți face griji pentru mine, azi am zi
liberă și voi dormi suficient. Și tu trebuie să te
liniștești și să încerci să dormi. Apoi, ar fi bine
să te vadă un medic după părerea mea. Eu îmi
fac grijii pentru starea ta, Desire. Sunt de
părere că ar trebui să-i denunți pe ticăloșii
aceia. Înțeleg că nu-ți va vi ușor, însă ei merită
să plătească pentru ce ți-au făcut.
– Ooof! Ai multă dreptate Anca, însă acum
fiindcă tu m-ai salvat și suntem prietene, îți
voi destăinui niște lucruri de care nu sunt
deloc mândră în acest moment și necazul
acesta mare pe capul meu mi l-am atras
singură, cu un mod de a gândi și comporta
foarte superficial, care nu e deloc potrivit cu
pregătirea și vârsta mea.
Am 30 ani și eu sunt medic, chiar dacă unul
de animale. Tu ești mai tânără față de mine și
ești mai înțeleaptă. Vezi Anca? Ai mei…tata
mai precis mi-a interzis cu mult timp în urmă,
să-l mai frecventez pe Marco pentru că lua

25
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
droguri și a încercat să –mi dea și mie. El pe
atunci le și vindea pentru unii ca acel odios de
Nicola și a încercat să mă atragă și pe mine
atunci, în cercul lui vicios. Aveam vreo 17 ani.
Tata a descoperit exact la timp, în ce belea
eram pe punctul să intru și a luat măsuri
severe, îndepărtându-mă de Marco în mod
categoric, rupând orice legătură între noi. O
vreme, după acel incident el m-a controlat cu
strictețe. Angajase un om, care era încontinuu
pe urmele mele, oriunde mergeam, îmi
verifica toți prietenii și dacă el avea dubii
despre vreunul, îmi interzicea să-l mai
frecventez. În puține cunvinte, mă simțeam ca
o pasăre într-o colivie, îmi lipsea libertatea de
alegere și spiritul meu se revolta. Am ajuns la
vârsta aceasta și el încă încearcă să-mi
cenzureze acțiunile, să-mi sugereze ce trebuie
și ce nu și nici acum după atâția ani, nu-mi
acordă încredere deși m-am străduit îndelung
să i-o recâștig. În ce privește prietenii mei,
pentru a-mi permite să-i frecventez, el
continuă să-i verifice, chiar dacă o face în mod
discret. Această lipsă a lui de încredere în
mine, m-a determinat să dau petrecerea de
ieri, profitând că el cu mama au plecat în
vacanță. Acum după cele ce mi s-au întâmplat
ajung să cred că sunt într-adevăr inaptă să
trăiesc în afara coliviei și totuși există o parte
din mine care se revoltă și strigă că nu-i
adevărat. Pe Marco, eu l-am acceptat prea
ușor, din nou în viața mea, fără știrea tatei, de
curând. Am crezut ca o ingenuă fără
experiență, tot ce el mi-a îndrugat, în ciuda
celor întâmplate în trecut. Ce probă mai
concludentă de imaturitate din partea mea ar
mai trebui, ca să confirme, că tata toți anii
aceștia a avut dreptate?
– Din cele ce-mi spui Desire, eu cred că ai
greșit cu Marco, însă tatăl tău ar fi trebuit să
se limiteze doar la Marco. Fiecare avem
dreptul de a alege și a fi liberi. Extremele nu
sunt de urmat în nici un sens.
– Au trecut anii, eu între timp am studiat ,
am și lucrat o perioadă și de curând mi-am
sărbătorit cu rudele și prietenii cunoscuți de
părinții mei terminarea universității. Mi-am
luat diploma de medic veterinar așa cum am
visat mereu. Cu puțin timp înainte, l-am
reîntâlnit întâmplător pe Marco. El m-a
convins că mă iubește la nebunie și că nu a
putut să mă uite. L-am crezut, când mi-a spus
că a ieșit din cercul acela obscur al drogurilor,
că a făcut cure și acum e bine, că nu a mai
recăzut în patima drogurilor de câțiva ani. Eu
l-am crezut orbește, ca o idioată și am făcut la
rândul meu o pasiune pentru el. Îl iubeam
mult, însă de această dată am ținut secret față
de ai mei totul. Ei nu au habar că eu am reluat
relația cu el, nu știu nimic nici de petrecerea
pe care eu am dat-o aseară profitând că ei
sunt plecați în vacanță. Am organizat această
petrecere de dragul lui Marco și la sugestia
lui, am invitat pe cine a vrut el ca să-l
compensez cumva pentru faptul că tata l-a
umilit atunci demult și că nici acum am
convingerea că nu ar fi aprobat cu nici un chip
relația noastră. Din iubire și din
superficialitate, m-am încrezut cu toată ființa
mea în noul Marco și uite, cât am greșit!
Desire vorbea cu patos și lacrimile îi
împăienjeneau din belșug ochii învinețiți și
plini de suferință. Părea că nu putea opri
deloc suspinele dureroase ce îi scuturau
făptura și îi provocau iar acele spasme
dureroase în locul de sub sân, judecând după
crispările de durere, când suspina. Anca se
apropie de ea îngrijorată și-i spuse:
– Te rog, liniștește-te Desire! Văd că nu-i în
regulă cu lovitura aceea ce ai căpătat sub
coaste. Permite-mi să te ajut cumva!
– Mă doare când respir, însă cu adevărat
profundă e rana din adâncul inimii mele,

26
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
dragă. Sunt medic Anca, crede-mă că m-am
cercetat cu atenție și mă pricep. Nu-i foarte
grav, cred că e posibil să am coasta fisurată și
durerea e la suprafață, nu cred că e vreun
organ interior atins. Gata, nu mai plâng!
Prezența ta îmi face bine draga mea. Deci,
trebuie să-ți spun că am decis, că despre ceea
ce am pățit în această noapte, nu trebuie să
afle cu nici un preț părinții mei și pentru asta
nu voi face denunț. Te rog foarte mult, spune-
i și tatălui tău că aceasta e hotărârea mea și
am motivele mele să procedez astfel. Abia ce
sosesc ai mei, am decis să-i anunț că plec în
nordul țării la niște rude ale noastre și voi
căuta să-mi găsesc job și să mă stabilesc
acolo, departe de pericolul la care m-ași
expune rămânând în Pescara și sunt
conștientă că mi-aș expune și părinții, căci
cum chiar tu mi-ai spus, acești oameni sunt
periculoși cu adevărat și eu chiar de mă țin la
distanță după lecția aceasta oribilă ce am
primit, pe o cale, sau alta, vor încerca să mai
lovească și să se răzbune, că le-am dejucat
planul. Deocamdată asta am decis și pe
parcurs voi vedea ce pot să fac. Ticăloșii
aceștia îmi vor plăti cu vârf și îndesat pentru
ce mi-au făcut, însă toate la timpul lor. Nu
doresc să plătească alții sau să aduc
nenorocire vouă și părinților mei pentru
greșeala mea.
– Este un raționament înțelept Desire, însă
nu-i bine să te izolezi și să încerci să duci în
suflet o durere care poate să te răpună. Ia
aminte!
Ea avea întipărită pe față o expresie de
îndârjire și parcă vorbea mai mult cu sine.
Privirea îi era strălucitoare, arzândă, mistuită
de focul urii care părea a o ajuta, să se ridice
după lovitura primită și să ia decizii cu
hotărâre și curaj. Ciudat, cum poate deveni
un sentiment extrem ca ura, un motiv de a
reacționa și un stimulent atât de eficace în
momente de cumpănă!
După ce un moment mai lung a stat cu
picioarele îmbrățișate pe fotoliu, legănându-
se încetișor ca în transă, cu bărbia sprijinită
pe genunchi privind în depărtări, cu gândurile
alergând cu febrilitate în căutarea unor căi
doar de ea știute pentru ași pune în practică
planurile ce se înfiripau acum pe loc, în
mintea sa cu privirile concentrate și umbrite
ca de neguri, se destinde deodată, sorbi cu
sete restul de ceai ce mai rămăsese în cană,
coborî picioarele în papucii de pluș așezați
alături, se ridică și puse un sărut afectuos pe
fruntea Ancăi, apoi rupse tăcerea care se
lăsase între ele:
– Hai la culcare Anca! Am profitat destul de
răbdarea ta! Mai târziu trebuie să mă
interesez de acele sărmane prietene ale mele,
Maria Carla și Diana care fără voia mea poate
că le-am târât în vreun necaz mare, invitându-
le la acea petrecere nefastă. Cine știe, cum au
ajuns acasă sărmanele? Neapărat, le voi
chema în dimineața aceasta. Acum mă simt în
stare să înfrunt bastarzii aceia, ținându-i
departe cu amenințarea că îi denunț. Ei, nu au
cum să știe că nu o voi face.
Va urma

27
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
Silvia Giurgiu
Vera chicoti, încântată de năstrușnicia
ideilor ce-i zumzăiau prin scăfârlia acoperită
cu smocuri de păr complet alb, de care era
foarte mândră, de când reușise să împiedice
dispariția completă a podoabei sale capilare,
renunțând la pelerinajul forțat pe care
trebuia să-l facă lunar la coafor, pentru a
vopsi restul de păr ce-i mai rămăsese. Asista
cu amărăciune la degradarea fizică pe care
bătrânețea o impunea și împotrivirea ei se
dovedea inutilă, din toate punctele de vedere,
căci dezastrul lua proporții, cu fiecare lună ce
se adăuga vârstei. Se privea mult în oglindă,
se studia îndelung, apoi lua șifonierul la
purecat și proba una câte una, toate boarfele
străvechi atârnate pe umerașe, acoperite cu
saci de pânză sau plastic, confecționați din
fețe de perne uzate sau luați de la spălătoria
din colț, unde mai ducea uneori la curățat
câte o fustă sau vreun sacou, pe care nu le mai
îmbrăca, de ani buni. ,, Doar de dragul de a le
împrospăta mirosul și de a le prelungi
existența!”, susținea ea. Fusese o femeie
cochetă, deși nu prea avea ce pune în valoare.
Nu fusese frumoasă niciodată și cel mai mult
suferise din cauza înălțimii sale, care nu
depășea un metru jumătate. Picioarele scurte,
subțiri și noduroase susțineau un trup lipsit
de forme feminine, dar curat și îngrijit.
Pe cât era de mică și de nevolnică, pe atât
era de trufașă, din care cauză nu permisese
niciunui bărbat să intre în viața ei, deși
încercaseră câțiva. Teama de a nu fi
ridiculizată din cauza urâțeniei sale o
determinase să înalțe un zid de netrecut între
ea și stirpea bărbătească și își dedicase
întreaga viață familiei de origine, pe care îi
petrecuse unul câte unul la cimitir, deși era
cea mai mare dintre cei opt frați pe care îi
avusese. Rămăsese ultima pe lumea asta și nu
părea să aibă vreo grabă să o părăsească. Îi
mai lipseau trei ani, până la un secol de viață.
În imensa ei simplitate, era un om fericit!
Unica grijă si cea mai importantă, era ea
însăși. Se iubea cu patimă și în inima ei nu
mai era loc pentru altcineva, de acum. Poate
doar un pic de simpatie s-ar putea presupune
că nutrea pentru Eva, o nepoată îndepărtată
ca și grad de rudenie, despre care niciuna nu
ar fi putut să estimeze cu exactitate
îndepărtarea. Cum și aceasta era singură pe
lume, conveniseră de comun acord să-și
unească destinele printr-o conviețuire de
interes reciproc. Una avea nevoie de un
acoperiș deasupra capului și de un loc de
muncă pentru a se întreține, iar cealaltă de
companie și îngrijire. Eva crescuse într-un
orfelinat și nu cunoscuse altceva decât
austeritate, lipsuri materiale și afective, până
când reușise să fugă de acolo la numai
paisprezece ani, când foamea, disperarea și
frica de violențele suferite deveniseră de
neîndurat. Muncise pe unde apucase și
dormise pe stradă, prin gări și prin
adăposturi improvizate, alături de alți
năpăstuiți ai sorții, fusese violată de mai
multe ori și avortase doi prunci, din cauza
bătăilor primite de la fiarele străzii.
Când aflase de existența ei, Vera avea cu
douăzeci de ani mai puțin și mijloace
suficiente pentru a adăposti în casa ei un
suflet oropsit și fugar. Aflase povestea Evei de
la o verișoară comună, care îi găsise sărmanei
femei o slujbă la cimitirul unde odihneau
morții familiei și care locuia într-o baracă
improvizată chiar acolo, în regatul încremenit
al tăcerii veșnice. Eva nu se simțise niciodată
mai în siguranță și mai liniștită iar cimitirul
devenise căminul ei. Îngrijea mormintele,

28
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
parcul, aleile și capela, cu cel mai desăvârșit
respect și acest lucru atrase bunăvoința celor
vii, care își vizitau rudele.
În dimineața unui început de noiembrie,
când Vera intră în capela familiei cu brațele
pline de flori, o descoperi pe Eva lustruind cu
sârg marmura pietrelor funerare și
fotografiile adormiților, murmurând
rugăciuni pentru sufletele acestora. Rămase
în prag surprinsă, observând cu atenție
comportamentul femeii și pioșenia ei o mișcă
profund. Dezmierda chipurile din fotografii cu
profundă smerenie și afecțiune, de parcă ar fi
fost cele mai dragi ființe.
– Tu trebuie să fii Eva, îngrijitoarea de la
cimitir!
– Așa este! Dumneata ești Vera Popescu,
dacă nu mă înșel! V-am văzut de mai multe
ori pe aici, dar nu m-am apropiat! În capela
asta am recunoscut rude îndepărtate din
partea mamei mele! Uite, ea de exemplu, este
o verișoară de gradul trei, de-a mamei!
– Da? Iar mie îmi e mătușă de văr! Hm, ca
să vezi! mormăi Vera confuză.
Acela a fost începutul raportului lor și de
atunci viața a curs asemeni unui torent, când
mai blând, când mai violent, vreme de
douăzeci de ani. Pentru Eva, care credea că le
văzuse și trăise pe toate în tumultuoasa ei
existență, adaptarea la caracterul și
tabieturile acestei femei, fusese o mare și
complicată încercare. Fire supusă și devotată,
suportase toate capriciile și absurditățile
bătrânei, cu stoicism și răbdare infinită. Se
confruntase cu lipsa ei totală de maturitate și
înțelepciune, cu răutățile justificate poate,
doar de o plictiseală infantilă, pe care nu știa
cum altfel să o combată, decât punând la grea
încercare nervii celorlalți. Se distra pe cinste
când reușea să stârnească crize de nervi,
oricui se nimerea să cadă victimă imaginației
ei de satrap. Născocea farse inimaginabile
pentru ,,sfânta Eva”, care era mai mereu o
țintă inocentă și inofensivă, ce nu riposta
niciodată.
Mai nou, descoperise repulsia acesteia
pentru tot ce însemna mirosuri în camera ei
sau pe haine, motiv pentru care ținea ușa
camerei mereu închisă, pentru a nu permite
ca mirosul de bucătărie să-i impregneze
lucrurile personale, mai ales că Vera adora să
gătească cu toate ușile la perete. Cu tot calmul
său, Eva își ieșise de câteva ori din fire și îi
reproșase acesteia atitudinea provocatoare.
Proastă idee! Acum Vera avea non-stop
atacuri de ,,amnezie” și biata Eva se vedea
adesea nevoită să iasă din casă mirosind ca o
tigaie încinsă, deși nu-și putea explica cum de
ajungea mirosul acela îngrozitor de ulei ars,
tocmai în șifonierul ei, deși îl ținea închis cu
rigurozitate. Întrebată, Vera ridica din umeri
nedumerită de așa ciudățenie și nega orice
amestec în misterul acela. Chicotelile ei însă o
demascară. Astfel, Eva o puse sub urmărire și
curând misterul fu dezlegat. Prefăcâdu-se că
iese din casă la cumpărături, se ascunse în
baie și asistă incredulă la un adevărat
ceremonial diabolic al bătrânei vrăjitoare.
Aproape sărind într-un picior de plăcere și
veselie, spiridușul mic și stufos deschise larg
ușile camerei și al șifonierului Evei, pregăti o
tigaie cu ulei în care prăji până reduse în
scrum vreo doi ardei și câțiva căței de usturoi,
al căror miros intens nu putea fi ignorat sau
eliminat cu una cu două și râzând de mama
focului, începu să ,,tămâie” cu tigaia
fumegândă prin camera și prin șifonierul
bietei nefericite, după care captă fumul în
interiorul acestuia, închizând ușile, așa cum le
lăsase păgubita.
Impulsul Evei fu inițial să dărâme ușa băii
care o ascundea și să o căsăpească pe
diavolița cu părul creț, dar în mintea ei încolți

29
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
pentru prima oară gândul răzbunării, așa că
rămase unde era, sufocându-și mânia și
stupoarea în prosopul de la baie. După o
vreme reapăru în casă, mimând la perfecție
ignoranța absolută și își văzu de treburi,
cenzurându-și cu vitejie impulsurile
criminale. Vera se purta de parcă ,,nici usturoi
nu... arsese, nici gura nu avea cum să-i pută”,
vorba proverbului readaptat la situație.
,,Lasă drace, că te potcovesc eu pe tine!”
promise Eva, ceva mai consolată. Planul de
răzbunare era deja, gata. Scoase din
congelator o bucată de carne și o puse într-un
borcan bine închis, pe care îl puse la maturat
pe hotă, deasupra aragazului unde rămase
nestingherit, câteva zile. Piticul Matusalem nu
avea treabă pe la asemenea înălțimi, așa că nu
erau riscuri. Între timp, Eva încasă cu
resemnare și răbdare alte și alte
matrapazlâcuri, menite să-i testeze
autocontrolul nervilor, dar trecu probele cu
succes, numai datorită desertului savuros cu
gust de răzbunare, ce se dospea sus pe hotă.
Când borcanul se aburise și se colorase de un
verde suspect și primejdios, Eva luă cu
precauție ,,bomba artizanală” și o destupă
afară în curte, unde câteva muște mai
băgăcioase căzură victime ,, vitriolului
parfumat”, căzând fulgerate pe pavaj.
Surâzând mulțumită de rezultat, noua noastră
producătoare de armament casnic închise
borcanul și-l puse la loc sigur, așteptând
noaptea cu deosebită nerăbdare și satisfacție.
– Vera, de acum ferestrele trebuiesc
închise noaptea! Odată cu lăsarea serii se
răcorește simțitor și nu se mai poate dormi cu
geamul deschis, numai dacă ții neapărat să
contractezi o pneumonie! Ce zici, te riști?
– Sigur că nu! Auzi, ce întrebare! căzu în
capcană, ,,inofensiva bătrânică”. Dar să nu îmi
închizi ușa la dormitor! Nu suport camerele
închise!
– Nuu, nici vorbă! Știu foarte bine asta!
– Să nu stingi lumina, că trebuie să merg la
baie, mai întâi!
Eva profită de răgaz și ascunse borcanul
letal sub pat, așteptând-o să adoarmă și când
auzi primele sforăieli, se furișă ca o umbră și
deschise capacul, care bufni sub forța gazului
acumulat, dar nu atât de tare, încât să
trezească victima adormită, apoi astupându-
și nasul îl lăsă patru-cinci minute așa, până
împuți odaia destul de bine, îl scoase afară,
astupându-l la loc, închise ușa și se refugie în
camera ei, așteptând efectele. De teamă că
nasul bătrânei nu reacționează la asemenea
atacuri, scăpă intenționat un obiect pe
pardoseală, astfel încât bătrâna se trezi,
bombănind speriată. La numai câteva
secunde după, izbucniră o serie de icnete,
grohăieli și ușa dormitorului fu izbită de
perete, apoi cea de la baie avu aceeași soartă,
iar zgomotele ce urmară fură muzică celestă
pentru urechile răzbunatei Eva, care se
tăvălea pe jos de râs, acoperindu-și hohotele
dezlănțuite, cu perna.
Palidă și ciufulită, arătarea care ieși din
baie, nu semăna nici pe departe cu Vera cea
poznașă.
– Vera, ce-i cu tine! exclamă Eva cu
exagerată îngrijorare. Doamne, arăți ca o
stafie! Ce-ai pățit? Stai, că te ajut să ajungi în
pat! se precipită ea, ipocrită. Pfff, dar ce mama
dracului pute aici? Parcă a explodat haznaua!
Vera, nu cumva!... insinuă ea, abia ținându-și
râsul.
Speriată și oripilată, biata Vera reîncepu cu
oticnelile, dispărând din nou în baie. Întoarse
lenjeria intimă și pe față și pe dos,
cercetându-o cu o bănuială crescândă, dar
constată ușurată că nu exista niciun corp
delict, așa cum se temuse.

30
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
– Deci?... o interogă necruțătoare Eva,
scormonind indiscret cu priviri acuzatoare
ghemotocul alb, pe care bătrâna încerca
instinctiv să-l ferească de ochii ei inchizitori.
– Nnu am făcut pe mine, dacă asta
insinuezi!... se bâlbâi ea nesigură și umilită.
Uite, sunt curați!
– Păi atunci, ce dracu miroase așa, în
camera ta? se miră Eva, indignată. Deschide
fereastra aia, că murim aici! Ai grijă ce bagi în
stomacul ăla seara, că sărim în aer, cu casă cu
tot!
Umilită și vinovată, biata Vera nu mai
scoase niciun murmur! Doar mintea îi mai
pâlpâia febril, asaltată de griji și întrebări.
,,Ce dracu mi se întâmplă! Oi fi intrat în
putrefacție, de vie? De mâine seară încolo,
doar portocale în loc de cină! Asemenea
putoare omoară până și un elefant! Dacă nu
mă trezeam la timp, muream gazată! Mah!
Acu să vezi, ce aere de superioritate o să își
dea asta! Nu mai dorm cu fereasta închisă
complet! Până dă frigul, o las crăpată puțin!
Așa ceva!...”
De cealaltă parte a casei, Eva savura cu
nesaț gustul victoriei și căuta soluții pentru
alte eventuale farse, la care Păcăliciul cel pitic
avea să o mai supună, negreșit! De un lucru
era sigură în casa mătușii. Nu se va mai
plictisi.
Paul Rotaru
Conversațiile dintre Leanța și Ițenco din
momentele lor cu aparență armonioasă erau
de cele mai multe ori sterile, ca și cum
cuvintele pe care le schimbau ar fi constituit
tributul fricii de tăcere. În general, cuplurile
suplinesc monotonia rutinei cu astfel de
dialoguri deoarece în sânurile lor se strecoară
ușor bănuiala că s-au înscris în relații eșuate.
Iar apropierea tot mai alertă a senectuții are
drept consecință verbalizarea, la un moment
dat sau chiar de mai multe ori, a acestei
bănuieli. Termenii obsceni, depreciativi și
considerațiile care oricum nu au ce să mai
schimbe orientează teama de tăcere către un
climat stătut, puturos al toleranței, jar care
mistuie omul încetul cu încetul. Din fire un
om dominat de frici de orice fel, Ițenco avea
dese clipe în care își privea soția cu stranie
disperare, pusee de panică ce alternau cu
sclipiri de copilărească jovialitate. Spirit
indecis, dar cu o gigantică stimă de sine, el
cădea ușor în depresii care îi măcinau
structura interioară până la angoase și
culminau cu inexplicabile isterii. Când
asemenea episoade nu aveau drept
deznodământ o partidă de cotonăgeală, ele
făceau din Leanța o infirmieră veșnic la
datorie, o soră care veghea cu abnegație toată
noaptea la căpătâiul bolnavului închipuit.
În rest, viața lor de cuplu comporta note
ordinare, cu aceleași dialoguri de
complezență în care prețioasele nimicuri se
făceau baza universului și a rațiunii sale de a
fi. Ah, da! Și băutură... din belșug... Dacă
Ițenco avea atitudinea unui alcoolic de
conjunctură, care se îmbăta la modul grețos
doar când era deprimat sau mâhnit, Leanța

31
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
trăda garanția că va fi o dipsomană în toată
regula, aceea care se îmbată până se pișă pe
ea și care, când se trezește, e foarte vexată de
ce i se spune că a făcut și vorbit în timpul
beției, ba chiar tratează toate observațiile cu
infatuarea celei care se convinge pe sine că
cineva caută să îi denatureze imaginea
morală la edificarea căreia asudase decenii la
rând. Nu s-ar putea spune că rachiul era
declanșatorul dualității ei interioare, căci cu
ea intrase în lumea mare drept consecință a
sistemului educativ stalinist și social
postbelic. Mai degrabă, alcoolul stimula o
separare tot mai accentuată a celor două
naturi, el însuși consolidându-se ca barieră în
evoluție între ele. Stupoarea Leanței la
observațiile făcute asupra stării ei bahice era,
astfel, autentică la primul impuls, ca apoi să
derapeze progresiv spre fățarnice indignări
cu cât își amintea frânturi din acele episoade
întunecate.
Însă cu totul altfel stăteau lucrurile în
orizontul ei mental atunci când bea fără a fi
nevoită să se abțină în prezența cuiva. De
pildă, când Ițenco pleca în vizită la sora lui din
București, lăsând nevasta acasă ca și cum ar
ține-o departe de chestiuni private, aceasta își
ruga fiica să vină din oraș pretextând teama
de singurătate. Nu de puține ori Diana o găsea
preocupată cu treburi pretinse ale tatălui ei,
cum ar fi spargerea nucilor cu ciocanul, udă
până la genunchi de urină și cu limba plută.
– Frumos îți șade! zicea Diana scârbită de
starea în care își vedea mama. Nici bine nu a
plecat tata de acasă, că ai și plonjat în
damigeană!
– Daʼ ce-s vorbele astea, Didi?! recula
hoașca abia legând silabele gâjâite și
încercând să-și compună o mină sobră de
mamă autoritară.
– Nu ți-e rușine, femeie bătrână, să bei
până nu mai știi de tine?
– Daʼ ce-am băut, măi fată, zii și mie?! se
tânguia Leanța storcându-și patetic ochii
pentru acuzele nedrepte ce i se aduceau.
Schimbul acesta de cuvinte era deja clasic
între cele două, drept pentru care Diana se
ținea de coada maică-sii în scopul de a o
împiedica să mai dea cep la butoi. Însă,
uneori, ea avea nevoie să meargă la baie și
atunci, din străfundul bucătăriei se auzea
dovada că Leanța mai linchise o rașpilcă, acel
„aah!“ voit să fie o tuse care masca senzația de
arsură din gât.
– Vin eu acum să văd unde ți-ai făcut
provizii! se auzea din baie vocea Dianei.
Și atunci se isca o întreagă comedie, cu
căutări de comori prin sertarele cu ciorapi, pe
după vasele puse la scurs, ba chiar în cutia cu
medicamente, timp în care hoanghina se
posta pe marginea patului jelind amarnic
suspiciunea nedreaptă la care era supusă.
Dacă nu ar fi o consecință a tendințelor
dipsomaniacale, plânsul ei ar fi fost de-a
dreptul sfâșietor, a cărui reușită actoricească
dublată de o stranie autenticitate a tristeții de
bețiv ar fi muiat multe inimi. Însă Diana era
sătulă până peste cap de acest viciu care
stătea la baza relațiilor șubrezite din familia
ei. Din acest motiv, ea nu a suferit niciodată
femeile bete, fie ele cât de simpatice.
În dimineața următoare se derula un alt
episod clasic. Leanța, în ciuda abuzului din
seara precedentă, nu dovedea nici migrene,
nici stări de greață, ci acuza doar un ușor
disconfort general pus pe seama tensiunii
sale oscilante. Și atunci, spre a preveni
ridicole certuri, intra în rolul bolnavei care își
presimte sfârșitul, servind imense cocteiluri
de buline. Obiceiurile acestei femei trădau o
tărie de ficat înfiorătoare. Diana se asigura că
mama ei mânca bine și, când o vedea cu

32
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
dispoziția repusă în termeni mai mult decât
rezonabili, se întorcea în oraș.
Mai târziu în aceeași zi, când Ițenco
revenea din călătorie, găsea mâncare
proaspătă, curățenie la animale, chiar și acolo
unde nu era chiar o urgență și nevasta trează
în mod miraculos. Credem și noi, de vreme ce
ziua din urmă constituise un festin barbar în
ale șprițului!
– Parcă aș bea ceva, că, după atâta burtă de
volan, mi se usucă glanda! spunea Ițenco.
– Îți aduc imediat, se arăta serviabilă
femeia.
– Îmi iau singur. Tu odihnește-te, căci văd
că te-au cam jumulit treburile de acasă.
De fapt, Ițenco mergea să verifice nivelul
damigenei, ocazie cu care spuse:
– Mă femeie, dar nu ai văzut că șoarecii au
ros din fundul sticlei?
Fără a lua în seamă ironia evidentă, Leanța
zise pe un ton vădit serios:
– Păi a fost Didi și a gustat ceva.
– Bag de seamă că tare îi mai place rachiul.
– Daʼ io știu? Nu am stat după ea să văd cât
bea.
– Puteai să bănuiești, că doar e fie-ta.
Nemaisuportând asaltul de aluzii, Leanța
suspină ostentativ și spuse cu un oftat:
– O fi, dacă zici tu așa...
Ițenco trecuse cu vederea peste faptul că
Leanța punea pe seama Dianei propria
greșeală, dar să fie chiar luat peste picior în
mod neinspirat, cum făcea Leanța în acele
clipe, era garanția tocanei. Fără să își fi turnat
nimic în pahar, ieși în curte cu mâinile întinse
ca să înșface impostoarea, dar aceasta se făcu
nevăzută în fundul viei.
– Lasă că ai să vii singură cu falca în palma
mea! strigă Ițenco de-a lungul curții.
În ascunzișul ei, Leanța scoase mobilul și
își sună fiica, bocindu-și spaima bine
simulată.
– Didi, iar a luat-o taică-tu razna. De când a
venit, face întruna scandal, de parcă și-a lăsat
mințile la scoarța aia de soră-sa.
– Dar de ce s-a luat de tine?
– Din senin, așa cum îl știi. M-a tras de păr,
a zis că mi-o trag cu vecinul, m-a târât pe jos
și m-a lovit cu piciorul în burtă.
Neputând crede gravitatea la care s-a ajuns
între părinții ei, Diana izbucni în plâns.
– Lasă, mamă, nu mai plânge, spuse Leanța
trăgând-și nasul ca și cum ar fi plâns vreo
zece minute fără oprire. O sun pe vecina să îl
trimită pe Nelu, poate îl liniștește.
Întocmai, vecinul invocat în măsluirea
Leanței se înființă la poarta lor și, în sfertul
academic, cei doi bărbați se distrau nevoie
mare cu poante obscene, ridiculizând politica
și dedicând romanțe idealului feminin
splendid oglindit în chiar nevestele lor. Când
se asigură că atmosfera era propice pentru
viața firească a unui cuplu împlinit, Leanța
veni spre ei târșind papucii ca de la un drum
lung și anevoios.
– Daʼ ce tot faci, femeie în vie? își abordă
Ițenco nevasta cu drăgăstoasă voce.
– Am mai făcut o leacă de treabă, că parcă
nu se mai termină și m-am săturat.
– Lasă treaba pentru mâine, că doar nu au
intrat zilele în sac. Bea și tu un vin cu noi.
Nelu nu știa nimic de împunsăturile
anterioare ale vecinilor săi. Leanța o sunase
pe nevasta lui cu rugămintea de a-l trimite cu
un calmant pentru durerea de măsea a lui
Ițenco. Acesta era limbajul codificat al
femeilor prin care își transmiteau vaietele
conjugale și inventau artificii pentru a se
susține reciproc. Mai departe, seara decurse

33
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
în regulă, iar Nelu plecă la casa lui, nu fără a
lăsa pe colțul mesei bulina pe care gazda
presupuse că acesta ar fi uitat-o.
Apoi soții încuiară ușile cu câte trei
zăvoare și merseră să se culce, în semn de
respect pentru normalitatea vieții de cuplu
atipice.
Ne vine greu să decidem dacă, în acei ani,
ipocrizia manipulatoare a Leanței era doar
exercițiul unei inteligențe bine mascate cu
vălul neputinței. Dar acum, în proximitatea
momentelor dedicate scrierii rândurilor de
față, avem toată certitudinea că disimulările
femeii au devenit un automatism asupra
căruia aceasta nu mai posedă nici coerență,
nici control. Dezechilibrul ei mental tot mai
vizibil se manifestă pe direcția răului, cu
diferența că, în cazul de față, răul caută
orbește calea spre o țintă externă și abia dacă
atinge sursa lui. Cu alte cuvinte, pare că vocea
ascunsă a Leanței din trecut are autonomie,
că subconștientul ei îi invadează rutina spre
uimirea celor de lângă ea, deseori puși în
situația de a conchide că femeia aiurează fără
o boală psihică specifică. Recent, Leanța s-a
trezit speriată din somn și, parcă dând
socoteală unui judecător camuflat în beznă,
spuse:
– Sunt, într-adevăr, o cotoroanță!
Pop Dorina
ț
Mă agăț de spirala timpului și din greșeală
mă rostogolesc în trecut. În fața mea zâmbesc
propriile amintiri. M-au urmărit fulgii de nea,
care caută bradul pe care în anii copilăriei
mele își făceau culcuș seara când oboseau de
atâta zbenguială.
O muzică divină îmi acompaniază căutările.
Parcă mă văd în urmă cu aproape jumătate de
secol, în Ajunul Crăciunului. Părinții mei
tineri și fericiți savurau colindele: „O, ce veste
minunată”, „Aseară pe-nserate”. Fredonau cu
aceeași poftă cu care în pauzele vocale
degustau vin și mâncau sarmale sau cârnați.
Magia Crăciunului mă făcea mai mică decât
eram. Nu înțelegeam nimic. Nu știam de ce se
întâmplă toate aceste ritualuri.
Plutea în jurul meu o liniște. Era ca și când
Însuși Dumnezeu poposise în casa noastră, la
masa noastră. Și pentru ca noi, pământenii, să
nu ne șocăm de prezența Lui, cred că s-a
ascuns în cetina bradului împodobit atunci
cu: nuci, mere și saloane (mi-e rușine să spun,
dar erau refolosibile). Cum adică refolosibile?
Vai... Le păstram câțiva ani (erau din zahăr
ars) fiindcă nu prea se găseau și nu acceptam
să împodobim bradul fără ele. Doar colindele
erau proaspete și credința părinților mei în
Dumnezeu. Mirosul de cozonac îmi ștergea
lacrimile izvorâte din ideea că nu mă pot
apropia de bomboanele de pom.
Ritualul Crăciunului era magic și rupea
repede tristețea provocată de elementul
saloane. Îl așteptam pe Moș Crăciun la lumina
lumânării, pentru a amplifica magia. Și venea.
Sosea în fiecare an, dar deghizat de fiecare

Taifas literar nr. 2 (24), februarie 2019

Taifas literar nr. 2 (24), februarie 2019

Recommended

Recommended

More Related Content

What's hot

What's hot (20)

Similar to Taifas literar nr. 2 (24), februarie 2019

Similar to Taifas literar nr. 2 (24), februarie 2019 (20)

More from Ioan M.

More from Ioan M. (20)

Taifas literar nr. 2 (24), februarie 2019