Diese Präsentation wurde erfolgreich gemeldet.
Wir verwenden Ihre LinkedIn Profilangaben und Informationen zu Ihren Aktivitäten, um Anzeigen zu personalisieren und Ihnen relevantere Inhalte anzuzeigen. Sie können Ihre Anzeigeneinstellungen jederzeit ändern.

Profilul psihologic _o_nou_dimensiune_n_anchetele_penale

2.949 Aufrufe

Veröffentlicht am

Criminologie psihotip

Veröffentlicht in: News & Politik
  • Als Erste(r) kommentieren

Profilul psihologic _o_nou_dimensiune_n_anchetele_penale

  1. 1. CUPRINS CAPITOLUL I – NOŢIUNEA ŞI IMPORTANŢA PROFILULUI PSIHOLOGIC ÎN INVESTIGAŢIILE CRIMINALE 1.1. Terminologie 1.2. Scurt istoric al profilului psihologic 1.3. Natura juridică a expertizei psihologice în sistemul dreptului românesc CAPITOLUL II – PRINCIPALELE METODE EXISTENTE PE PLAN INTERNAŢIONAL ÎN CONSTRUCŢIA PROFILULUI PSIHOLOGIC 2.1. Metoda FBI – Analiza câmpului infracţional (Crime Scene Analysis) 2.2. Metoda David Canter – Investigative Psychology 2.3. Metoda Brent Turvey – Behavioral Evidence Analysis 2.4. Profilul geografic CAPITOLUL III – DIRECŢIILE DE ACŢIUNE ÎN CÂMPUL PSIHOLOGIEI JUDICIARE 3.1. Principiile generale în criminal profiling 3.2. Productivitatea expertizei de tip profiling 3.3. Aspectele ce pot fi determinate în cadrul expertizei de tip profiling
  2. 2. CAPITOLUL IV – PRIVIRE ASUPRA METODEI FOLOSITE ÎN CRIMINAL PROFILING 4.1. Conceptul dihotomic organizat – dezorganizat 4.2. Crima în serie 4.3. Informaţiile necesare în vederea alcătuirii profilului psihologic CAPITOLUL V – ASPECTE DE NATURĂ PSIHOLOGICĂ A COMPORTAMENTULUI CRIMINAL 5.1. Statistica psihologică – metodă productivă în conturarea profilului psihologic 5.2. Anchetele diacronice 5.3. Motivaţia criminală CAPITOLUL VI – NOŢIUNI DE PSIHOLOGIE APLICATĂ CONCEPTULUI DE PROFIL PSIHOLOGIC 6.1. Scurt istoric 6.2. Wilhelm Wundt şi procesul de naştere al psihologiei 6.3. Funcţionalismul american 6.4. Psihologia abisală sau psihologia inconştientului 6.5. Sigmund Freud 6.6. Concepţii psihanalitice despre normalitate CAPITOLUL VII – NOŢIUNI DE PSIHOPATOLOGIE JUDICIARĂ. PERSONALITATEA ŞI TULBURĂRILE EI 7.1. Continuum-ul bipolar al personalităţii 2
  3. 3. 7.2. Stadiile psihosexuale freudiene 7.3. Mecanismele de apărare a eului 7.4. Stadiile psihosociale după Erikson 7.5. Tipologiile motivaţionale ale lui Hazelwood 7.6. Formarea motivaţiei criminale 7.7. Tulburările de personalitate – fundament al impulsului infracţional 7.8. Modelele de destructurare ale sistemului personalităţii 7.9. Tulburările de personalitate cu impact in aria profilului psihologic CAPITOLUL VIII – TEHNICA ELABORĂRII PROFILULUI PSIHOLOGIC 8.1. Obiective principale 8.2. Cercetarea la faţa locului din perspectiva specialistului profiler 8.3. Checklist-uri operaţionale 8.4. Particularităţi ale activităţii medicului legist în cadrul echipei complexe de cercetare la faţa locului 8.5. Victimologie 8.5.1. Teoriile victimologice contemporane 8.5.2. Tipologiile victimologice ale lui Schafer 8.5.3. Riscul victimal 8.5.4. Autopsia psihologică 8.6. Protocol operaţional – cercetarea la faţa locului CAPITOLUL IX – MODUS OPERANDI vs. SEMNĂTURA PSIHOCOMPORTAMENTALĂ 9.1. Personalitate reflectată în comportament 3
  4. 4. 9.2. Modus operandi 9.3. Ritualul 9.4. Semnătura psihocomportamentală CAPITOLUL X – MIJLOACELE DE VALIDARE ŞTIINŢIFICĂ A PROFILULUI PSIHOLOGIC AL AUTORULUI 10.1. Verificabilitatea 10.2. Valoarea euristică 10.3. Consistenţa internă 10.4. Economicitatea conceptelor 10.5. Comprehensivitatea comportamentului uman 10.6. Semnificaţia funcţională CAPITOLUL XI – TEHNICI ŞI TACTICI SPECIALE DE INTEROGARE CONCLUZII BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 4
  5. 5. CAPITOLUL I – NOŢIUNEA ŞI IMPORTANŢA PROFILULUI PSIHOLOGIC ÎN INVESTIGAŢIILE CRIMINALE Profilul psihologic, aşa cum va fi tratat în această lucrare, trebuie privit ca un demers pluridisciplinar. Din câte ştim, acest subiect a fost tratat sporadic în România, abordări vagi fiind făcute de către psihologul criminalist Tudorel Butoi. Spre deosebire de ţara noastră, în multe state americane şi vest europene, profilul psihologic al autorului unei infracţiuni a fost îmbrăţişat ca o metodă ştiinţifică în cadrul investigaţiilor penale, fiind astăzi de un real şi incontestabil ajutor în identificarea autorilor necunoscuţi. De ce această reticenţă în România, ne putem întreba? Cauzele pot fi multiple, importante fiind însă rigiditatea structurilor poliţieneşti de la noi cât şi absenţa specialiştilor în domeniu, un bun profiler necesitând, pe lângă un extraordinar fler, ani buni de experienţă în investigaţiile criminale, studii de psihologie, sociologie, criminologie, psihiatrie, medicină legală etc. 1.1. Terminologie In literatura de specialitate, termenul de criminal personality profiling are o accepţiune oarecum largă, desemnând profilul comportamental, profilul psihologic al autorului necunoscut al unei infracţiuni etc. In limba engleză, sintagmele sunt multiple şi, credem noi, mai grăitoare decât în limba română: behavioral profiling, crime scene profiling, offender profiling, psychological profiling şi, cea mai recentă, criminal investigative analysis. In lucrarea de faţă au fost adoptate terminologiile care se apropie cel mai mult de înţelesul din limba română, respectiv Criminal Personality Profiling şi Criminal Profiling. Procesul prin care se indică caracteristicile de personalitate ale autorului unei infracţiuni, ţinându-se cont de analiza câmpului infracţional, tipurile variate de personalităţi existente, datele statistice ale faptelor similare precum şi natura disfuncţiilor mentale demonstrate de autor cu ocazia comiterii faptei poate fi denumit profiling. 1.2. Scurt istoric al profilului psihologic Până la un punct, istoria profiling-ului se confundă cu istoria criminologiei, ambele putând fi incluse, credem noi, în marea familie a psiho-sociologiei judiciare. Unul dintre primele texte ce s-a ocupat de comportamentul deviant a fost Malleus Maleficarum, o carte scrisă la 1486 de către James Sprenger şi Henry Kramer. Textul este un ghid (astăzi desuet, bineînţeles) pentru vânătorii de vrăjitoare, folosit de majoritatea regimurilor 5
  6. 6. inchizitoriale din Europa şi care a avut o influenţă pentru mai bine de trei sute de ani în practica judiciară a acelor perioade. Din punct de vedere istoric, criminologia (clinică) are rădăcini foarte vechi. Astfel, între anii 1750-1850, fizionomiştii şi frenologiştii au încercat să demonstreze că există strânse legături între caracteristicile psiho-comportamentale şi anumite trăsături fizice neobişnuite ale indivizilor. Fizionomiştii s-au ocupat de studiul feţei umane. Fondatorul acestei teorii a fost Jean Baptiste della Porte (1535-1615) care, în urma cercetărilor făcute pe cadavre, a lansat ipoteza că urechile de mici dimensiuni, sprâncenele stufoase, nasul mic şi buzele groase şi pronunţate pot fi asociate cu comportamentul criminal. Un alt adept al acestei teorii a fost elveţianul Johan Kaspar Lavater (1741-1801), care a mai adăugat la trăsăturile fizice de mai sus şi bărbia slab-pronunţată. Desigur, această teorie nu mai are nici o aplicabilitate în prezent, prezentând interes doar din punct de vedere istoric. 1.3. Natura juridică a expertizei psihologice în sistemul dreptului românesc Din punctul de vedere al forţei probante, expertiza sau constatarea tehnico-ştiinţifică psihologică are acelaşi regim juridic ca şi biodetecţia comportamentului simulat. În plus, această metodă constituie, poate, cea mai recentă achiziţie în domeniul prioritizării suspecţilor, al identificării autorilor sau a direcţionării anchetei pe făgaşul corect. Ca o particularitate importantă, psihologul (şi în special cel clinician) este adesea implicat în activităţi judiciare, care presupun aspecte legate de starea de sănătate şi boală. Ele se referă la domeniul psihologiei şi psihiatriei judiciare. CAPITOLUL II – PRINCIPALELE METODE EXISTENTE PE PLAN INTERNAŢIONAL ÎN CONSTRUCŢIA PROFILULUI PSIHOLOGIC Dicţionarul explicativ al limbii române arată că termenul de profil reprezintă un „contur”, „o înfăţişare, un aspect, o formă”. Profilul psihologic ar reprezenta astfel o conturare a trăsăturilor de personalitate ale unui subiect bazată, evident, pe studiul psihologic asupra acelui individ.. În mod deductiv, profilul psihologic al infractorului poate fi o metodă de identificare al autorului infracţiunii, identificare bazată pe analiza pertinentă a modului de comitere a faptei, aspectele variate ale personalităţii criminale determinând individul să acţioneze într-un anumit mod înainte, în timpul cât şi după comiterea infracţiunii. Aceste aspecte pot fi ulterior combinate cu detaliile obiective, probele materiale ridicate de la faţa locului şi apoi comparate 6
  7. 7. cu tipurile de personalitate şi dezechilibrele psihice cunoscute, pentru ca în final să rezulte o descriere cât mai exactă şi practică a autorului. 2.1. Metoda FBI – Analiza câmpului infracţional (Crime Scene Analysis) Abordarea FBI constă în realizarea unei evaluări în şase paşi, datele obţinute şi coroborate ajutând la alcătuirea profilului făptuitorului. - profiling inputs (culegerea şi evaluarea datelor primare) – această etapă cuprinde obţinerea datelor preliminare despre triada faptă – făptuitor - victimă, cercetarea amănunţită la faţa locului şi evaluarea rezultatelor acestor activităţi; - decision process models (sistematizarea datelor) – aşezarea pe baze logice a datelor obţinute în etapa anterioară; determinarea unor eventuale legături între această faptă şi altele asemănătoare (crime linkage) - crime assessment (interpretarea activităţii infracţionale) – în această etapă are loc o reconstituire logică a faptelor întâmplate (crime scene reconstruction) precum şi rolul persoanelor participante în evenimentul infracţional; - the criminal profile – alcătuirea propriu-zisă a profilului psihologic al autorului; - the investigation – profilul alcătuit este pus la dispoziţia anchetatorilor în scopul includerii lui în strategia de investigare a cazului. De remarcat este că acest prim profil nu este definitiv, mai ales în cazul infracţiunilor în serie, putând fi îmbunătăţit pe parcurs cu datele obţinute din celelalte laturi ale anchetei; - the apprehension – (compararea profilului realizat cu autorul identificat) – se compară trăsăturile suspectului cu cele prezentate în profil, contribuindu-se, astfel, la îmbunătăţirea metodei. 2.2. Metoda David Canter – Investigative Psychology Canter a dezvoltat o metodă oarecum similară cu cea a FBI-ului, metodă bazată pe date statistice, cu deosebirea că metoda investigării psihologice creează o bază de date alimentată în permanenţă cu noi date provenite din studierea infractorilor condamnaţi. În cazul existenţei unei fapte cu autori necunoscuţi, datele infracţiunii sunt comparate cu cele ale grupurilor de referinţă existente în bazele de date, generându-se o listă care va furniza caracteristicile şi semnalmentele cele mai probabile ale autorului necunoscut, caracteristici deduse din asemănările de grup. 7
  8. 8. Metoda are la bază interacţiunea dintre victimă şi agresor, încadrându-se într-un tipar format din cinci elemente: coerenţa interpersonală, semnificaţia timpului şi locului infracţiunii, caracteristicile infracţionale, cazierul judiciar şi cultura criminalistică1. - interpersonal coherence – explorează posibilitatea existenţei unei legături între variaţiile de comportament din activitatea infracţională şi variaţiile din comportamentul noncriminal, a modului în care autorul interacţionează cu alte persoane în relaţiile sale personale; - significance of time and place – poate oferi anchetatorului informaţii despre mobilitatea gresorului, unde locuieşte şi se mişcă acesta. Făptuitorul îşi alege singur locul şi timpul comiterii faptei, prin aceasta demonstrând importanţa reprezentării locurilor şi a timpului în vestigiile sale comportamentale. Acest comportament furnizează date importante despre perspicacitatea individului, programul său de lucru, aspecte din viaţa sa personală, zona de confort în care acesta acţionează; - criminal characteristics – metoda permite specialiştilor să dezvolte subsisteme de clasificare a infractorilor, clasificări ce se pot dovedi utile în furnizarea unor anume tipologii, punând astfel la dispoziţia anchetatorilor caracteristicile de personalitate care îi definesc cel mai exact pe agresori; - criminal career – se referă la studierea cazierului judiciar şi trecutul infracţional al autorilor; - forensic awareness – se referă la cultura criminalistică a infractorului, la cunoştinţele sale despre posibilităţile faptice ale anchetatorilor de a-l captura. O evaluare a trecutului infracţional al autorului poate indica abilităţile acestuia în săvârşirea unui anume tip de infracţiune. David Canter a mai elaborat şi conceptul de profiling geografic, concept în care a dezvoltat două modele de comportament ale făptuitorului: modelul „prădător” (the marauder), în care infractorul pleacă pentru scurt timp din habitatul său pentru a comite infracţiunea, şi modelul „navetist” (the commuter), în care infractorul călătoreşte la o oarecare distanţă faţă de zona sa de confort înainte de a se angaja în actul criminal. 1 http://www.crimelibrary.com/criminal_mind/profiling/profiling2/4.html 8
  9. 9. Modelul „marauder” 2.3. Modelul „commuter” Metoda Brent Turvey – Behavioral Evidence Analysis Metoda a fost elaborată relativ recent de către profiler-ul american Brent E. Turvey (profiler particular). Această metodă încearcă să acopere părţile vulnerabile ale celorlalte metode, utilizând toate urmele, mijloacele materiale de probă descoperite la locul faptei, comportamentul agresorului şi caracteristicile victimei, din acest motiv autorii acestui volum considerând-o una din cele mai complete metode de profiling.1 Astfel, Turvey prezintă metoda sa ca o succesiune a următoarelor etape: Equivocal Forensic Analysis, Victimology, Crime Scene Characteristics şi Offender Characteristics. - equivocal forensic analysis (analize criminalistice echivoce) – în această etapă se procedează la analizarea şi evaluarea tuturor probelor colectate, se efectuează expertizele tehnicoştiinţifice; - victimology (victimologia – profilul victimei) – prin acest profil se pot obţine date referitoare la identitatea făptuitorului. Este cunoscut faptul că victima necesită o conturare a profilului psihologic aproape identică cu cea a făptuitorului. Din punct de vedere istoric, victimologia a fost unul dintre cele mai neglijate capitole în profiling. În această etapă se alcătuieşte un background al victimei cu date cum ar fi: identitatea, sexul, cetăţenia, originea etnică, caracteristicile fizice, stare civilă, profesie, vârstă, greutate, medii frecventate, anturaj, loc de muncă, orar, obiceiuri etc. Aceste date ajută la înţelegerea modului în care autorul şi-a ales victima, timpul şi zona în care acţionează, dacă este un criminal solitar sau în echipă etc. - crime scene characteristics (constatările de la faţa locului) – trăsăturile câmpului infracţional pot evidenţia caracteristicile făptuitorului şi a modului său de acţiune. Se pot face, de asemenea, relaţionarea cu alte fapte identificate ca făcând parte din aceeaşi categorie, modul de abordare a victimei, existenţa/inexistenţa unui câmp infracţional secundar tec.; - offender characteristics (profilul de personalitate) – este faza finală în acest proces. Ca o consecinţă logică a etapelor anterioare, acum se elaborează profilul psihologic propriu-zis, folosindu-se informaţiile obţinute până în acest punct de către investigatori şi specialistul profiler. Detaliile oferite pot include: construcţia fizică, sexul agresorului, profesia şi obiceiurile, existenţa unor eventuale sentimente de remuşcare sau vinovăţie, tipul de vehicul folosit, cazierul, îndemânarea în comiterea actului infracţional, nivelul de 1 consecvenţi definiţiilor prezentate în acest capitol, autorii vor încerca să dezvolte, pe baza cercetărilor şi a experienţei personale, toate aceste metode şi să deschidă noi dimensiuni în tehnica profiling-ului. 9
  10. 10. agresivitate, domiciliul agresorului în relaţie cu locul faptei, istoria medicală a acestuia, starea civilă, rasa etc. 2.4. Profilul geografic În opinia lui Godwin, profilul geografic are o mult mai mare acurateţe faţă de metoda FBI. Paşii în dezvoltarea acestui tip de profil ţin seama de următoarele aspecte: 1. Site-ul unde a fost dispus cadavrul; 2. Site-ul unde a fost dispus cadavrul şi locul de unde a fost răpită/acostată victima, interpretate coroborat. Cercetările lui Godwin, efectuate împreună cu David Canter, au avut ca subiecţi 54 de criminali în serie din Statele Unite, concluzia acestor studii fiind că locul din care a fost răpită/acostată/ultima dată văzută victima are un rol semnificativ în predicţiile referitoare la autor. Din acest motiv, Godwin preferă cea de-a doua metodă de profiling geografic întrucât implică folosirea mai multor tipuri de date, cum ar fi: - tipul reliefului; - căile de acces în zonă şi căile de comunicaţie; - mijloacele de transport ce conduc în zonă (căi ferate, autostrăzi, drumuri naţionale, curse regulate tec.); - identificarea de martori care au văzut victima în timpul critic; - folosirea telefoanelor publice sau a celor mobile; - folosirea cardurilor de credit, înregistrarea pe camerele video de supraveghere a traficului, benzinăriilor tec.; - amenzile de circulaţie, verificările de rutină ale poliţiei; Folosind aceste informaţii (şi nu numai acestea), următorul pas este corelarea locului în care s-a stabilit câmpul infracţional şi domiciliul agresorului. Autorul insistă pe necesitatea ca investigatorul să fie prezent în toate zonele fierbinţi ale cazului, aspect cu care suntem şi noi de acord. Toate datele prezentate mai sus sunt introduse în sistemul Predator care, cu ajutorul a altor două subprograme1, elaborează un profil geografic ca cel prezentat în exemplul de mai sus unde, o culoare mai deschisă indică posibila arie geografică unde domiciliază autorul, în timp ce culorile mai închise indică faptul că ne îndepărtăm de acesta. Folosind această metodă, în anul 1996 Godwin a elaborat un profil care a avut o eroare de un singur bloc! 1 Dragnet şi Crime Stat 10
  11. 11. Încercând să explicăm substraturile psihologice ale acestui sistem putem afirma că agresorii îşi construiesc în minte un plan în care locul comiterii faptei este foarte important pentru ei1, loc despre care experienţa i-a învăţat că sunt feriţi de privirile martorilor şi unde îşi pot găsi victimele cele mai pretabile. Aceste zone sunt denumite de Godwin „spaţii experenţiale”, locuri ce îl reprezintă pe infractor şi pe baza cărora funcţionează metoda sa. Printre fondatorii metodei geografice în profiling (geographical profiling method, envirovmental profiling tec.) se numără şi David Canter, profesor de psihologie la Universitatea din Liverpool, cel ce iniţiat soft-ul denumit DRAGNET, precum şi Kim Rossmo, cercetător din Statele Unite, fondatorul geo-profiling-ului şi inventatorul programului computerizat de profiling geografic RINGEL. Considerăm că, dintre toate aceste programe, cel denumit Ringel este cel mai complet, fiind foarte util şi având o interfaţă foarte prietenoasă. CAPITOLUL III – DIRECŢIILE DE ACŢIUNE ÎN CÂMPUL PSIHOLOGIEI JUDICIARE 3.1. Principiile generale în criminal profiling 1. Procesul profilingului se fundamentează pe o temeinică cercetare la faţa locului, celelalte activităţi (determinarea formei de comportament deviant, background-ul victimei, predicţiile referitoare la persoana făptuitorului etc.) derivând de aici. 2. Comportamentul reflectă personalitatea 3. Profilul psihologic al autorului este un instrument care poate fi folosit doar în cazurile în care, pe toată durata activităţii infracţionale, personalitatea făptuitorului rămâne la fel. 4. Nu trebuie excluse persoane aflate în cercul de suspecţi pentru simplul motiv că nu se încadrează în profilul psihologic 5. În toată activitatea sa, specialistul profiler trebuie să fie ghidat de profesionalism, să respecte etica profesională, confidenţialitatea şi demnitatea umană. 3.2. Productivitatea expertizei de tip profiling În general, infracţiunile pretabile în folosirea profilului psihologic sunt: - Omorul în serie - Violurile în serie 1 Omorul deosebit de grav Pruncuciderea zonă de confort 11
  12. 12. - Infracţiuni comise asupra minorilor - Tâlhăriile urmate de moartea victimei - Tâlhăriile în serie În special, profilul de personalitate a avut rezultate uimitoare în investigaţiile omorului în serie şi a violurilor în serie, violuri urmate sau nu de moartea victimei. 3.3. Aspectele ce pot fi determinate în cadrul expertizei de tip profiling Datele despre autor ce pot fi determinate prin profiling (Geberth, 1999) sunt: - vârsta; - sexul; - rasa; - starea civilă; - nivelul de inteligenţă; - nivelul studiilor efectuate; - stilul de viaţă; - mediul din care provine; - nivelul adaptabilităţii sociale; - tipul de personalitate; - comportamentul; - înfăţişarea generală; - nivelul adaptabilităţii emoţionale; - comportamente specifice destructurării psihice relevate; - caracteristicile personalităţii dizarmonice relevate; - locul de muncă – istoric – adaptabilitate la locul de muncă; - obiceiurile la locul de muncă; - domiciliul în raport cu locul faptei; - statutul socio-economic; - nivelul adaptabilităţii sexuale; - tipul de perversiune sexuală (dacă este cazul); - motivul faptei. Desigur, în funcţie de fiecare caz în parte, complexitatea raportului poate creşte, datele furnizate de specialist putând fi mult mai variate. Se pot previziona, de asemenea, comportamentele ulterioare ale agresorului, se pot stabili direcţiile de atac ale anchetatorului, eventuale capcane ce 12
  13. 13. se pot întinde autorului, date false ce pot fi comunicate presei pentru provocarea acestuia şi, în acest fel, capturarea lui, tec. Stabilindu-se, pe baza victimologiei şi a background-ului victimei, persoanele ţintă ale agresorului, acestea pot fi atenţionate, prevenirea fiind în acest caz mult mai eficientă. CAPITOLUL IV – PRIVIRE ASUPRA METODEI FOLOSITE ÎN CRIMINAL PROFILING În încercarea de a sistematiza şi operaţionaliza procesul profilingului, mulţi autori şi-au dezvoltat propria metodă de profiling, contribuind astfel la progresul acestei ştiinţe. Am descris în capitolul anterior mai multe astfel de metode şi modul de organizare al acestora, insistând pe metoda FBI, metoda David Canter şi metoda Brent Turvey. Din dorinţa de a fi unic şi, totodată, inovator în profiling, fiecare autor a încercat să evite tratarea subiectelor celorlalţi specialişti, dezvoltând însă subiecte proprii de o inestimabilă valoare. Privite laolaltă, toate aceste metode de profiling oferă procesului mult doritul caracter de exhaustivitate. 4.1. Conceptul dihotomic organizat – dezorganizat În urma unui astfel de studiu patronat de FBI şi efectuat cu specialişti proprii, au avut loc interviuri asupra a 36 de criminali sexuali, dintre care cei mai mulţi erau criminali în serie 1. Dintre aceştia, 24 au fost denumiţi drept „organizaţi” (cu 97 de victime) şi 12 „dezorganizaţi” (cu 21 de victime). Prezentăm, pe scurt, acest concept dihotomic: Aspectul locului faptei ORGANIZAT Agresiune premeditată Victima aleasă este necunoscută Îşi personalizează victima Conversaţie stăpânită Locul faptei reflectă autocontrolul Obligă victima să i se supună Manifestă reţineri Acte agresive înainte de moartea victimei Ascunde cadavrul Arma/urme inexistente Transportă cadavrul 1 2 DEZORGANIZAT Agresiune spontană Victimă cunoscută Depersonalizează2 victima Conversaţie minimală Scena crimei este întâmplătoare Violenţă neaşteptată Manifestă minimum de reţineri Acte sexuale după moartea victimei Cadavrul este lăsat la vedere Arma/urme prezente Cadavrul este lăsat la locul faptei Crime scene and profile characteristics of organized and disorganized murderers, FBI Law Enforcement, 1985 a depersonaliza – a face să-şi piardă personalitatea – DEX online 13
  14. 14. Caracteristici ale profilului psihologic ORGANIZAT Inteligenţă medie spre superioară Competent din punct de vedere social Serviciu, de regulă, calificat Competent sexual Situat în vârful ierarhiei sociale Ocupaţia tatălui stabilă Disciplină insuficientă în copilărie Stare de spirit stăpânită în timpul crimei Consumă alcool în timpul comiterii faptei Stres situaţional prezent Locuieşte cu un partener Urmăreşte mersul anchetei în media Mobilitate, cu maşina în bună stare Îşi poate schimba locul de muncă sau părăsi oraşul DEZORGANIZAT Inteligenţă sub medie Inadaptat social Serviciu necalificat Incompetent sexual Nivel minim al poziţiei sociale Ocupaţia tatălui instabilă Disciplină severă în copilărie Anxios în timpul comiterii faptei Consum minim de alcool Stres situaţional minim Locuieşte singur Interes minim pentru media Locuieşte/munceşte în apropierea câmpului infracţional Schimbare de comportament după comiterea faptei (abuz de droguri/alcool, religiozitate bruscă tec.) 4.2. Crima în serie După cum am mai arătat, profilingul criminal este cel mai util atunci când este aplicat infracţiunilor comise în serie. Datorită perioadei relativ mari de timp în care se desfăşoară activitatea infracţională, autorii dezvoltă anumite comportamente progresive ce ajută la descifrarea personalităţii acestora, personalitate ce rămâne constantă pe tot traiectul criminal. Crima în serie este domeniul psihologiei judiciare care suferă cel mai mult din cauza absenţei unor studii şi cercetări etiologice riguroase în această materie. Unele studii timpurii efectuate post-hoc asupra criminalilor multipli s-au bazat pe paradigme rarefiate în conţinut, cum ar fi psihanaliza (Arieti&Shreiber, 1981) sau psihologia clinică (Brittain, 1967), însă nici una dintre aceste încercări nu a efectuat o analiză detaliată a fenomenului. Studiile contemporane s-au bazat adesea pe seturi de date compilate din surse secundare (presă, rechizitorii sau transcrieri ale şedinţelor de judecată) (Levin&Fox, 1985). Rappaport1 diferenţiază patru categorii de criminali care au comis mai mult de un omor: „pseudocommando”, „eliminatori de familie”, „criminali du-te-vino” – aceste trei tipuri fiind considerate ca făcând parte din clasa criminalilor în masă – şi „criminalii în serie” 4.3. Informaţiile necesare în vederea alcătuirii profilului psihologic 1 Rappaport RG – The serial and mass murderer, American Journal of Forensic Psychiatry, 9 (1), 1988, pg. 39-48. 14
  15. 15. Ca orice activitate bine fundamentată ştiinţific, elaborarea unui profil psihologic parcurge câteva etape obligatorii: 1. Crime Data În această etapă se introduc în program informaţii despre infracţiunile bănuite a avea legătură între ele, incluzând orice date despre locaţii, direcţii de deplasare, orice informaţii spaţiale. De asemenea, se mai introduc date despre tipul de infracţiune, modul de operare, arma folosită, data, vremea la dat comiterii faptei tec. 2. Geographic Data Pentru site-urile relevante (de exemplu, unde a fost văzută victima ultima oară, locul unde a fost abandonat cadavrul tec.) se vor menţiona următoarele: - locaţia exactă; - tipul locaţiei (cartier rezidenţial, zonă industrială sau comercială, clădiri importante din zonă tec.); - caracteristicile demografice ale împrejurimilor; - descrierea generală a arealului (informaţii obţinute de la ultimul recensământ, nivelul socio-economic al zonei, rata criminalităţii generale, zonele criminogene); - hărţi ale zonei (harta oraşului sau regiunii, arterele de comunicaţie, rutele autobuzelor tec.). Este de preferat să se folosească hărţi cartografice profesionale. - fotografii – de la cercetarea la faţa locului, fotografii ale zonei, aero foto tec. 3. Victimologie Pentru fiecare dintre victime se vor menţiona: sexul, rasa, vârsta, potenţialul victimogen, domiciliul, ocupaţia, activităţile sociale, mijloacele de transport, rutele folosite. 4. Analiza comportamentală/Profilul psihologic Profilul psihologic al autorului joacă un rol deosebit de important între fazele elaborării profilului geografic, prin aceasta determinându-se stilul probabil de viaţă precum şi statusul mintal al celui ce înfăptuieşte seria de infracţiuni. Cu toate acestea, absenţa profilului psihologic nu împiedică emiterea profilului psihologic. 5. Suspect Data În cazul în care sunt cunoscute, se vor introduce următoarele informaţii: sexul, vârsta, rasa, antecedentele penale istoricul psiho-patologic, domicilil prezent, domiciliile trecute, şcoli absolvite, locuri de muncă, activităţile sociale, adresele membrilor de familie, prietenii, metodele de transport, rutele folosite. 15
  16. 16. CAPITOLUL V – ASPECTE DE NATURĂ PSIHOLOGICĂ A COMPORTAMENTULUI CRIMINAL Resorturile interne individuale ce declanşează actul criminal pot fi multiple. Fără a afecta, întotdeauna, discernământul autorului, mecanismele psihologice care determină trecerea la acţiune trebuie foarte bine înţelese, aceasta fiind una din condiţiile de bază în alcătuirea profilului psihologic al autorului. Psihologia este un domeniu de cunoaştere care a cunoscut transformări profunde de-a lungul devenirii omenirii. Din punct de vedere etimologic, cuvântul „psihologie” provine din limba greacă şi este format din particulele „psyche”=suflet şi „logos”=ştiinţă. Pornind de la etimologia cuvântului, putem da o definiţie foarte simplă psihologiei, ca fiind ştiinţa care se ocupă de studierea sufletului. Există în literatura psihologică mai multe definiţii date psihologiei. A. Cosmovici adoptă o definiţie simplă, considerând psihologia ştiinţa care se ocupă cu descrierea şi explicarea fenomenelor şi însuşirilor psihice verificabile1, definiţie pe care vom merge în continuare. 5.1. Statistica psihologică – metodă productivă în conturarea profilului psihologic Matematicianul belgian Adolphe Quetelet (1796-1874), strămoşul antropometriei, a fost primul care a aplicat curba lui Gauss la distribuţia diferitelor variabile, obţinute ca urmare a măsurilor de natură biologică sau socială. În lucrarea sa intitulată Fizica socială sau Studiu asupra dezvoltării de facultăţi ale omului (1835), Quetelet a dezvoltat teoria omului mediu, teorie conform căreia omul normal este un om mediu. Astfel, el consideră că media sau tendinţa centrală de distribuţie a variabilelor poate fi obţinută prin măsurarea unei singure trăsături într-o populaţie. Luarea în considerare a mediei sau a altei măsuri a tendinţei centrale (mediana 2 sau modul3) pentru definirea normalităţii are multiple avantaje. Este vorba, în acest caz, de un criteriu obiectiv de definire a normalităţii, independent de toate sistemele de valori. Acest criteriu poate fi stabilit în manieră empirică. Deviaţiile, într-o direcţie sau alta faţă de tendinţa centrală sunt considerate anormale. O deviaţie mai mare este gravă şi semnifică o anormalitate mai accentuată. Cu toate acestea, există o tranziţie graduală de la medie spre extreme. Dacă o populaţie este normal distribuită, 68,26% 1 Andrei Cosmovici – Psihologie Generală, Editura Polirom, 2005 punct central într-o distribuţie, sub sau peste care se găsesc 50% din valori. 3 Modul este o valoare care are frecvenţa cea mai mare. 2 16
  17. 17. din subiecţi se situează într-o abatere standard de o parte şi de alta a medianei. Mai mult, într-o distribuţie normală, 95,4% din populaţie se găseşte între două abateri standard de o parte şi de alta a medianei. Deoarece normalitatea este distribuită între două abateri standard de o parte şi de alta a mediei, vom putea considera că 95% din populaţie este normală şi cam 5% anormală. Stabilirea acestor puncte cu ajutorul abaterii standard se face pentru fiecare situaţie particulară, în funcţie de o zonă de variaţie compatibilă, pentru o caracteristică a subiectului, cu o funcţionare potrivită. De exemplu, o persoană care are un QI scăzut poate funcţiona potrivit întrun mediu rural simplu, dar funcţionează în manieră nepotrivită într-un mediu urban mai complex, care necesită competenţe de tip şcolar ca cititul, scrisul sau socotitul. Este vorba de o împrejurime desemnată ca relativistă. Totuşi, definiţia punctelor care delimitează o zonă de variaţie ( în exemplul dat – inteligenţa), compatibilă cu o funcţionare adecvată (deci normală) a unei persoane, nu atrage ambiguităţi. Potrivit şi nepotrivit nu constituie categorii care se exclud concomitent. Comportamentul unei persoane poate fi mai mult sau mai puţin adecvat şi decizia referitoare la amplasarea punctului de demarcaţie devine destul de arbitrară şi impune un consens. Caracterul arbitrar al punctelor de demarcaţie între normal şi anormal nu este unicul punct slab al evaluării statistice a normalităţii. Apar şi alte dificultăţi atunci ce procedează în acest fel. Pentru mai multe caracteristici sau trăsături umane de caracter, media poate fi considerată ca normală şi, în consecinţă, de dorit, cum este cazul agresivităţii. Deviaţiile în cele două direcţii (prea agresiv sau foarte puţin agresiv) pot fi considerate ca anormale şi, deci, de nedorit. Constatăm existenţa unor trăsături, precum inteligenţa, pentru care este absurd să considerăm cele două extreme ca anormale. În cazul conceptului de statistică psihologică, ni se pare mai utilă în cazul nostru aprofundarea probabilităţilor şi a distribuţiei acestora. Acest domeniu aparţine statisticii inferenţiale, adică acelui domeniu care se foloseşte de datele oferite de statistica descriptivă în scopul de a face prognoze. Atunci când, în procesul elaborării unui profil psihologic, lucrăm cu mai multe informaţii certe (suspecţi punctaţi, date culese de la faţa locului, profilul geografic, declaraţii de martor, victimologie tec.) gradul de acuitate al prognozei noastre referitoare la autor creşte. A înţelege statistica inferenţială înseamnă a înţelege metodele de a evalua probabilitatea teoretică de apariţie a unor fenomene cu caracter aleatoriu. Ce poate fi mai aleatoriu decât modul de manifestare al comportamentului criminal? Inferenţa statistică este fondată pe evaluarea unei probabilităţi teoretice de apariţie a unui fenomen observat, probabilitate în funcţie de a cărei valoare specialistul profiler stabileşte decizia 17
  18. 18. pe care o ia într-un anumit caz sau succesiune de cazuri legate între ele (în serie). În fundamentarea deciziei operează în multe situaţii teoria probabilităţilor, domeniu ştiinţific cercetat în principal de matematicieni specializaţi care îi asigură o abstractizare de înalt nivel.. Evaluarea probabilităţii se bazează pe principiul urnei. Cele mai clare ilustrări ale probabilităţii rezultate din tragerea la sorţi sunt aruncarea unei monede în sus şi extragerea succesivă a 10 bile dintr-o urnă care conţine 50 de bile albe şi 50 de bile negre. Dacă aruncăm o monedă în sus în serii de câte aruncări şi realizăm serii de ordinul miilor, probabilitatea de a rezulta anumite proporţii ale capului sau pajurei se distribuie conform exigenţelor unei distribuţii normale Gauss, care poate fi transpusă grafic în aşa-numita curbă normală Gauss. Numărul de posibilităţi este foarte mare în situaţia în care se fac lansări în serie mare. Dacă s-ar face doar două lansări ale unei monede, am avea doar patru posibilităţi teoretice diferite de succesiune a capului sau pajurei: Cap Cap Cap Pajură Pajură Pajură Cap Pajură La un număr de două posibilităţi la fiecare aruncare a unei monede (în serii de câte 10 aruncări) avem 210 posibilităţi concrete de apariţie. De exemplu, pentru proporţia de 9 ori cap şi 1 pajura, avem printre variante: Nr. crt 1 2 3 4 ….. ….. 1 C C C C ….. P 2 C C C C ….. P 3 C C C C ….. P 4 C C C C ….. P 5 C C C C ….. P 6 C C C C ….. P 7 C C C C ….. P 8 C C C P ….. P 9 C C P C ….. P C = cap P = pajură Numărul diferitelor proporţii de apariţie poate fi estimat cu ajutorul formulei: NPI = NT!/NI*(NT-NI)! în care: NPI = numărul de proporţii identice NT = numărul de trageri NI = numărul de evenimente identice 18 10 C P C C ….. P
  19. 19. PAP = NPI/NC în care: PAP = probabilitatea de apariţie a unei proporţii NPI = numărul de proporţii identice NC = numărul de combinaţii Cu ajutorul unor astfel de formule se pot obţine toate probabilităţile de apariţie a proporţiilor posibile, oricare ar fi numărul de evenimente succesive practicate. În exemplul dat, înlocuind succesiunile de evenimente cap/pajură cu evenimente judiciare comise, se pot obţine probabilităţi utile privitoare la posibilul autor al faptelor, probabilitatea unui eveniment viitor, al locului comiterii tec. Astfel, se poate obţine probabilitatea fiecărei proporţii a unui eveniment căutat (faptă judiciară, de exemplu): Nr. crt. 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 Total Evenimentul căutat 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Numărul de apariţii 1 10 45 120 210 252 210 120 45 10 1 1024 Probabilitatea 0.10% 0.98% 4.59% 11.72% 20.51% 24.61% 20.51% 11.72% 4.59% 0.90% 0.10% 100.00% Cu un astfel de tabel se poate evalua imediat probabilitatea de apariţie a unui eveniment conţinând o proporţie dată. Se observă că probabilităţile extreme se întâlnesc foarte rar, şi o repartiţie egală are o mare frecvenţă. Dacă efectuăm o histogramă a frecvenţelor absolute de apariţie a diferitelor proporţii vizualizăm că anumite proporţii sunt mult mai frecvente decât altele. 5.2. Anchetele diacronice În unele situaţii ale cercetării (atunci când există interes judiciar pentru procesul evolutiv al fenomenului cercetat) este necesar a se examina sau chestiona la date succesive acelaşi eşantion de subiecţi. În acest caz se constituie ceea ce se numeşte un panel. Această metodă a fost 19
  20. 20. descrisă de Paul Lazarsfeld în anul 1938 şi o putem folosi, mai ales, pentru studiul evoluţiei comportamentelor criminale. Se pot crea paneluri permanente pe subcategorii de persoane specifice: criminali, violatori, criminali în serie tec. Panelurile sunt utilizate şi în situaţii în care un cercetător este interesat de a controla experienţa sau competenţa persoanelor. Această tehnică prezintă interes în reperarea indivizilor care îşi sucumbă opiniile şi atitudinile şi a celor care nu şi le schimbă, având drept finalitate aprecierea nivelului acestei stabilităţi sau evoluţii. Ea prezintă unele inconveniente deoarece persoanele care acceptă de a face parte dintr-un panel au caracteristici particulare (disponibilitate, sociabilitate) şi este dificil de a discerne în privinţa variabilelor care influenţează conduitele, opiniile sau atitudinile. Atitudinile se pot schimba prin faptul de a fi membru al unui panel (de exemplu, tendinţa de a produce răspunsuri conformiste, de a rămâne coerent în timp). De asemenea, există un risc de obsolescenţă1 a panelului, datorat evoluţiei persoanelor ( acumularea de experienţă, schimbarea profesiei, a locuinţei tec.). 5.3. Motivaţia criminală De ce apare comportamentul criminal? Ce ne determină să ne diferenţiem de majoritate şi să recurgem la încălcarea normelor sociale şi morale? Iată două întrebări pertinente pentru lucrarea de faţă. Înţelegerea motivaţiei criminale este, poate, de cel mai mare ajutor în profiling. Motivaţia a fost definită ca un proces care activează, direcţionează şi menţine comportamentul uman. Deoarece nu poate fi direct observată, motivaţia este atribuită plecând de la comportamentul direct observabil. Conceptul de motivaţie ajută la explicarea fluctuaţiilor de comportament. De exemplu, dacă cineva ucide într-un interval de o lună două victime şi, după aceasta mai ucide abia peste un an, nu înseamnă că şi-a modificat personalitatea, schimbarea datorându-se doar motivaţiei. Behavioriştii, care au studiat comportamentul în termenii stimul-răspuns, nu au considerat necesar să analizeze motivaţia, deoarece o considerau ca făcând parte din categoria fenomenelor psihice care nu puteau fi în mod direct observabile, acesta fiind şi motivul pentru care teoria behavioristă nu poate fi acceptată în lucrarea de faţă. Psihologii nu au ajuns la un acord în ceea ce priveşte înţelesul conceptului de motivaţie. Unii specialişti limitează motivaţia la evenimentele interne care sunt imediate şi cauzează direct acţiunea. Utilizând această definiţie, mulţi cercetători au studiat modificările biologice sau fiziologice, cum ar fi nivelul hormonilor sau neurotransmiţătorii care activează o secvenţă 1 proces de învechire a componentelor unei profesiuni ca urmare a asimilării progresului tehnico-ştiinţific. (< engl., fr. obsolescence) 20
  21. 21. motorie sau o acţiune. Alţi cercetători au preferat o definiţie mai largă motivaţiei, incluzând orice stare sau condiţie (cognitivă sau fiziologică) care poate orienta organismul spre acţiune. In această perspectivă, credinţele sau gândurile pot fi considerate ca motive într-o situaţie dată. Dworetzty (1995) consideră că motivaţia include orice stare sau condiţie care face ca organismul să producă sau să inhibe un răspuns motor sau o acţiune. (Hăvârneanu, 2005). Motivaţia criminală trebuie privită ca o legătură indisolubilă între emoţii şi reacţiile generale negative faţă de situaţiile stimul. Aceste emoţii – reacţii sunt întotdeauna însoţite de manifestări fiziologice şi comportamente specifice. CAPITOLUL VI – NOŢIUNI DE PSIHOLOGIE APLICATĂ CONCEPTULUI DE PROFIL PSIHOLOGIC 6.1. Scurt istoric Sintagma de „profil psihologic” induce, de la bun început, legătura intrinsecă pe care specialistul trebuie să o aibă cu psihologia. Este de neconceput ca specialistul profiler să nu posede cunoştinţe temeinice de psihologie generală, psihologia personalităţii, psihopatologie etc., cunoştinţe ce îi permit să elaboreze un profil complet şi bine documentat ştiinţific. Există un obicei în totalitatea studiilor de psihologie teoretică de a plasa originea unor preocupări ştiinţifice în cele mai vechi timpuri. Atitudinea pare firească dacă luăm în consideraţie faptul de necontestat al apartenenţei acestei discipline la corpusul filosofiei până în a doua jumătate al secolului al XIX-lea, când cercetările experimentale au creat premisele detaşării ei spre un statut autonom. Eşafodajul său teoretic, atât de divers şi controversat, a cucerit astfel un loc în sistemul ştiinţific. 6.2. Wilhelm Wundt şi procesul de naştere al psihologiei Cu toate că a făcut studii complexe de anatomie, fiziologie, fizică, chimie şi medicină, marele om de ştiinţă german Wilhelm Wundt îşi va deplasa interesul, treptat, spre un nou domeniu de cercetare – psihicul uman. Pentru prima dată Wundt foloseşte termenii de „psihologie experimentală” în lucrarea sa „Contribuţii la teoria percepţiei”, publicată pe secţiuni între 1858 şi 1862. Această carte, împreună cu „Elemente de psihofizică” a lui Fechner, publicată în 1860, este considerată ca marcând naşterea literară a noii ştiinţe, psihologia. 6.3. Funcţionalismul american Constituirea funcţionalismului a reprezentat naşterea primei şcoli psihologice cu adevărat americane. Dacă structuralismul a fost importat doar cu ajutorul lui Titchener din Germania, 21
  22. 22. funcţionalismul s-a dezvoltat în strânsă legătură cu spiritul american orientat spre util, practic, funcţional. Funcţionaliştii au reproşat structuralismului, ale cărui principii şi reprezentanţi au fost prezentate mai sus, faptul că practică o ştiinţă pură, fiind interesaţi doar de găsirea elementelor ce compun sistemul psihic. Acestui punct de vedere static asupra psihicului, funcţionaliştii au căutat să îi opună un punct de vedere dinamic, redefinind obiectul psihologiei. Astfel, scopul ştiinţei psihologice nu mai este răspunsul la întrebarea „Care este structura psihicului?” ci aflarea răspunsului la întrebarea „Ce face şi cum funcţionează acest psihic?”. 6.4. Psihologia abisală sau psihologia inconştientului Mai mult ca în orice alt domeniu, în psihologia comportamentului deviant studiul inconştientului individual joacă un rol covârşitor în înţelegerea acţiunilor infractorului şi a predicţiei viitoarelor mişcări ale acestuia. Mult timp, abordarea inconştientului uman s-a făcut în paralel cu psihanaliza, totul raportându-se, aproape necondiţionat, la opera lui Sigmund Freud. Freud a avut, însă şi predecesori care au realizat opere fundamentale. Când se vorbeşte despre precursorii psihanalizei, primul citat este Gottfried Leibniz (1646 – 1716) cu a sa teorie numită monadologie. În cazul lui Leibniz nu avem de-a face cu conceptul de inconştient, ci doar cu ideea de inconştient. Conştiinţa se naşte, după acest autor, din „percepţiile mici” care, luate individual, nu sunt conştiente. Aceste percepţii subliminale dau naştere conştiinţei prin stimulare reciprocă. 6.5. Sigmund Freud În concepţia lui Freud, viaţa oricărei persoane începe cu o mare traumă: actul naşterii. Adultul (mama), trece destul de uşor de acest moment deoarece are dezvoltate deja suficiente mecanisme de apărare, dar acest lucru nu este valabil şi în cazul noului născut. Majoritatea oamenilor, crede Freud, nu i-au în calcul suferinţa acestuia şi, mai ales, faptul că micuţul nu este pregătit pentru această suferinţă. Actul naşterii se suprapune perfect mitului alungării lui Adam din Rai. Prin actul naşterii copilul părăseşte o lume edenică în care totul era într-un echilibru perfect, iar siguranţa afectivă maximă, pentru a intra într-o lume în care echilibrările se dobândesc cu mult efort, unde intri întro competiţie în care, dacă nu te adaptezi foarte rapid, eşti ameninţat cu extincţia. 6.6. Concepţii psihanalitice despre normalitate CONCEPŢII PSIHANALITICE DESPRE NORMALITATE (Tudose, 2002) 22
  23. 23. S. Freud K. Eissler M. Klein E. Erikson L. Kubie H. Hartmann K. Menninger A. Adler R. E. MoneyKryle O. Rank Normalitatea este o ficţiune ideală; fiecare ego este psihotic într-un anumit moment într-o măsură mai mare sau mai mică Normalitatea absolută nu poate fi obţinută, deoarece persoana normală trebuie să fie pe deplin conştientă de gândurile şi sentimentele sale. Normalitatea este caracterizată prin tărie de caracter, capacitatea de a face faţă emoţiilor conflictuale, capacitatea de a trăi plăcerea fără a provoca conflicte şi capacitatea de a iubi. Normalitatea este capacitatea de a fi stăpân pe perioadele vieţii: încredere/neîncredere; autonomie/îndoială; iniţiativă/vinovăţie; activitate, producţie/inferioritate; identitate/confuzie de rol; creaţie/stagnare; integritatea ego-ului/disperare Normalitatea este capacitatea de a învăţa din experienţă, de a fi flexibil şi de a te adapta la schimbările din mediu. Funcţiile libere de conflicte ale ego-ului reprezintă potenţialul persoanei pentru normalitate; măsura în care ego-ul se poate adapta la realitate şi poate să fie autonom sunt asociate sănătăţii mintale. Normalitatea este capacitatea de a se adapta lumii exterioare cu mulţumire şi cu capacitatea de a stăpâni fenomenul de aculturaţie. Capacitatea persoanei de a dezvolta sentimente sociale şi de a fi productiv/creativ sunt legate de sănătatea mintală; capacitatea de a munci creşte stima de sine şi face persoana capabilă de a se adapta. Normalitatea este capacitatea de a atinge deplina conştiinţă de sine care de fapt nu este niciodată pe deplin obţinută. Normalitatea este capacitatea de a trăi fără teamă, vinovăţie sau anxietate şi aceea de a avea responsabilitatea propriilor acţiuni. CAPITOLUL VII – NOŢIUNI DE PSIHOPATOLOGIE JUDICIARĂ. PERSONALITATEA ŞI TULBURĂRILE EI Caracteristicile1 moderne ale studiului ştiinţific asupra personalităţii sunt date de procesul de transformare a speculaţiilor despre natura umană în concepte care pot să o studieze empiric. Luând în considerare numărul mare de alternative posibile ale teoriilor personalităţii pune problema evaluării acestora, Dincolo de valoarea descriptivă şi predictivă se caută criteriile care pot fi utilizate pentru evaluare. După frecvenţa utilizării lor în interpretările psihodiagnostice, Cosmovici (1992) grupează teoriile personalităţii în trei mari categorii: „teoria trăsăturilor, teoriile psiho-dinamice şi teoriile comportamentului, care deşi ne ajută să diagnosticăm într-un caz sau altul, nu duc la o imagine de ansamblu de care vorbesc adepţii metodelor clinice.” Întradevăr, o analiză în detaliu a fiecărei categorii evidenţiază importante limite în explicarea 1 La realizarea acestei secţiuni de un ajutor inestimabil au fost excelentele Note de curs ale prof. Cornel Hăvârneanu de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, 2006 (Introducere în psihologie, Teoriile personalităţii) 23
  24. 24. structurii persoanei. Problema rămâne deschisă, punctele de vedere teoretice oferă o mare eterogenitate a conceptelor. O cauză a acestei mari diversităţi de opinii este legată de prezumţiile de bază asupra naturii umane. 7.1. Continuum-ul bipolar al personalităţii Toate marile teorii ale personalităţii au poziţii diferite faţă de aceste prezumţii şi nici o teorie nu poate fi înţeleasă în afara acestor referiri. Aceste prezumţii reprezintă descrieri relativ continue, cu dimensiuni bipolare, în care teoreticienii plasează termenii de bază, specifici conceptelor elaborate. Concret, este vorba de un continuum bipolar în care se poziţionează orice teorie a personalităţii şi care cuprinde următoarele aspecte: 1. LIBERTATE – DETERMINISM – prezumţie după care persoana este capabilă să preia influenţele mediului şi să le orienteze în propriul său comportament sau, comportamentul este cauzat de acţiunea unor evenimente şi nu există libertate; 2. RAŢIONALITATE – IRAŢIONALITATE – dimensiune care vizează gradul în care persoana este capabilă să acţioneze raţional; 3. HOLISM – ELEMENTARISM – din punct de vedere holistic, comportamentul uman poate fi explicat studiind persoana în totalitate, nefiind posibilă reducerea întregului la părţile sale componente. Poziţia elementaristă explică comportamentul prin investigaţii ale aspectelor particulare independente de ansamblu; 4. CONSTITUŢIONALISM – ENVIROMENTALISM – prezumţie care se referă la importanţa aspectelor ereditare sau a influenţelor mediului în explicarea naturii umane şi a comportamentului; 5. SCHIMBARE – UNIFORMITATE – vizează măsura în care individul este sau nu capabil de schimbări fundamentale în timpul vieţii, dacă personalitatea de bază are posibilităţi reale de schimbare în timp; 6. SUBIECTIVITATE – OBIECTIVITATE – dacă existenţa umană este influenţată în mare măsură de experienţa subiectivă sau de exterior, de factori obiectivi; 7. STIMULI INTERNI – STIMULI EXTERNI – se referă la cauzele reale ale acţiunilor umane; 8. HOMEOSTAZIE – HETEROSTAZIE – această dimensiune este în legătură cu motivaţia umană. Sunt indivizii motivaţi, în mod exclusiv, pentru reducerea tensiunii interne şi realizarea unei stări de echilibru intern sau motivaţia de bază este direcţionată spre dezvoltare, căutare şi auto-acuzare?; 24
  25. 25. 9. COGNOSCIBILITATE – INCOGNOSCIBILITATE – poate fi natura umană cunoscută în termeni ştiinţifici sau potenţialul ştiinţific al cunoaşterii este transcendent, depăşind posibilităţile cunoaşterii? 7.2. Stadiile psihosexuale freudiene Stadiul Zona Erogenă Activităţi Hedonice Surse ale Conflictului ORAL (0-1 an) Gura A suge, A muşca Alăptarea, Înţărcarea, Diversificarea alimentară ANAL (1-3 ani) zonele excretori i activitatea excretorie ca sursa a primului produs propriu care focalizează interesul anturajului educaţia sfincteriană Obiectul afectiv (pulsional) Sănul (iar ca Substitut al acestuia Mama, percepută Nu ca persoană ci Ca situaţie matrice A stării de bine/rău Experienţe Raţionale Pozitive - raportarea la situaţia de hrănire ca fiind ambivalentă, fiziologică şi psihologică (afecţiune), securizează copilul; - sensibilitatea la necesităţile sugarului şi grija introducerii noutăţii pot genera bucurie şi încredere anturajul adult ca sursă de gratificare dar şi obiect de manipulare socială - activitatea excretorie, pe lângă funcţia sa fiziologică, este o sursă a descoperirii de către copil a puterii asupra sa însuşi şi asupra celor din jur (aici s-ar afla germenii sentimentului de putere, de proprietate şi distincţia primară activ-pasiv). Rezultatele activităţii excretorii sunt primele lui „produse” de care se interesează cei din jur; - dacă părinţii înţeleg şi susţin noul interes-instrument al copilului, se creează premisele unei rezolvări fireşti a conflictului dintre gratificarea instinctivă naturală şi nevoia de gratificare parentală. În consecinţă, copilul va câştiga o orientare pozitivă pentru ordine, curăţenie, supunere; - alegerea momentului optim pentru începerea educaţiei sfincteriene este important. Prea devreme fixat, el interferează cu nematurizarea neuro-fiziologică, ceea ce conduce la apariţia frustrării copilului de a nu putea răspunde cerinţelor 25 Consecinţe - insatisfacţia sugarului, cu substrat real (neglijare, brutalizare, agasare, hiperstimulare etc.) sau fantasmatic poate fi somatizată (vomismente, anorexie) sau refulată, creind premisele fixării; - personalitatea adultă fixată în stadiul oral va prezenta simptomele unei veşnice insaţietăţi, fiind dependentă real sau simbolic de activităţi de tip oral. Fixarea în a doua jumătate a perioadei poate duce la o personalitate revendicativă, muşcătoare, permanent în stare de atac; - complexe ale acestui stadiu: sevraj, abandon. - ambele variante extreme pot genera fenomenul fixării. Dacă în conflictualitatea de tip anal a câştigat autoritatea parentală, este posibilă o fixare care să conducă, la vârsta adultă, spre pedanterie, exces de ordine, superconformism în faţa normelor şi regulilor. Comportamentul este marcat de o rutinare excesivă, însoţită de sentimentul culpabilităţii şi fricii. Dacă „câştigă” copilul, simptomele fixării pot trăda o personalitate rebelă, nesupusă, ostilă, provocatoare mai ales în relaţiile cu cei aflaţi în poziţii de autoritate. În plan verbal, o astfel de fixaţie se manifestă în predilecţia spre injurii cu caracter scatologic. Dintre complexele etapei se individualizează cel de autoritate.
  26. 26. FALIC (3-6 ani) zona genitală investigarea acestei zone (autoerotism ) interdicţiile parentale vizând aceste curiozităţi sau practici 7.3. Mecanisme de apărare Refuzul realităţii Fantezia Compensaţia Identificarea Introjecţia Proiecţia Raţionalizarea părintele de sex opus în cadrul unei relaţionări ambivalent e (atracţie/ gelozie) descoperirea diferenţelor sexuale şi interesul pentru această problematică deschid o nouă etapă a procesului identificării cu adultul. Dacă în perioadele anterioare a acţionat o identificare primară, bazată pe fuziunea cu modelul (de regulă mama) se trece acum la identificare structurantă în care Eul şi, mai ales Supraeul, se edifică după modelul părintelui de acelaşi sex în tentativa de cucerire a obiectului libidinal (părintele de sex opus); - condiţiile şi componentele unei identificări structurante sunt de ordin cognitiv (perceperea similarităţii), afectiv (empatie cu modelul), volitiv (să vrea să semene cu modelul) şi pragmatic (să imite sau să adopte comportamentele modelului). - ultima fază a identificării se instalează după pubertate, este numită identificare independentă deoarece modelul este urmat pe calea învăţămintelor din propriile experienţe. - experienţele traumatizante care blochează instalarea identificării structurante (maltratarea, abuzurile, inversiunile de rol marital ale părinţilor etc.) produc fixarea complexelor Oedip sau Electra (Jung) care favorizează apariţia unor disfuncţii în construirea identităţii sexuale şi în relaţiile de cuplu. Mecanismele de apărare ale eului Funcţiuni Protejarea Eului de o realitate neplăcută prin refuzul de a o percepe. Satisfacerea dorinţelor frustrate prin realizări imaginare. Mascarea slăbiciunii prin accentuarea unei trăsături dorite sau hotărârea pentru frustraţie într-o anumită arie prin suprasatisfacerea alteia. Creşterea sentimentului valorii prin identificarea cu persoana sau instituţia care prezintă faimă. Încorporarea valorilor externe şi a etaloanelor în structura eului în aşa fel încât individul să nu mai fie la dispoziţia bunului plac al ameninţărilor externe. Plasarea blamului pentru dificultăţi pe seama altora sau atribuirea propriilor sale dorinţe imorale altora. Încercarea de a proba că un comportament este 26
  27. 27. „raţional” şi justificabil şi astfel vrednic de sine şi de aprobarea socială. Înlăturarea gândurilor dureroase sau periculoase din conştiinţă. Înlăturarea dorinţelor periculoase prin exagerarea atitudinilor şi tipurilor de comportament opuse şi uzarea de acestea ca „bariere”. Descărcarea sentimentelor, îngrădite uzual de ostilitate, pe obiecte mai puţin periculoase, dintre cele ce iniţial au dat naştere la emoţii. Retragerea în passivitate spre a proteja de răni eul. Scoaterea unei sarcini afective dintr-o situaţie plină de prejudicii sau separarea unor atitudini incompatibile prin componentele logic impermeabile. Retragerea la un nivel de dezvoltare mai timpuriu implicând răspunsuri mai puţin mature şi uzuale, la un nivel de aspiraţie mai coborât. Ispăşirea şi astfel neutralizarea actelor şi dorinţelor imorale. Satisfacerea dorinţelor sexuale frustrate prin activităţi substitutive nesexuale. Represiunea Formaţia reacţională Deplasarea „Imunizarea” emoţională Izolarea Regresiunea Repararea răului Sublimarea 7.4. Vârsta Stadiile psihosociale după Erikson Miza identitară încredere versus neîncredere Factorii sociali determinanţi îngrijirea maternă Dilema identitară Sunt siguranţă? 2 -3 autonomie versus ruşine părinţii Pot să fac şi singur? 4- 6 iniţiativă versus culpabilitate cadrul familial lărgit Pot să aleg? 7 -11 competenţă versus inferioritate şcoala şi familia Fac la fel de bine ca ceilalţi? 12-18 identitate versus confuzie modelele şi grupul celor de aceeaşi vârstă Cine sunt? 0 –1 27 Sarcini sau activităţi în Încrederea în mamă sau în persoana care se ocupă de noul născut şi încrederea în propria sa capacitate de a acţiona asupra lucrurilor este elementul esenţial pentru dezvoltarea timpurie a unui sentiment de ataşament securizant. Noi abilităţi fizice duc la posibilitatea alegerilor; în practica educaţiei sfincteriene copilul învaţă autocontrolul, dar poate resimţi ruşine dacă nu este supravegheat şi ajutat în mod corespunzător Organizarea activităţilor sale în jurul unui scop; începerea afirmării şi a exprimării agresivităţii; nerezolvarea complexului Oedip poate duce la culpabilitate. Asimilarea tuturor normelor culturale elementare, inclusiv a abilităţilor şcolare. În caz de nereuşită, compararea cu covârstnicii poate duce la sentimentul inferiorităţii. Adaptarea percepţiei de sine la modificările legate de pubertate, alegerea orientării profesionale, dobândirea unei identităţi sexuale de adult şi aderarea la noi valori pot clarifica miza identitară. Există şi riscul confuziei în a şti cine eşti.
  28. 28. tinereţe vârsta adultă vârsta a III-a intimitate versus izolare generativitate versus stagnare prietenii şi relaţia de cuplu familia şi profesia integritate personală versus disperare apropierea pensionării şi a sfârşitului vieţii 7.5. Pot realiza mutualitatea? Am forţa şî responsabilitate a grijii faţă de altul şi a exprimării creatoare? Ceea ce am realizat mă reprezintă? Construirea unei legături intime autentice care să permită regăsirea de sine în altul; fondarea unui cămin. „Generarea” copiilor şi educarea lor; concentrarea asupra reuşitei profesionale în cheie creativă sau rutinarea Integrarea stadiilor precedente, atingerea unui sentiment de identitate fundamental şi acceptarea de sine pe baza retrospectivei asupra trecutului. Tipologiile motivaţionale ale lui Hazelwood Robert R. Hazelwood1 a dezvoltat tipologiile motivaţionale, plasând comportamentul autorului într-una din următoarele categorii: 1. reafirmarea puterii; 2. impunerea puterii; 3. reprimarea urii, furiei; 4. sadism; 5. oportunist. Hazelwood a descoperit că această clasificare motivaţională este utilă în majoritatea infracţiunilor şi a comportamentelor criminale. Nevoile emoţionale sau motivele ce împing autorul la acţiune rămân identice pentru toate tipurile de infractori, în ciuda diversităţii faptelor (răpiri, infracţiuni săvârşite asupra minorilor, terorism, infracţiuni la viaţa sexuală, omorul, incendierea). 7.6. Formarea motivaţiei criminale PERIOADA COPILĂRIEI Mediu familial ineficient - existenţa unei familii dezorganizate - traume psihice infantile - educaţie şi formare precare - slabă afectivitate – formarea complexului Oedip, Electra, alte tulburări ale personalităţii PERIOADA ADOLESCENTĂ/ADULTĂ - acutizarea tulburărilor de personalitate (tulburarea antisocială a personalităţii, psihopatiile etc.) - abandon şcolar definitiv (de regulă, în jurul clasei a IX-a); - manifestări de agresivitate extremă; - apartenenţa la grupuri cu manifestări antisociale (anturaj – găşti de cartier - debut infracţional; - slab control parental; - comportament homicid; - omor - control parental greşit îndreptat; - exteriorizarea pulsiunilor sexuale; - omor în serie 1 Practical Aspects of Rape Investigation: A Multidisciplinary Approach, Third Edition (Practical Aspects - educaţie bazată pe agresivitate; - compensarea lipsurilor materiale prin - viol Criminal and Forensic Investigations) (Hardcover), - tentative primare de abandon fapte antisociale; - viol în serie şcolar - anturaj exclusiv infracţional; Robert R. Hazelwood (Editor), Ann Wolbert Burgesstâlhării în serie - (Editor), 2001 - separarea părinţilor (influenţe ale - infracţiuni comise asupra minorilorconsum exagerat de alcool, droguri familiei monoparentale) etc. - 28 răpiri - debutul activităţii infracţionale - furturi comise în serie - manifestarea, în toată plenitudinea, a tulburărilor de personalitate of
  29. 29. 7.7. Tulburările de personalitate – fundament al impulsului infracţional Fundalul actului infracţional este, credem noi, personalitatea. Ea va fi cea cea care va da, în final, nota particulară şi de diversitate fiecărei infracţiuni în parte. Considerând infracţiunea ca un răspuns al omului normal la ameninţarea socială sau frustrare, au fost identificate 10 pattern-uri de comportamente specifice care constituie modul de a lupta sau de a evita condiţiile nedorite. Înainte de a le expune, este important de subliniat că: - persoanele cu risc criminogen manifestă patter-uri comportamentale specifice, desfăşurate fie ca stil constant de reacţie în diverse situaţii conflictuale, fie ca manifestări accidentale. Acest lucru justifică încadrarea lor ca „personalităţi dificile”; - răspunsul prin comportamente dificile are loc în situaţii de dificultate, frustrare sau anxietate. În aceste situaţii răspunsurile comportamentale agresive se accentuează; - cunoaşterea acestor tipologii este utilă pentru profiling întrucât ajută la cunoaşterea reacţiilor comportamentale, se pot formula predicţii pentru comportamentele uletrioare, premise pentru un bun management al anchetei. 7.8. Modelele de destructurare ale sistemului personalităţii În concepţia lui P. Sivadon (1873), înţelegerea organizării, a structurii sistemului personalităţii, se realizează în conformitate cu următoarele principii: diferenţiere şi integrare, structurare, constanţă şi adaptare(Enăchescu, 2005) 29
  30. 30. Principiul diferenţierii semnifică faptul că funcţiile, primitiv confundate, se vor separa în forme distincte, individualizate, cu caracter complementar şi apariţie succesivă.. Integrarea ulterioară într-o structură coerentă a diferitelor modalităţi funcţionale va constitui personalitatea. Principiul structurării arată că personalitatea este o totalitate organizată, o formă (Gestalt), un ansamblu relaţional ce este cu totul altceva decât suma părţilor şi care tinde să se perpetueze, reechilibrând şi completând treptat deformaţiile sale (Sivadon, 1873). Principul constanţei şi adaptării demonstrează că această organizare dinamică implică un echilibru permanent, realizat prin menţinerea identităţii personale (constanţă) şi amenajarea relaţiilor interpersonale (adaptare) (Enăchescu, 2006). În concepţia prof. Constantin Enăchescu1, cea mai valoroasă dintre teoriile organizării personalităţii umane este teoria lui H. Jackson, teorie completată ulterior de C. von Monakow, R. Mourgue, K. Goldstein şi A. Gelb. Conform acestei teorii, personalitatea umană reprezintă un sistem complex de instanţe structurale dispuse ierarhic – stratificat de jos în sus, derivând unele din altele prin diferenţiere şi specializare funcţională2: 1. Sectorul somatic, corporal, reprezentat de următoarele niveluri: - nivelul visceral; - nivelul endocrin; - nivelul neurovegetativ. 2. Sectorul vieţii psihice, reprezentat de următoarele instanţe structurale, de jos în sus: - nivelul sau instanţa instinctuală; - nivelul afectiv; - nivelul conativ (activitate, voinţă); - nivelul cognitiv instrumental – simbolic (gândire expresie, memorie); - nivelul integrativ – sintetic (funcţia realului, orientare şi atenţie, conştiinţa vigilă, somnul). Toate aceste instanţe din sectorul psihologic sunt într-o continuă stare de interdependenţă. CAPITOLUL VIII – TEHNICA ELABORĂRII PROFILULUI PSIHOLOGIC 1 2 Constantin Enăchescu – Tratat de psihopatologie, Editura Polirom Iaşi, 2005. op. cit, pg. 171 – 172. 30
  31. 31. 8.1. Obiective principale Conform teoriilor elaborate de Holmes&Holmes (2002)1, tehnica elaborată de FBI în domeniul profilingului criminal are trei obiective principale : - de a oferi o evaluare psihologică şi socială a autorului necunoscut – aserţiune ce implică ipoteze privind vârsta, sexul, rasa, religia, locul de muncă, domiciliul etc. Profilerii îşi bazează supoziţiile pe dinamica probelor descoperite la faţa locului, rapoartele de constatare medico-legală, fotografiile de la faţa locului, victimologie ; folosesc raţionamentele inductive şi deductive, experienţa personală şi cunoştinţele acumulate despre teoriile comportamentale precum şi adevărurile statistice ; - să ofere o evaluare psihologică asupra bunurilor sustrase de autor de la locul faptei/victimă – acest lucru implică analiza « suvenirurilor » sau « trofeelor » luate de autor pentru alimentarea fantasmelor sale, analiza motivaţiei criminale, semnătura psihocomportamentală a autorului (comportamentul reflectă personalitatea), ce a făcut (cu toate că nu era necesar) şi ce nu a făcut autorul la faţa locului. Nu există faptă comisă fără motiv. Faptul că noi nu înţelegem motivaţia autorului nu înseamnă că aceasta nu există. Un bun şi util profil psihologic trebuie să aibă forma unei încercări ştiinţifice de a oferi investigatorilor parametrii autorului ; - să emită strategii investigative şi tehnici speciale de interogare 2 - tehnică a criminal profiling-ului denumită şi « profil psihologic proactiv ». Strategiile investigative3 vor fi elaborate în tot cursul anchetei, direcţionând forţele implicate în ipotezele corecte, economisind astfel timp şi salvând eventuale noi victime. 8.2. Cercetarea la faţa locului din perspectiva specialistului profiler Cercetarea la faţa locului în cauzele pretabile a fi profilate psihologic este poate cea mai importantă activitate cuprinsă în conceptul de criminal profiling. Din câmpul infracţional specialistul trebuie să plece cu maximum de informaţii necesare şi cu reproducerea mentală a firului evenimentelor derulate, din acest motiv prezenţa sa la cercetarea la faţa locului fiind absolut necesară. Dintre avantajele prezenţei profiler-ului la faţa locului enumerăm : - perceperea directă, nemijlocită şi fixarea ambianţei locului faptei ; - direcţionarea anchetei către pistele viabile (acolo unde este posibil şi unde specialistul este şi şeful echipei de cercetare) ; 1 Holmes R. & Holmes S. – Profiling Violent Crime: An Investigative Tool, Thousand Oaks, CA, Sage Publications. tehnicile speciale de interogare a autorului vor fi aprofundate în cap. IV. 3 exemple de strategii investigative: scotocirea unui anume cartier dintr-un oraş, căutarea unui anume tip de autovehicul, lansarea unei capcane prin intermediul mass-media, atacarea autorului cu informaţii false etc. 2 31
  32. 32. - intervievarea nemijlocită a martorilor, intervievare realizată cât mai aproape de timpul critic şi evitarea neplăcerilor cauzate de distorsiunile şi tulburările de percepţie ale martorilor respectivi ; - relaţionarea directă a probelor din câmpul infracţional; - reproducerea mentală a celor petrecute în câmpul infracţional şi compararea schiţei mentale cu datele de anchetă; - percepţia nemijlocită a mediului ambiant în care victima şi agresorul şi-au petrecut momentele critice; - sesizarea acelor acţiuni ale agresorului sau ale victimei care contravin logicii, acţiuni ce nu era necesar a fi executate în filmul evenimentelor şi totuşi au fost făcute. Aceste acţiuni aparent ilogice pot ajuta la descifrarea amprentei psihocomportamentale a autorului ; - asimilarea obiceiurilor şi tradiţiilor zonei geografice respective, descifrarea percepţiei localnicilor asupra victimei, atunci când aceasta este cunoscută în comunitate ; - vizualizarea arealului geografic adiacent câmpului infracţional (parcurgerea pe jos a cel puţin 2- 3 km de jur împrejurul locului faptei) ; - realizarea diferenţelor şi contradicţiilor dintre modul de operare şi amprenta psihocomportamentală, aspect neglijat în cele mai multe cazuri de echipa de cercetare la faţa locului ; - în eventualitatea prezenţei unui suspect la faţa locului, contactul primar cu acesta, depistarea eventualului comportament simulat şi stabilirea de urgenţă a strategiei de interogare ; - relaţionarea rapidă cu alte fapte similare sau aparent similare (crime linkage). 8.3. Checklist-uri operaţionale În încercarea de standardizare şi, implicit, uniformizare, a activităţilor de cercetare, lucrarea de faţă propune introducerea de protocoale operaţionale în câmpul cercetării la faţa locului şi nu numai, protocoale ce operează pe bază de checklist-uri. Astfel, pot fi reglementate şi standardizate următoarele domenii: delimitarea corectă a locului faptei; luarea măsurilor urgente la faţa locului; activităţile primei echipe sosite la faţa locului; activităţile echipei de cercetare la faţa locului; obţinerea datelor necesare specialistului profiler; activitatea la faţa locului a medicului legist etc. 8.4. Particularităţi ale activităţii medicului legist în cadrul echipei complexe de cercetare la faţa locului 32
  33. 33. Referitor la activitatea medico-legală trebuie precizat că aceasta se caracterizează prin continuitate, în sensul că, indifferent de etapa procesului penal, rolul medicului legist este acelaşi, şi anume de a veni în sprijinul anchetatorului cu elemente probatorii irefutabile, din sfera biologicului. Totuşi, acceptând o derogare de la acest principiu, în scopul apropierii noţiunilor şi înţelegerii rolului complex al medicului legist în cadrul echipei complexe, interdisciplinare de investigare a omorului, apreciem că se poate tricotomiza activitatea desfăşurată de medical legist în trei etape: 1. Etapa prenecroptică; 2. Etapa necroptică a autopsiei medico-legale; 3. Etapa postnecroptică. 8.5. Victimologie Cunoaşterea multilaterală a modului de viaţă, a personalităţii şi a legăturilor victimei are o importanţă majoră în procesul profilingului şi, implicit, al identificării autorilor, îndeosebi în cazul infracţiunilor comise cu violenţă, domeniu în care descoperirea făptuitorilor îşi are izvorul în descifrarea relaţiei victimă – autor – context. Cunoaşterea temeinică a victimei se constituie ca o filieră necesară a oricărei activităţi de identificare a autorilor infracţiunilor săvârşite prn violenţă, şi mai ales a omorurilor. În acest sens, F.E. Lawage afirma: „Omuciderile pasionale pot fi comise din gelozie, furie, frică, ură, dorinţă, răzbunare. În cazul în care pare a fi o astfel de crimă, cercetările trebuie să se îndrepte spre descoperirea pasiunilor pe care victima ar fi putut să le răscolească. În general, ne vom orienta după sex, vârstă, situaţie socială, frecventările, deplasările, situaţia victimei şi a celor dimprejurul ei, cercetări care se vor face într-un cerc relativ restrâns”.1 8.5.1. Teoriile victimologice contemporane Luckenbil’s (1977) – modelul analizei tranzacţionale – se bazează pe ideea că, la nivel interpersonal, infracţiunea şi victimizarea este o confruntare desfăşurată între componentele active ale caracterului. Stagiile conflictului sunt: insulta, clarificarea, represaliile (revanşa), represaliile fizice, prezenţa obiectului vulnerant (arma), apariţia martorilor cu rol de escaladare a conflictului. Benjamin & Master - modelul celor trei factori – teoria se bazează pe existenţa a trei factori-suport ai crimei: factorii precipitanţi (timpul, spaţiul, prezenţa victimei în locul nepotrivit la momentul nepotrivit); factorii de atracţie (alegerile, opţiunile, activităţile zilnice ale victimei de 1 Tudorel Butoi, Constantin Zărnescu, Luminiţa Nicolae, Ioana Teodora Butoi – Victima şi victimologia din perspectiva urmăririi penale, în Investigarea criminalistică a loculoui faptei, Bucureşti, 2004. 33
  34. 34. natură a fi previzionate de autor); factorii predispozanţi (caracteristicile socio-demografice ale victimei, sexul, vârsta, nivelul de trai, apartenenţa la o minoritate, starea civilă, locul de muncă etc.). Cohen & Felson (1979) – teoria activităţilor de rutină – potrivit căreia crima se comite când concură următoarele aspecte: existenţa unei victime pretabile, existenţa unui infractor motivat, absenţa forţelor de ordine. 8.5.2. Tipologiile victimologice ale lui Schafer Una dintre cele mai valoroase şi mai utile clasificări ale tipurilor de victime este clasificarea lui Stephen Schafer (1977) care, folosind drept criteriu gradul de participare şi răspundere a victimei în comiterea faptei, a diferenţiat următoarele şapte categorii de victime: Victime care anterior faptului infracţional nu au avut nici o legătură cu autorul aşa-numitele întâlniri întâmplătoare dintre autor şi victimă, cum ar fi, de exemplu, tâlhăria prin smulgerea lanţului de la gâtul victimei; Victime provocatoare – sunt cele care, înainte de comiterea victimei, au comis ceva conştient sau inconştient, faţă de infractor; Victime care precipită declanşarea acţiunii răufăcătorului – cazul persoanelor care, prin conduita lor, influenţează răufăcătorii în a comite infracţiuni, deşi între ei nu a existat niciodată o legătură; Victime slabe sub aspect biologic – cazul persoanelor ce prezintă slăbiciuni din punct de vedere fizic sau psihic; Victime slabe sub aspect social – persoanele ce aparţin unor grupuri minoritare etnice sau care aparţin unor religii neagreate de restul comunităţii; Victime autovictimizante – acele persoane care orientează agresiunea către propria persoană (în cazul sinucigaşilor, de exemplu); Victime politice – persoanele ce au de suferit din cauza convingerilor politice, convingeri ce nu trebuie neapărat să se transforme în acţiuni 8.5.3. Riscul victimal Un alt aspect ce trebuie adus în discuţie în cadrul acestei secţiuni este riscul victimal. Riscul victimal reprezintă totalitatea împrejurărilor şi posibilităţilor, create voluntar sau involuntar de victimă şi care o aduc în postura de a suferi consecinţele unei infracţiuni. În funcţie de obiceiurile victimei, de programul acesteia, de stilul său de viaţă, victima poate prezenta un risc victimal scăzut, mediu sau ridicat, victima putând fi conştientă sau nu de gradul 34
  35. 35. său de risc. În acest sens, stilul său de viaţă reprezintă un aspect de o importanţă majoră în profiling şi se referă la personalitatea victimei şi mediul său personal, profesional şi social. 8.5.4. Autopsia psihologică Autopsia psihologică în criminal profiling reprezintă o tehnică ce constă în reconstituirea aspectelor de natură psihologică ale vieţii victimei. Poate fi considerată o extensie a victimologiei deoarece se ocupă, în plan psihologic, de înţelegerea deplină a tuturor aspectelor legate de statusul mintal şi viaţa interioară a victimei. Autopsia psihologică poate explica acţiunile şi inacţiunile victimei, comportamentele acesteia, trăirile şi nevoile ei, conducând în final la detectarea şanselor ca, în funcţie de toate acestea, o anume victimă să fie punctată şi aleasă de autor. Procedural, tehnica include realizarea unor activităţi consistente, printre care intervievarea membrilor de familie, a prietenilor, colegilor, vecinilor, analizarea rapoartelor medico-legale şi toxicologice, studierea fişelor de observaţie clinică generală elaborate cu ocazia internărilor în instituţii medicale, istoricul marital şi familial, studierea înregistrărilor şi fotografiilor realizate cu ocazia cercetării la faţa locului etc. În mod frecvent, rezultatul acestor activităţi este elaborarea unei schiţe temporale în care sunt creionate situaţiile de stress ce au lăsat urme în statusul psihologic al victimei: probleme financiare, pierderea locului de muncă, pierderea unei persoane îndrăgite, stări adictive, evenimente majore în viaţa victimei (căsătoria, naşterea unui copil) etc. În final, teoriile psihologice sunt interpretate prin prisma tuturor datelor astfel obţinute, elaborându-se profilul personalităţii victimei şi înţelegerea ambientului psihologic existent în jurul victimei aproape de momentul comiterii faptei. CAPITOLUL IX – MODUS OPERANDI vs. SEMNĂTURA PSIHOCOMPORTAMENTALĂ Arrigo (2006)1 face o distincţie clară între investigatorul locului faptei şi profiler. În opinia sa, stabilirea modului de operare este apanajul specialiştilor ce efectuează cercetarea la faţa locului, judiciariştii şi criminaliştii cu o pregătire de bază în ştiinţele poliţieneşti (tactică şi metodică criminalistică, poliţie judiciară), pe când descifrarea amprentei psihocomportamentale este strict de domeniul specialistului profiler. Keppel (2005)2 consideră că metodele de 1 Arrigo, B. (2006). Criminal Behavior: A Systems Approach. Upper Saddle River, NJ: Prentice Hall Keppel, R. (2005). "Serial Offenders: Linking Cases by Modus Operandi and Signature." Pp. 605-614 in S. James & J. Nordby (eds.) Forensic Science, 2e. Boca Raton: CRC Press. 2 35
  36. 36. determinare a modului de operare (crime scene analysis) şi a semnăturii comportamentale (offender signature) constituie un proces unitar, proces denumit de autor crime scene assessment1 şi în cadrul căruia etapa cea mai importantă este stabilirea „semnăturii” autorului (signature analysis). Aspectele de „semnătură” ar trebui înţelese ca acele comportamente manifestate de autor, spaţio-temporal excedând nevoile stricte în înfăptuirea infracţiunii, cum ar fi incendierea, înjunghierea nejustificată a victimei, aranjarea locului faptei etc. Această amprentă psihocomportamentală, cum mai este ea denumită, este cea care ajută investigatorii şi profiler-ul să facă legătura între faptele aceluiaşi autor. Vernon Geberth (1994, 1996) adaugă faptul că, adesea, simpla comitere a infracţiunii nu este de ajuns pentru autor, acesta acţionând în plus, aparent inutil pentru mulţi investigatori, în vederea satisfacerii propriilor fantezii şi nevoi, acţiuni ce îi vor demonstra personalitatea în câmpul infracţional. 9.1. Personalitate reflectată în comportament Din punctul de vedere al probelor psihologice, totul se reduce la comportament, la modelele şi modurile sale de exteriorizare, specialistul fiind chemat să descifreze şi să reconstituie aceste manifestări prin interpretarea fragmentelor de informaţii deţinute în cauză. Un pattern comportamental poate fi similar în exprimare zi de zi la unii subiecţi dar, la alţii aflaţi în situaţii excepţionale, acest pattern se poate modifica semnificativ. Infracţiunile cu violenţă implică, poate cel mai mult, latura dinamică a comportamentului uman. Din punctul de vedere al autorului, această latură comportamentală ce îl conduce la manifestarea violenţei este normală, în acest mod alimentându-şi nevoile interioare conflictuale la nivel inconştient. Din acest motiv însă, pentru specialist scena crimei va conţine indiciile unor manifestări comportamentale specifice ce vor ilustra aceste nevoi şi pattern-uri. În infracţiunile comise în serie, mai ales, se iau în considerare trei elemente pentru legarea faptelor între ele: 1. modul de operare (modus operandi); 2. ritualul (semne ale unor fantezii sau nevoi psihologice); 3. semnătura ( o combinaţie unică de comportamente) 9.2. Modus operandi În sens larg, modul de operare reprezintă totalitatea acţiunilor desfăşurate de autorul infracţiunii pentru a-şi asigura succesul faptei şi obţinerea rezultatelor scontate. Douglas&Olshaker (1998:90)2 definesc M.O. ca „ceea ce un autor trebuie să facă pentru 1 Evaluarea locului faptei. Douglas, J. & Olshaker, M. (1998). Obsession. NY: Scribners. 2 36
  37. 37. săvârşirea infracţiunii”. În sens restrâns, fiecare mod de operare conţine, din punctul de vedere al autorului, elemente ce implică următoarele: 1. asigurarea succesului şi a realizării infracţiunii; 2. protejarea identităţii; evitarea identificării şi a capturării. 9.3. Ritualul În derularea infracţiunii, ritualul reprezintă comportamentele care exced metodele şi mijloacele necesare comiterii infracţiunii. Prin definiţie, ritualul infracţional poate fi privit ca un genom al semnăturii, denumit deseori semnătură ritualică. Este, în mod fundamental, un comportament neobişnuit al autorului, comportament dictat de natura şi viaţa sa intrapsihică. Aceste comportamente ritualice îşi pot avea izvorul, de cele mai multe ori, în nevoile de natură psiho-sexuală, nevoi ce sunt critice în împlinirea emoţională a autorului. De asemenea, rădăcinile pot fi depistate şi în fanteziile ce implică adeseori comportamente parafiliace. 9.4. Semnătura psihocomportamentală În sens larg, semnătura psihocomportamentală este o combinaţie de comportamente. Douglas & Olshaker (1998:90) oferă următoarea definiţie: „ceva ce autorul trebuie să facă pentru a se împlini emoţional … semnătura nu este necesară pentru îndeplinirea cu succes a crimei, dar este motivul pentru care autorul alege acea faptă particulară în acel loc…”1 Din punct de vedere metodic, semnătura comportamentală poate fi înţeleasă mai uşor prin raportare la modus operandi. M.O. (modus operandi) = succesul crimei 1. selecţia victimei şi a locaţiei, modul de atac, folosirea forţei sau a armelor, premeditarea, metodele de transport 2. bunurile sustrase 3. prezenţa urmelor şi a mijloacelor materiale de probă. SEMNĂTURA = nevoile emoţionale ale autorului 1. dispunerea leziunilor, actele sexuale, metodele de control, ritualuri, comportamentele verbale; 2. 3. distrugerea probelor din câmpul infracţional; 4. 1 obiectele – suvenir sustrase; „aranjarea” câmpului infracţional. Douglas, J & Olshaker, M – Obsession, 1998, NY: Scribners 37
  38. 38. CAPITOLUL X – MIJLOACELE DE VALIDARE ŞTIINŢIFICĂ A PROFILULUI PSIHOLOGIC AL AUTORULUI Atunci când este chemat să participe la o investigaţie criminalistică şi, implicit, să elaboreze un profil psihologic autorului necunoscut, specialistul profiler nu face altceva decât să elaboreze o teorie, o pistă, o direcţionare a anchetei pe căi viabile de natură a economisi timp şi a ajunge la autor cât mai repede. Desigur, acest profil sau teorie, se elaborează după reguli stricte ştiinţifice, folosin o metodă şi o tehnică ce le vom descrie în capitolul următor. Fiind un demers ştiinţific, profilul psihologic trebuie să se autoverifice şi să fie evaluat folosind următoarele criterii: 10.1. Verificabilitatea Un profil psihologic este cu atât mai valoros cu cât conceptele cu care jonglăm s-au verificat în alte investigaţii independente. Aceasta înseamnă că o teorie trebuie să posede concepte clare, explicit definite logic, care s-o deosebească de altele. Un bun profil va fi acela verificat empiric, iar această verificare va conduce la modificarea şi adaptarea metodei, dacă este necesar. 10.2. Valoarea euristică VALOAREA EURISTICĂ1 - acest criteriu se referă la măsura în care o teorie stimulează direct cercetarea, şi din acest punct de vedere profilele psihologice diferă foarte mult. Sunt unele formulări teoretice interesante dar lipsite de suport euristic. De obicei, aserţiunile acestora sunt insuficiente pentru a defini concepte operaţionale. 10.3. Consistenţa internă CONSISTENŢA INTERNĂ – un bun profil psihologic nu va avea contradicţii interne, trebuie să evite pe cât posibil predicţiile inconsistente care duc de obicei la o neînţelegere a conceptelor de către investigator. 10.4. Economicitatea conceptelor ECONOMICITATEA CONCEPTELOR – orice teorie poate fi apreciată din punct de vedere al numărului de concepte la care se recurge în explicaţie. Economicitatea înseamnă 1 euristică - metodă de studiu şi de cercetare bazată pe descoperirea de fapte noi; arta de a duce o dispută cu scopul de a descoperi adevărul 38
  39. 39. folosirea unui număr cât mai mic de concepte pentru explicaţie. O teorie care construieşte câte un nou concept pentru fiecare aspect al comportamentului criminal este o teorie săracă în valoare. 10.5. Comprehensivitatea comportamentului uman COMPREHENSIVITATEA COMPORTAMENTULUI UMAN – se referă la numărul şi diversitatea infracţiunilor explicate. Un profil este cu atât mai comprehensibil cu cât explică mai multe aspecte ale comportamentului criminal şi dacă, prin aceasta, favorizează exactitatea. Este imposibil ca, printr-un singur profil, să explicăm întregul comportament. Fiecare profiler trebuie să decidă care fenomen descris are importanţă centrală pentru comportamentul infractorului, marşându-se pe acesta, şi care fenomen poate fi explicat printr-un alt profil ulterior, anexă primului. Pentru completarea reciprocă a celor două profiluri trebuie să folosim acele concepte care într-adevăr duc la înţelegerea comportamentului infracţional al autorilor. 10.6. Semnificaţia funcţională SEMNIFICAŢIA FUNCŢIONALĂ – orice profil psihologic elaborat trebuie judecat şi după măsura în care acesta a dus la identificarea autorilor infracţiunii şi la înţelegerea comportamentului infracţional. Astfel, faptele profilate vor putea fi introduse în baze de date statistice cu valoare de certitudine, existând posibilitatea ca datele informaţiile acumulate să fie folosite şi în investigaţiile ulterioare. CAPITOLUL XI – TEHNICI ŞI TACTICI SPECIALE DE INTEROGARE Conceput ca un real ajutor în anchetarea persoanelor suspecte, capitolul prezent se axează pe metode de o noutate absolută în tehnicile judiciare din România, în special pe tehnicile speciale de interogare de natură a slăbi rezistenţa autorilor la confesiune. De asemenea, metodele descrise în acest capitol au rolul de a prioritiza suspecţii, de a oferi metodele de audiere optimă a diferitelor categorii de martori sau victime, precum şi metodele specifice ale profilului psihologic proactiv. CONCLUZII In această perioadă, când violenţa atinge cote alarmante, când infractorii au nenumărate surse de informare şi posibilităţi de disimulare a actului criminal, se impune ca cei însărcinaţi cu 39
  40. 40. identificarea autorilor de infracţiuni să îşi adapteze metodele din mers şi, pe lângă ultimele descoperiri ştiinţifice în materie de criminalistică, să adopte şi metodele moderne din ţările occidentale, metode ce şi-au demonstrat pe deplin viabilitatea. O astfel de metodă este şi elaborarea profilului psihologic al autorului. Chiar dacă în România o astfel de expertiză nu are valoare probantă din punct de vedere procesual-penal, având exact acelaşi regim juridic ca şi biodetecţia comportamentului simulat, este de neconceput în prezent o investigaţie majoră fără a se aplica şi acest criminal personality profiling. Cu toate acestea, la noi în ţară această metodă a fost aplicată sporadic, fără substanţă, neexistând criterii stricte de evaluare a specialiştilor pe această linie, specialişti practic inexistenţi. Lucrarea de faţă tratează, destul de amănunţit credem, una din cele mai noi metode ale anchetei judiciare în materie penală, şi anume domeniul expertizei criminal profiling. Cu inovaţii de tehnică judiciară de necontestat, cu propuneri de standardizare a protocoalelor operaţionale în domeniul cercetării infracţiunilor şi cu multe alte noutăţi în materie, sperăm ca această lucrare să fie un punct de plecare solid în dezvoltarea ulterioară a subiectului ales. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. Ashton-Wolfe, H. – The Forgotten Clue (1930) 2. Paul Leland Kirk – Crime Investigation (1974) 3. Vernon J. Geberth – Practical Homicide Investigation 4. C. Beccaria – Despre infracţiuni şi pedepse, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2001 5. Gheorghe Nistoreanu, Costică Păun – Criminologie – Bucureşti, 1996, p. 8. 6. N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi – Psihologie Judiciară – Bucureşti, 1994, p.22-23. 7. N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi – Psihologie Judiciară – Bucureşti, 1994 8. M. Martiny – Essai de biotypologie humaine, Peyronnet, Paris, 1948 9. H. Mannheim – Comparative Criminology, London, 1965 10. Gheorghe Scripcaru, Vasile Astărăstoae – Criminologie Clinică, Editura Polirom, Iaşi, 2003 11. http://faculty.ncwc.edu/toconnor/428/428lect01.htm 12. http://www.crimelibrary.com/criminal_mind/profiling/profiling2/4.html 13. http://www.crimelibrary.com/criminal_mind/profiling/profiling2/5.html 14. Case management for missing children homicide investigation – U.S. Department of Justice, May 1997 15. Crime scene and profile characteristics of organized and disorganized murderers, FBI Law Enforcement, 1985 16. DSM IV – Diagnostical and Statistical Manual of Mental Disorder, ediţia a IV-a 17. Revista Criminalistica nr.5, septembrie 2004 40
  41. 41. 18. Andrei Cosmovici – Psihologie Generală, Editura Polirom, 2005 19. Vasile Dem. Zamfirescu – Filosofia inconştientului, vol. 1, pag.25 20. Cătălin Dârţu – Note de curs, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, 2006 21. Prelipceanu, D; Mihăilescu, R; Teodorescu, R – ”Tratat de sănătate mintală” vol. I, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2000. 22. Florin Tudose, Cătălina Tudose, Letiţia Dobranici – Psihopatologie şi psihiatrie pentru psihologi, Editura Info Medica, Bucureşti, 2002 23. Fr. Dolto – Psihanaliza şi copilul, Opere 4, Editura Trei, 2006 24. Paul Popescu – Neveanu – Dicţionar de psihologie, Editura Albatros, Bucureşti, 1978, pg. 122. 25. Sigmund Freud – Studii asupra isteriei, 1895. 26. J.B. Coleman – Abnormal psychology and modern life, Chicago, Scott Foresman, 1950, pg. 95 27. www.about.com 28. Revista Criminalistica nr. 3/2002, pg. 29 – General de brigadă Iancu Ştefan – Un obsedat sexual a ucis cu sânge rece două fete. 29. A. Burges, C. Hartman, R. Resler, J. Douglas, A. McCormack – Sexual Homicide , în Journal of Interpersonal Violence, vol. 1, nr. 3, 1986, pg. 251 – 272 30. David Mirich – Sexual Homicide, 2004 31. Eric Hickey – Serial Murderers and their Victims, London, Wadsworth, 2002 32. Devianţă comportamentală şi boală psihică – Sorin M. Rădulescu, Mircea Piticariu, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1989 33. Constantin Enăchescu – Tratat de psihopatologie, Editura Polirom Iaşi, 2005 34. E. Duprè – Pathologie de l’imagination et de l’èmotivitè, Payot, Paris, 1925 35. Profilul psihologic al tatălui incestuos, insp. pr. de poliţie, psiholog criminalist 36. Ani-Maria Gherghel, în Revista Criminalistica, nr. 1, februarie 2006, pg. 8 – 9, articol reprodus parţial 37. Holmes R. & Holmes S. – Profiling Violent Crime: An Investigative Tool, Thousand Oaks, CA, Sage Publications 38. Prof. Vasile Lăpăduşi, drd. Steluţa Grejdinoiu – Consideraţii privind investigarea criminalistică a locului faptei, în „Investigarea criminalistică a locului faptei”, Bucureşti, 2004 39. Aurel Ciopraga – Criminalistica, Elemente de tactică, Editura Gama , Iaşi, 1996, pg. 32 40. Ion Mircea – Criminalistica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, pg. 148 41. Conf. univ. dr. Valentin Iftenie, inspector de poliţie Bogdan Taşu – Particularităţi ale activităţii medicului legist în cadrul echipei complexe de cercetare a infracţiunii de omor, în Investigarea criminalistică a locului faptei, Bucureşti 2004. 42. Dr. Alexandra Trâmbiţaşu, dr. Abdo Salem – Aprecierea medico-legală a intervalului de timp de la deces în cadrul cercetării la faţa locului, în Investigarea criminalistică a locului faptei, Bucureşti, 2004 43. Iosef Plank – Folosirea fotografiei cu vizibilitate deasupra în fotografierea accidentelor, în nr. S/1994 al publicaţiei germane Verkehrs unfall und Fahrzeug technik, pg. 77 şi următoarele 44. Tudorel Butoi, Constantin Zărnescu, Luminiţa Nicolae, Ioana Teodora Butoi – Victima şi victimologia din perspectiva urmăririi penale, în Investigarea criminalistică a loculoui faptei, Bucureşti, 2004 45. Thio, A.- Deviant behavior, Harper Collins Publishers, Inc, 1988, pg. 157-160 46. Jacobs, J., A Phenomenological Study of Suicide Notes, în Social Problems, 15, Summer, 1967, pg. 376 47. W. McDonald – The victim: A social psychological study of criminal victimization, lucrare de doctorat nepublicată, Ann Arbor, University Microfilms, 1970 41
  42. 42. 48. Litman, R.E., Curphey, T.J., Shneidman, E.S., Farberow, N.L., Tabachnich, N.D. – Investigations of Equivocal Suicides, “Journal of Forensic Sciences”, 13 (1), pg. 46-54. 49. La fon, Dana S. – Psychological Autopsies for Equivocal Deaths – International Journal of Emergency Mental Health, 3, 183-188 50. Arrigo, B. (2006). Criminal Behavior: A Systems Approach. Upper Saddle River, NJ: Prentice Hall 51. Keppel, R. (2005). "Serial Offenders: Linking Cases by Modus Operandi and Signature." Pp. 605-614 in S. James & J. Nordby (eds.) Forensic Science, 2e. Boca Raton: CRC Press. 52. Douglas, J. & Olshaker, M. (1998). Obsession. NY: Scribners 53. O’Connell, J&Soderman,H (1936) – Modern Criminal Investigation, New York: Funk & Wagnalls, pg. 254-260 54. Money, J (1998) – Lovemaps: Clinical Concepts of Sexual/Erotic Health and Pathology, Paraphilia, and Gender Transposition in Childhood, Adolescence, and Maturity, New York, Prometheus Books 55. Rappaport RG – The serial and mass murderer, American Journal of Forensic Psychiatry, 9 (1), 1988, pg. 39-48. 56. P. Dietz – Mass, serial and sensational homicides, Bulletin of the New York Academy of Medicine, 62, 1986, pg 477 – 491 57. D. Gee – A pathologist’s view of multiple murder, Forensic Science International, 38, 1988, pg. 53 – 65. 42

×