consultanta

1. Subiectul 4
Etica în consultanță
Etica şi morala sunt adesea asociate cu deontologia. Termenul deontologie (în limba greacă, „deon”
– datorie, obligaţie) desemnează normele de conduită şi obligaţiile etice din cadrul unei profesii şi
aplică anumite norme morale particulare. Etica, morala şi deontologia se referă la ceea ce este „drept”,
„corect”, „just”.
Cu timpul, în cadrul eticii s-au constituit două părţi:
1. Etica normativă – vizează elaborarea şi fundamentarea teoretică a unui sistem determinat de norme
şi standarde morale, a unui anumit cod moral; şi
2. Etica teoretică – se ocupă cu cercetarea problemelor teoretice propriu-zise ale originii şi esenţei
morale
Se poate considera că etica are un caracter analitic (se preocupă de cauzele acţiunilor umane) şi
normativ (stabileşte anumite reguli de conduită); este o ştiinţă practică (orientată spre acţiune),
raţională, nu o impunere externă sau o obligaţie; etica nu este, însă, o ştiinţă descriptivă (nu indică
cum trebuie îndeplinite acţiunile umane pentru a fi considerate morale), ci este prescriptivă
(recomandă anumite norme morale ce ar trebui respectate).
Una dintre clasificările normelor morale (cu importanţă practică pentru etica în afaceri) este
următoarea:
1. Norme generale sau universale – sunt prezente în toate tipurile de comunităţi umane, au durabilitate
mare în timp şi influenţează întreaga gamă de relaţii şi activităţi umane (exemple: cinstea, demnitatea,
sinceritatea, curajul, loialitatea, generozitatea);
2. Norme particulare – se adresează unor comunităţi umane determinate, cu o anumită variaţie în timp
şi spaţiu, şi influenţează relaţii sau activităţi umane particulare (exemple: normele vieţii de familie şi
normele morale specifice unor activităţi profesionale);
3. Norme speciale – se manifestă în cadrul unor grupuri restrânse şi, uneori, la ocazii speciale
(exemple: normele de protocol, regulile de etichetă în afaceri, codul manierelor elegante).
Etica este fundamental diferită de religie şi de jurisprudenţă (lege).
Moralitatea (sau lipsa ei), la orice nivel şi grad de manifestare, nu poate fi impusă individului de nicio
instanţă exterioară şi nici nu poate fi sancţionată din punct de vedere legal; un agent acţionează moral
pentru că aşa îi impun propria conştiinţă şi cerinţele fireşti ale convieţuirii.
Normele morale se deosebesc de prescripţiile juridice şi de poruncile religioase prin următoarele
caracteristici:
- Normele morale se referă la actele individuale libere, conştiente şi raţionale, cu consecinţe asupra
celorlalţi şi/sau asupra propriei persoane;

2. - Forma cea mai caracteristică a normelor morale sunt expresiile normative categorice şi
universalizabile, care formulează anumite obligaţii sau datorii de a săvârşi fapte de natură să potenţeze
valoarea intrinsecă a umanităţii;
- Normele morale se bazează pe autonomia voinţei, fiind impuse de către o autoritate imanentă
subiectului (conştiinţa morală);
- Normele morale sunt însoţite de sancţiuni spirituale (cele mai specifice provin din interiorul fiecărui
individ);
- Normele morale au drept funcţie socială promovarea unui maximum de sociabilitate.
Etica afacerilor (etica economică), formă particulară a eticii aplicate, reprezintă ansamblul de reguli
şi norme morale care vizează conduita agenţilor în activitatea economică (în afaceri), atât la nivel
individual, cât şi la nivel colectiv.
Etica economică este o ramură a moralei care sintetizează sistemul de valori, principii şi norme ce s-
au statornicit de-a lungul timpului în raporturile dintre agenţii economici. Alături de principiile şi
normele de drept, etica economică asigură buna desfăşurare a activităţilor şi reuşita în afaceri. Deşi
normele eticii economice nu sunt învestite cu forţă juridică precum normele de drept, ele au un rol
deosebit de important în acţiunile agenţilor economici, contând uneori mai mult decât cele juridice.
Comportamentul etic al agenţilor economici este marcat de respectarea riguroasă, benevolă, a unor
principii cum sunt: încrederea şi sinceritatea deplină între agenţi; corectitudine în negocieri şi în
îndeplinirea obligaţiilor contractuale; respectarea întocmai a tuturor angajamentelor asumate;
mutualitatea avantajelor oferite şi a riscurilor. Acceptarea şi respectarea normelor de etică economică
este, de fapt, o problemă de conştiinţă economică cu un impact puternic asupra cristalizării normelor
juridice. Încălcarea lor creează o imagine nefavorabilă asupra agenţilor economici.
Se poate concluziona că „etica afacerilor – componentă relativ nouă a cercetării ştiinţifice – este un
domeniu de studiu aplicativ al eticii, care vizează determinarea principiilor morale şi a codurilor de
conduită ce reglementează relaţiile interumane din cadrul organizaţiilor (economice şi comerciale) şi
guvernează deciziile oamenilor de afaceri sau ale managerilor”.
În general, etica în afaceri se manifestă la cinci niveluri interdependente:
- Nivelul etic individual;
- Nivelul etic corporaţional (organizaţional);
- Nivelul etic naţional;
- Nivelul etic cultural;
- Nivelul etic internaţional.
Etica în afaceri studiază moralitatea sistemelor economice, a corporaţiilor şi a indivizilor care
interacţionează cu aceste corporaţii.
Experienţa mondială evidenţiază două abordări de bază ale eticii afacerilor:
1. Abordarea moralistă – de orientare creştină, care susţine ideea conform căreia principiile de bază
ale eticii creştine şi ale filozofiei morale trebuie extinse şi în sfera afacerilor (ca şi în oricare alt
domeniu de activitate); şi

3. 2. Abordarea pragmatică– presupune că afacerile trebuie să fie etice nu pentru a urma normele morale
şi creştine, ci pentru că dovedirea unei responsabilităţi sociale sporite contribuie la conferirea
durabilităţii afacerii şi la obţinerea de profituri suplimentare, evitând o serie de riscuri şi tensiuni.
Etica afacerilor, ca disciplină filozofică de sine stătătoare, a apărut relativ recent, adevărata sa
recunoaştere datând de acum 20-30 de ani. În prezent, problemele etice şi de responsabilitate
corporaţională au dobândit o importanţă deosebită, ajungând să se vehiculeze conceptul de „firmă
etică” şi să se promoveze „managementul responsabil social”; au apărut numeroase lucrări consacrate
acestor probleme şi, concomitent, s-au înfiinţat centre de consultanţă etică. Marile firme adoptă coduri
de conduită morală şi iniţiază programe proprii de pregătire în acest sens, considerând etica afacerilor
drept un instrument indispensabil unei bune gestionări a întreprinderilor.
Pentru etica în afacerile economice prezintă un interes deosebit două tipuri de clasificări:
1. În funcţie de modul de abordare a eticii în afaceri; şi
2. În funcţie de nivelul la care este percepută etica în afaceri.
O primă clasificare a eticii în afacerile economice, în funcţie de modul de abordare a problematicii,
pune în evidenţă patru variante:
- Etica regulilor – porneşte de la premisa că un individ sau o societate trebuie să se conformeze
principiilor etice acceptate; etica regulilor este cea mai simplă formă de etică şi, de asemenea, cea mai
veche, iar principala dificultate legată de acest tip de etică rezidă în diferenţierea dintre regulile
categorice şi cele necategorice;
- Etica posibilului – se reduce la respectarea legilor, la deontologia profesională şi la un anumit
conformism, persoanele care preferă acest tip de etică adoptând, în majoritatea cazurilor, obiceiurile
mediului şi profesiei lor;
- Etica convingerii – este caracterizată de un puternic caracter subiectiv, fiecare individ elaborându-şi
un set de criterii şi norme morale, pornind de la propria sa experienţă în confruntarea cu situaţii din
exterior şi cu ideile celorlalţi;
- Etica responsabilităţii – presupune asumarea conştientă a responsabilităţii cu privire la actele proprii
şi prevederea consecinţelor actelor individuale; nu există morală a convingerii care să nu fie, în acelaşi
timp, şi a responsabilităţii.
O altă clasificare specifică eticii în afaceri se poate realiza în funcţie de nivelul la care aceasta este
percepută, la fiecare dintre aceste niveluri existând anumite valori şi reguli de comportament ce
trebuie respectate pentru a putea vorbi despre afirmarea principiilor morale:

4. Niveluri Antivalori (Interdicţii) Valori pozitive ce trebuie
promovate
1. Etica în general înşelăciunea, furtul, încălcarea
promisiunilor, minciuna,
dorinţa de răzbunare
cinstea, dreptatea,
imparţialitatea, adevărul,
rigoarea, loialitatea, toleranţa,
altruismul, respectul pentru
ceilalţi şi pentru munca lor
2. Etica pieţei
• violenţa, intimidarea;
• frauda, corupţia;
• privilegiile, monopolurile;
• practicile antisociale
• transparenţa, justiţia;
• liberalizarea;
• ajutorul acordat persoanelor
(nu firmelor) afectate de
recesiuni sau crize
3. Etica la nivel
guvernamental • barierele la intrarea pe piaţă;
• competitivitatea
subvenţionată;
• informarea;
• asigurarea cadrului unei
• comisioanele acordate partidelor politice;
• susţinerea firmelor falimentare
competitivităţi reale;
responsabilitatea socială
4. Etica la locul de
muncă
încălcarea:
- regulilor de drept;
- confidenţialităţii
informaţiilor;
- libertăţii celorlalţi
• satisfacerea clientelei;
• respectarea colegilor, a
regulilor şi a secretelor firmei;
• relaţiile ierarhice normale;
• cooperarea, transparenţa,
spiritul de echipă
Etica la nivelul conducerii
întreprinderii • nepotismul şi discriminările
de orice
fel;
• abuzul de putere;
• climatul despotic şi autoritar,
• violarea regulilor interne;
• conflictele de interese
• ierarhia bazată pe
competenţă;
• regulile clare;
• practicile echitabile,
remunerarea justă şi
stimulativă a personalului;
• informarea, participarea şi
motivarea angajaţilor;
• împărţirea succesului
(profitului) între participanţi;
• căutarea şi promovarea
competitivităţii şi a calităţii

5. 6. Etica şi strategia adoptată strategiile bazate pe:
- marketing abuziv;
- avantaje mărunte şi efemere;
- beneficii pe termen scurt;
- coaliţii şi corupţie;
- privilegii oferite anumitor
persoane
strategiile de competitivitate pe
termen lung bazate pe:
- eforturi de progres;
- riscuri calculate;
- investiţii, cercetare-
dezvoltare, comunicare,
formare şi perfecţionare a
personalului, inovare
7. Etica în tranzacţiile
comerciale • şantajul;
• negocierea „la un pahar”;
• avantajele personale oferite
de încheierea unei afaceri
• respectarea cuvântului dat,
punctualitatea;
• cooperarea furnizor – client
pentru a obţine avantaje
reciproce
8. Etica în domeniul bancar
• acordarea de credite unor
firme sau persoane nesolvabile;
• reprezentarea unor agenţi
economici cu o imagine
deteriorată din punct de vedere
etic
• consilierea clienţilor în
direcţia unei gestiuni corecte;
• realizarea unui audit al eticii
bancare.
Ca abordare pentru etica afacerilor, utilitarismul încurajează eficienţa şi stabilitatea activităţilor
economice pe termen lung (cum ar fi, de exemplu, investiţiile de capital), productivitatea şi
maximizarea profitului, stimulează performanţa economică individuală, conducând evaluarea morală
spre conceptul de analiză cost-beneficiu. Conceptul de utilitate este folosit în teoria microeconomică
pentru a compara beneficiile nete cu costurile asociate unei acţiuni, unui bun sau unui serviciu.
Dezavantajul utilitarismului este că ignoră faptul că acţiunile imorale nu pot fi tolerate sub nicio
formă, chiar dacă ele aduc beneficii unei majorităţi (în anumite situaţii, adepţii utilitarismului pot
încuraja exploatarea unei minorităţi a populaţiei, prin impunerea de daune şi sacrificii, în beneficiul
majorităţii populaţiei). Teoria utilitaristă nu poate fi un determinant al acţiunilor morale deoarece este
imposibil de cuantificat beneficiul unei majorităţi faţă de sacrificiul unei minorităţi; în plus, nu se pot
calcula consecinţele unei acţiuni înainte de producerea acesteia. Calculul utilitarist este artificial şi nu
este practic (nu se pot prevedea, cu suficientă siguranţă, toate rezultatele sau consecinţele unei acţiuni
individuale şi nici nu se pot compara cu exactitate diferitele tipuri de avantaje şi dezavantaje care pot
rezulta, pe termen mediu şi lung).
Utilitarismul poate duce la o repartizare inechitabilă a resurselor în societate sau, la nivelul firmei, la
ignorarea intereselor unora dintre participanţii la activitatea acesteia. În concluzie, se poate afirma că
această abordare consideră exclusiv bunăstarea socială agregată, dar trece cu vederea individul şi
distribuirea respectivei bunăstări. Utilitarismul permite, în anumite circumstanţe, apariţia nedreptăţii
sociale. Cooperarea între indivizi este corectă şi benefică din punct de vedere economic numai dacă
schimburile care se realizează în societate sunt voluntare, fiecare om având libertatea de alegere.
Pentru mediul de afaceri, abordarea în termenii libertăţii personale contribuie la sporirea

6. schimburilor pe piaţa liberă, fiind dependentă de un sistem de piaţă capitalist (care respectă drepturile
de proprietate ale individului). În organizaţiile de afaceri, această concepţie se extinde la asigurarea şi
respectarea drepturilor salariatului, respectiv: dreptul la viaţă privată, dreptul la liberă exprimare,
dreptul la îngrijirea sănătăţii şi siguranţei fizice, libertatea de conştiinţă. Cu toate acestea, ea poate
încuraja individualismul (pune individul mai presus de societate) şi un comportament egoist; de
asemenea, este greu de realizat o ierarhie între drepturile conflictuale ale celor luaţi în analiză (când
mai multe drepturi ale omului intră în conflict, trebuie să existe o ierarhie a lor: de exemplu, dreptul
la viaţă este mai important decât dreptul de proprietate, ceea ce nu rezultă nici din aserţiunea lui John
Locke, nici din teoria lui Robert Nozick).
Ca punct de pornire pentru etica afacerilor, această abordare are şi ea puncte tari şi puncte slabe:
protejează interesele celor care sunt slab reprezentaţi în organele de decizie sau nu dispun de putere
la nivel social sau corporaţional, dar are dezavantajul că încurajează comoditatea şi suficienţa în rândul
angajaţilor, ceea ce afectează capacitatea acestora de asumare a riscurilor, inovaţia şi productivitatea.
Normele de drept iau în calcul aspectele distribuţiei, dar nu consideră şi bunăstarea socială agregată
sau cea a individului ca atare.
Din punct de vedere teoretic, se poate vorbi de trei perspective în ceea ce priveşte relaţia dintre
etică şi afaceri:

7. I. Incompatibilitatea dintre afaceri şi etică (afacerile nu au nimic în comun cu etica);
II.Compatibilitatea dintre afaceri şi etică (afacerile îndeplinesc un rol special în cadrul comunităţii:
ele aduc un beneficiu maxim comunităţii doar atunci când interesele de afaceri sunt prioritare altor
interese divergente);
III.Preeminenţa (întâietatea) eticii asupra afacerilor (în anumite situaţii, interesele de afaceri ale
companiilor trebuie să se supună considerentelor etice; uneori, etica este mai importantă decât
afacerile).
Cele trei perspective ale relaţiei dintre etică şi afaceri se vor concretiza în patru teorii distincte:
1. Teoria incompatibilităţii dintre afaceri şi etică (Albert Carr) – se poate stabili o analogie între
această teorie şi responsabilitatea economică a firmelor: companiile trebuie să respecte doar „regulile
jocului” şi să câştige avantaje de ordin economic în faţa concurenţilor; în rest, totul este permis. Teoria
corespunde primei perspective
2. Teoria responsabilităţii unice a afacerilor de a face profit (Milton Friedman) – există o
corespondenţă între această teorie şi responsabilitatea legală a afacerilor de a aduce profit şi de a
maximiza valoarea acţionarilor lor, în limitele stabilite de lege. Teoria este asociată cu cea de-a doua
perspectivă.
3. Teoria „stakeholders” (Amitai Etzioni) – compania are o responsabilitate morală faţă de toţi cei
care contribuie la consolidarea profiturilor şi activităţilor sale (teoria drepturilor „stakeholderilor” şi
datoriilor companiei)7.
4. Teoria responsabilităţii sociale corporative (pragmatică vs. deontologică şi minimalistă vs.
maximalistă) – se referă la totalitatea responsabilităţilor sociale (economice, legale, morale,
discreţionare) pe care şi le asumă o corporaţie, din motive pragmatice sau deontologice.Teoriile 3. şi
4. pot fi încadrate, împreună, în cea de-a treia perspectivă: preeminenţa eticii asupra afacerilor.
1. Teoria incompatibilităţii dintre afaceri şi etică („Business is business and shouldn’t be mixed up
with ethics”), această teorie porneşte de la premisa că etica şi afacerile nu au niciun punct comun; nu
există responsabilităţi etice în afaceri; nu există etică în afaceri. Albert Carr susţine ideea că etica ţine
de viaţa personală a indivizilor, iar ea nu trebuie confundată cu regulile pe care le urmează oamenii
de afaceri în domeniul lor profesional.
Incompatibilitatea dintre etică şi afaceri este susţinută de analogia dintre afaceri şi jocul de poker;
astfel, afacerea este considerată drept joc competitiv şi joc de strategie, iar etica afacerilor (business
ethics) este un oximoron, o contradicţie în termeni (afacerile sunt un domeniu competitiv, un joc dur,
agresiv, în care nu este loc pentru sentimentalisme).
Albert Carr consideră că putem vorbi de un set de reguli după care joacă participanţii într-un domeniu
de afaceri; putem numi un astfel de set de reguli „etică” a afacerilor, însă aceasta nu are nicio legătură
cu etica sau morala după care ne ghidăm în viaţa de zi cu zi, în relaţiile personale. Dacă etica relaţiilor
personale ar putea fi construită pornind de la principiul „Fă celorlalţi ceea ce ai dori ca ei să îţi facă
ţie!” (Regula de Aur – Immanuel Kant), atunci domeniul afacerilor, ca joc competitiv, ar trebui să se
bazeze pe un principiu al jocului de poker: „Fă celorlalţi ceea ce nu ai dori să îţi facă ei, înainte ca
ei să îţi facă ţie acest lucru”.
„Trăim, probabil, în cea mai competitivă dintre societăţile civilizate. Obiceiurile noastre încurajează
un grad înalt de agresivitate în urmărirea aspiraţiilor personale spre succes. Afacerile reprezintă
principala arenă de competiţie, iar ele au fost ritualizate într-un joc de strategie. Regulile de bază ale
jocului au fost stabilite de către guvern, care încearcă să depisteze şi să pedepsească afacerile
frauduloase. Însă, atât timp cât o companie nu încalcă regulile jocului stabilite prin lege, ea are
dreptul legal de a-şi alcătui strategia fără a urmări nimic altceva în afara profiturilor. Dacă urmăreşte

8. o strategie a profiturilor pe termen lung, compania va păstra relaţii amicale cu partenerii de afaceri
atât timp cât va fi posibil. Un om de afaceri inteligent nu va căuta avantaje acolo unde ar putea genera
ostilitate din partea angajaţilor, competitorilor, consumatorilor, guvernului ori a publicului în general.
Însă, astfel de decizii sunt, în cele din urmă, decizii de strategie, şi nu de etică. [Astfel], dacă un individ
doreşte să ia parte la jocul afacerilor, el trebuie să stăpânească principiile jocului, inclusiv regulile sale
etice diferite”
Printre principalele critici aduse teoriei lui Albert Carr se poate menţiona cea conform căreia acesta
construieşte moralitatea (etica) într-un sens foarte îngust: atunci când etica din viaţa privată a
individului intră în conflict cu etica conform căreia acesta îşi conduce afacerile, Albert Carr
recomandă oamenilor de afaceri să facă doar ceea ce este în folosul afacerilor. Totuşi, Albert Carr nu
determină când şi de ce regulile afacerilor au prioritate asupra normelor morale din viaţa privată a
individului.
În prezent, teoria lui Albert Carr este respinsă atât de majoritatea eticienilor, cât şi de oamenii de
afaceri, care sunt conştienţi de inconsistenţa sa practică. Actualul mediu de afaceri impune
organizaţiilor de afaceri (care vor să reziste şi să prospere în timp) responsabilităţi mult mai extinse
decât simpla respectare a legilor în vigoare; în plus, s-a demonstrat faptul că un comportament
cooperant faţă de concurenţi este mult mai benefic, pe termen lung, pentru toate părţile implicate într-
o tranzacţie comercială.
2. Teoria compatibilităţii dintre afaceri şi etică („Since good business is good ethics, good ethics
will be good business too”) sau teoria responsabilităţii sociale unice a afacerilor de a face profit.
Această perspectivă se bazează pe abordarea minimalistă a economistului Milton Friedman, conform
căreia singura responsabilitate a afacerilor este de a face profit şi de a maximiza valoarea acţionarilor
(teoria clasică a afacerilor). Etica în afaceri înseamnă doar obligaţiile managerilor faţă de proprietari
(reduce la minim ideea responsabilităţii sociale a unei afaceri, pe care o echivalează cu un contract
social între manageri şi acţionari). Dacă afacerile îşi asumă responsabilităţi suplimentare, ele o fac din
motive de ordin pragmatic, pentru a câştiga în termeni de imagine, în vederea maximizării valorii
acţionarilor lor. Milton Friedman susţine că într-o societate liberă „există o singură responsabilitate
socială în afaceri – aceea de a utiliza resursele afacerii şi de a o angaja în activităţi desemnate să
sporească profiturile, atât timp cât sunt respectate regulile jocului, adică atât timp cât compania este
angajată într-o competiţie deschisă şi liberă, lipsită de înşelătorie şi fraudă”. Astfel, scopul unei afaceri
este de a se angaja în activităţi concepute pentru a-i spori profiturile; dacă acest scop al afacerii este
dezirabil, atunci toţi cei care lucrează într-o afacere au obligaţia de a contribui la îndeplinirea sa.
„Ideea centrală este că, prin rolul său de administrator al companiei, managerul este agentul
persoanelor care deţin corporaţia sau instituţia caritabilă, iar principala sa responsabilitate este faţă
de aceştia”

9. Milton Friedman spunea: „Puţine tendinţe pot submina, aşa de cuprinzător, fundamentele reale ale
societăţii noastre libere ca acceptarea de către oficialii corporaţiei a responsabilităţii sociale, în locul
producerii de cât mai mulţi bani pentru acţionari”. Acelaşi autor considera că managerii (angajaţi ai
proprietarilor) nu pot dispune de cheltuirea unor resurse suplimentare – care nu le aparţin – în scopuri
sociale, deoarece aceasta ar determina o scădere a profitabilităţii firmei şi subminarea mecanismului
pieţei; orice încercare altruistă de responsabilitate socială din partea managerilor reprezintă, practic,
o însuşire din resursele acţionarilor, care nu vor fi în mod legitim date ca profituri; alte argumente
invocate de Milton Friedman împotriva responsabilităţii sociale vizează aspecte precum creşterea
costurilor afacerilor, diluarea scopului acestora şi sporirea puterii sociale a afacerilor, fără a avea vreo
răspundere faţă de public.
Responsabilitatea managerilor de a spori profiturile este atât de natură legală (cuprinsă în lege), cât
şi de natură morală (datoriile morale ale managementului faţă de proprietarii afacerii, pe baza faptului
că managerul este un angajat al acestora). Deşi susţine că singurul scop al afacerilor este de a face
profit (acesta este rolul lor în cadrul societăţii; societatea câştigă cel mai mult de pe urma afacerilor
atunci când ele produc profit), teoria justifică prin raţiuni de ordin moral această natură
unidimensională a afacerilor.
În prezent, teoria clasică este depăşită, iar abordarea (opusă) care predomină este cea socio-
economică (responsabilitatea socială corporativă extinsă). Aceasta (teoria modernă a afacerilor)
susţine că firma există pentru a promova bunăstarea societăţii şi implică urmărirea unor scopuri mai
largi decât simpla maximizare a profitului acţionarilor. Abordarea responsabilităţii sociale extinse
este sprijinită de economistul Paul Samuelson, care afirma: „O corporaţie mare a acestor zile nu numai
că poate să se angajeze în proiecte de responsabilitate socială, ci este <blestemată> să procedeze
astfel”.
Conceptul de responsabilitate socială a organizaţiei de afaceri a apărut datorită trecerii de la modelul
economic, în care elementul predominant era „afacerea”, la un model mult mai larg de afaceri, care
include în parteneriat problemele sociale, respectiv modelul socioeconomic. Modelul economic a pus
accentul principal pe producţie, exploatarea resurselor, interesele individuale, o atenţie minoră
acordată guvernului şi o viziune generală a afacerilor percepute ca un sistem închis (o abordare de
dreapta a pieţei, la nivel microeconomic). În contrast cu acesta, modelul socio-economic accentuează
calitatea generală a vieţii, conservarea resurselor, interesele societăţii şi oferă o viziune asupra
afacerilor ca un sistem deschis (o abordare de stânga a pieţei, la nivel macroeconomic)
Aceste schimbări de orientare au condus la o continuă dezvoltare a unei conştiinţe de responsabilitate
socială a firmelor de afaceri. Conceptul de responsabilitate socială a organizaţiei de afaceri presupune
mai degrabă o formă de autocontrol, decât una de constrângere externă a unor tipuri de
comportamente. Ca o formă de autonomie, responsabilitatea socială implică anumite restricţii
autoimpuse privind comportamentul organizaţiei de afaceri, precum şi o abordare altruistă şi
imperative morale.
În actualitate, în viaţa de zi cu zi, se observă o tot mai accentuată tendinţă a marilor companii de a se
situa undeva între cele două abordări (economică şi socio-economică), încercând să „reconcilieze”
diversele tipuri de responsabilităţi.
Viziunea socio-economică este surprinsă în cea de-a treia perspectivă – preeminenţa eticii asupra
afacerilor – şi cuprinde două teorii: teoria „stakeholders” şi teoria responsabilităţii sociale
corporative (care pare a fi punctul de vedere cel mai răspândit astăzi). Cele două teorii îşi asumă
foarte mult din etica în afaceri (responsabilitatea afacerilor presupune mai mult decât obţinerea
profiturilor).
În principiu, cea de-a treia perspectivă susţine faptul că urmărirea eficienţei şi a maximului de profit
nu este întotdeauna calea cea mai corectă în afaceri; astfel, o decizie corectă va

10. presupune, uneori, o decizie mai puţin profitabilă (există cazuri în care omul de afaceri este obligat să
lase deoparte obiectivul obţinerii de profit, în scopul de a preveni un rău sau de a urmări un bine
social).
3. Teoria „stakeholders” porneşte de la premisa că orice organizaţie de afaceri are o responsabilitate
socială şi o datorie morală faţă de toate grupurile care influenţează şi sunt influenţate de activitatea
sa economică şi comercială, nu doar faţă de proprietari (acţionari). Această abordare a
responsabilităţii sociale a unei companii nu este una de natură pragmatică (pe care compania şi-o
asumă în mod liber, pentru a câştiga în termeni de imagine şi de profituri), ci este una de natură
deontologică (firma are anumite datorii şi obligaţii faţă de stakeholderi, iar aceştia au drepturi în
companie pentru că îşi aduc contribuţia la consolidarea profiturilor companiei).
Astfel, scopul unei afaceri este de a servi şi a armoniza interesele divergente ale „investitorilor săi”; o
corporaţie de afaceri trebuie să fie condusă în interesul stakeholderilor săi. Conflictul de interese
dintre acţionari şi investitori este unul legitim, iar aceasta este principala diferenţă dintre teoria
„stakeholders” şi teoria clasică a firmei, în care interesele acţionarilor au întotdeauna prioritate.
Teoria „stakeholders” porneşte de la premisa că orice afacere trebuie să îndeplinească un rol social,
iar scopul unei afaceri nu este de a face bani pentru proprietarii săi, ci de a furniza clienţilor bunuri şi
servicii de calitate ridicată, la preţuri acceptabile, de a crea locuri de muncă pentru angajaţii săi, de a
proteja mediul înconjurător, de a susţine financiar sporturile, artele şi avansul tehnologic etc.,
obţinând, în final, un profit rezonabil pentru proprietarii săi, ca recompensă meritată pentru serviciile
prestate în folosul comunităţii.
Stakeholderii care interacţionează cu o firmă se pot clasifica în două grupuri: inside groups (din care
fac parte angajaţii, angajatorii, proprietarii/acţionarii, directorii executivi şi managerii) şi outside
groups (consumatorii, distribuitorii, creditorii, mediul de afaceri, comunitatea locală, instituţii
guvernamentale, sindicate, organizaţii non-guvernamentale, fundaţii, mass-media etc.). Pe baza
acestei clasificări, se pot identifica şi cele două teorii ale firmei (teoria firmei închise – cu
responsabilităţi corporative restrânse doar la nivelul grupurilor interne şi teoria firmei deschise – cu
responsabilităţi extinse asupra tuturor grupurilor interne şi externe), cu implicaţii deosebit de
importante pentru luarea unei decizii etice. În prezent, responsabilitatea socială a managerilor se
încadrează în cea de-a doua abordare (teoria firmei deschise). Astfel, în momentul luării unei decizii
etice, managementul unei societăţi trebuie să ţină seama de interesele tuturor grupurilor mai sus
enumerate, întrun mod cât mai corect cu putinţă.
Într-o altă lucrare de specialitate, stakeholderii sunt împărţiţi în două categorii distincte, ceea ce dă
naştere la două variante ale teoriei: stakeholderii primari – clienţii, angajaţii, acţionarii, creditorii,
furnizorii, distribuitorii şi competitorii (teoria „stakeholders” în variantă restrânsă) şi stakeholderii
secundari – comunităţile locale, guvernele naţionale şi străine, grupurile de presiune, media şi publicul
general (care, alături de stakeholderii primari, formează teoria „stakeholders” în variantă extinsă).
Deşi teoria „stakeholders” are, în prezent, un număr mare de adepţi, ea are dezavantajul că nu
precizează în ce măsură o companie trebuie să-şi sacrifice profiturile sale pentru a urmări interesele
diferitelor categorii de stakeholderi; de asemenea, teoria nu oferă o modalitate de ierarhizare a
diferitelor interese divergente ale „investitorilor” unei afaceri.
La nivel microeconomic (poziţia liberală – procapitalistă), egoismul „luminat” pare a fi teoria cea
mai corectă (scopul unei afaceri este de a produce profit pentru proprietarii/ acţionarii săi). Dar, la
nivel macroeconomic (poziţia social-democrată – anticapitalistă), din perspectiva societăţii în
ansamblul său, afacerile nu sunt neapărat doar simple instrumente care să producă bani pentru un
singur segment al societăţii, ci reprezintă o modalitate eficientă de a satisface nevoile materiale şi

11. sociale ale întregii comunităţi, dat fiind faptul că fără nevoile de consum ale populaţiei nu ar exista
afaceri, de niciun fel.
Indiferent de motivaţie, ambele strategii complementare şi nu radical opuse (teoria „stakeholders” şi
teoria egoismului „luminat”) ajung practic la aceeaşi concluzie: urmărirea profitului pe termen lung
exclude un comportament rapace şi iresponsabil faţă de consumatori, salariaţi, furnizori, creditori,
competitori etc. O afacere profitabilă este una care nu uită nicio clipă de interesele numeroaselor
categorii de stakeholders, străduindu-se a veni în întâmpinarea cerinţelor acestora. O afacere neetică
este o afacere proastă, în timp ce o afacere care se ghidează după nişte principii morale sănătoase este
o afacere prosperă („bad ethics is bad business” şi „good ethics is good business).
4. Teoria responsabilităţii sociale corporative este abordarea care îşi asumă cel mai mult din etica
în afaceri, dat fiind faptul că obligaţiile unei corporaţii se extind la nivelul întregii comunităţii
(indiferent de motive), nu doar la nivelul grupurilor care îşi aduc contribuţia la profiturile companiei.
Teoria susţine faptul că principala responsabilitate în afaceri este de a face profit, însă există limite
sau constrângeri etice referitoare la ceea ce se poate face efectiv în afaceri; altfel spus, din punct de
vedere etic, dreptul de a urmări obţinerea profitului nu este nelimitat (toţi criticii teoriilor clasice ale
afacerilor susţin că acestea au şi alte obligaţii suplimentare celei de a face profit). Responsabilităţile
sociale ale afacerilor rezultă din interdependenţa dintre organizaţii, societate şi mediul de afaceri, în
general.
În funcţie de sfera de obligaţii pe care o companie trebuie să şi le asume, responsabilitatea socială a
afacerilor poate fi de două feluri: minimalistă (singura obligaţie suplimentară a corporaţiei este de a
evita răul – demers negativ, pasiv) şi maximalistă (pe lângă obligaţia de a evita răul, corporaţiile au
datoria de a ajuta la rezolvarea unor probleme sociale şi de a face societatea mai bună – datorii de
binefacere, de caritate, de filantropie – demers pozitiv, afirmativ).
Pe de altă parte, o clasificare distinctă a tipurilor de responsabilitate socială se poate realiza în funcţie
de motivele care stau la baza asumării unor obligaţii suplimentare; astfel, există o abordare
pragmatică a responsabilităţii sociale (afacerile îşi asumă responsabilităţi sporite şi se implică în
proiecte sociale pentru a câştiga în termeni de imagine şi a-şi spori profiturile pe termen lung) şi o
abordare deontologică a acesteia (datorită rolului special pe care îl ocupă în cadrul comunităţii,
companiile au datoria de a-şi asuma obligaţii suplimentare celei de a face profit). Dacă abordarea
pragmatică implică o relaţie bidimensională între companie şi societate (compania este responsabilă
social în ideea de a fi, la rândul său, „recompensată” de societate prin creşterea încasărilor), abordarea
deontologică se bazează pe o relaţie unidimensională (compania se implică în proiecte sociale fără să
aştepte nimic în schimb din partea societăţii, pentru că nu face altceva decât să îşi îndeplinească datoria
pe care o are faţă de comunitate).
Pentru lumea afacerilor, cea mai frecventă este abordarea pragmatică a responsabilităţii sociale:
firmele iniţiază o politică de responsabilitate socială care are ca obiectiv creşterea valorii mărcii
comercializate (instrument de marketing), pornind de la premisa conform căreia consumatorul este
dispus să plătească pentru responsabilitatea socială a unei companii. Deşi se dovedeşte o politică
profitabilă pentru firmă şi avantajoasă pentru societate, în ansamblul său, etica deontologică consideră
că abordarea pragmatică nu întruneşte atributele moralităţii (argumentele pragmatice au valoare
morală doar din punctul de vedere al eticii utilitariste).
Un alt factor motivaţional al implicării firmelor în activităţile sociale (în afară de cel care vizează strict
performanţele economice şi obţinerea de câştiguri viitoare din publicitatea determinată de actele
„filantropice”) este promovarea a ceea ce se numeşte „managementul bazat pe valori” (value-based
management). În acest caz, managerii acţionează pentru promovarea valorilor împărtăşite în
organizaţie, inclusiv a celor morale, urmărind, în principal, două efecte: îmbunătăţirea imaginii firmei,

12. prin asocierea ideii de onorabilitate, celei de performanţă; şi crearea şi întărirea spiritului de echipă în
cadrul firmei.
În acest sens, câteva exemple concrete de responsabilităţi sociale pe care marile companii şi le asumă
tot mai des sunt: îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de muncă pentru angajaţi (referitoare la sănătate;
educaţie; recrutare şi condiţii de muncă; pregătire profesională; pensionare; şanse egale şi
nediscriminatorii de angajare, promovare şi concediere); implicarea în activităţi legate de protejarea
mediului înconjurător; protecţia consumatorilor; sponsorizări pentru educaţie, arte şi sporturi; acte
filantropice.
Etica în afacerile economice internaţionale este acea parte a eticii în afaceri care are ca obiect de
activitate problemele de ordin moral ce apar la nivel internaţional. Ca parte a eticii aplicate (şi,
implicit, a filozofiei), cuprinde raţionamentele morale referitoare la problemele mai sus amintite,
precum şi diverse aspecte teoretice care vizează explicarea şi justificarea acestor raţionamente.
Conform unei accepţiuni larg răspândite, etica în afacerile internaţionale se referă la dimensiunea etică
a oricărei relaţii de afaceri dintre două sau mai multe ţări sau dintre parteneri privaţi din state diferite
(accentul se pune pe îndatoririle morale ale corporaţiilor transnaţionale)11. Etica în afacerile
internaţionale vizează un cod de conduită moralmente acceptabil al persoanelor cu atribuţii
decizionale şi executive, aflate pe diferitele trepte ierarhice, ale unei firme care îşi desfăşoară
activitatea nu numai în cadru domestic, ci şi în alte ţări. Etica în afacerile economice internaţionale
trebuie să identifice în ce măsură există anumite practici morale care transced toate culturile (dacă
există) şi cum trebuie acestea abordate la nivel global. Două aspecte strict legate de acest subiect sunt:
relativismul etic (care susţine că nicio etică culturală nu este superioară alteia, iar numai valorile şi
practicile locale determină ceea ce este drept sau nedrept) şi imperialismul etic (care porneşte de la
premisa că anumite adevăruri absolute, proprii unei culturi, se aplică pretutindeni, iar valorile
universale străbat culturile în determinarea a ceea ce este drept sau nedrept). Punctul de vedere corect
şi obiectiv care trebuie să ghideze relaţiile de afaceri la nivel internaţional se află undeva între aceste
două extreme.
Tema centrală a dezbaterilor cu privire la etica în afacerile economice internaţionale o reprezintă
companiile multinaţionale. Multitudinea problemelor etice pe care le ridică corporaţiile
multinaţionale vizează, în principal, aspecte precum mituirea şi corupţia, exploatarea forţei de muncă
a minorilor din ţările sărace sau contaminarea mediului. O viziune mai amplă a eticii în afacerile
internaţionale cuprinde şi teme precum etica folosirii resurselor naturale, obligaţiile ţărilor bogate
faţă de naţiunile sărace, moralitatea şi echitatea sistemului economic internaţional, diminuarea
păturii de ozon a atmosferei şi supraîncălzirea planetei, deşi nu există, încă, un consens general
referitor la includerea şi analiza acestor aspecte.
În general, nu se poate spune că există un mod unic în care trebuie să acţioneze toate firmele
internaţionale, astfel încât comportamentul lor să poată fi calificat drept moral; fiecare companie, în
mod individual, trebuie să-şi exercite activitatea în funcţie de valorile, principiile, obligaţiile şi
membrii săi.
Tema centrală a dezbaterilor cu privire la etica în afacerile economice internaţionale o reprezintă
companiile multinaţionale. Multitudinea problemelor etice pe care le ridică corporaţiile
multinaţionale vizează, în principal, aspecte precum mituirea şi corupţia, exploatarea forţei de muncă
a minorilor din ţările sărace sau contaminarea mediului. O viziune mai amplă a eticii în afacerile
internaţionale cuprinde şi teme precum etica folosirii resurselor naturale, obligaţiile ţărilor bogate
faţă de naţiunile sărace, moralitatea şi echitatea sistemului economic internaţional, diminuarea
păturii de ozon a atmosferei şi supraîncălzirea planetei, deşi nu există, încă, un consens general
referitor la includerea şi analiza acestor aspecte.

13. În general, nu se poate spune că există un mod unic în care trebuie să acţioneze toate firmele
internaţionale, astfel încât comportamentul lor să poată fi calificat drept moral; fiecare companie, în
mod individual, trebuie să-şi exercite activitatea în funcţie de valorile, principiile, obligaţiile şi
membrii săi.
Activitatea de afaceri pe plan internaţional implică o serie de norme necesare pentru ca întreprinderile
să funcţioneze în mod corespunzător. Respectul pentru viaţă este o obligaţie de bază pentru
funcţionarea unei societăţi şi este primordial pentru desfăşurarea în siguranţă a afacerilor; acest respect
pentru viaţă trebuie completat cu o încredere elementară în partenerul de afaceri, trăsătură, de
asemenea, esenţială pentru realizarea optimă a transferului de produse, servicii şi bani. În mod similar,
respectarea contractelor şi a înţelegerilor încheiate este o condiţie indispensabilă pentru o relaţie
durabilă de afaceri şi pentru buna desfăşurare a tranzacţiilor curente între cele două părţi. Absenţa
oricărui dintre aceste elemente face ca tranzacţiile comerciale să devină instabile, problematice,
scumpe şi ineficiente.
Problema etică fundamentală în afacerile internaţionale : Dată fiind diversitatea obiceiurilor din
lumea afacerilor internaţionale, problema principală cu care se confruntă îndeosebi marile corporaţii
multinaţionale, care operează pe piaţa globală, este alegerea uneia dintre următoarele două politici
alternative: 1) fie, pe de o parte, respectarea strictă a codului etic al firmei din ţara de origine oriunde
ar opera în lume (punctul de vedere mai tare); 2) fie, pe de altă parte, adaptarea politicii firmei la
tradiţiile şi stilul de afaceri din fiecare ţară străină unde o corporaţie multinaţională operează (punctul
de vedere mai slab). Fiecare dintre aceste două strategii alternative prezintă avantaje şi dezavantaje
din punct de vedere strict economic, adică având în vedere numai profiturile potenţiale ale firmei.
1. Păstrarea strictă a codului etic al corporaţiei, elaborat pe baza valorilor morale dominante în ţara
de origine (valori morale mai stricte), are avantajul că menţine reputaţia firmei nepătată şi nu stârneşte
obiecţii, rezerve sau critici vehemente din partea consumatorilor şi a publicului „de acasă”,
consolidând totodată şi prestigiul firmei pe plan internaţional.
Dezavantajul major al acestei politici inflexibile constă în faptul că, pe anumite pieţe naţionale, nu se
poate pătrunde şi nu se pot face afaceri profitabile dacă nu se acceptă recurgerea la anumite practici
discutabile sub aspect etic, dacă nu chiar de-a dreptul ilegale, din cauza unui fenomen generalizat de
corupţie şi a unor mecanisme economice care favorizează concurenţa neloială mai mult decât
competitivitatea.
2. Flexibilitatea codurilor etice şi adaptarea la practicile economice locale permite corporaţiilor
multinaţionale să penetreze pieţele dominate de practici dubioase şi să se menţină pe acele pieţe, cu
profituri tentante. Dezavantajele imediate sunt legate de reacţiile opiniei publice din ţările de origine
şi, în general, din statele care adoptă o politică dură faţă de corupţie; dezavantajele mai puţin vizibile,
dar şi mai serioase pe termen lung, decurg din faptul că orice complicitate a firmelor transnaţionale
cu factorii de putere corupţi din anumite ţări ale lumii încurajează şi consolidează corupţia din acele
ţări, ceea ce diminuează considerabil potenţialul lor de dezvoltare solidă şi echilibrată care să le facă,
în timp, nişte parteneri serioşi, cu resurse în expansiune şi cu o putere de cumpărare din ce în ce mai
atractivă pentru investitorii străini de anvergură.
Agenţii care operează pe piaţa mondială se confruntă cu numeroase dileme de natură etică, ori de câte
ori sunt în situaţia de a-şi desfăşura activitatea în conformitate cu legislaţia dintr-o anumită ţară străină,
care vine însă în conflict, mai mult sau mai puţin flagrant, atât cu legile din ţara de origine, cât şi cu
setul de valori morale pe care le afirmă o corporaţie în codul său etic. În lucrările de specialitate, care
tratează probleme referitoare la etica în afacerile internaţionale, apar, în principiu, câteva categorii de
probleme (opt) , care suscită interesul general şi se analizează pe larg:

14. 1. Mita şi corupţia;
2. Problemele care vizează angajarea forţei de muncă şi aspectele legate de personal;
3. Practicile de marketing şi protecţia consumatorilor;
4. Impactul asupra economiilor şi dezvoltării ţărilor-gazdă;
5. Efectele asupra mediului natural;
6. Impactul cultural al operaţiilor transnaţionale;
7. Relaţiile cu guvernele ţărilor-gazdă;
8. Relaţiile cu ţările de origine.
Cea mai frecventă problemă pentru companiile multinaţionale o reprezintă, fără îndoială, corupţia,
datorită caracterului său universal.
1. Mita şi corupţia: Definită în sens general, corupţia reprezintă abaterea de la normele morale, iar,
într-un sens mai precis, termenul desemnează conduita incorectă sau ilegală a unei persoane care se
află într-o poziţie de autoritate sau putere, în scopul obţinerii de câştiguri personale sub formă
bănească sau sub altă formă. De regulă, în categoria actelor de corupţie sunt incluse: mita, nepotismul,
escrocheria, delapidarea, utilizarea pentru scopuri personale a unor resurse ce nu aparţin individului
respectiv. Corupţia înfloreşte, adesea, acolo unde există o guvernare de proastă calitate, conflicte
violente sau acolo unde controlul statului şi al reglementărilor sale nu poate fi pus în practică într-un
mod eficient.
În afacerile internaţionale, fenomenul corupţiei se manifestă la un nivel deosebit de îngrijorător: într-
o estimare prudentă, sumele totale plătite ca mită în afacerile internaţionale se cifrează la 80 miliarde
de dolari anual – aproximativ cât apreciază ONU că ar fi necesar pentru eradicarea globală a sărăciei
din lumea contemporană.
Mita nu este însă un aspect specific eticii în afacerile internaţionale, deoarece majoritatea ţărilor lumii
se confruntă, şi pe plan naţional, cu acest tip de încălcare a normelor morale. Mita este o practică
curentă în toate ţările lumii, purtând denumiri diverse, precum: na leva (Rusia), hongbao (China),
hanagusuri sau zoushuuwai (Japonia), ne mul (Coreea), rishwat (India), kitu kidogo (Kenya), dash
(Africa de Vest), baksheesh sau arraam (Orientul Mijlociu), mordida (Mexic), diego (Argentina),
pajada (Honduras), jeitinho (Brazilia), Schmiergeld (Germania), bustarella (Italia), grease (SUA),
bribery (Marea Britanie), mită sau bacşiş (România).
Mita şi corupţia creează un mediu de afaceri nesigur şi reprezintă o problemă cu implicaţii deosebit
de costisitoare pentru multinaţionalele care nu doresc să suporte această „cheltuială suplimentară” şi
care se confruntă cu alţi concurenţi multinaţionali dispuşi să o facă, pentru a câştiga contracte şi a
încheia afacerile dorite.
Din punct de vedere comercial, practica de a da / a accepta mită duce la distribuirea ineficientă a
produselor şi a resurselor: cumpărătorii nu primesc, în mod necesar, cele mai bune produse în
schimbul preţului plătit, după cum nici vânzătorii nu primesc cel mai bun preţ. Dacă o ţară adoptă
această practică a mituirii se condamnă pe ea însăşi la un nivel de trai mult inferior, iar distanţa dintre
ţările care practică pe scară largă mituirea şi cele în care aceasta este destul de rar întâlnită devine din
ce în ce mai mare. Lipsa de dezvoltare economică a multor ţări din Africa este pusă, adesea, tocmai
pe seama unui nivel foarte ridicat al corupţiei întâlnit în această parte a lumii. Cercetările au

15. demonstrat faptul că un nivel înalt al corupţiei, inclusiv mita, contribuie la scăderea venitului pe cap
de locuitor. Corupţia afectează negativ dezvoltarea unei ţări în mai multe modalităţi: reduce creşterea
economică, alungă investitorii străini şi canalizează investiţiile, împrumuturile şi fondurile de
ajutorare în aşa-numitele white elephant projects – proiecte absurd de grandioase, care aduc imense
beneficii celor care administrează banii, dar care nu sunt de niciun folos populaţiei. În plus, corupţia
are un preţ foarte mare pentru păturile cele mai sărace, cărora le este barat accesul la bunurile şi
serviciile de bază; cu siguranţă, cei săraci suferă cel mai mult din cauza corupţiei.
De obicei, funcţionarii guvernamentali de nivel înalt sunt cei care beneficiază de pe urma acestei
practici (marea mită) şi rareori transferă beneficiile obţinute şi asupra ţărilor sau conaţionalilor lor.
„Marea mită” („mita de afaceri” – whitemail bribe, grand corruption) este sancţionată penal în
majoritatea ţărilor; ea se referă la distorsionarea procesului de luare a deciziilor în probleme de
importanţă economică semnificativă şi implică mari sume băneşti şi diverse sisteme de canalizare a
banilor şi de „acoperire” a caracterului ilegal al acţiunilor: evidenţă contabilă dublă, falsuri,
sponsorizări, bonus-uri.
Pe lângă această mită, care se oferă funcţionarilor guvernamentali de rang superior, apare, mult mai
frecvent, mica mită („mita de ungere” – lubrication bribe, speed money sau petty corruption),
cunoscută şi sub numele de bacşiş, care se acordă funcţionarilor guvernamentali de rang inferior,
dintre care se remarcă organele vamale. În principiu, acest tip de mită nu implică niciun act care să fie
interzis de lege în mod expres; vizează adesea îndepărtarea unor bariere de ordin birocratic şi
semnifică plata acordată unor indivizi pentru a face mai repede ceea ce deja au fost plătiţi să facă.
Pe de altă parte, în ultimul timp, a apărut în literatura de specialitate (mai ales în scrierile liberalului
Murray N. Rothbard) concepţia conform căreia nu orice fel de mită este imorală la modul absolut.
Astfel, există două feluri de mită: mita defensivă (oferită de agenţii economici care, altfel, riscă să fie
eliminaţi în mod nedrept de pe piaţă) şi mita ofensivă (practicată de companiile care vizează
înlăturarea concurenţilor şi obţinerea unor avantaje neloiale faţă de aceştia). Din punct de vedere
moral, este condamnabil numai al doilea tip de mită.
Deşi pare greu de crezut, există apărători ai ideii că mita şi corupţia pot fi legitimate din punct de
vedere etic, deşi sunt, cel puţin formal, ilegale. În primul rând, la baza acestor tentative de legitimare
a corupţiei stă relativismul cultural: în ţările unde mita şi corupţia sunt practici economice obişnuite,
acceptate practic de toată lumea, se afirmă că ele trebuie luate ca atare şi, din respect faţă de obiceiurile
locale, sunt acceptabile şi pentru investitorii străini. Alte argumente vizează aspecte de ordin „tehnic”:
corupţia reprezintă uneori singura cale prin care firmele pot ocoli nişte reglementări excesiv de dure,
impozitele exagerate sau o legislaţie ineptă. Îngăduind firmelor să acţioneze în mediul unui stat
spoliator, corupţia poate să nu fie în detrimentul dezvoltării, ci poate chiar să stimuleze dezvoltarea şi
flexibilitatea: mita poate fi benefică deoarece îi stimulează pe funcţionarii prost plătiţi şi prost
supravegheaţi de stat să accelereze eliberarea hârtiilor. Într-un cadru legal inadecvat şi ineficient,
plăţile ilegale menite să evite reglementările prea numeroase şi impozitele prea mari pot contribui la
scăderea costurilor pentru cei care mituiesc. Totuşi, astfel de argumente nu sunt valabile, deoarece
mita se asociază prea adesea cu cea mai proastă calitate a bunurilor şi serviciilor, fiind menită să
permită celor mai puţin calificaţi să acapareze piaţa.
Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) şi Organizaţia Naţiunilor Unite
(ONU) sunt considerate liderii multinaţionali în lupta împotriva corupţiei.
Pentru a lupta împotriva acestei practici, general recunoscute ca fiind imorală, s-a constituit o
organizaţie non-guvernamentală intitulată Transparency International, având sediul la Berlin
(Germania) şi birouri în peste 77 de ţări şi reprezentând „o coaliţie împotriva corupţiei în tranzacţiile
de afaceri internaţionale”. Această coaliţie denunţă cazurile de mituire care apar în ţări din toată lumea
şi militează pentru aprobarea de legi împotriva mitei; a atras atenţia opiniei publice şi a organelor

16. răspunzătoare de această problemă, astfel încât să contribuie la aprobarea legilor care să interzică mita,
de orice fel, atât pe plan naţional cât şi pe plan internaţional.
Începând cu anul 1995, Transparency International dă publicităţii anual un indice al corupţiei în
fiecare ţară analizată (Corruption Perception Index); metodologia de calcul a acestui indice se bazează
pe o serie de anchete specifice fiecărei ţări, iar valoarea compozită pe care o poate obţine în final
variază între 10 – „foarte curat” şi 0 – „puternic corupt”. Din nefericire, România nu a obţinut în niciun
an o valoare mai mare de 4, valorile medii înregistrate de aceasta variind între 2,5-3,5. În general,
regula arată că unele dintre cele mai bogate ţări ale lumii – Finlanda, Danemarca, Noua Zeelandă,
Canada, Islanda, Singapore şi Suedia – înregistrează constant peste 9 puncte din cele 10 posibile în
ceea ce priveşte integritatea funcţionarilor lor guvernamentali, ceea ce indică nivele foarte scăzute ale
corupţiei în acele ţări. Ţările cu 2 sau mai puţine puncte sunt cele mai sărace ţări ale lumii: Angola,
Azerbaijan, Kenya, Indonezia, Madagascar, Nigeria, Paraguay şi Bangladesh.
Totuşi, Indicele corupţiei vizează doar nivelul corupţiei din interiorul unei ţări şi nu ţine cont de plăţile
ilegale ale exportatorilor către oficialităţile străine. Un nou indice, Indicele plătitorilor de mită (Bribe
Payers Index), bazat pe interviurile susţinute de Gallup International şi publicate pentru prima dată
în 1999, clasifică marii exportatori ai lumii către ţările în curs de dezvoltare în funcţie de înclinaţia lor
de a plăti sau nu mită funcţionarilor străini.
Problemele care vizează angajarea forţei de muncă şi aspectele legate de personal: Cele mai
sensibile probleme de personal cu care se confruntă corporaţiile multinaţionale sunt următoarele:
a) Salarizarea angajaţilor locali care lucrează pentru multinaţionale în ţări cu nivele de
dezvoltare sensibil inferioare în comparaţie cu ţările de origine este frecvent mai scăzută decât cea a
angajaţilor din ţările-mamă. Astfel, se impută investitorilor străini faptul că exploatează forţa de
muncă din ţările slab dezvoltate, plătind de câteva ori mai ieftin aceeaşi muncă pe care o prestează
salariaţii cu calificări similare din ţările de origine. Pe de altă parte, aceştia din urmă sunt dezavantajaţi
de faptul că, prin mutarea investiţiilor şi a unităţilor de producţie în Lumea a Treia, creşte şomajul din
ţările dezvoltate. Pe scurt: corporaţiile transnaţionale sunt vehement acuzate pentru că adoptă politici
egoiste; urmărind maximizarea profiturilor, ele încalcă acel ipotetic contract social cu diferitele
categorii de stakeholders, aducând prejudicii deopotrivă salariaţilor din ţările de origine – care pierd
locuri de muncă şi a căror presiune sindicală scade în intensitate, o dată ce patronatul poate ameninţa
cu transferul investiţiilor în alte ţări – şi angajaţilor din Lumea a Treia – care sunt puşi să presteze
munci echivalente celor din statele dezvoltate, fiind însă plătiţi mult mai prost.
Societăţile multinaţionale au adus numeroase contraargumente la criticile care li se impută. În primul
rând, alternativa pentru salariaţii din ţările slab dezvoltate este a fi prost plătiţi (comparativ cu
angajaţii din lumea bogată) sau a nu fi plătiţi deloc, atât timp cât, de multe ori, principalul punct de
interes pentru investitorii străini sunt tocmai costurile mai scăzute ale forţei de muncă. Se mai susţine
apoi, de multe ori pe bună dreptate, că salariile oferite de unele corporaţii multinaţionale sunt oricum
sensibil mai mari decât media din ţările sărace în care operează aceste companii. În plus, mediul de
muncă pe care îl oferă multinaţionalele este mai corect, mai civilizat şi anumite principii de recrutare
şi promovare a forţei de muncă sunt treptat implantate în ţările din Lumea a Treia, disipând astfel
modele mai evoluate de tratament al forţei de muncă de către patronat. Pe de altă parte, salariaţii bine
plătiţi din ţările avansate sunt invitaţi să accepte legile pieţei şi ale competitivităţii; menţinerea
salariilor lor ridicate nu este un privilegiu absolut, necorelat cu eficienţa, productivitatea şi
rentabilitatea: dacă locurile lor de muncă ar fi menţinute cu orice preţ, ca şi nivelul foarte ridicat al
salariilor, concurenţa ar profita şi ar invada ţările sărace, unde ar realiza produse şi servicii similare
calitativ, dar mult mai ieftine, ceea ce le-ar permite să cucerească piaţa, ruinând, până la urmă, pe cei
care nu s-ar adapta; sfârşitul ar fi şi mai tragic: faliment, şomaj, fonduri bugetare mai reduse pentru
programele de asistenţă socială, resurse interne de investiţii mai puţine etc. Într-un cuvânt, în scurt

17. timp o politică „socială” a corporaţiilor multinaţionale s-ar solda cu consecinţe extrem de negative
pentru toată lumea.
b) Managementul filialelor din alte ţări ale corporaţiilor multinaţionale pune, la rândul său,
destule probleme etice. În general, marile firme preferă să acorde un credit scăzut managerilor locali,
implantând la conducerea filialelor manageri din ţările de origine; în unele cazuri, aceştia nu cunosc
suficient de bine tradiţiile şi problemele locale şi nu sunt destul de flexibili faţă de doleanţele şi
dificultăţile partenerilor şi angajaţilor din ţările unde sunt implantaţi. Acesta este motivul principal
pentru care, în ultimii ani, corporaţiile multinaţionale au adoptat o politică de aclimatizare
managerială, promovând din ce în ce mai activ lideri locali, formaţi şi pregătiţi profesional în
Occident, unde îşi pot însuşi metodele şi tehnicile managementului modern.
c) Discriminarea sexuală este o problemă delicată, de care firmele investitoare nu se fac
propriu-zis vinovate, întrucât nu managerii lor sunt aceia care o impun, ci tradiţiile şi credinţele
religioase locale. Ceea ce se impută corporaţiilor multinaţionale de către opinia publică din ţările de
origine este neimplicarea mai hotărâtă într-o politică activă, agresivă chiar, de eliminare a
discriminării femeilor în ţările din Lumea a Treia, unde ea reprezintă o practică greu de combătut.
Alte critici, mai virulente şi mai întemeiate, se referă la faptul că, în unele ţări sărace, unde religia nu
împiedică participarea femeilor la viaţa economică (cum ar fi America Latină, de exemplu),
discriminarea sexuală ia altă formă şi anume angajarea cu precădere a femeilor, deoarece salarizarea
lor este mult mai scăzută decât cea a bărbaţilor.
d) Angajarea şi exploatarea minorilor în procesul muncii constituie, fără îndoială, aspectul
cel mai des incriminat şi categoric în sine blamabil în ceea ce priveşte problemele de personal ale
corporaţiilor multinaţionale. Această problemă a reprezentat tema centrală a grupurilor de presiune
ale consumatorilor din SUA, de când s-a făcut public faptul că multe companii multinaţionale
americane exploatează copiii din ţările subdezvoltate sau în curs de dezvoltare din Asia, America
Latină sau Africa. Grupurile de consumatori exercită presiuni asupra companiilor sau distribuitorilor
americani, astfel încât aceştia să nu contracteze furnizori care folosesc copii cu vârste sub 14 ani.
Majoritatea ţărilor lumii au legi care interzic această practică şi, cu toate acestea, legea nu este
întotdeauna respectată, deoarece companiile multinaţionale profită de pe urma copiilor provenind din
familii foarte sărace, cărora le acordă nişte salarii de mizerie.
Problema etică care apare aici este a determina dacă această exploatare a copiilor este sau nu imorală
în culturile în care a fost practicată de-a lungul timpului şi în care este, încă, destul de frecventă. În
ţările respective nu există şcoli pentru aceşti copii, iar veniturile suplimentare pe care ei le câştigă
ajută la subzistenţa familiei din care fac parte; câteodată, având în vedere faptul că, dacă nu îşi găsesc
un loc onorabil de muncă, aceşti copii ajung pe stradă să cerşească sau să se prostitueze, a le oferi un
loc de muncă reprezintă răul cel mai mic dintre două rele16. Totuşi, majoritatea consumatorilor din
Occident nu au acceptat acest argument şi nicio companie multinaţională nu l-a susţinut public. Astfel,
multinaţionalele care îşi desfăşoară activitatea în ţările din Lumea a Treia şi-au pus adesea întrebarea
ce ar trebui să facă şi cât ar trebui să investească pentru a descoperi dacă furnizorii lor încalcă legile
referitoare la această practică.
e) Măsurile de protecţie a salariaţilor constituie o altă problemă pentru companiile de talie
internaţională în ceea ce priveşte imaginea lor publică în ţările de origine şi mai puţin în ţările slab
dezvoltate în care operează, deşi muncitorii de acolo sunt cei care au realmente de suferit. În ţările în
curs de dezvoltare sau aflate în tranziţie la economia de piaţă, legislaţia
muncii este slab dezvoltată, astfel încât standardele de protecţie a personalului la locul de
muncă sunt foarte joase în comparaţie cu cele din ţările dezvoltate.

18. De aceea, corporaţiile multinaţionale, la filialele lor din Lumea a Treia, iau măsuri de protecţie mult
mai puţin riguroase decât în ţările lor de origine, iar efectul îl reprezintă numeroasele accidente,
soldate cu victime sau mutilări grave ale muncitorilor la locul de muncă.
Companiile multinaţionale nu resping necesitatea unei protecţii sporite a muncii în ţările slab
dezvoltate, dar invocă un argument de rentabilitate şi unul de competitivitate pentru a-şi justifica
actualele practici: dacă ar cheltui atât cât trebuie pentru siguranţa salariaţilor, costurile de producţie ar
creşte considerabil – iar dacă firmele concurente nu procedează la fel, companiile responsabile riscă
să iasă de pe piaţă, ceea ce ar genera aceeaşi dilemă dramatică pentru muncitorii din ţările în curs de
dezvoltare: riscuri şi salarii sau nici riscuri, nici salarii. Tot ceea ce se poate urmări cu bună credinţă
este un compromis între cele două exigenţe – cea economică şi cea morală.
BIBLIOGRAFIE
1. Badescu, V., Etica in afaceri, Editura Pro Universitaria 2014
2. Crăciun, D., Curs de Etică în Afacerile Economice Internaţionale, REI, 2004
3. DeGeorge, Richard T., Business Ethics, Third Edition, Macmillan Publishing Company,
New York, USA,1990
4. Iamandi, I.E, Radu, F., Etică şi responsabilitate socială corporativă în afacerile
internaţionale, curs master afaceri internationale, Editura Economica, Bucuresti 2012