81591504 curs-drept-institutional-european

UNIVERSITATEA “ALMA MATER“ SIBIU
FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE, JURIDICE ŞI SOCIALE
HUNEDOARA
CURS
DREPT INSTITUŢIONAL
EUROPEAN
HUNEDOARA
2010 - 2011

Cuprins
Capitolul I: Ideea organizării europene până la cel de-al doilea război mondial............................3
1. Consideraţii generale.................................................................................................................3
2. Premisele apariţiei comunităţilor europene ............................................................................3
3. Precursorii ideii europene.........................................................................................................4
4. Aspecte generale privind dreptul european.......................................... .................................5
Capitolul II: Crearea comunităţilor europene....................................................................................7
1. Planul Schumann şi CECO........................................................................................................7
2. CEE ŞI CEEA...............................................................................................................................9
Capitolul III: Evoluţia comunităţilor.................................................................................................11
1. Lărgirea comunităţilor europene...........................................................................................11
2. Aprofundarea construcţiei comunitare..................................................................................12
3. Transformarea comunităţilor în UNIUNEA EUROPEANĂ.....................................................13
Capitolul IV: Uniunea Europeană. Statut şi competenţe..............................................................17
1. Organizaţie internaţională..................................................................................................17
2. Organizaţie regională deschisă..........................................................................................18
2.1 Aderarea: Condiţii de formă, procedură şi fond........................................................18
2.2 Pierderea calităţii de membru...................................................................................20
2.3 Relaţiile UE cu alte organizaţii internaţionale.........................................………........21
3. Organizaţie regională specializată.....................................................................................21
3.1 Personalitatea juridică...............................................................................................21
3.2 Conţinutul specializării..............................................................................................22
3.3 Competenţe............................................................................................………........22
4. Organizaţie cu o structură instituţională şi juridică originală.........................................25
5. Organizaţie bazată pe integrare economică.....................................................................26
6. Principiile fundamentale ale Uniunii Europene...............................................................29
Capitolul V: Sistemul juridic comunitar........................................................................................31
1. Drept comunitar.....................................................................................................................31
1.1 Noţiune......................................................................................................................31
1.2 Natură juridică..........................................................................................................31
2. Izvoarele dreptului instituţional european..........................................................................32
2.1 Dreptul instituţional comunitar originar sau primar....................................................32
2.2 Izvoarele complementare ale dreptului comunitar....................................................33
2.3 Dreptul instituţional derivat.....................................................................………........33
2.3.1 Regulamentele - principalul izvor al dreptului derivat.............................33
2.3.2 Directivele..............................................................................................33
2.3.3 Decizia…………………….......................................................................34
2.3.4 Decizia-cadru…………….......................................................................35
2.3.5 Recomandările şi avizele.......................................................................35
2.3.6 Dreptul comunitar jurisprudenţial...........................................................35
3. Principiile generale ale dreptului comunitar.....................................................................36
4. Principiul protecţiei drepturilor fundamentale ale omului...............................................36
Capitolul VI: Sistemul instituţional comunitar...............................................................................38
CURS Drept instituţional european 2

1. Structura instituţională.........................................................................................................38
2. Consiliul (de Miniştri al) Comunităţilor Europene (CM).....................................................39
2.1 Constituire..................................................................................................................39
2.2 Funcţionare................................................................................................................40
2.3 Atribuţii......................................................................................................................42
2.4 Procesul de luare a deciziilor....................................................................................43
3. Comisia Comunităţilor Europene (CCE)…........................................…………………….....44
3.1 Compunere şi statutul membrilor..............................................................................44
3.2 Organizare................................................................................................................45
3.3 Funcţionare...............................................................................................................46
3.4 Atribuţii......................................................................................................................47
4. Parlamentul European (PE)……….… .........................................………………………….....48
4.1 Compunere...............................................................................................................48
4.2 Proceduri electorale..................................................................................................49
4.3 Statutul parlamentarilor.............................................................................................50
4.4 Organizare şi funcţionare..........................................................................................50
4.5 Atribuţii......................................................................................................................51
5. Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene (CJ)...............................…………………….....58
5.1 Compunere şi statutul membrilor..............................................................................52
5.2 Organizare................................................................................................................53
5.3 Atribuţii şi funcţionare................................................................................................53
5.4 Procedură.................................................................................................................54
5.5 Căi de drept...............................................................................................................56
5.6 Tribunalul de primă instanţă......................................................................................57
6. Consiliul European................................................................................................................58
6.1 Natură şi atribuţii.......................................................................................................58
6.2 Funcţionare...............................................................................................................60
Capitolul VII: Organe auxiliare........................................................................................................61
1. Curtea de Conturi a Comunitatilor Europene(CCCE).................................…........…….....61
2. Comitetul Economic şi Social (CES)...................................................................................62
3. Comitetul Regiunilor (CR) ....................................................................................................63
4. Banca Centrală Europeană (BCR) .......................................................................................64
5. Banca Europeană de Investiţii(BEI) ....................................................................................65
6. Alte organe create de tratate................................................................................................65
7. Organe subsidiare.................................................................................................................66
8. Sistemul instituţional în perspectiva adoptării tratatului instituind o constituţie
pentru Europa.......................................................................................................................68
Capitolul VIII: Tratatele................................................................................................................69
1. Tratatul de la Paris................................................................................................................69
2. Tratatele de la Roma.............................................................................................................69
3. Tratatul de la Bruxelles.........................................................................................................70
4. Actul Unic European.............................................................................................................70
5. Tratatul de la Maastricht.......................................................................................................70
6. Tratatul de la Amsterdam.....................................................................................................70
7. Tratatul de la Nisa.................................................................................................................70
8. Tratatul de la Lisabona.........................................................................................................70
9. Tratatul de instituire a unei Constitutii pentru Europa (Constitutia Europeana)............71
Capitolul IX: România şi Uniunea Europeană..........................................................................72
1. Cadrul general.......................................................................................................................72
2. Drept comunitar şi drept naţional.......................................................................................74

Actul final al Tratatului de la Lisabona (anexă)...........................................................................76
Bibliografie.....................................................................................................................................90
Capitolul
Ideea organizării europene până la cel de-al doilea război mondial
1.1 CONSIDERAŢII GENERALE
Europa modernă este compusă din state suverane care nu se supun niciunei autorităţi superioare.
Statele sunt separate prin frontiere, graniţe. Relaţiile dintre ele sunt bazate pe diplomaţie, încheierea
de convenţii internaţionale ce sunt supuse regulilor dreptului internaţional public. Fiecare stat se distinge de
vecinul său prin limbă, tradiţii, istorie, cultură, obiceiuri.
Un dublu principiu se manifestă: dorinţa de dominare, de hegemonie a statelor puternice şi dorinţa de
echilibru european din partea statelor mai puţin puternice. În epoca modernă acest principiu a fost resortul
relaţiilor internaţionale europene.
Europa modernă este divizată politic, religios, etnic, economic. Dacă iniţial sursele de divizare au fost
politice şi religioase, factorul economic devine, în timp, cel mai puternic. Economia naţională întăreşte statul
susţinând organizarea sa politică şi juridică. De aici şi rivalitatea din ce în ce mai accentuată între marile
puteri europene pentru cucerirea de noi teritorii, realizarea zonelor de influenţă.
Divizarea şi echilibrul, reguli ale Europei moderne sunt consacrate şi de Tratatul de la Westphalia din anul
1648. Până în zilele noastre Europa a fost supusă unui echilibru precar şi unor hegemonii succesive.
Secolul XIX este perioada creşterii şi descreşterii unor mari imperii, cât şi începutul afirmării
mişcărilor naţionale.
Europa secolului XIX şi a primei jumătăţi a secolului XX este cea a unor alianţe fragile şi vremelnice
în vederea menţinerii păcii.
În acelaşi timp este şi perioada începutului cooperării europene prin organizarea de conferinţe,
reuniuni periodice şi frecvente asupra unor probleme politice de interes general.
Tot în această perioadă asistăm la crearea unor veritabile servicii publice internaţionale: Uniunea
poştală universală, Uniunea telegrafică, Uniunea de la Berna asupra căilor ferate, Convenţia asupra protecţiei
proprietăţii industriale, literare şi artistice.
Prima jumătate a secolului XX este Europa celor două războaie mondiale care au însemnat
distrugerea puterii ridicate până atunci; milioane de victime; localităţi distruse, chiar rase de pe suprafaţa
pământului; economia adusă la punctul zero; apariţia unor noi mari puteri: Statele Unite ale Americii, Uniunea
Sovietică, Japonia.
Prima jumătate a secolului XX deschide epoca pactelor secrete între cei mai puternici în ideea de a-şi
împărţi lumea în zone de influenţă. Astăzi trăim efectele lor.
Dacă secolul XIX este dominat de profundele mişcări naţionale care au dus la formarea statelor
moderne europene, secolul XX este dominat de perfectarea graniţelor, aşa cum au fost stabilite prin Tratatul
de la Versailles. Europa contemporană se pronunţă ferm pentru menţinerea acestor graniţe şi exclude
revendicările teritoriale.
Europa celei de-a doua jumătăţi a secolului XX este cea a unei noi dualităţi: o Europă unită, comună
sau divizată de interese economice şi politice. Aceasta este Europa zilelor noastre.
1.2 PREMISELE APARIŢIEI COMUNITĂŢILOR EUROPENE
Pentru a decide dacă integrarea europeană, fenomen specific zilelor noastre este o construcţie
necesară şi se bazează pe tradiţii europene suntem obligaţi să privim dezvoltarea istorică a popoarelor şi

statelor situate geografic în Europa în cel puţin ultimele 2000 de ani pentru a răspunde la întrebarea dacă
există o unitate europeană şi în ce anume constă.
În antichitate putem spune că suntem în prezenţa unor surse de cultură şi civilizaţie ce pun bazele
sistemului de valori specific tradiţiei europene de a porni de la umanismul elenistic aşa cum el a fost conceput
în Grecia Antică şi desăvârşit de Imperiul Roman. În centrul sistemului de valori european se află omul,
nevoile şi aspiraţiile sale, acest sistem de valori fiind propriu tuturor popoarelor europene urmare
interferenţelor culturale realizate de-a lungul timpului.
Cât priveşte unitatea, pe de o parte putem vorbi de un mediu unitar de cultură şi civilizaţie, iar pe de
altă parte de o unitate politică realizată de Imperiul Roman prin cuceriri teritoriale succesive ce au avut
menirea nu doar de a crea o superputere a acelor timpuri, ci şi de a implanta propriul sistem de valori roman
în teritoriile cucerite, obţinându-se astfel în timp unitatea de cultură şi civilizaţie amintită anterior.
Cuceririle cunoaşterii ştiinţifice şi filosofice precum şi domeniile creaţiei artistice fundamentate de
Grecia Antică, cât şi sistemul politic, juridic, administrativ, economic şi social de organizare a statului şi
societăţii fundamentate şi dezvoltate de Roma Antică sunt moşteniri ce s-au transmis de-a lungul timpurilor,
prezente şi în zilele noastre. Ele sunt temeiul sistemului axiologic comun popoarelor europene. Acestei
moşteniri i se adaugă religia creştină specifică Europei.
Evul mediu caracterizat prin fărâmiţare politico-statală, divizare şi permanentă rivalitate între puterea
laică şi cea religioasă, cât şi diferitele unităţi statale este perioada unor veşnice confruntări pentru dominaţie
pe continent, unitatea politică realizându-se de regulă prin forţă. Sub aspect cultural Evul mediu este “o
universitate fără frontiere”, valorile culturii materiale şi spirituale circulând liber.
Odată cu marile descoperiri geografice istoria Europei este cea a creşterii şi descreşterii imperiilor, a
luptei pentru dominaţie dintre acestea, marile imperii coloniale -spaniol, portughez, francez, britanic, olandez,
german, rus- instaurând în întreaga lume modelul european de cultură şi civilizaţie ce conţine implicit
moştenirea eleno-latină arătată, iar pe de altă parte asigurând dominaţia Europei în raport cu restul lumii.
Europa modernă este perioada marilor revoluţii industriale şi democratice ce au desăvârşit modelul
european politico-economic de organizare a statului şi societăţii, conceptele revoluţiei industriale britanice şi
germane, cât şi ale revoluţiei politice franceze stând implicit la baza constituirii actualului model de integrare
europeană.
Unitatea europeană s-a realizat în toată această perioadă de regulă prin intermediul forţei în contextul
politicii de dominare a marilor puteri europene. Alături de principiul dominării se impune şi cel al echilibrului
promovat de regulă de statele mici şi medii, dar şi de marile puteri, căci echilibrul este întotdeauna cel obţinut
la vârf între marile puteri existente la un moment dat.
Europa primei jumătăţi a secolului XX este Europa divizării şi confruntărilor armate cu caracter
mondial, Europa afirmării statelor naţiuni, a identităţii naţionale şi a respectului acesteia pe plan internaţional.
Evoluţia în timp, cel puţin în ultimele două milenii a demonstrat că factorul economic susţine factorul politic,
militar, cultural, fiind motorul dezvoltării şi substratul declarat sau implicit al luptei pentru supremaţie.
Premisele unităţii europene actuale sunt date de un nivel apropiat de dezvoltate economică a statelor
europene, un sistem comun de reguli de organizare a vieţii economice, un sistem democratic de organizare a
statului şi a vieţii politice, un sistem comun de valori socio-umane ce urmăreşte realizarea la un standard
ridicat a gradului de satisfacere a nevoilor oamenilor.
1.3 PRECURSORII IDEII EUROPENE
Ideea unei Europe unite nu este nouă. Ea îşi are sorgintea în antichitate şi s-a perpetuat de-a lungul
secolelor, manifestându-se poate cu mai puţină tărie în secolul XIX, când a fost dominant conceptul statului
naţiune, concept care a stat la baza formării în această epocă a statelor moderne europene, state naţiuni
contemporane.
După primul război mondial, mişcarea pentru o Uniune Paneuropeană şi-a găsit larg ecou în cadrul
Societăţii Naţiunilor. În memorabila expunere prezentată la 5 septembrie 1929 în faţa Adunării Societăţii
Naţiunilor, ministrul de externe francez Aristide Briand preconiza crearea unui cadru federal “fără a aduce
atingere suveranităţii unei naţiuni care ar face parte dintr-o asemenea asociaţie” ... “jucând un rol mai mult
economic”1
.
1
Memorandum – publicat la 1 mai 1930 în Franţa, citat de Christian Philip – Les Institutions Europeennes-ed Masson,
Paris, 1980, p.10.

Izbucnirea celui de al doilea război mondial a făcut imposibilă aplicarea acestui plan. Ideea nu a fost
însă abandonată. Putem spune ca a doua jumătate a secolului XX a fost dominată de crearea unor puternice
structuri politice, economice şi militare: Consiliul Europei, Uniunea Europeană, Asociaţia Europeană a
Liberului Schimb, Uniunea Europei Occidentale la nivel strict european, sau altele care depăşesc graniţele
continentului: Organizaţia Naţiunilor Unite, Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică şi Organizaţia
Tratatului Atlanticului de Nord ş.a.
Toate aceste organisme au în esenţă menirea de a pune mai bine în valoare deosebitul potenţial
uman, economic, cultural, ştiinţific, militar al statelor bătrânului continent, de a-i menţine prestigiul de
conştiinţă şi forţă vie a umanităţii.
Visul de secole “o Europă Unită“ a devenit o necesitate şi o realitate a sfârşitului de secol XX.
Uniunea Europeană se prezintă ca o construcţie modernă şi originală, instituţională şi funcţională,
fără precedent în istorie şi fără corespondent în lumea contemporană.
Principiile de ordin strategic şi economic ale construcţiei comunitare gândite în anii `50 au prefigurat
sensul dezvoltării, iar adaptarea lor permanentă la noile realităţi europene şi mondiale oferă o soluţie viitorului
omenirii. Din această perspectivă studierea apariţiei şi evoluţiei Cumunităţilor Europene, a sistemului
instituţional şi juridic, a mijloacelor de acţiune specifice apare deosebit de interesantă şi utilă, mai ales în
actuala conjunctură politică, economică şi militară.
Problema viitorului Europei comunitare nu mai este şi nici nu mai poate să rămână o problemă a
statelor membre. Ea este problema tuturor ţărilor situate geografic în Europa, cât şi întregii omeniri.
Prima jumătate a mileniului III ne va oferi răspunsul la o întrebare esenţială: care este modelul optim
de dezvoltare, cel european, cel asiatic sau cel american?
Reflectând asupra evoluţiei istorice din epoca modernă şi contemporană, asupra principiilor şi
scopului Uniunii Europene considerăm că suntem datori şi noi să încercăm să prefigurăm viitorul Europei şi al
întregii comunităţi mondiale pentru că viitorul societăţii în care trăim este şi viitorul nostru, al fiecărui individ.
1.4 ASPECTE GENERALE PRIVIND DREPTUL EUROPEAN
Ordinea juridica Europeana reprezinta un ansamblu de norme si reglementari juridice cuprinse în
tratatele încheiate de statele membre (tratatele constitutive, tratatele de aderare si tratatele modificatoare) de
o parte si actele normative adoptate de institutiile Uniunii Europene, legitimate prin renuntarea de catre
statele membre la o parte din suveranitatea lor nationala, în favoarea acestor institutii, pe de alta parte.
Aceste norme si reglementari juridice au forta juridica obligatorie pe teritoriul statelor membre în întregul
spatiu comunitar.
În ceea ce priveste dreptul comunitar, în literatura de specialitate au fost elaborate numeroase
definitii ale dreptului comunitar european, tinând seama de elementele mai importante care îl
individualizeaza.
„Dreptul comunitar poate fi definit ca fiind ansamblul normelor juridice prin care se consacra
structurile, rolul si functiile institutiilor europene, precum si raporturile acestora cu institutiile nationale în
îndeplinirea obiectivelor de progres si dezvoltare ale popoarelor Continentului”
„Încercând o definire a dreptului institutional comunitar european retinem ca acesta reprezinta un
ansamblu de norme juridice care, continute în tratate sau elaborate de institutii, urmaresc ca scop principal
înfiintarea si buna functionare a Comunitatilor Europene (în prezent Uniunea Europeana)”.
„Dreptul comunitar reprezinta ansamblul de norme juridice care impun statelor membre reguli de
urmat în vederea realizarii obiectivelor pe care Comunitatile Europene le au de îndeplinit. Aceste norme sunt
cuprinse în tratate sau sunt emise de institutii, obiectul lor fiind Comunitatile si exercitarea competentelor lor.
Ca atare, dreptul comunitar este un drept supranational care în toate situatiile are întâietate fata de dreptul
national al fiecarei tari membre”.
În alte lucrari de specialitate, cum sunt „Tratatul de drept comunitar general” elaborat de Viorel
Marcu si Nicoleta Diaconu, precum si „Dreptul comunitar” semnat de Octavian Manolache, se fac importante
diferentieri între dreptul institutional comunitar si dreptul comunitar general. Astfel, se arata ca dreptul
institutional comunitar este format din ansamblul normelor juridice cuprinse în tratatele constitutive, în
tratatele de modificare a acestora si în alte tratate internationale, care au ca scop înfiintarea comunitatilor
europene, stabilirea structurii institutionale a acestora, a competentelor institutiilor comunitare si a raporturilor
dintre acestea, precum si dintre acestea si alte subiecte de drept international (state sau organizatii cu care
comunitatile întretin raporturi de cooperare).

În ceea ce priveste dreptul comunitar general, se accentueaza ca acesta este format din ansamblul
de norme juridice care formeaza dreptul institutional comunitar, dar si din norme juridice elaborate de
institutiile competente si ordonate conform unor principii de ierarhie precise si riguroase, formând ordinea
juridica comunitara. Aceasta ordine juridica este însă diferită atât de ordinea juridica internationala, cât si de
cea statala, întrucât ea se refera la o problematica mult mai complexa, având un specific aparte.
Unii autori fac o alta diferentiere a regulilor comunitare, aceea între regulile de drept institutional si
regulile de drept material, în opinia lor, regulile de drept material se refera în special la exercitarea atributiilor
organelor de elaborare a politicilor nationale si administrative prin intermediul interdictiilor si injonctiunilor
comunitare, precum si la stabilirea unor reguli de conduita pentru persoanele care intra în sfera dreptului
comunitar . Argumentele aduse de autorii pe care i-am mentionat sunt cât se poate de convingatoare pentru
a demonstra ca dreptul comunitar se înfatiseaza ca un drept specific, raspunzând unor anumite scopuri
legate de înfaptuirea integrarii europene, ce implica elaborarea unor instrumente juridice cu caracter specific,
dar si modelarea unor raporturi cu totul aparte între structurile juridice comunitare, între competentele
diferitelor organe care exercita actiunea la nivelul întregii Uniuni si autoritatile de decizie ale statelor suverane
.
În ceea ce priveste determinarea izvoarelor dreptului comunitar o contributie notabila la definirea
acestora au avut-o nu atât textele tratatelor comunitare, cât doctrina si jurisprudenta Curtii Europene de
Justitie. Astfel se disting doua categorii importante de izvoare ale dreptului comunitar:
-izvoare primare (originare) – tratatele;
-izvoare secundare (derivate) - actele adoptate de catre institutiile comunitare.
Pe lânga acestea în categoria izvoarelor dreptului comunitar au fost incluse: principiile generale ale
dreptului, jurisprudenta Curtii de Justitie, dreptul rezultat din relatiile externe ale Comunitatilor, dreptul
complementar rezultând din actele conventionale încheiate între statele membre în vederea aplicarii
tratatelor.

Capitolul
Crearea comunităţilor europene
Înainte de a studia dreptul instituţional comunitar - ca ansamblu de reguli ce cârmuiesc
structura şi funcţionarea Uniunii Europene este absolut necesar de a cerceta condiţiile care au stat la
baza constituirii Comunităţilor şi evoluţia acestora, precum şi caracterele generale.
2.1 PLANUL SCHUMANN ŞI CECO
Crearea şi evoluţia celei mai originale dintre structurile regionale - Uniunea Europeană - sunt strâns
legate de contextul politic şi economic internaţional din a doua jumătate a secolului nostru.
Premisele apariţiei şi evoluţiei comunităţilor le găsim în două surse: pe de o parte ideea interbelică a
unei Europe federaliste după principiul Statelor Unite ale Americii, iar pe de altă parte condiţiile existente la
sfârşitul celui de al doilea război mondial.
În ceea ce priveşte ideea unei Europe federaliste sunt de reţinut, ca cele mai importante, două
aspecte. La 5 septembrie 1929, în faţa Adunării Societăţii Naţiunilor, ministrul de externe al Franţei Aristide
Briand2
a prezentat un proiect ce privea crearea între statele europene a unei legături federaliste, fără a
aduce atingere suveranităţii de stat. După acest discurs Aristide Briand a fost desemnat să prezinte în faţa
Societăţii Naţiunilor un memorandum asupra organizării unui regim de uniune federală europeană. Deşi
statele au primit favorabil proiectul, el nu a putut fi pus în aplicare datorită afirmării la scurt timp a mişcărilor
naţional socialiste în Italia şi Germania, condiţii în care ideea unităţii europene nu mai poate fi promovată.
După război această idee a fost preluată de mişcarea federalistă compusă din: Uniunea europeană a
federaliştilor, Uniunea parlamentară europeană, Noile echipe internaţionale, Mişcarea socialistă pentru
Statele Unite ale Europei ş.a. În decembrie 1947 aceste organizaţii au constituit între ele un comitet
internaţional de coordonare a Mişcărilor pentru unitate europeană. Acest comitet a avut mai multe reuniuni,
cea mai importantă fiind Congresul de la Haga din 8-10 mai 1948. Concluziile acestui congres sunt cuprinse
într-un act cunoscut sub titlul “mesajul către europeni”, care a stat ulterior la baza constituirii Consiliului
Europei.
Situaţia apărută în Europa după anii ’30 şi apoi izbucnirea celui de al doilea război mondial au făcut
ca proiectul Briand să rămână o literă moartă, iar în ceea ce priveşte “mesajul către Europeni” putem spune
că doar într-o formă mult denaturată a stat la baza constituirii la 5 septembrie 1949 a unei alte structuri
europene: Consiliul Europei. Acest organism este mult mai diferit de Uniunea Europeană, întrucât este o
organizaţie de cooperare şi nu de integrare, dispune de puteri foarte mici în raport cu U.E. ale cărei decizii
sunt obligatorii pentru statele membre; are un scop general politic, cultural şi de apărare a drepturilor omului,
fără să reprezinte un mecanism de integrare economică şi politică.
Condiţiile existente la sfârşitul celui de al doilea război mondial, privite în toată complexitatea lor au
stat în mod hotărâtor la baza apariţiei Comunităţilor Europene.
Situaţia economică, politică, militară a Europei era foarte complexă şi se datora modului în care se
încheiase pacea şi urmărilor ei: apariţia celor două centre de putere Statele Unite ale Americii şi Uniunea
Sovietică şi a zonelor lor de influenţă; începutul războiului rece; nevoia de refacere a economiilor distruse de
război; găsirea unui sistem de garanţii reale pentru menţinerea păcii.
2
Aristide Briand (1862-1932) om politic francez, născut la Nantes, orator remarcabil; a fost în mai multe rânduri
Preşedinte al Consiliului de Stat şi ministru de externe partizan al politicii de reconciliere cu Germania; membru
marcant al Societăţii Naţiunilor, în anul 1926 i s-a decernat Premiul Nobel pentru pace.

În acest context, în primii ani după război, în Europa, dar şi pe plan internaţional s-au creat o serie de
organizaţii, unele cu vocaţie principal economică, altele militară, sau politică, reamintindu-le pe cele mai
importante:
a)în domeniul militar: Uniunea Europeană constituită pe baza Tratatului de la Bruxelles semnat la 17
martie 1948 şi devenită ulterior Uniunea Europei Occidentale (UEO); Organizaţia Tratatului Atlanticului de
Nord (NATO) constituită pe baza Tratatului semnat la 4 aprilie 1949 la Washington şi care extinde
solidaritatea în materie de apărare la nivelul Atlanticului de Nord, depăşind graniţele Europei;
b)în domeniul economic: Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (OECE) creată în anul
1948 pentru a gestiona ajutorul SUA în cadrul planului Marshall3
.
Planul fusese lansat încă din anul 1947 şi era destinat tuturor statelor europene grav afectate de război, dar
în acel an, Uniunea Sovietică, atât pentru sine, cât şi pentru statele aflate sub influenţa sa a refuzat
participarea la Planul Marshall, aşa încât acest ajutor a fost destinat în final doar statelor vest europene.
Ulterior OECE s-a transformat în Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE).
c)în domeniul politic - Organizaţia Naţiunilor Unite, Consiliul Europei ş.a.
Analizând organismele menţionate observăm că ele prezintă următoarele inconveniente: - nu reuneau
aceleaşi state europene; - participau şi state neeuropene care deţineau uneori chiar poziţia dominantă (cum
este cazul SUA în cadrul NATO); - aveau de multe ori aceleaşi scopuri politice, culturale, economice şi de
securitate, iar organele de care dispuneau erau ineficiente. Aşadar, aceste mecanisme nu răspundeau
nevoilor Europei, mai ales sub raport economic, dar şi pentru a rezolva problema europeană în complexitatea
ei. Se conturează tot mai mult necesitatea constituirii unei comunităţi (conceptul este german) care să
răspundă problemelor Europei Occidentale.
În celebrul discurs ţinut la 19 decembrie 1946 la Zurich, Winston Churchill4
, a arătat că rezolvarea
problemelor şi viitorul Europei rezidă în reconcilierea dintre Franţa şi Germania. Ideea nu era nouă, dar la
acea dată părea foarte greu de realizat.
De la recunoaşterea noului stat german prin acordurile semnate în aprilie 1949 la Washington, iar din
septembrie 1950 cu un guvern condus de Konrad Adenauer5
cât şi cu substanţialul ajutor dat de SUA,
Germania începe să ameninţe Europa, reorganizându-se într-o mare putere. Aflându-se între cele două mari
puteri militare SUA şi URSS, pentru statele europene se punea tot mai acut problema menţinerii păcii.
Cât priveşte Franţa, ea trebuia să găsească o soluţie care să îi ofere garanţii suplimentare faţă de
cele date de acordurile internaţionale de tip clasic (acorduri care între cele două războaie nu-i oferiseră în
mod real nici o garanţie), iar pe de altă parte trebuia să găsească o cale de dezvoltare a industriei de bază,
de refacere a economiei în ansamblul ei.
Soluţia a fost dată de Jean Monnet6
şi Robert Schumann şi o regăsim în celebra declaraţie de la
Paris din 9 mai 1950, declaraţie care conţine în fapt Proiectul Schumann7
care a stat la baza semnării la 18
aprilie 1951 la Paris a Tratatului privind constituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO).
Proiectul Schumann se bazează pe următoarele principii:
3
George Marshall (1880-1959) general şi om politic american, născut la Uniontown – Pennylvannie; şef de stat major
al armatei SUA, în timpul celui de-al II-lea R.M.; secretar al Departamentului de Stat 1947-1948; a iniţiat planul de
ajutor acordat de SUA Europei, plan adoptat de 16 ţări europene în 1948; în 1953 i s-a decernat Premiul Nobel pentru
pace.
4
Sir Winston Leonard Spencer Churchill (1874-1965) om politic britanic, născut la Blenheim Palace – Oxfordshire;
din 1900 deputat, apoi ministru; 1911 – Prim Lord al Amiralităţii; prim-ministru în perioada 1940-1945 şi 1951-1955;
lider al partidului conservator; personalitate marcantă a celui de al II-lea R.M. şi a victoriei asupra Axei; în 1953 i s-a
decernat Premiul Nobel pentru literatură.
5
Konrad Adenauer (1876-1967) – om politic şi de stat german, născut la Kholn; Preşedinte al Uniunii Creştin
Democrate, cancelar al R.F.G. în perioada 1949-1963; adept al unei economii liberale, a iniţiat o politică de înţelegere
a Germaniei cu statele vest europene şi de integrare a Germaniei în structurile europene.
6
Jean Monnet (1888-1979) om politic şi economist francez născut la Cognac; autor al planului de modernizare a
economiei franceze (1945); preşedinte CECO 1952-1955, fervent susţinător al construcţiei europene până în 1975; în
1988, în semn de recunoştinţă cenuşa a fost depusă la Pantheon.
7
Robert Schumann (1886-1963) om politic francez născut la Luxembourg; deputat în Parlamentul Franţei (1919-1940)
şi (1945-1962) ministru de finanţe, preşedinte al Consiliului de Stat, ministru de externe şi ministru al justiţiei; autor al
Planului CECO şi iniţiator al reconcilierii franco-germane, Preşedinte al Mişcării europene (1955), Preşedinte al
Parlamentului European 1958-1960.

-punerea în comun a producţiei a două materii de bază, strategice: cărbune şi oţel. Aceasta
corespunde intereselor de dezvoltare a industriei franceze şi înlătură controlul concernelor Ruhr în acest
domeniu;
-formarea unei pieţe comune pentru statele membre;
-din primele două principii şi stări de fapt decurge imposibilitatea materială a izbucnirii unui nou război
mondial în zonă;
-construirea comunităţii ca o solidaritate de fapt, inspirată de un pragmatism prudent;
-se dă câştig de cauză integrării sectoriale în raport cu cea globală şi integrării economice în raport cu
cea politică.
Integrarea politică va fi un rezultat al celei dintâi, ca urmare a solidarităţii de fapt. Considerăm că sunt
remarcabile aceste cinci principii, Europa de azi trăindu-le din plin. Acestui proiect se alătură alte patru state:
Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg, care împreună cu Franţa şi Germania vor deveni membri fondatori ai
primei comunităţi, aceea a cărbunelui şi oţelului.
La negocieri a participat şi Marea Britanie, dar ea a refuzat semnarea Tratatului invocând în principal
două considerente: faptul că tratatul aduce atingere suveranităţii de stat, iar sub aspect economic îi sunt
favorabile relaţiile cu Commonwealth-ul. În revanşă Marea Britanie a iniţiat crearea unei contra-puteri, tot ca
un organism economic regional, constituind la 20 noiembrie 1959 la Stocholm Asociaţia Economică a
Liberului Schimb (AELS), organism ce a devenit în timp unul din principalii parteneri ai UE, spaţiul economic
european din 1993 implicând în primul rând acorduri pentru o Uniune vamală între cele două organisme.
AELS este considerat şi azi un organism ce a obţinut rezultate superioare Comunităţilor Europene în
domeniul protecţiei consumatorilor şi protecţiei mediului. Însemnătatea sa s-a diminuat în timp, prin migrarea
unor state membre către UE.
Dintre dispoziţiile Tratatului semnat la 18 aprilie 1951 la Paris reţinem pe cele mai importante: -
durata a tratatului este de 50 de ani, iar statele membre nu au posibilitatea de a părăsi comunitatea înainte de
expirarea termenului; - are drept scop crearea unei pieţe comune a cărbunelui şi oţelului, înlăturând
obstacolele puse în calea schimburilor cum sunt: taxe vamale, contingentări şi acorduri de cartel; - apropierea
politicilor ţărilor membre în vederea realizării scopului propus.
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului se prezintă ca un organism cu un înalt grad de
integrare, iar instituţional este format din autorităţi cu caracter supranaţional. Rolul central îl joacă Înalta
Autoritate organ independent de statele membre, cu funcţie de gestiune şi care reprezintă interesul
comunităţii. Ea dispune de fonduri proprii provenite din prelevări directe percepute asupra agenţilor economici
şi taxe vamale unice. Primul preşedinte al Înaltei Autorităţi a fost Jean Monnet. Alături de ea mai funcţionează
alte trei organe: Consiliul de miniştri - organ interguvernamental, cu funcţie de decizie; Adunarea - formată din
parlamentari ai ţărilor membre, delegaţi de Parlamentele naţionale, preconizându-se pentru viitor alegeri
directe pentru Adunare. Cel de-al patrulea organ Curtea de Justiţie ce are menirea de a asigura respectarea
dreptului.
În anul 2001 Tratatul CECO a ajuns la termen, prin Protocolul adiţional la Tratatul de la Nisa
principalele sale dispoziţii au fost preluate prin Tratatele CEE şi CEEA, astfel că din 2001 sunt în vigoare doar
acestea, Tratatele de la Roma fiind temeiul existenţei şi funcţionării Uniunii Europene.
2.2 CREAREA CEE ŞI CEEA
Între anii 1952 şi 1957 asistăm la o adevărată perioadă de criză, fiind sub semnul întrebării chiar
viabilitatea construcţiei comunitare.
Războiul din Coreea şi conflictele de interese dintre statele europene relativ la acest război, cât şi
faţă de mişcările de eliberare naţională din fostele colonii europene din Asia şi Africa au făcut imposibilă
crearea în 1954 a Comunităţii Europene de Apărare şi a Comunităţii Politice Europene. În ambele cazuri
Franţa şi-a exprimat dreptul de veto şi tratatele nu au putut intra în vigoare.
Situaţia politică internaţională amintită a făcut ca în această perioadă să fie adresate dese critici
caracterului supranaţional al Înaltei Autorităţi. În această conjunctură Jean Monnet se retrage de la
conducerea CECO.
Se conturează clar ideile: - singurul domeniu de integrare este cel economic, iar integrarea trebuie să
fie sectorială; - diminuarea caracterului supranaţional al organelor comunităţii.

În aceste condiţii are loc reuniunea de la Messina din iunie 1955, când luându-se în discuţie un
proiect olandez din 1952 pentru o piaţă comună generalizată, a fost desemnat Paul - Henri Spaak8
- ministru
de externe belgian să elaboreze un proiect privind posibilităţile de extindere a integrării sectoriale în domeniul
energiei atomice, cât şi de a crea o piaţă comună generalizată.
Proiectul se justifică sub ambele aspecte, întrucât în domeniul nuclear este necesară o reglementare
aparte datorită specificului său, energia atomică este folosită atât în scop paşnic, cât şi pentru război, iar
statele europene erau interesate în dezvoltarea acestui sector pentru a crea o contrapondere faţă de SUA,
URSS şi Marea Britanie care încercau să constituie un monopol în domeniu. Pe de altă parte proiectul
corespunde nevoii de generalizare a integrării economice şi de transformare a pieţei comune într-o piaţă
internă.
Ideile conţinute în raportul Spaak prezentat la 21 aprilie 1956 au deschis calea negocierilor dintre “cei
şase”, negocieri care s-au finalizat prin semnarea la 25 martie 1957 la Roma a Tratatelor privind constituirea
Comunităţii Europene a Energiei Atomice (CEEA) sau Euratom şi a Comunităţii Europene (CEE) sau Piaţa
Comună.
Tratatul CEEA cuprinde dispoziţii relative la folosirea energiei atomice în exclusivitate în scopuri
civile, dintre direcţiile de acţiune amintind: dezvoltarea cercetării ştiinţifice în domeniu şi a distribuirii tehnicii
de specialitate; stabilirea de norme de securitate comune; facilitarea investiţiilor în domeniul nuclear; crearea
unei pieţe comune pentru materialele şi echipamentele nucleare, cât şi pentru capitalurile legate de domeniul
nuclear ş.a.
Cu siguranţă cel mai important este Tratatul privind CEE. În articolul 2 din Tratat este prevăzut scopul
său “Comunitatea are ca misiune, prin stabilirea unei pieţe comune şi prin apropierea progresivă a politicilor
economice ale statelor membre, de a promova o dezvoltare armonioasă a activităţilor economice în
ansamblul Comunităţii; o expansiune continuă şi echilibrată, o stabilitate crescută, o creştere accelerată a
nivelului de viaţă şi relaţii mai strânse între statele pe care le reuneşte”9
.
Sunt stabilite o serie de politici comune, acestea fiind prevăzute la art.3 din Tratat: eliminarea
drepturilor vamale şi a restricţiilor cantitative; stabilirea unui tarif vamal unic şi a unei politici comerciale
comune faţă de terţi; eliminarea obstacolelor la libera circulaţie a bunurilor, a persoanelor, a serviciilor şi a
capitalurilor; elaborarea unei politici agricole comune; politici comune în domeniul transporturilor; politici
comune în materia concurenţei; elaborarea de politici coordonate în domeniul bancar; apropierea legislaţiilor
naţionale; constituirea Fondului social european, a Băncii Europene de Investiţii10
, ş.a.
O piaţă comună înseamnă o piaţă unică, cuprinsă pe teritoriul statelor membre şi care prezintă
aceleaşi caracteristici de piaţă naţională. Ea se realizează prin crearea unei uniuni vamale şi o liberă
circulaţie a mărfurilor, dublată de o protecţie externă, printr-un tarif vamal comun. Libera circulaţie a factorilor
de producţie înseamnă libera circulaţie a persoanelor, a bunurilor, a serviciilor şi a capitalurilor, însoţite de o
protecţie a liberei concurenţe.
Pentru realizarea pieţei comune s-a prevăzut o perioadă de tranziţie de 12 ani. Uniunea vamală s-a
realizat în 1968.
Studiind dispoziţiile celor două tratate se observă că mecanismele de funcţionare sunt fie de integrare
(uniune vamală, politici comune), fie de cooperare (politici coordonate), mecanismele fiind mai pragmatice
decât cele prevăzute de Tratatul CECO. În ceea ce priveşte organele celor două comunităţi observăm că s-a
diminuat în mod sensibil caracterul supranaţional. Înalta Autoritate este înlocuită de o Comisie, care deşi
reprezintă interesul Comunităţii, şi-a pierdut caracterul dominant supranaţional. Celelalte trei Instituţii:
Consiliul (de miniştri), Parlamentul (Adunarea) şi Curtea de Justiţie îşi menţin caracterul şi în mare parte
atribuţiile. Sub aspect bugetar, noile comunităţi depind mult de contribuţia statelor membre, nemaiavând
independenţa de care dispunea CECO.
8
Paul – Henri Spaak (1899-1972) om politic belgian, născut la Schaerbeek; începând cu 1936 a fost în mai multe
rânduri ministru de externe şi primul ministru al Belgiei; preşedinte al Adunării Consultative a Consiliului Europei în
1949-1951; secretar generatl NATO în perioada 1957-1961.
9
Tratat din 25 martie 1957 instituind Comunitatea Economică Europeană – în Grands textes de droit communautaire,
p.4.
10
A se vedea pe larg “Tratat … în Grands textes de droit communautaire 2 ed.Dubouis, Gueidan Dalloz Paris 1990.

Capitolul
Evoluţia comunităţilor
3.1 LĂRGIREA COMUNITĂŢILOR EUROPENE
Până în anul 1973 cele trei Comunităţi au fost constituite din cei şase membri fondatori: Belgia,
Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda.
După refuzul iniţial din 1951 de a se alătura “celor şase”, Marea Britanie şi-a depus candidatura în
două rânduri - 1961 şi 1967, ambele încercări de aderare eşuând datorită veto-ului exprimat de Franţa. De
fapt atâta timp cât în fruntea republicii franceze s-a aflat generalul Charles De Gaulle11
, iar britanicii au avut
un guvern conservator nu s-au putut găsi căi de reconciliere între cele două state.
Purtate pe parcursul a trei ani (1970-1972), negocierile cu Marea Britanie s-au finalizat prin semnarea
actului de aderare în anul 1973. Negocierile au mai avut în vedere şi alte trei state vest-europene:
Danemarca, Norvegia şi Irlanda. Prin referendum poporul norvegian s-a opus aderării la Comunităţi, aşa încât
începând cu 1 ianuarie 1974 au devenit membre Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda.
De la 1 ianuarie 1981 numărul membrilor s-a extins la zece prin aderarea Greciei, iar de la 1 ianuarie
1986 putem vorbi de “cei 12”, aderând la Comunităţi Spania şi Portugalia.
În cursul anului 1994 s-au purtat negocieri cu patru state membre AELS: Suedia, Finlanda, Norvegia
şi Austria. Pentru a doua oară în istorie poporul norvegian a votat împotriva aderării, astfel încât de la 1
ianuarie 1995 numărul membrilor Uniunii Europene este de 15 ca urmare a aderării Austriei, Suediei şi
Finlandei.
Consiliul European de la Copenhaga din iunie 1993, cât şi cel de la Madrid din decembrie 1995 au
luat hotărârea extinderii Uniunii Europene, dând posibilitatea de aderare nu numai ţărilor mediteraneene
Cipru, Malta şi Turcia, dar şi ţărilor din Europa Centrală şi de Est, asociate la Comunităţi: Bulgaria, Cehia,
Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia, Slovenia şi Ungaria.
Pentru aceste state s-a pus problema elaborării unor programe de tranziţie în vederea creării
condiţiilor economice care să permită integrarea în UE. Şi astăzi sunt state europene necomunitare (Elveţia şi
Norvegia) cu un grad de dezvoltare economică superior celor membre UE (Portugalia şi Grecia).
La 1 mai 2004 au aderat la Uniunea Europeană zece state: Cehia, Cipru, Estonia, Letonia,
Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria, procedura de aderare continuându-se în privinţa
României şi Bulgariei care au finalizat negocierile în cursul anului 2004, au semnat la 25 aprilie 2005
Tratatul de aderare (ratificat de România prin Legea nr.157 din 1 iunie 2005) prevăzându-se a deveni
membre de la 1 ianuarie 2007.
În cursul anului 2005 s-a hotărât extinderea UE cu încă două state: Croaţia şi Turcia, act ce se
preconizează a se realiza după anul 2009 în privinţa Croaţiei si 2012 pentru Turcia.
11
Charles De Gaulle (1890-1969) – general şi om de stat francez născut la Lille; în 1940 a preluat comanda Rezistenţei
franceze; şef al Guvernului provizoriu din Alger, apoi al Guvernului de la Paris (1944-1946); a fondat în 1947
Adunarea Poporului Francez, fiind şeful acestui partid în 1958 a supus spre aprobare prin referendum noua Constituţie
a ţării, fiind ales în 1959 Preşedinte al Franţei, reales Preşedinte în 1965, în 1960 a pus capăt războiului din Algeria, în
1962 organizând alegeri democratice; a promovat o politică externă de prestigiu şi independenţă naţională pentru
Franţa; a reformat sistemul legislativ francez; încă din perioada primului răboi mondial s-a afirmat prin operele sale în
domeniul strategiei militare, politică şi memorii.

Considerăm că principiile Planului Schumann rămân actuale, considerentele economice şi strategice
gândite în urmă cu o jumătate de secol îşi menţin valabilitatea şi ele vor fi hotărâtoare în luarea deciziilor ce
vor prefigura viitorul Uniunii Europene.
Un statut aparte de asociere îl au statele foste colonii ale unor ţări membre. Sunt asociate la U.E.
ţările din nordul Africii precum şi cele 46 de state din Africa, Caraibe şi Pacific semnatare ale Convenţiei de la
Lome, ş.a. Statutul de asociat nu se confundă cu cel de membru, întrucât oferă doar unele facilităţi în
domeniul vamal, schimburilor comerciale, investiţiilor, asistenţei tehnice ş.a.
Unitatea Europeană are relaţii particulare cu SUA, cu Canada, cu NAFTA (Acordul Nord American
de Comerţ Liber semnat de SUA, Canada şi Mexic) cât şi cu alte zone de liber schimb sau state puternic
industrializate.
După anul 1990, în analizele mondiale făcute asupra stadiului dezvoltării economice şi a schimburilor
comerciale se vorbeşte de o tripolaritate a lumii prin apariţia a trei centre de putere: America de Nord
reprezentată de cele 2+1 state semnatare NAFTA, Europa reprezentată de UE şi Asia reprezentată de
Japonia şi noile state industrializate: Coreea de Sud, Hong-Kong, Singapore şi Taiwan urmate de Indonezia,
Malaiesia, Filipine şi Tailanda. Faţă de tendinţa statelor asiatice de a crea o Piaţă comună a Pacificului
împreună cu statele nord-americane, Europa comunitară se află în faţa unor noi provocări. Ea este ţinută să
găsească soluţii practice şi de structură care să permită extinderea la întregul teritoriu geografic al Europei,
dar şi consolidarea integrării economice şi a competitivităţii pe plan mondial.
3.2 APROFUNDAREA CONSTRUCŢIEI COMUNITARE
De-a lungul celor aproape 50 de ani de istorie comunitară s-au produs numeroase transformări pe
care le putem califica drept acte de aprofundare, de desăvârşire a construcţiei europene.
Prin Protocolul adiţional la Tratatele de la Roma a fost înfiinţată Banca Europeană de Investiţii ca
organ auxiliar specializat, principala instituţie de administrare şi conducere curentă a Fondului European de
Investiţii, cea mai însemnată sursă de susţinere a politicilor economice comune.
După anul 1972 în mecanismul de luare a deciziilor s-a impus votul cu majoritate calificată, care a
înlocuit votul cu unanimitate, dominant până la acea dată. Modificarea mecanismului de vot la nivelul
Consiliului de Miniştri a permis realizarea a numeroase reforme în interesul aprofundării integrării europene.
În anul 1976 au intrat în vigoare dispoziţiile privind alegerile directe pentru Parlamentul european,
primele alegeri directe având loc în anul 1979. Până la acea dată Parlamentul era constituit din membri ai
parlamentelor naţionale, delegaţi de legislativul fiecărui stat, conform procedurilor proprii. După anul 1979 s-
au organizat în cele 12 state membre alegeri directe pentru Parlamentul european, reformă deosebit de
importantă, cu marcante implicaţii asupra concepţiei şi legitimităţii construcţiei comunitare.
În timp a avut loc un proces de fuziune a Instituţiilor celor trei Comunităţi. Într-o primă etapă în 1957 a
avut lor fuziunea Instituţiilor democratice şi de drept, respectiv a celor trei Adunări Parlamentare şi a Curţilor
de Justiţie, astfel încât după acel an a funcţionat un singur Parlament şi o singură Curte de Justiţie. Tot în
acel an au fuzionat şi Comitetele Economice şi Sociale CEEA şi CEE, funcţionând în continuare un singur
Comitet Economic şi Social.
A doua etapă, mult mai profundă a avut loc în 1965, prin Tratatul de la Bruxelles consfinţindu-se
fuzionarea Comisiilor şi Consiliilor, astfel încât pentru cele trei Comunităţi a fiinţat o singură Comisie şi un
singur Consiliu de Miniştri.
Fuziunea a fost doar instituţională şi nu funcţională, întrucât, funcţional fiecare din cele patru Instituţii
a continuat să îşi exercite atribuţiile prevăzute de fiecare din cele trei Tratate constitutive.
Un alt moment de referinţă îl constituie anul 1979 în care s-a creat Sistemul Monetar European
(SME) bazat pe trei componente: o unitate monetară ECU; un mecanism de schimb şi de intervenţie şi un
mecanism de credit şi de transfer, prin intermediul cărora se poate pune în practică o politică economică şi
monetară comună.
Funcţionarea SME este dată de existenţa unei unităţi monetare comune ECU - unitate europeană de
cont. ECU este format dintr-un coş monetar european şi este definit ca suma valorilor monedelor statelor
membre.
La 1 ianuarie 1979, data intrării sale în vigoare un ECU era format din 0,0828 mărci germane, 0,0885
lire sterline, 1,15 franci francezi, 109 lire italiene, 0,286 guldeni olandezi, 3,66 franci belgieni, 0,14 franci
luxemburghezi, 0,217 coroane daneze, 0,0759 lire irlandeze. Cu ocazia aderării ulterioare a altor state s-a
redefinit valoarea ECU în raport şi de monedele naţionale ale noilor state comunitare.

Pentru Comunităţile Europene, ECU a fost principalul instrument de măsurare a produsului naţional
brut, a schimburilor intracomunitare pentru fiecare dintre ţările membre. Acestea îşi defineau cursul monetar
în raport de ECU, denumit “curs pivot”.
SME a prevăzut că pentru fiecare monedă cursul de schimb poate varia, în principiu, doar în limitele de
plus/minus 2,25% faţă de cursul central ECU. În cazul în care variaţiile sunt mai mari băncile centrale ale
statelor membre trebuiau să intervină pe piaţa de schimb pentru stabilirea cursului monedei respective. SME
aplicat încă din 1979 şi ECU a reprezentat o etapă necesară adoptării monedei unice.
Un moment aparte al aprofundării îl constituie Actul Unic European. Semnat în februarie 1986 şi intrat
în vigoare la 1 iulie 1987, Actul Unic European (AUE) reprezintă o etapă de desăvârşire a integrării europene.
AUE se prezintă sub forma a două tratate reunite într-un singur instrumentum. Primul Tratat priveşte
revizuirea dispoziţiilor comunitare, iar cel de-al doilea politica externă.
Dintre cele mai importante reforme aduse de A.U.E. amintim: - recunoaşterea Consiliului European în
funcţionalitatea sa şi competenţe ca o reuniune la nivel de şefi de state şi de guverne; - generalizarea
delegării puterii de execuţie de la Consiliu la Comisie; - crearea de noi proceduri de luare a hotărârilor în
cadrul Parlamentului; - sporirea rolului Parlamentului; - crearea unui organ de jurisdicţie: Tribunalul primă
instanţă care va funcţiona alături de Curtea de Justiţie (care apare acum, în unele materii ca instanţă de
recurs); - cooperarea în domeniul combaterii terorismului, cooperarea în domeniul politicii externe ş.a.
După momentul înfiinţării celor trei Comunităţi, AUE reprezintă cel mai important pas în aprofundarea
construcţiei comunitare. El a pus în lumină insuficienţele pieţei comune şi a elaborat un program de
transformare a sa într-o piaţă unică până la finele anului 1992.
Realizarea pieţei unice înseamnă eliminarea tuturor barierelor la libera circulaţie a factorilor de
producţie cum sunt: norme pentru produse individuale, norme de securitate şi sănătate, protecţia
consumatorilor ş.a.
Piaţa unică implică cooperare politică, coerenţă economică şi socială din partea statelor şi
cooperarea instituţiilor comunitare.
AUE a consfinţit generalizarea votului cu majoritate calificată în locul celui cu unanimitate, instrument
absolut necesar luării deciziilor şi funcţionării efective a pieţei unice interne.
AUE marchează şi momentul creşterii caracterului democratic al Comunităţii Europene prin sporirea
rolului Parlamentului în procesul decizional. În acest sens s-a prevăzut că o propunere legislativă care a fost
respinsă de două ori în cadrul procedurii în faţa Parlamentului European nu mai poate fi aprobată de Consiliu
decât cu unanimitate de voturi.
Adâncirea integrării şi a solidarităţii de fapt au dus la realizarea unei politici externe comune,
constând în informări şi consultări reciproce şi regulate la nivelul miniştrilor de externe, cât şi de realizarea
unor puncte de vedere împărtăşite de toate statele membre, iar în ultimă instanţă întreprinderea unor acţiuni
comune.
S-a degajat un concept larg: tot ceea ce fac “cei 15” în afara cadrului tratatelor, dar cu voinţa de a
crea o Europă puternică şi unită, aparţine comunităţii şi se răsfrânge asupra celorlalte ţări membre.
Reformele aduse prin AUE au constituit o etapă necesară în vederea realizării Uniunii Europene.
3.3 TRANSFORMAREA COMUNITĂŢILOR ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
La iniţiativa preşedintelui Georges Pompidou12
, în cadrul reuniunii “la vârf” din octombrie 1972 de la
Paris, şefii de state şi de guverne şi-au manifestat intenţia de a transforma ansamblul relaţiilor lor într-o
Uniune europeană. Leo Tindemans13
, prim ministru al Belgiei a fost desemnat spre a elabora un raport privind
conţinutul şi modalităţile de realizare a Uniunii.
Prezentat doi ani mai târziu, raportul Tindemans reuneşte o serie de propuneri ce privesc întărirea
coeziunii interne şi externe a Europei comunitare, creşterea rolului instituţiilor existente, adâncirea integrării
sub toate aspectele şi a cooperării politice, până la elaborarea unei politici externe comune. Deşi deosebit de
realist, statele nu au fost dispuse să îl accepte la acea dată, preferând maniera reformatoare a AUE. Ideea nu
a fost însă abandonată.
12
Georges Pompidou (1911-1974) om politic şi de stat francez născut la Montbondif – Cantal; director al cabinetului
generalului De Gaulle (1958-1959), prim ministru (1962-1968), din 1969 Preşedinte al Franţei, a decedat în cursul
mandatului; a creat la Paris centrul de artă şi cultură care-i poartă numele.
13
Leo Tindemans (1922- ), om politic belgian, de mai multe ori ministru, preşedinte al Consiliului (1974-1978) şi
ministru de externe (1981-1989).

Consiliul European reunit la Stuttgart în iunie 1983, la iniţiativa guvernelor Italiei şi Germaniei a
adoptat “Declaraţia solemnă asupra Uniunii Europene”. Pornind de la acest act, Parlamentul va elabora şi
adopta un proiect de tratat privind Uniunea Europeană pe care îl va trimite statelor spre examinare.
La reuniunea de la Maastricht 9-10 decembrie 1991 Consiliul European a pus bazele unui nou Tratat,
act intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993 şi prin care s-a realizat Uniunea Europeană, noua formă de integrare
bazată pe cele trei Comunităţi existente.
În Tratatul de la Maastricht, la Titlul I “Dispoziţii comune” se arată la art.A “Prin prezentul Tratat,
Înaltele părţi contractante instituie între ele o Uniune Europeană, de aici înainte denumită “Uniune” (al.1).
Prezentul Tratat marchează o nouă etapă în procesul de creare a unei uniuni mai strânse între popoarele
Europei, în care hotărârile sunt luate cât mai mult posibil de cetăţeni (al.2). Uniunea este fondată pe
Comunităţile europene, completate prin politicile şi formele de cooperare instaurate prin prezentul Tratat. Ea
are ca misiune organizarea de o manieră coerentă şi solidară a relaţiilor dintre statele membre şi dintre
popoarele acestora (al.3)”.
Tratatul de la Maastricht a adus importante mutaţii, în lumina sa Uniunea Europeană fiind fără
îndoială cea mai originală structură internaţională a zilelor noastre.
Tratatul instituie Consiliul European drept organ comunitar şi îl califică ca Instituţie supremă a Uniunii
ce reuneşte şefii de state şi de guverne ai ţărilor membre şi defineşte orientările politice generale ale UE.
Celelalte patru Instituţii îşi păstrează denumirea, rolul şi atribuţiile, vizibil sporind doar rolul Parlamentului care
devine o nouă putere de decizie alături de Consiliul de miniştri.
Tratatul instituie o cetăţenie a Uniunii Europene Este cetăţean al Uniunii orice persoană ce are
naţionalitate (cetăţenia) unui stat membru. Această cetăţenie dă dreptul de liberă circulaţie şi sejour pe
teritoriul statelor membre; permite acordarea protecţiei juridice în străinătate din partea oricărei ambasade
sau consulat al unuia din statele membre; dă dreptul de a vota şi a fi ales în statul de reşedinţă pentru
alegerile europene şi alegerile locale, dar nu dă dreptul de a alege şi a fi ales în cadrul alegerilor generale,
prezidenţiale şi pentru ocuparea posturilor de primari.
Se prevede realizarea Uniunii Economice şi Monetare în trei etape: prima până la sfârşitul anului
1993 priveşte crearea unei pieţe unice a capitalurilor; a doua priveşte crearea unei monede unice, făcând
responsabil în acest sens Institutul Monetar European şi a treia etapă priveşte crearea unei monede unice şi
stabile şi a unei Bănci Centrale Europene independente, etapă ce se preconizează a se finaliza în anul 1999.
Sunt stabilite noi direcţii de acţiune: educaţie, cultură, sănătate publică, protecţia consumatorilor,
reţele de transport transeuropean şi politicii sociale comune.
În ceea ce priveşte politica externă se stabileşte regula acţiunilor comune în acest domeniu,
hotărârile luându-se cu unanimitate, iar în caz de nevoie şi cu majoritate calificată.
Dispoziţii noi reglementează problemele relative la securitate. Astfel se permite Uniunii să intervină în
elaborarea unei politici de apărare comună şi se atribuie Uniunii Europei Occidentale (UEO) rolul de a elabora
o politică comună de apărare şi de a pune în practică acţiuni comune ale statelor membre.
Tratatul conţine dispoziţii particulare relative la cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne,
cooperare ce are drept scop asigurarea securităţii şi protecţiei cetăţenilor europeni.
Politicile comune privesc regimul trecerii frontierelor exterioare UE şi întărirea controlului; lupta
împotriva terorismului, a criminalităţii, a traficului de droguri şi a crimei organizate; cooperarea în materie de
justiţie penală şi civilă; crearea unui Oficiu european de poliţie etc. Dispoziţii particulare privesc dreptul de
imigrare şi azil, în cursul anului 1994 majoritatea statelor membre punând în practică dispoziţia conform
căreia refuzul de a acorda drept de azil sau de imigrare dat de un stat membru obligă şi pe celelalte state să
adopte aceeaşi soluţie.
La 1 ianuarie 1994 a intrat în vigoare Acordul pentru crearea unui Spaţiu Economic European (SEE).
Spaţiul Economic European cuprinde statele membre UE şi AELS mai puţin Elveţia, întrucât prin referendum
poporul elveţian s-a opus participării la SEE. El reprezintă o zonă economică în care funcţionează cele patru
libertăţi fundamentale: libera circulaţie a produselor, a serviciilor, a persoanelor şi a capitalurilor, evident cu
unele rezerve cum ar fi cea privind circulaţia produselor agricole.
Aderarea succesivă a ţărilor membre AELS la UE a diminuat considerabil importanţa şi sfera sa de
cuprindere. În prezent sunt membre AELS Elveţia, Norvegia, Islanda şi Liechtenstein.
România a semnat un acord de liber schimb cu AELS.
La reuniunea Consiliului European de la Essen (9-10 decembrie 1994) a fost adoptată o strategie de
preaderare pentru ţările asociate din Europa Centrală. Principalele instrumente ale strategiei sunt dialogul

structurat şi acordurile europene. În cadrul dialogului structurat, în domeniul economic şi financiar s-a stabilit
un dialog multilateral între UE şi ţările asociate. Cât priveşte aplicarea acordurilor europene, dialogul este
bilateral între UE şi fiecare dintre ţările asociate.
Consiliul European de la Essen a adoptat măsura elaborării de către Comisie a unei Carte Albe
privind pregătirea ţărilor asociate pentru integrarea în piaţa internă şi o evaluare a posibilului impact al
aderării asupra politicilor comune ale UE.
Consiliul European de la Cannes din iunie 1995 a aprobat un cadru stabil pe termen mediu pentru
finanţarea politicii UE faţă de Europa Centrală pe perioada 1995-1999.
Consiliul European de la Madrid (15-16 decembrie 1995) a consacrat o mare parte a deliberărilor
viitoarei lărgiri a UE care va cuprinde Europa Centrală, Cipru şi Malta. S-a subliniat necesitatea politică a
acestui proces care reprezintă un moment istoric al integrării europene. De asemenea s-a adoptat hotărârea
lansării negocierilor de aderare după încheierea Conferinţei Interguvernamentale (CIG) propunându-se
începerea acestor negocieri cu Cipru şi Malta.
În temeiul hotărârilor Consiliului European de la Essen, la 3 mai 1995 Comisia a adoptat o Carte Albă
asupra pregătirii ţărilor asociate pentru integrarea în UE. Carta Albă stabileşte pentru fiecare sector al pieţei
principalele măsuri pe care ţările asociate trebuie să le adopte pentru a-şi pregăti economiile să funcţioneze
în baza regulilor pieţei interne UE, cât şi măsuri de armonizare a legislaţiilor naţionale, fără a impune un
calendar precis.
Consiliul European de la Cannes a aprobat Carta Albă şi a cerut Comisiei să prezinte rapoarte privind
progresul acestui proces.
Analizând rapoartele Comisiei, Consiliul European de la Madrid a confirmat rolul central jucat în
strategia de preaderare de programul PHARE ca instrument financiar de restructurare economică pentru
ţările central europene.
În februarie 1994 au intrat în vigoare acordurile de asociere la UE semnate de Polonia şi Ungaria, iar
în februarie 1995 cele semnate de România, Cehia, Slovacia şi Bulgaria.
La 29 martie 1996 Consiliul European s-a reunit la Torino pentru a lansa Conferinţa Interguvernamentală
(CIG) care va examina revizuirea tratatelor UE. S-a propus ca reuniunile CIG să fie lunare la nivel ministerial,
Conferinţa începându-şi lucrările în martie 1996 şi încheindu-se în iunie 1997. Lucrările CIG au privit:
a)reforma sistemului instituţional care să funcţioneze cu o mai mare eficienţă, coerenţă şi legitimitate,
simplificarea şi consolidarea tratatelor;
b)elaborarea unor măsuri care să răspundă nevoilor şi preocupărilor oamenilor ce privesc protecţia
indivizilor împotriva crimei internaţionale, terorismului şi traficului de droguri; politici naţional adecvate în
domeniul şomajului, protecţia mediului;
c)întărirea capacităţii de acţiune externă, definirea mai clară a relaţiei dintre UE şi UEO ş.a.
Hotărârea organizării CIG a fost luată la reuniunea Consiliului European de la Madrid. Acest for a
decis participarea la lucrările CIG în calitate de asociat a Parlamentului European pentru a-şi putea exprima
opinia, iar cât priveşte ţările din Europa Centrală şi de Est, Cipru şi Malta acestea vor fi informate permanent
pentru a-şi putea exprima opinia în cadrul unor întâlniri bilunare.
Uniunea Europeană este o construcţie funcţională şi instituţională bazată pe reconcilierea europeană
(franco-germană), solidaritatea de fapt a statelor membre şi pe o unitate economică pentru a crea o bază
comună de dezvoltare.
În cursul anului 1997 Comisia a prezentat dosarul “Agenda 2000” care cuprinde opiniile acestei
instituţii cu privire la gradul de pregătire a fiecărei ţări candidate pentru aderarea la UE. Lucrare deosebit de
amplă, ea poate fi analizată şi distinct pentru fiecare stat candidat, în ceea ce ne priveşte lucrarea purtând
titlul “Agenda 2000 - punctele de vedere ale Comisiei în legătură cu solicitarea României de aderare la
Uniunea Europeană“.
La 17 iunie 1997 cele 15 state membre au semnat Tratatul de la Amsterdam privind modificarea
tratatelor constitutive ale Comunităţilor Europene, cât şi a Tratatului asupra Uniunii Europene. Acesta este al
doilea mare act de modificare a tratatelor de la Paris şi Roma, intervenit după transformarea Comunităţilor în
Uniunea Europeană, ce marchează o nouă etapă de adâncire a integrării europene.
Tratatul de la Amsterdam pune bazele unei Europe mai democratice, care să răspundă nevoilor
sociale, de pace şi securitate în Europa. El conţine o serie de dispoziţii care privesc protecţia drepturilor şi
libertăţilor cetăţenilor europeni, în primul rând a drepturilor sociale; creşterea protecţiei mediului înconjurător;
consolidarea politicilor comune; creşterea gradului de coeziune a statelor membre în politica externă şi de

securitate comună. Sub aspect instituţional au fost lărgite atribuţiile legislative şi de control politic ale
Parlamentului European, în perspectiva lărgirii UE numărul maxim de membri fiind fixat la 700; au fost sporite
atribuţiile celorlalte organe consultative ce intervin în procesul decizional; au fost mai bine fixate raporturile
dintre instituţii, organele complementare şi subsidiare.
În cursul anului 1998 politica UE şi majoritatea activităţii organelor proprii a fost consacrată monedei
unice Euro. De la 1 iunie 1998 a început să funcţioneze Banca Centrală Europeană. A fost ales Comitetul
Executiv BCE al cărui preşedinte, pentru un mandat de 8 ani este Wim Duisemberg (fost guvernator al Băncii
Centrale Olandeze).
În baza regulamentului adoptat de Consiliu, la 1 ianuarie 1999 a intrat în vigoare actul privind
instituirea Euro ca monedă a statelor membre, stabilindu-se şi taxele de conversie între monedele naţionale şi
Euro. La actul privind moneda unică au aderat 12 state: Austria, Belgia, Franţa, Finlanda, Germania, Italia,
Irlanda, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania, cat si ulterior Grecia în momentul în care a îndeplinit
condiţiile prevăzute de Consiliu, de comun acord cu Comisia şi Banca Centrală Europeană privind stabilitatea
economică şi monetară( în anul 2001). Marea Britanie, Danemarca si Suedia sunt invitate să adere în
momentul în care vor considera oportun acest act.
Din ianuarie 2002 Euro a funcţionat efectiv pentru spaţiul comunitar, în paralel cu monedele
naţionale, iar de la 1 iulie 2002 monedele naţionale au fost retrase din circulaţie.
Cele 12 ţări comunitare care au aderat la Euro asigură în prezent 20% din exportul mondial, în timp ce SUA
deţin doar 16% şi Japonia 7%.
Anul 1999 a fost marcat de alegerile europene pentru formarea noului Parlament European şi de
alegerea unei noi comisii al cărui preşedinte este fostul prim-ministru al Italiei, Romano Prodi. Urmare
intervenţiei militare NATO în Kosovo, Uniunea Europeană a constatat că până în prezent integrarea
economică nu a dus şi la realizarea unui mecanism de securitate comună, în situaţii de criză ea depinzând de
deciziile politice ale unor organe ce nu reprezintă interesele Europei.
Procesul de integrare europeană se particularizează prin faptul că:
1. UE se întemeiază pe baze economice solide care au creat o interdependenţă crescută între statele
membre şi o reală solidaritate de fapt;
2. UE se bazează pe: - tratate cu putere de lege, integrate în dreptul intern; - un solid şi complex
sistem instituţional; - un sistem de drept propriu şi un sistem jurisdicţional propriu cu acces direct.
Uniunea Europeană este o realitate de fapt şi de drept care se construieşte zi de zi sub ochii noştri şi
aşa cum se arată într-un material al Guvernului României: “Marea Europă, care tocmai se naşte de la Atlantic
la Urali, nu va fi o putere organizată decât dacă se structurează în jurul unui nucleu stabil, capabil să se
exprime univoc în problemele mondiale” (România şi Comunităţile Europene - Guvernul României -
Departamentul Informaţiilor Publice - Bucureşti 1993, p.5).

Capitolul
Uniunea Europeană. Statut şi competenţe
A vorbi despre caracterele generale ale Comunităţilor înseamnă a trata problemele relative la statutul
şi competenţele acestora.
Ţin de statutul Comunităţilor chestiunile referitoare la modul de instituire, aderarea sub aspectul
condiţiilor de fond şi de formă, pierderea calităţii de membru al Uniunii şi personalitatea juridică.
În realizarea scopului pentru care au fost create, Comunităţile dispun de largi competenţe de control
şi acţiune, competenţele de tip statal şi de tip internaţional, precum şi de competenţe specifice.
În ceea ce priveşte caracterele generale ale Comunităţilor putem spune că trei trăsături fundamentale
le definesc; sunt organizaţii internaţionale, organizaţii regionale deschise şi organizaţii regionale specializate.
Ele se deosebesc fundamental de toate organizaţiile internaţionale de tip clasic printr-o structură
instituţională şi juridică originală şi prin faptul că se fundamentează pe o integrare economică.
4.1 ORGANIZAŢIE INTERNAŢIONALĂ
Denumirea de Comunităţi, respectiv de Uniune implică arătarea naturii acestei construcţii juridice.
Denumirea arată că statele care fac parte recunosc existenţa unei solidarităţi şi acceptă ca unele dintre
competenţele lor, ce ţin de probleme de interes comun să revină organizaţiei stabilită între ele, dacă aceasta
este mai eficientă şi mai profitabilă, în raport cu ceea ce ar putea realiza fiecare stat în parte.
Contrar federaţiilor sau confederaţiilor care îşi au întotdeauna izvorul în Constituţie - act de drept
intern - Comunităţile s-au născut ca şi orice altă organizaţie internaţională, având la bază tratate semnate de
reprezentanţii cu depline puteri ai statelor fondatoare, tratate ratificate şi intrate în vigoare după principiile
clasice ale dreptului tratatelor.
Sub aspect formal, crearea Comunităţilor nu a putut fi decât rezultatul tehnicii oferite de dreptul
internaţional. Indiferent de particularităţile pe care le prezintă Comunităţile, ele sunt înainte de toate
organizaţii internaţionale.
Nevoia de a da construcţiei comunitare o cât mai mare supleţe, cât şi pentru a evita eventuale
eşecuri s-a impus regula ratificării separate a celor trei tratate. Uniunea Europeană se bazează pe cele trei
Comunităţi care îşi au temeiul în cele trei Tratate constitutive. Denumirea de Comunităţi desemnează o
fuziune instituţională a organelor prin care îşi realizează funcţiile specifice ce decurg din tratate.
În ceea ce priveşte durata pentru care au fost create Comunităţile observăm că în timp ce Tratatele
constitutive CEE şi CEEA conţin dispoziţia expresă privind încheierea lor pe o perioadă nelimitată în timp, în
mod paradoxal Tratatul CECO prevede o durată limitată de 50 de ani pentru care a fost încheiat. Această
dispoziţie intră în contradicţie cu scopul său.
În aceste condiţii, pentru a lămuri caracterul limitat sau nelimitat în timp al Comunităţilor s-a pus, în
mod evident, problema interpretării dispoziţiilor tratatelor.
Interpretarea s-a realizat cu ocazia fuziunii organelor comunitare, îndeosebi în anul 1965, AUE făcând de
asemenea referiri la interpretarea tratatelor în sensul caracterului nelimitat în timp al construcţiei europene.
Caracterul nelimitat în timp rezultă din obiectivele şi finalitatea celor trei Comunităţi şi este în
concordanţă cu acestea, iar evoluţia în timp în sensul unificării organelor, a transformării Comunităţilor într-o
Uniune susţin pe deplin caracterul nelimitat în timp al structurilor create şi a tratatelor pe care se bazează.

Aşadar Comunităţile, respectiv Uniunea Europeană reprezintă un organism internaţional constituit
după toate regulile dreptului internaţional public.
Limitarea sa geografică la teritoriul Europei îi dă caracterul de organism internaţional regional.
4.2 ORGANIZAŢIE REGIONALĂ DESCHISĂ
Uniunea Europeană reprezintă o organizaţie regională deschisă, iar acest caracter se analizează în
raport de condiţiile de aderare, de posibilităţile pierderii calităţii de membru, cât şi în raport de relaţiile cu terţii.
În ceea ce priveşte condiţiile de aderare, acestea se referă la două aspecte distincte: condiţii de
formă şi procedură şi condiţii de fond. Vom analiza caracterul de organizaţie regională deschisă tratând în
mod succesiv problemele arătate.
4.2.1 Aderarea: Condiţii de formă, procedură şi fond
Tratatele constitutive ale celor trei Comunităţi Europene conţin dispoziţii exprese privind aderarea. De
aceste norme au beneficiat în 1973 Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie, în 1981 Grecia şi în 1986 Spania şi
Portugalia.
Tratatele constitutive au fost modificate ulterior prin Actul Unic European şi Tratatul de Maastricht,
inclusiv cu norme privind aderarea de care au beneficiat Austria, Finlanda şi Suedia.
Privind cronologic reglementările comunitare putem spune că Tratatele constitutive de la Paris şi
Roma precizează în termeni generali condiţiile de formă şi procedură, fără referiri la condiţiile de fond. De
aceea putem spune că până în anul 1994 condiţiile de formă şi procedură sunt reglementate, de principiu,
prin actele constitutive, iar condiţiile concrete ale procedurii de aderare au fost elaborate cu ocazia diverselor
aderări. Până la intrarea în vigoare a Tratatul de Maastricht condiţiile de fond au fost precizate doar în
practică, mai ales de către Comisie.
Principiile generale ale procedurii de aderare sunt precizate de Tratatul CECO art.98, Tratatul CEE
art.237 şi Tratatul CEEA art.205. Cele trei tratate prevăd obligativitatea unei cereri de aderare din partea
statului solicitant, adresată Consiliului care decide cu unanimitate de voturi după primirea avizului din partea
Comisiei.
Actul Unic European a instituit şi obligativitatea obţinerii avizului Parlamentului European dat cu
majoritate absolută de voturi, înainte ca organul decizional să se pronunţe asupra aderării.
În privinţa restului dispoziţiilor privind procedura de aderare Tratatul de la Paris conţine reglementări
distincte faţă de la Tratatele de la Roma. Conform CECO, Consiliul fixează cu unanimitate de voturi condiţiile
de aderare. Dobândirea calităţii de membru este un act unilateral al Comunităţii, statul solicitant având doar
posibilitatea de acceptare a condiţiilor impuse. După semnare actul de aderare intră în vigoare în momentul
depunerii sale pe lângă Guvernul francez care este depozitarul Tratatului CECO. Depunerea actului de
aderare la Paris se face după ce a fost ratificat. Aceste dispoziţii sunt particulare CECO, dar obligatorii
întrucât aderarea la UE înseamnă aderarea la cele trei Comunităţi pe care se bazează Uniunea şi
respectarea actelor fundamentale ale acestora.
Tratatele de la Roma au prevăzut procedura negocierii condiţiilor de aderare şi a transformărilor de
realizat în perioada tranzitorie, de acomodare a ordinii social-economice şi politice din statul aderant cu cea
deja existentă în UE. Negocierile se poartă în Consiliu, pe de o parte de către statele deja membre şi pe de
altă parte de statul solicitant, cu participarea Comisiei.
Comisia nu este parte semnatară a actului. Ea participă la negocieri pentru a asigura eficienţa
acestora, fiind posibil eşecul discuţiilor datorită atitudinii ostile a unui stat deja membru. În aceste condiţii,
Comisia prezintă propuneri asupra problemelor ce trebuie luate în discuţie şi soluţionate în cursul
negocierilor, fiind un moderator al dezbaterilor dintre părţi, în ultimă instanţă încercând să găsească o soluţie
de conciliere a intereselor în prezenţă. Ne sunt prezente în memorie divergenţele dintre Spania şi Norvegia
datorate conflictelor de interese vis-a-vis de pescuitul în Marea Nordului şi rolul deosebit jucat de Jacques
Delors14
ca mediator în cauză.
Actul de aderare se semnează pe de o parte de statele deja membre, reunite în Consiliu şi statul
aderant. El intră în vigoare după ratificarea de către toate părţile contractante, conform procedurilor naţionale
de ratificare a acordurilor internaţionale.
14
Jacques Delors; (1925 - ), economist şi om politic francez născut la Paris, ministru al economiei şi finanţelor 1981-
1984; din 1985 preşedinte al Comisiei UE; personalitate marcantă a construcţiei europene în perioada 1985-1994.

Pornind de la experienţa celor 40 de ani de acţiune, Tratatul de la Maastricht (TM) a adus noi
reglementări în privinţa procedurii de aderare. În titlul VII - Dispoziţiile finale, la art.O se reiau regulile de
formă şi procedură prevăzute în Tratatele de la Roma, cu modificările AUE şi adaptate la noul stadiu de
dezvoltare a Comunităţilor, iar pe de altă parte în art.F al Titlului I - Dispoziţii comune sunt prevăzute norme
de fond ale aderării la UE. Până la TM condiţiile de fond nu au fost reglementate la nivel de tratate.
Bazele juridice ale negocierilor privind admiterea unui stat ca membru UE sunt date de art.O al TM.
Cât priveşte condiţiile şi criteriile de admitere ele sunt date de dispoziţiile art.F şi art.O ale TM completate cu
precizările făcute în practică cu ocazia diverselor aderări.
În lumina acestor dispoziţii, un stat solicitant trebuie să îndeplinească trei condiţii fundamentale: să
aibă o identitate europeană, să fie un stat de drept democratic şi să respecte drepturile omului. Aşa după cum
se arată într-un document de lucru al Parlamentului European, până în prezent nu există o definiţie oficială a
termenului “european”, el înglobează elemente geografice, istorice şi culturale care contribuie la identitatea
europeană.
Uniunea Europeană este un organism regional de integrare economică şi din perspectiva acestei
vocaţii fundamentale factorul economic este hotărâtor în rezolvarea cererii de aderare. Pentru a fi admis
statul solicitant trebuie să aibă o economie de piaţă competitivă şi care să funcţioneze corect, luându-se în
considerare rata inflaţiei, deficitul bugetar şi datoria publică, existenţa unui însemnat sector al economiei
private şi a unui cadru juridic şi administrativ adecvat în sectorul public şi privat. El trebuie să deţină o
economie de piaţă reală şi solidă, care să facă faţă în condiţii de concurenţă pieţei unice europene.
O altă condiţie prealabilă o constituie recunoaşterea şi transpunerea în practică a întregului “acquis”
comunitar, adică a întregului câştig, a întregii dobândiri comunitare în timp, respectiv toate drepturile şi
obligaţiile Uniunii şi ale cadrului instituţional. Statul solicitant trebuie să respecte conţinutul, principiile şi
obiectivele politice ale tratatelor comunitare, să accepte şi să respecte jurisdicţia şi jurisprudenţa Curţii de
Justiţie; să respecte declaraţiile şi deciziile Comunităţilor, acordurile internaţionale şi acordurile statelor
membre privind Comunităţile.
Statul candidat trebuie să recunoască şi să accepte finalitatea politică a UE ce decurge din realizarea
în timp a obiectivelor comunitare.
Procedura de aderare se compune din două mari aspecte: o procedură comunitară desfăşurată la
nivelul a trei instituţii: Consiliu, Comisie şi Parlamentul European, cât şi o procedură între state, adică între
statele membre şi statul candidat.
Procedura comunitară este deschisă de adresarea cererii de aderare, Consiliului. Acesta hotărăşte
asupra deschiderii procedurii şi cere Comisiei să prezinte consecinţele politice, economice, juridice şi
instituţionale ale aderării statului candidat. În acest sens Comisia va elabora un aviz provizoriu pe baza căruia
Consiliul va decide cu unanimitate de voturi începerea negocierilor pentru aderare.
Negocierile se deschid cu ocazia unei conferinţe interguvernamentale la care participă membrii
Consiliului şi statul candidat la nivelul miniştrilor de externe şi reprezentanţi ai Comisiei. Consiliul nu poate
delega funcţia de negociere nici unei alte Instituţii. El poate doar să ceară Comisiei să stabilească împreună
cu statul candidat categorii de probleme şi propuneri de soluţionare a acestora. Cât priveşte politica externă şi
de securitate comună, cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne soluţiile se propun de preşedintele
Consiliului.
În acest stadiu al negocierilor Comisia va verifica împreună cu statul candidat corespondenţa
legislaţiei comunitare cu cea a statului solicitant. Eventualele divergenţe sesizate de Comisie vor fi soluţionate
la nivelul Consiliului.
Intervenţia Comisiei în această fază a negocierilor are un caracter tehnic. Ea se finalizează cu un
proiect de aviz comun înaintat Comitetului Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER). La acest nivel,
proiectul de aviz este analizat şi în raport de propriul material elaborat de un grup de lucru special constituit
de Consiliu, iar COREPER va adopta un aviz comun al statelor membre UE asupra negocierilor.
Reunit la nivel ministerial, Consiliul va finaliza negocierile. În această fază acordul provizoriu realizat
anterior la nivelul COREPER poate fi confirmat sau se pot purta renegocieri asupra problemelor la care s-au
exprimat rezerve, ori există divergenţe. Consiliul constată închise negocierile pe diferite capitole de probleme,
determină intenţiile şi obiectivele politice şi condiţiile generale ale negocierilor. În acest moment Comisia va
elabora avizul definitiv asupra cererii de aderare şi a rezultatului negocierilor. Va fi elaborat un proiect de
tratat de aderare, care împreună cu anexele parte la tratat va cuprinde toate adaptările tehnice pentru
perioada de tranziţie cât şi eventuale derogări temporare.

Acest act va fi transmis spre dezbatere Parlamentului European. Pentru a se obţine avizul
Parlamentului trebuie întrunită majoritatea absolută de 314 voturi din numărul total de 626 de membri ai PE.
Ultima etapă a procedurii de aderare o constituie luarea hotărârii cu unanimitate de voturi de către
Consiliu. Abţinerea sau votul împotrivă are ca efect respingerea cererii de aderare. Drept de vot au numai
membrii Consiliului. Hotărârea Consiliului este un act internaţional, dar şi ultima etapă a procedurii comunitare
de admitere în UE.
Procedura între state este greu de demarcat de cea comunitară. Procedura între state se referă la
faptul că negocierile, sub aspect politic se desfăşoară între statele deja membre reunite în Consilii şi statul
candidat. Comisia este doar un mediator al negocierilor.
Consiliul are o natură juridică dublă, atât de conferinţă interguvernamentală datorită nivelului la care
se reuneşte, cât şi de Instituţie datorită rolului şi atribuţiilor sale. În faza negocierilor aderării Consiliul se
prezintă ca o conferinţă interguvernamentală, în celelalte momente ale procedurii comunitare se manifestă ca
Instituţie.
Semnarea şi ratificarea tratatului ţin în exclusivitate de procedura între state. UE ca persoană juridică
nu este parte la tratat, ci doar statele deja membre şi statul aderant. Ratificarea se face după toate regulile
dreptului internaţional public, conform procedurilor constituţionale ale fiecărui stat parte la tratat. Statele deja
membre adoptă procedura ratificării parlamentare, iar statul aderant ratificarea prin referendum.
Cât priveşte natura juridică a actelor ce intervin în procedura de aderare la UE distingem acte interne
şi acte internaţionale. Sunt acte interne comunitare avizul Comisiei, avizul Parlamentului European ş.a. Sunt
acte internaţionale actele privind condiţiile de aderare şi adaptare a tratatelor, hotărâri luate în Consiliu de
statele membre şi cel solicitant, tratatul de aderare, actul final al conferinţei ş.a. Negocierile se angajează la
nivelul politic de reprezentare internaţională a unui stat.
Uniunea Europeană se bazează pe cele trei Comunităţi, iar acestea se bazează pe voinţa comună a
statelor ce le compun. De aceea tratatul de aderare este un act internaţional între statele deja membre şi
statul aderant.
Experienţa precedentelor extinderi ale UE arată că din momentul depunerii cererii şi până la aderarea
propriu-zisă trec de obicei mai mulţi ani (zece ani până la 23 luni).
Din perspectiva anilor 2000 au fost discutate cererile de aderare formulate de statele central-
europene. Consiliul European de la Madrid din decembrie 1995 a luat decizia politică a purtării tratativelor
simultan pentru a se acorda şanse egale ţărilor candidate.
Aceste negocieri complexe reprezintă o tehnică în exclusivitate comunitară şi care asigură, printre
altele succesul acestei structuri instituţionale deosebit de pragmatice.
Odată dobândită calitatea de membru, ea este aproape ireversibilă.
Uniunea Europeană cunoaşte doar statutul de stat membru, conform căruia toate statele au aceleaşi
drepturi şi obligaţii.
Sunt organizaţii internaţionale care cunosc şi calitatea de membru cu statut special (de ex.UNESCO,
OMS) sau care admit existenţa membrilor de plin drept şi a celor cu drepturi restrânse.
În ceea ce priveşte UE există două posibilităţi: ori eşti membru şi te afli în interiorul ei, ori eşti străin şi
te afli în afara ei, oricare ar fi relaţiile statului respectiv cu UE.
În afara UE se află toate statele care beneficiază de statutul de asociere (prevăzut de art.238 CEE).
Acelaşi Tratat instituie la art.131 un regim special de asociere de care beneficiază doar ţările şi
teritoriile care au relaţii particulare cu statele membre (DOM, TOM, adică Departamentele dincolo de mare
sau Teritoriile dincolo de mare) regim special de asociere care are semnificaţia extinderii jurisdicţiei UE şi
asupra unor teritorii aflate geografic în afara Europei. Azi intră în această categorie specială: Guadelupa,
Guiana, Martinica şi Reunion, teritorii aflate sub jurisdicţia Franţei şi cunoscute ca Departamentele de dincolo
de mare (DOM), cât şi alte teritorii.
4.2.2 Pierderea calităţii de membru
Tratatele nu conţin nici o dispoziţie privind retragerea sau excluderea din Comunitate, ceea ce
înseamnă că nu au avut în vedere această posibilitate.
Tăcerea tratatelor este interpretată în sensul imposibilităţii de denunţare unilaterală a actelor
constitutive de către un stat membru.
Coroborând acest aspect cu cel al duratei nelimitate, jurisprudenţa a interpretat că apartenenţa la
Comunităţi este definitivă. Această regulă corespunde însuşi scopului asumat. Integrarea regională implică în

mod necesar că statele se angajează ireversibil “intuitu personnae”, altfel orice construcţie comunitară ar fi
lipsită de finalitate, iar posibilitatea unei retrageri ar pune în pericol însăşi existenţa Uniunii. Fără această
regulă Franţa nu ar fi semnat Tratatele dacă Germania ar fi putut să denunţe unilateral actele constitutive.
De-a lungul istoriei au existat şi perioade de criză datorate poziţiei obstrucţioniste a unor state, fie în
forma refuzului de a vota sau de a părăsi tratativele (Franţa în anii ’60), fie în forma solicitării de a renegocia
aderarea (Marea Britanie în anul 1974). Aceste atitudini s-au dovedit a fi mai mult forme de presiune
exercitată de state asupra Comunităţii, decât intenţii reale de retragere.
Practica ne arată că nu putem însă absolutiza regula dobândirii ireversibile a calităţii de membru.
Două exemple sunt în acest sens.
Primul este cazul Groenlandei. Dobândind în anul 1979 un statut de autonomie internă faţă de
Danemarca, al cărui teritoriu fusese s-a pus problema apartenenţei acestui stat nou apărut la CE. În urma
referendum-ului, Groenlanda a hotărât în anul 1984 retragerea din Comunitate. Actul de retragere a fost
negociat şi semnat în anul 1985 de Danemarca pentru teritoriul ieşit de sub jurisdicţia sa şi de celelalte state
membre reunite în Consiliu. După 1985 Groenlanda a primit statutul de asociere special, încadrându-se în
situaţia teritoriilor de dincolo de mare.
Al doilea este cazul insulelor Saint-Pierre şi Miquelon considerate teritoriu francez. Redobândindu-şi
regimul avut iniţial, de teritorii dincolo de mare, nu a mai fost nevoie de negocierea unui tratat de retragere,
Franţa notificând unilateral organelor comunitare noul statut al insulelor şi redobândirea de către acestea a
regimului de asociere specială prevăzut de art.131 CEE. Aceste două cazuri particulare confirmă regula
ireversibilităţii aderării “intuitu personnae” la UE.
Proiectul Tratatului modificator din 2007 prevede procedura suspendării participării, în sensul că la
propunerea motivată a unei treimi din statele membre, a Parlamentului European sau a Comisiei, pentru
încalcarea gravă şi repetată a dispoziţiilor art. ce ocrotesc valorile Uniunii, cu majoritate calificată, prin
decizie, Consiliul poate dispune suspendarea exercitării dreptului de vot pe o perioadă determinată, prin
aceeaşi procedură operând şi revoarea măsurii.
Proiectul Tratatului modificator prevede şi procedura retragerii unui stat din Uniune, cu posibilitatea
aderării sale ulterioare.
4.2.3 Relaţiile UE cu alte organizaţii internaţionale
Uniunea Europeană întreţine relaţii strânse cu celelalte organizaţii regionale şi internaţionale,
amintind în acest sens raporturile particulare cu Uniunea Europei Occidentale în materie de securitate
regională, în lumina Tratatului de la Maastricht şi a Tratatului de la Amsterdam, raporturile dintre UE şi UEO
devenind tot mai strânse şi de importanţă crescută.
Pe plan regional UE participă activ la programele Consiliului Europei, fiind cunoscut faptul că ia parte
la lucrările acestui organism paneuropean independent de statele membre. Raporturile UE cu Consiliul
Europei sunt reglementate prin protocoale anexă la Tratate.
În domeniul economic UE are raporturi strânse cu OCDE (Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare
Economică), măsurile luate de acest organism economic fiind în consens cu direcţiile integrării economice
comunitare. Ea a fost membră GATT, iar în prezent este membră a Organizaţiei Mondiale a Comerţului
(OMC), alături de SUA manifestându-se ca “actorii” principali ce orientează reglementările schimburilor
internaţionale în toate domeniile.
Din anul 1994 Uniunea Europeană împreună cu AELS au realizat o zonă de liber schimb cunoscută
sub denumirea de Spaţiul Economic European (SEE). Încurajând politica de dezvoltare regională, în ultimul
deceniu UE a susţinut crearea unor forme de cooperare economică europeană, cum ar fi CEFTA şi
Cooperarea Economică la Marea Neagră.
4.3 ORGANIZAŢIE REGIONALĂ SPECIALIZATĂ
4.3.1 Personalitatea juridică
Caracterul de organism regional specializat este strâns legat de personalitatea juridică a
Comunităţilor.
Personalitatea juridică este expres prevăzută şi conferită prin Tratatele constitutive, ea comportând
două aspecte: unul intern şi altul extern.

81591504 curs-drept-institutional-european

81591504 curs-drept-institutional-european

Recommended

Recommended

More Related Content

What's hot

What's hot (20)

Viewers also liked

Viewers also liked (20)

Similar to 81591504 curs-drept-institutional-european

Similar to 81591504 curs-drept-institutional-european (20)

More from exodumuser

More from exodumuser (20)

81591504 curs-drept-institutional-european