Law

1. 1
MANUALUL DREPTURILOR OMULUI PENTRU PRACTICIENI JURIDICI
CONVENȚIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI (CEDO)
București, Aprilie 2016
Proiectul ”Cunoaște-ți și revendică-ți drepturile!” este derulat de APADOR-CH și finanțat prin
granturile SEE 2009 – 2014, în cadrul Fondului ONG în România. Pentru informații oficiale
despre granturile SEE și norvegiene accesați www.eeagrants.org.

2. 2
CUPRINS
Principiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului................................................p. 3
Scurtă prezentare a drepturilor prevăzute în Convenţie şi în protocoalele sale. Drepturi
absolute şi drepturi relative............................................................................................p. 5
Schimbările care au fost aduse Convenţiei prin Protocolul nr. 14 şi care vor fi aduse
Convenţiei prin Protocoalele nr. 15 şi 16.....................................................................p.16
Criteriile de admisibilitate ale unei plângeri în faţa Curţii Europene a Drepturilor
Omului..........................................................................................................................p. 22

3. 3
Principiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (Convenţia)
1. Principiul teritorialităţii Convenţiei. Art. 1 din Convenţie prevede că de drepturile şi
libertăţile pe care aceasta le consacră beneficiază oricine se află sub jurisdicţia unui stat parte la
Convenţie. Ca regulă, statul îşi exercită jurisdicţia asupra persoanelor care se află pe teritoriul
său, indiferent dacă sunt cetăţeni, apatrizi sau străini. Toate aceste persoane sunt protejate de
Convenţie, fără a avea relevantă dacă sunt sau nu cetăţeni ai statului respectiv. Există şi excepţii
de la regulă, cum ar fi posibilitatea aplicării extrateritoriale a Convenţiei (de exemplu, o acţiune
produsă la bordul unei nave sau aeronave a unui stat parte la Convenţie, aflată pe un teritoriu al
unui stat neparte la Convenţie, intră sub incidenţa Convenţiei; de asemenea, funcţionarii de stat
de la o misiune consulară sau diplomatică a unui stat parte la Convenţie aflată într-un stat neparte
la Convenţie sunt obligaţi să respecte Convenţia cu privire la persoanele care au cetăţenia statului
parte). Trebuie precizat că, practic, drepturile şi libertăţile se bucură de aceeaşi protecţie,
diferenţa dintre ele fiind doar de ordin terminologic.
2. Principiul disponibilităţii procedurii. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Curtea) nu se
poate sesiza din oficiu, ci numai în urma unei cereri, care, în funcţie de cine o poate formula,
poate fi cerere individuală sau cerere interstatală. Cererea individuală poate fi formulată de către
orice persoană fizică, orice organizaţie neguvernamentală sau de orice grup de particulari care se
pretinde victimă a unei încălcări de către unul (sau mai multe) dintre statele-parte a drepturilor
recunoscute în Convenţie sau în protocoalele sale. Cererea interstatală poate fi formulată de un
stat parte la Convenţie şi poate privi orice pretinsă încălcare a prevederilor Convenţiei şi ale
protocoalelor sale de către un alt stat (alte state) parte. Reclamantul are dreptul de a renunţa la
cererea sa, oricând pe durata procedurii în faţa Curţii şi, de asemenea, poate tranzacţiona cu
cealaltă parte stingerea litigiului prin bună-înţelegere (soluţionarea amiabilă a cauzei). Curtea se

4. 4
poate pune la dispoziţia părţilor în vederea soluţionării pe cale amiabilă a cauzei, procedura fiind
confidenţială.
3. Aplicarea directă a Convenţiei. Aceasta înseamnă că, din momentul ratificării de către un
stat, Convenţia devine drept intern al acelui stat, adică se aplică în statul respectiv la fel ca orice
altă lege adoptată de parlamentul naţional, fără a mai fi nevoie de emiterea unei alte legi prin care
Convenţia să fie transpusă în legislaţia naţională. Spre exemplu, Convenţia a fost ratificată de
România în 1994, prin Legea nr. 30/1994. De la data ratificării, Convenţia a devenit drept intern
pentru România, în sensul că ea se aplică direct, ca orice lege adoptată de parlamentul ţării.
4. Dreptul statelor de a limita anumite drepturi, în anumite condiţii. Limitările constau în
excepţii sau derogări. Excepţiile sunt prevăzute în articolul în care este consacrat dreptul
respectiv, iar condiţiile şi limitele derogărilor sunt prevăzute în art. 15 din Convenţie. Drepturile
care pot fi limitate se numesc drepturi relative, iar cele care nu pot fi limitate în nicio situaţie se
numesc drepturi absolute.
Drepturile absolute sunt în număr de cinci:
- Dreptul de a nu fi supus pedepsei cu moartea (Protocoalele nr. 6 şi 13 la Convenţie)
- Dreptul de a nu fi supus torturii sau pedepselor ori tratamentelor inumane sau degradante (art. 3
din Convenţie)
- Dreptul de a nu fi supus sclaviei (art. 4 par. 1 din Convenţie)
- Dreptul de a nu fi condamnat fără lege/retroactiv (art.7 din Convenţie)
- Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori pentru aceeaşi faptă (art. 4 din Protocolul nr.
7 la Convenţie). Acest drept este corespondentul regulii “non bis în idem” din dreptul roman.
Celelalte drepturi, prevăzute în Convenţie şi în protocoalele adiţionale la Convenţie, sunt drepturi
relative, întrucât, în anumite condiţii, care trebuie strict respectate, li se pot aduce limitări.
5. Principiul subsidiarităţii mecanismului Convenţiei. Aceasta înseamnă că:
A) Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Curtea) nu poate fi sesizată decât după ce statul vizat
a avut ocazia să remedieze încălcările Convenţiei, dar nu a făcut-o. Procedural, aceasta înseamnă
obligativitatea pentru cel care vrea să sesizeze CEDO ca, înainte de sesizare, să epuizeze căile

5. 5
interne de atac împotriva actului de încălcare a dreptului din Convenţie, adică să exercite toate
modalităţile prevăzute în legislaţia naţională (din statul vizat) pentru remedierea încălcării. Spre
exemplu, să se adreseze justiţiei naţionale şi să parcurgă, fără vreo omisiune, toată calea pe care o
presupune desfăşurarea unui proces, inclusiv cu urmarea tuturor căilor de atac obişnuite de care
dispune (fond, apel, recurs), mai puţin cele cu caracter extraordinar.
Şi
B) Curtea nu are rol de legiuitor, deci nu poate adopta legi prin care reglementează conduita unui
stat. Doar statele parte ale Convenţiei sunt cele care adoptă reglementările naţionale (interne)
concrete care sunt necesare pentru a se conforma obligaţiilor prevăzute în Convenţie şi în
hotărârile Curţii.
6. Principiul forţei obligatorii a hotărârilor Curţii pentru statele parte la Convenţie. Potrivit
art. 46 din Convenţie, statele se obligă să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii,
pronunţate în cauzele în care sunt părţi.
Hotărârea definitivă a Curţii se transmite Comitetului Miniştrilor care supraveghează executarea
acesteia. În cazul în care Comitetul Miniştrilor consideră că supravegherea executării unei
hotărâri definitive este împiedicată de o dificultate de interpretare a acestei hotărâri, el poate
sesiza Curtea pentru a se pronunţa asupra acestei probleme de interpretare.
În cazul în care Comitetul Miniştrilor consideră că un stat refuză să se conformeze unei hotărâri
definitive a Curţii, acesta poate, după ce a notificat statul că este pus în întârziere, să sesizeze
Curtea cu privire la problema respectării de către stat a hotărârii. Curtea poate constata constată o
încălcare a obligaţie statului, caz în care va trimite cauza Comitetului Miniştrilor pentru ca acesta
să examineze măsurile care se impun. În cazul în care Curtea constată că nu s-a produs o
încălcare a obligaţiei statului de a respecta hotărârea, va transmite cauza Comitetului Miniştrilor,
care va decide încetarea supravegherii executării.
Scurtă prezentare a drepturilor prevăzute în Convenţie şi în protocoalele sale.
Drepturi absolute şi drepturi relative

6. 6
În funcţie de răspunsul la întrebarea dacă pot exista sau nu excepţii de la respectarea lor,
drepturile din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (Convenţie) pot fi împărţite în drepturi
absolute şi drepturi relative.
Drepturile absolute sunt cele cu privire la care în Convenţie nu se prevăd excepţii sau
posibilităţi de derogare de la respectarea lor (excepţiile sunt prevăzute în articolul în care este
consacrat dreptul respectiv, iar condiţiile şi limitele derogărilor sunt prevăzute în art. 15 din
Convenţie)
1. Dreptul de a nu fi supus pedepsei cu moartea (Protocoalele nr. 6 şi 13 la Convenţie).
Înseamnă că nimeni nu poate fi condamnat la pedeapsă cu moartea şi nu poate fi executat. Este un
drept prevăzut distinct şi cu un regim oarecum diferit de dreptul la viaţă, care este consacrat în
art. 2 din Convenţie. Iniţial, Protocolul nr. 6 conţinea posibilitatea ca un stat să prevadă în
legislaţia sa pedeapsa cu moartea pentru acte săvârşite în timp de război sau de pericol iminent de
război. Ulterior, Protocolul nr. 13 nu a mai preluat în conţinutul sau posibilitatea din Protocolul
nr. 6, astfel că a fost interzisă pedeapsa cu moartea pentru orice fel de fapte, săvârşite în orice fel
de situaţii, inclusiv în timp de război sau de pericol iminent de război. De asemenea, prin art. 3
din Protocolul nr. 13 s-a prevăzut că este interzisă orice derogare de la acest drept. Adică, nici în
caz de război sau de alt pericol public de gravitate similară (ce ameninţa viaţa unei naţiuni), nu
poate fi dispusă pedeapsa cu moartea.
2. Dreptul de a nu fi supus torturii sau pedepselor ori tratamentelor inumane sau
degradante. Este consacrat în art 3 din Convenţie, care nu prevede nicio situaţie în care acest
drept nu se respectă. De asemenea, art. 15 par. 2 din Convenţie prevede expres că nu este
îngăduită nicio derogare de la acest drept. Adică, nici în caz de război sau de alt pericol public de
gravitate similară (ce ameninţa viaţa unei naţiuni), nu pot fi admise tortura sau pedepsele ori
tratamentele inumane sau degradante.
3. Dreptul de a nu fi supus sclaviei. Este prevăzut în art. 4 par. 1 din Convenţie. Art. 15 par. 2
din Convenţie prevede că de la interzicerea sclaviei nu poate exista nicio derogare, în nicio
situaţie.

7. 7
4. Dreptul de a nu fi condamnat fără lege/retroactiv. Art. 7 par. 1 şi 2 din Convenţie prevede
că nimeni nu poate fi condamnat pentru o faptă care, în momentul în care a fost săvârşită, nu
constituia o infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional ori care era considerată
infracţiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate.. De
asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul
săvârşirii infracţiunii. Art. 15 par. 2 din Convenţie prevede expres că nu este îngăduită nicio
derogare de la acest drept.
5. Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori pentru aceeaşi faptă. Potrivit art. 4 par.
1 şi 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către
jurisdicţiile aceluiaşi stat pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau
condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii şi procedurii penale ale acestui stat. Aceasta
nu împiedică redeschiderea procesului conform legii şi procedurii penale a statului respectiv,
dacă fapte noi ori recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente
sunt de natură să afecteze hotărârea pronunţată.
Art. 4 par. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţie prevede că nicio derogare de la acest drept nu este
permisă, în nicio situaţie.
Drepturile relative sunt cele cu privire la care Convenţia prevede posibilitatea unor limitări ale
aplicării/respectării. Adică sunt drepturi cu privire la aplicarea cărora există excepţii şi/sau
derogări. În mod logic, toate drepturile prevăzute în Convenţie şi în protocoalele adiţionale care
nu sunt absolute, sunt drepturi relative.
1. Dreptul la viaţă (art. 2 din Convenţie). Înseamnă interzicerea suprimării vieţii umane. Nu are
un conţinut economic sau social, în sensul că nu se confundă cu dreptul la un nivel de trai decent,
de exemplu (prevăzut în art. 47 din Constituţie).
Are o componentă cu caracter absolut: interzicerea pedepsei cu moartea. Nu este permisă nicio
derogare de la această interdicţie (protocoalele adiţionale 6 şi 13 la Convenţie). Adică, nici în caz
de război sau de alt pericol public de gravitate similară (ce ameninţa viaţa unei naţiuni), nu poate
fi introdusă şi aplicată pedeapsa cu moartea.
În doctrină, dreptul la viaţă este trecut printre drepturile absolute.

8. 8
Cu toate acestea, trebuie observat că numai interzicerea pedepsei cu moartea are un caracter
absolut. Ceea ce lipseşte, totuşi, dreptul la viaţa de un caracter “pur” absolut este paragraful 2 al
art. 2 din Convenţie, potrivit căruia moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea
dreptului la viaţă garantat de Convenţie în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere
absolut necesară la forţă, într-un dintre următoarele situaţii:
A) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale (de exemplu, în stare
de legitimă apărare);
B) pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal
deţinute;
C) pentru a reprima, conform legii, tulburări violenţe sau o insurecţie.
Este de subliniat o condiţie din par. 2 al art, 2 care poate trece mai uşor neobservată: recurgerea la
forţă cu consecinţe letale trebuie să fie absolut necesară, adică să fie singura soluţie posibilă în
acea situaţie concretă.
La excepţiile prevăzute în par. 2 al art. 2, se adaugă şi derogarea prevăzută în art. 15, în sensul că,
în caz de război, decesele care rezultă din acte licite de război nu constituţie o încălcare a
Convenţiei.
2. Dreptul la libertate şi siguranţă (art. 5 din Convenţie). În esenţă, acest drept are ca scop
protejarea persoanei de arbitrarii sau ilegalităţi în legătură cu măsurile privative de libertate:
arestarea preventivă (în cauze penale) sau detenţia (în cauze nepenale). Dreptul din art. 5
următoarele componente, care sunt inseparabile, ceea ce înseamnă că dacă o componentă nu este
respectată, întreg dreptul este încălcat:
A) nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia cazurilor strict prevăzute în Convenţie
(cazuri care permit arestarea în cauze penale sau detenţia şi în cauze nepenale, civile; de
exemplu într-o cauză nepenală se poate dispune detenţia legală a unei persoane susceptibile să
transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman).
B) orice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt şi într-o limbă pe
care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa
C) orice persoană arestată sau deţinută trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător şi are
dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii

9. 9
D) orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un
recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii
deţinerii sale şi să dispună eliberarea să dacă deţinerea este ilegală.
E) dreptul la reparaţii al oricărei persoane care a fost victima unei arestări sau a unei deţineri
contrare condiţiilor din art. 5 din Convenţie.
3. Dreptul la un proces echitabil (art. 6 din Convenţie). Articolul conţine prevederi atât pentru
cauzele/procesele penale, cât şi pentru cele civile, nepenale. Pentru ambele categorii de
cauze/procese, art. 6 par. 1 din Convenţie prevede condiţii referitoare la judecarea în mod
echitabil, în mod public (sunt prevăzute şi excepţii de la regula publicităţii) şi într-un termen
rezonabil a cauzei, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege.
Paragrafele 2-3 ale art. 6 din Convenţie se referă numai la cauzele penale şi conţin următoarele
componente inseparabile ale dreptului la un proces echitabil:
- Dreptul la prezumţia de nevinovăţie (orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată
nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită)
- Dreptul celui acuzat să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi
în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa
- Dreptul celui acuzat să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale
- Dreptul celui acuzat la un avocat (să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el
şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod
gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer)
- Dreptul celui acuzat să pună întrebări martorilor (să întrebe sau să solicite audierea martorilor
acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii
acuzării)
- Dreptul celui acuzat să fie asistat în mod gratuit de un interpret (dacă nu înţelege sau nu
vorbeşte limba folosită la audiere)
4. Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie (art. 8 din Convenţie). Dreptul include
respectarea vieţii private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei persoanei.

10. 10
Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în
care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate
democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică
a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori
protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
Jurisprudenţa CEDO a stabilit că unele probleme de mediu pot fi considerate că fac parte din
conţinutul dreptului la respectarea vieţii private şi de familie.
5. Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie (art. 9 din Convenţie). Orice persoană are
dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie; acest drept include libertatea de a-şi
schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea în
mod individual sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţământ, practici şi
îndeplinirea ritualurilor.
Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri decât
acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru
siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori pentru protejarea
drepturilor şi libertăţilor altora.
6. Libertatea de exprimare (art. 10 din Convenţie). Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi
libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi
fără a ţine seama de frontiere. Statele pot, totuşi, să supună societăţile de radiodifuziune, de
cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
Exercitarea acestor libertăţi comportă îndatoriri şi responsabilităţi.
Exercitarea acestor libertăţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni
prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea
naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor,
protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica

11. 11
divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii
judecătoreşti.
7. Libertatea de întrunire şi de asociere (art. 11 din Convenţie). Orice persoană are dreptul la
libertatea de întrunire paşnică şi la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a constitui cu alţii
sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale. Se observă că dreptul la
libertate sindicală are o natură mixtă, fiind şi un drept de primă generaţie (din categoria
drepturilor civile şi politice incluse în Convenţie = libertate de asociere), dar şi un drept din a
doua generaţie, adică din categoria celor sociale.
Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute
de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională,
siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a moralei
ori pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor altora. Prezentul articol nu interzice ca restrângeri
legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de către membrii forţelor armate, ai poliţiei sau ai
administraţiei de stat.
8. Dreptul la căsătorie (art. 12 din Convenţie). Textul Convenţiei prevede că începând cu vârsta
stabilită prin lege, bărbatul şi femeia au dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie
conform legislaţiei naţionale ce reglementează exercitarea acestui drept.
9. Dreptul la un recurs efectiv (art. 13 din Convenţie). Aceasta înseamnă că orice persoană, ale
cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze
efectiv unei instanţe naţionale, pentru a obţine înlăturarea completă a consecinţelor acestor
încălcări.
Având în vedere principiul subsidiarităţii, care rezultă din art. 35 pct. 1 din Convenţie, atunci
când în legislaţia naţională există/este prevăzut un recurs efectiv, persoana care se declară victima
unei încălcări a drepturilor garantate prin Convenţie, are nu numai dreptul, dar şi obligaţia să se
adreseze, mai întâi de sesizarea CEDO, unei instanţe naţionale pentru a încerca să obţină, pe plan
naţional, remedierea încălcărilor.

12. 12
10. Dreptul la nediscriminare are o dublă consacrare în Convenţie: interzicerea discriminării
(art. 14 din Convenţie) şi interzicerea generală a discriminării (art. 1 din Protocolul nr. 12)
Art. 14 interzice discriminarea numai în legătură cu celelalte drepturi prevăzute de Convenţie,
adică nu prevede o protecţie distinctă, pentru simplul fapt al discriminării. De aceea, dreptul din
art. 14 poate fi considerat ca având un caracter „accesoriu altor drepturi” şi nu poate fi invocat
decât împreună cu alte drepturi prevăzute de Convenţie ori de Protocoale. De exemplu, poate fi
invocată discriminarea (art. 14) în conjuncţie cu încălcarea dreptului de a nu fi supus torturii sau
tratamentelor inumane ori degradante (art. 3). Revenind la exemplu: din cauză că este de o
anumită etnie, persoana fost supusă unor tratamente inumane/degradante în detenţie= încălcarea
art. 14 în conjuncţie cu art. 3 din Convenţie).
Spre deosebire de art. 14 din Convenţie care se referă la nediscriminarea legată numai de
„drepturile şi libertăţile stabilite prin Convenţie”, interzicerea generală a discriminării, introdusă
prin art. 1 din Protocolul nr. 12, constituie un drept de sine stătător la nediscriminare, prin care se
interzice discriminarea în legătură cu „orice drept prevăzut de lege”.
11. Dreptul la protecţia proprietăţii (art. 1 din Protocolul nr. 1). Articolul prevede că orice
persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale, la protecţia proprietăţii sale.
Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile
prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Cu toate acestea, dreptul la protecţia proprietăţii nu poate aduce atingere dreptului statelor de a
adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform
interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.
Cu toate că în protocol nu se prevede explicit, privarea de proprietate pentru cauza de utilitate
publică nu se poate face decât în schimbul unei juste despăgubiri. Jurisprudenţa Curţii a
completat această omisiune din protocol.
Întrucât protecţia este acordată proprietăţii, cel care solicită această protecţie trebuie să facă
dovadă că este titularul unui drept de proprietate şi că acel drept al cărui titular este face obiectul
unor ingerinţe.

13. 13
Curtea a dezvoltat o bogată jurisprudenţa în acest domeniu, inclusiv cu privire la noţiunile de
“bun” sau de “titular al dreptului de proprietate”, iar cazurile care au implicat România în materia
respectării dreptului la proprietate au jucat un rol important (uneori sufocant) în dezvoltarea
acestei jurisprudenţe.
12. Dreptul la instruire (art. 2 din Protocolul nr. 1). Este un drept de natură mixtă, care îmbina
categoria de drepturi civile şi politice (libertatea de gândire) cu categoria drepturilor economice,
sociale şi culturale.
Articolul prevede că nimănui nu i se poate refuza dreptul la instruire. Statul, în exercitarea
funcţiilor pe care şi le va asuma în domeniul educaţiei şi al învăţământului, va respecta dreptul
părinţilor de a asigura această educaţie şi acest învăţământ conform convingerilor lor religioase şi
filosofice.
13. Dreptul la alegeri libere (art. 3 din Protocolul nr. 1). Articolul prevede că statele părţi la
Convenţie au obligaţia să organizeze, la intervale rezonabile, alegeri libere cu vot secret, în
condiţiile care asigură libera exprimare a opiniei poporului cu privire la alegerea corpului
legislativ.
14. Dreptul de a nu fi privat de libertate pentru datorii contractuale (art. 1 din Protocolul nr.
4). Cel care a încheiat cu bună-credinţă un contract civil, comercial etc. şi nu îl poate executa, nu
poate fi privat de libertate. Trebuie precizat că dacă încheierea contractului nu s-a făcut cu bună-
credinţă, ci prin inducerea în eroare a celeilalte părţi, fapta constituie infracţiunea de abuzul de
încredere prin fraudarea creditorilor (art. 239 al. 2 cod penal) şi poate duce la privarea de libertate
a autorului infracţiunii.
15. Libertatea de circulaţie (art. 2 din Protocolul nr. 4). Articolul prevede 2 componente ale
libertăţii de circulaţie:
- Oricine (deci şi necetăţenii) se găseşte în mod legal pe teritoriul unui stat are dreptul să circule
în mod liber şi să-şi aleagă în mod liber reşedinţa sa. Deci, acest drept nu este recunoscut pentru
cei care se află ilegal pe teritoriul unui stat parte la Convenţie.
- Orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv pe a sa.

14. 14
Exercitarea acestor drepturi poate face obiectul unor restrângeri care sunt prevăzute de legea
naţională şi care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea
naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia
sănătăţii sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora. Spre exemplu,
arestarea, în condiţii legale, a unei persoane nu constituţie o încălcare a libertăţii de circulaţie,
prin împiedicarea persoanei de a părăsi ţara.
De asemenea, în anumite zone determinate, exercitarea acestor drepturi poate să facă obiectul
unor restrângeri care sunt prevăzute de lege şi sunt justificate de interesul public într-o societate
democratică. Exemplu: în Amsterdam, prin ordinul primarului, bazat pe o lege în vigoare la data
respectivă, i-a fost interzis unei persoane, care consumă repetat droguri în public, fiind
sancţionată de mai multe ori, accesul timp de 2 săptămâni într-o zonă centrală a oraşului, zonă în
care persoana nu locuia şi nici nu avea locul de muncă. CEDO a constatat că nu a avut loc o
încălcare a dreptului la liberă circulaţie.
16. Dreptul de a nu fi expulzat arbitrar. Acest drept are 3 componente şi, pentru fiecare dintre
cele 3 componente există câte o prevedere în protocoalele nr. 4 şi 7. Prevederile cu privire la
expulzare sunt:
A. Interzicerea expulzării propriilor cetăţeni (art. 3 din Protocolul nr. 4). Aceasta
înseamnă că nimeni nu poate fi expulzat printr-o măsură individuală sau colectivă, de pe
teritoriul statului al cărui cetăţean este. De asemenea, în mod corelativ, nimeni nu poate fi
privat de dreptul de a intra pe teritoriul statului al cărui cetăţean este.
B. Interzicerea expulzării colective de străini (art. 4 din Protocolul nr. 4). Aceasta
înseamnă că străinii nu pot fi expulzaţi decât individual, nu şi colectiv. Deci, ei vor trebui
priviţi şi trataţi, atunci când se pune problema expulzării, ca şi cazuri individuale, fiecare
cu particularităţile sale, iar nu “în grup”.
C. Dreptul la garanţii procedurale în cazul expulzării individuale de străini (art. 1 din
Protocolul nr. 7). Precizăm că prin art. 4 din Protocolul nr. 4 a fost interzisă expulzarea
colectivă de străini.

15. 15
Articolul prevede că un străin care îşi are reşedinţa în mod legal pe teritoriul unui stat nu
poate fi expulzat decât în temeiul executării unei hotărâri luate conform legii şi el trebuie
să poată:
- Să prezinte motivele care pledează împotriva expulzării sale;
- Să ceară examinarea cazului sau; şi
- Să ceară să fie reprezentat în acest scop în faţă autorităţilor competente sau a uneia ori
a mai multor persoane desemnate de către această autoritate.
Cu titlu de excepţie, un străin poate fi expulzat printr-o procedură simplificată atunci
când expulzarea este necesară în interesul ordinii publice sau se întemeiază pe motive de
securitate naţională. Dar, şi în această situaţie, expulzarea trebuie dispusă în temeiul unei
hotărâri a autorităţii competente potrivit legislaţiei naţionale şi după ce persoana şi-a
prezentat motivele pentru care se opune expulzării.
Chiar dacă articolul se referă la străinul care îşi are reşedinţa în mod legal pe teritoriul
unui stat, jurisprudenţa CEDO a stabilit că şi în cazul celor aflaţi ilegal pe teritoriul
statului este interzisă expulzarea într-o ţară în care el riscă să fie supus la tratamente
inumane sau degradante ori dacă o asemenea măsură prejudiciază dreptul persoanei la
viaţa private şi de familie.
De asemenea, jurisprudenţa CEDO a stabilit că persoană are dreptul la un recurs efectiv
împotriva deciziei/hotărârii de expulzare.
17. Dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală (art. 2 din Protocolul nr. 7). Aceasta
înseamnă că orice persoană judecată şi declarată vinovată de o infracţiune de către un tribunal are
dreptul să ceară examinarea condamnării de către o jurisdicţie superioară. Adică are dreptul la o
cale de atac. În Codul de procedură penală, regula este că sunt prevăzute două căi de atac: apelul
şi recursul. Deci, mai mult decât cerinţele din Convenţie, care se referă la necesitatea unei singure
căi de atac.
Acest drept la două grade de jurisdicţie poate face obiectul unor excepţii în cazul infracţiunilor
minore, aşa cum acestea sunt definite de lege, sau când persoana a fost judecată în primă instanţă

16. 16
de către cea mai înaltă jurisdicţie ori a fost declarat vinovat şi condamnat ca urmare a unui recurs
împotriva achitării sale. Spre exemplu, în cazul parlamentarilor şi/sau miniştrilor, care sunt
judecaţi în primă instanţă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit Convenţiei, nu mai este
necesară prevederea unei căi de atac întrucât ei sunt judecaţi în primă instanţă de cea mai înaltă
jurisdicţie din ţară. Cu toate acestea, Codul de procedură penală prevede o cale de atac şi în
aceste situaţii. Este un exemplu în care legislaţia naţională cuprinde dispoziţii mai favorabile
decât Convenţia.
18. Dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară (art. 3 din Protocolul nr. 7). Aceasta
înseamnă că atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior desfiinţată pentru că un fapt
nou sau recent descoperit dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a executat o
pedeapsa cu închisoarea din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii ori
practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepţia cazului în care se dovedeşte că nedescoperirea
în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă în tot sau în parte.
În cazul în care eroarea judiciară nu priveşte o hotărâre de condamnare, ci o hotărâre privind
arestarea preventivă, dreptul la despăgubiri îşi are bază legală în art. 5 par. 5 din Convenţie,
privind dreptul la libertate şi siguranţă, întrucât art. 5 are ca obiect special arestarea preventivă,
inclusiv dreptul la reparaţii pentru arestare preventivă nelegală.
19. Dreptul la egalitate între soţi (art. 5 din Protocolul nr. 7). Articolul prevede că soţii (nu şi
concubinii) se bucură de egalitate în drepturi şi în responsabilităţi cu caracter civil, între ei şi în
relaţiile cu copiii lor în ceea ce priveşte căsătoria, pe durata căsătoriei şi cu prilejul desfacerii
acesteia. Acest drept la egalitate între soţi nu poate împiedica, însă, statele să ia măsurile necesare
în interesul copiilor. Deci, interesul copiilor primează faţă de egalitatea între soţi.
Schimbările care au fost aduse Convenţiei prin Protocolul nr. 14 şi care vor fi aduse
Convenţiei prin Protocoalele nr. 15 şi 16.

17. 17
Ca orice act cu caracter normativ, Convenţia a suferit şi va suferi modificări, în funcţie de
elementele şi cerinţele nou apărute privind sistemul de protecţie a drepturilor şi libertăţilor,
precum şi în legătură cu necesitatea creşterii eficienţei activităţii Curţii.
Actele juridice prin care Convenţia suferă modificări şi/sau completări sunt denumite protocoale.
Pentru a intra în vigoare, deci pentru a avea forţa juridică obligatorie, protocoalele, după
semnarea de către state, trebuie să fie şi ratificate printr-o lege adoptată de parlamentul naţional al
fiecărui stat parte al Convenţiei.
Ultimele modificări şi/sau completări preconizate pentru Convenţie se regăsesc în Protocoalele
nr. 14, 15 şi 16.
Protocolul nr. 14
Protocolul nr. 14 a fost întocmit în anul 2004 şi a intrat în vigoare în anul 2010, după ce a fost
ratificat de toate statele parte la Convenţie.
În esenţă, Protocolul nr. 14 a introdus un un nou motiv de inadmisibilitate a cererii, care constă în
lipsa unui prejudiciu important care să fi fost suferit de reclamant. Cu toate acestea, chiar şi în
cazul în care prejudiciul nu este important, cauză nu va fi respinsă ca inadmisibilă, dacă există
una dintre următoarele două situaţii:
- respectarea drepturilor omului garantate prin Convenţie şi Protocoalele sale impune o
examinare a fondului cererii
- cauză nu a fost examinată corespunzător de o instanţă naţională
Introducerea motivului suplimentar de inadmisibilitate a unei cereri adresată Curţii îşi are
explicaţia în supraîncărcarea Curţii cu diverse plângeri, dintre care unele au o mai mică
importanţă şi consumă din timpul, limitat, al Curţii, care trebuie să se orienteze spre soluţionarea
unor cauze care au ca obiect încălcări de o anumită gravitate a Convenţiei.
Curtea a precizat că noul criteriu de admisibilitate a fost introdus pentru a permite soluţionarea
rapidă a unor cauze minore, neimportante (“futile”) şi, în acelaşi timp, pentru a-i permite să se
concentreze asupra misiunii sale esenţiale, de a asigura protecţia juridică la nivel European a

18. 18
drepturilor prevăzute în Convenţie şi în protocoale, în condiţiile în care încălcarea unui drept
trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate pentru a justifica examinarea cazului de o jurisdicţie
internaţională (par. 35 din decizia de inadmisibilitate din 12 aprilie 2011 în cazul Ştefănescu c.
România, cererea nr. 11774/04).
Unul dintre primele cazuri în care condiţia de admisibilitate privind existenţa unui “prejudiciu
important” a fost aplicată de Curte a fost un caz contra României. Cererea adresată Curţii a fost
respinsă ca inadmisibilă pe motiv că prejudiciul suferit de reclamantă nu este important (cauza
Ştefănescu c. România, cererea nr. 11774/04, respinsă prin decizia de inadmisibilitate din 12
aprilie 2011; vezi: http://hudoc.echr.coe.int/eng# {"docname": ["ştefănescu"], "appno":
["11774/04"], "itemid": ["001-104720"]}). În speţă, reclamanta solicitase în instanţele interne
daune morale de valoare redusă, circa 125 euro, care au fost refuzate de instanţe pe motiv că
prejudiciul moral nu a fost dovedit. Reclamanta s-a adresat Curţii, invocând încălcarea de către
instanţele naţionale a dreptului la un proces echitabil, garantat prin art. 6 par. 1 din Convenţie,
întrucât, pentru dovedirea daunelor morale, care au o natură exclusiv internă, i s-au cerut dovezi
foarte greu sau imposibil de administrat, deşi era suficient că producerea unui prejudiciu moral să
fie prezumată. În acest sens, reclamanta a argumentat că legea prevede că prezumţiile au puterea
unor dovezi, la fel ca şi mărturiile sau înscrisurile, iar prezumţia existenţei unui prejudiciu
rezultă, în mod logic, din însăşi comiterea unei fapte ilicite.
Reclamanta a adus la cunoştinţa Curţii, importanţa deosebită a rezolvării, printr-o hotărâre a
instanţei europene, a problemei de drept privind condiţiile foarte grele/imposibile impuse de
instanţele naţionale pentru dovedirea daunelor morale. Reclamanta a precizat că această practică
de a cere probe cvasiimposibile pentru dovedirea existenţei unui prejudiciu moral nu este întâlnită
doar în cazul sau, ci este practică majorităţii covârşitoare a instanţelor naţionale şi că acesta este
un motiv serios pentru care este necesară o hotărâre a Curţii dedicate acestei probleme. Cu toate
acestea, Curtea a respins ca inadmisibilă cererea reclamantei, cu motivarea că nu a suferit un
prejudiciu important (neacordarea de către instanţe a daunelor morale de circa 125 euro), astfel că
nu este îndeplinită condiţia “prejudiciului important” introdusă prin Protocolul nr. 14. De
asemenea, Curtea a apreciat că a pronunţat deja unele hotărâri pe problemă unui formalism
excesiv al instanţelor în privinţa dovedirii unor daune morale (dar, în cazuri de arestare nelegală
sau de supunere la rele tratamente), astfel că nu se impune o hotărâre dedicată chestiunii
dovezilor cvasiimposibile cerute de instanţele naţionale în cazul prejudiciului moral. Totodată,

19. 19
Curtea a menţionat că pretenţiile reclamantei au fost examinate de două instanţe naţionale, chiar
dacă ele au respins aceste pretenţii, deci nu se poate susţine că, deşi prejudicial nu e important, o
hotărâre ar trebui pronunţată pe motiv că pretenţiile reclamantei nu ar fi fost examinate în
jurisdicţia naţională.
În alt caz, Curtea a hotărât că încălcarea dreptului la un proces echitabil, sub aspectul depăşirii
duratei rezonabile a procesului, nu a produs un prejudiciu important reclamantului, atât vreme cât
acesta a beneficiat de lungimea excesivă a procesului, în sensul că, din acest motiv, s-a împlinit
termenul de prescripţie a răspunderii penale, astfel că nu a mai fost expus riscului de a fi
condamnat pentru cea mai gravă infracţiune pentru care fusese trimis în judecată (cazul Gagliano
Giorgi c. Italia, cererea nr. 23563/07, hotărârea din 6 martie 2012, definitivă). Este o soluţie în
mod vădit corectă şi echitabilă a Curţii, dar, tehnic vorbind, acelaşi gen de soluţie s-ar fi putut
pronunţa şi pe vechile prevederi ale Convenţiei, adică şi dacă nu ar fi fost prevăzut noul motiv de
inadmisibilitate.
În cazul Nicoleta Gheorghe c. România (Cererea nr. 23470/05, hotărârea din 3 aprilie 2012,
rămasă definitivă), Curtea a reţinut că deşi prejudiciul suferit nu este important (17 euro,
reprezentând o amendă contravenţională aplicată reclamantei pentru tulburarea liniştii publice),
cererea nu va fi respinsă ca inadmisibilă, pe baza modificării introduse prin Protocolul nr. 14,
întrucât a considerat importantă problemă privind aplicarea în materie contravenţională a
garanţiilor prevăzute de art. 6 din convenţie în materie penală, în sensul că în pofida prezumţiei
de legalitate şi temeinicie de care beneficiază procesul-verbal de contravenţie, instanţelor le
revine sarcina de a verifica, în fiecare situaţie, cuprinsul documentului contestat, respectând
dreptul la apărare al contravenienţilor. În cele din urmă, cererea reclamantei a fost respinsă de
Curte, dar nu pentru că ar fi inadmisibilă din cauza prejudiciului neimportant, ci pentru că era
neîntemeiată sub aspectul invocat al încălcării art. 6 din Convenţie, întrucât în cauza respectivă,
reclamanta a avut posibilitatea să conteste procesul-verbal prin administrarea de probe (să ceară
audierea de martori, inclusiv a poliţistului care a întocmit actul de constatare), însă nu a folosit
această posibilitate.
Este posibil ca unii reclamanţi, pentru a evita respingerea cererii pe motiv că prejudiciul suferit
nu este important, să menţioneze în cerere sume majorate artificial, ca reprezentând daunele
morale şi/sau materiale solicitate. Soluţia aceasta nu prezintă, totuşi, mari şanse de reuşită,

20. 20
întrucât Curtea va avea propria apreciere cu privire la caracterul important sau nu al prejudiciului,
bazându-se pe elementele concrete care rezultă din situaţia de fapt reţinută în acea speţă.
Protocolul nr. 14 a mai adus Convenţiei şi alte modificări/completări, dar cu relevanţă practică
redusă din punctul de vedere al reclamantului, care se referă la:
- Durata mandatului şi revocarea judecătorilor Curţii
- Grefa şi raportorii Curţii
- Compunerea şi competenţă completelor de judecători unici, comitetelor, Camerelor şi Marii
Camere
- Au fost separate în articole distincte în conţinutul Convenţiei regulile privind examinarea în
contradictoriu a cauzei şi soluţionarea cauzei pe cale amiabilă (anterior, erau unele reglementări
privind soluţionarea amiabilă în articolul privind contradictorialitatea). De asemenea, au fost
făcute unele precizări procedurale privind soluţionarea pe cale amabilă (se prevede expres rolul
Comitetului Miniştrilor de a supraveghea executarea clauzelor din convenţia de soluţionare pe
cale amiabilă, aşa cum au fost reţinute în decizie).
- Au fost aduse completări cu privire la procedura prin care se asigură forţa obligatorie şi
executarea hotărârilor (Comitetul Miniştrilor poate sesiza Curtea, pentru a se pronunţa, dacă apar
probleme de interpretare sau de neexecutare a hotărârilor definitive).
Protocolul nr. 15
Protocolul nr. 15 a fost întocmit în anul 2013, dar nu a intrat încă în vigoare, întrucât nu a fost
încă ratificat de toate statele părţi la Convenţie (din totalul de 47 de ţări care trebuie să ratifice, 26
nu au ratificat până în prezent; printre ele se numără: Franţa, Austria, Belgia, Bulgaria, Croaţia,
Danemarca, Grecia, Ungaria, Italia, Olanda, Portugalia, Rusia, Suedia, Spania, Elveţia, Turcia,
Slovenia, Ucraina).
Pentru reclamanţi, principala modificare pe care acest protocol o aduce Convenţiei este
reducerea termenului de la 6 luni la 4 luni, începând cu data deciziei interne definitive, pentru
sesizarea Curţii cu o cerere individuală.
Alte modificări/completări aduse Convenţiei prin Protocolul nr. 15:
- Menţionarea expresă a principiului subsidiarităţii în cuprinsul preambulului Convenţiei
- Limita maximă de vârstă (65 de ani) a candidaţilor la funcţia de judecător la Curte

21. 21
- Eliminarea prevederii potrivit căreia mandatul judecătorilor la Curte se încheie la împlinirea
vârstei de 70 de ani
- Introducerea posibilităţii desesizării unei Camere şi a trimiterii cauzei respective la Marea
Cameră, chiar dacă una dintre părţi se opune la aceasta (în prezent, opunerea unei părţi împiedică
o astfel de măsură, potrivit art. 30 teza finală din Convenţie)
- Eliminarea unui caz în care, deşi prejudicial suferit nu este important, cererea nu poate fi
respinsă ca inadmisibilă, şi anume atunci când cauză nu a fost examinată corespunzător de o
instanţă naţională.
Protocolul nr. 16
Protocolul nr. 16 a fost întocmit în anul 2013, dar nu a intrat încă în vigoare, întrucât nu a fost
încă ratificat de toate statele părţi la Convenţie (din totalul de 47 de ţări care trebuie să ratifice, au
ratificat până în prezent doar 5 ţări: Albania, Georgia, Lituania, San Marino şi Slovenia).
Are ca obiect principal extinderea competenţei Curţii de a formula avize consultative.
Şi în prezent, potrivit art. 47-49 din Convenţie, Curtea poate să dea, doar la cererea şi pentru uzul
Comitetului Miniştrilor, avize motivate, cu rol consultativ, asupra problemelor juridice privind
interpretarea convenţiei şi a protocoalelor sale. Totuşi, aceste avize nu se pot referi la probleme
legate de conţinutul sau de întinderea drepturilor şi a libertăţilor definite în art. 2-14 ale
Convenţiei şi în protocoalele sale, nici asupra altor probleme de care Curtea sau Comitetul
Miniştrilor ar putea să ia cunoştinţă că urmare a introducerii unui recurs prevăzut în Convenţie.
Protocolul nr. 16 prevede că avizele consultative vor putea fi solicitate Curţii şi de către instanţele
supreme din statele părţi (în cazul nostru, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) asupra unor
chestiuni de principiu privind interpretarea sau aplicarea drepturilor şi libertăţilor prevăzute în
Convenţie şi în protocoalele sale.
Instanţele supreme naţionale pot cere avizul Curţii doar în cadrul unei cauze care se află pe rolul
lor, spre soluţionare.

22. 22
Avizul consultativ se formulează de Marea Cameră, după şi dacă solicitarea este considerată
admisibilă. El este motivat, se publică şi nu are caracter obligatoriu. Cu toate că nu are caracter
obligatoriu, în practică, acest aviz va avea, totuşi, o forţă juridică deosebită, având în vedere că
este emis de Marea Cameră, instanţa supremă din sistemul Curţii. O cerere individuală adresată
Curţii care ar fi motivată contrar argumentaţiei dintr-un aviz consultativ al Curţii, va avea, în mod
real, şanse minime de reuşită.
Criteriile de admisibilitate ale unei plângeri în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului
Criteriile de admisibilitate sunt prevăzute de Articolul 34 (Plângere individuală) şi Articolul 35
(Criterii de admisibilitate) din Convenţiei Europeană. Un nou criteriu de inadmisibilitate a fost
introdus de Protocolului 14, intrat în vigoare la data de 1 iunie 2010.
Articolul 34. – Cereri individuale
„Curtea poate fi sesizată, printr-o cerere, de orice persoană fizică, organizaţie
neguvernamentală sau grup de particulari care se pretind victime ale unei încălcări de către una
din înaltele părţi contractante a drepturilor recunoscute în Convenţie sau în protocoalele sale.
Înaltele părţi contractante se angajează să nu împiedice prin nicio măsură exerciţiul eficace al
acestui drept.”
Orice persoană particulară poate invoca protecţia Convenţiei împotriva unui stat parte atunci când
pretinsa încălcare a avut loc în limitele jurisdicţiei.
Cine poate face o plângere la CEDO
Orice persoană fizică sau juridică poate formula o plângere, indiferent de cetăţenie, loc de
reşedinţă, stare civilă, situaţie sau capacitate juridică.
Orice organizaţie neguvernamentală are dreptul de a formula o plângere. Pot formula plângeri şi
persoanele juridice de drept public care nu exercită atribute de putere publică şi cele care sunt
independente de stat din punct de vedere juridic şi financiar.

23. 23
Orice grup de particulari: o asociaţie informală formată din mai multe persoane.
Pot face plângere doar "victimele".
Reclamanţii care se consideră victime ale unei încălcări a Convenţiei pot introduce o plângere în
faţa Curţii. Calitatea de victimă trebuie să existe în toate stadiile procedurii în faţa Curţii.
Noţiunea de „victimă” este interpretată în mod autonom şi independent de principiile de drept
intern, precum interesul de a formula o plângere sau calitatea procesuală.
Plângerile pot fi formulate doar de persoane în viaţă sau în numele acestora; o persoană decedată
nu poate să introducă o cerere în faţa Curţii, nici măcar prin intermediul unui reprezentant legal
sau convenţional. Cu toate acestea, decesul victimei nu presupune în mod automat radierea cauzei
de pe rolul Curţii (membrii familiei reclamantului iniţial pot menţine cererea, cu condiţia să aibă
un interes suficient în acest sens).
Dreptul de a sesiza Curtea este absolut şi nu face obiectul vreunei limitări. Autorităţile
naţionale trebuie să se abţină de la orice formă de presiune asupra reclamanţilor în sensul
determinării acestora de a-şi retrage sau modifica plângerile.
Articolul 35 § 1 – Condiţiile de admisibilitate
"1. Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne, aşa cum se
înţelege din principiile de drept internaţional general recunoscute, şi într-un termen de 6 luni
începând cu data deciziei interne definitive.
2. Curtea nu reţine nicio cerere individuală introdusă în virtutea articolului 34, în cazul în
care :
a. ea este anonimă ; sau
b. ea este în mod esenţial aceeaşi cu o cerere examinată anterior de către Curte sau
deja supusă unei alte instanţe internaţionale de anchetă sau de reglementare şi dacă nu conţine
fapte noi.

24. 24
3. Curtea declară inadmisibilă orice cerere individuală introdusă în virtutea articolului 34,
atunci când ea consideră că:
a. ea este incompatibilă cu dispoziţiile Convenţiei sau ale Protocoalelor sale, în mod
vădit nefondată sau abuzivă; sau reclamantul nu a suferit niciun prejudiciu important, cu
excepţia cazului în care respectarea drepturilor omului garantate prin Convenţie şi Protocoalele
sale impune o examinare a fondului cererii, şi cu condiţia de a nu respinge din acest motiv nicio
cauză care nu a fost examinată corespunzător de o instanţă naţională.
4. Curtea respinge orice cerere pe care o consideră inadmisibilă în aplicarea prezentului
articol. Ea poate proceda astfel în orice stadiu al procedurii."
1. Epuizarea căilor interne de atac
Reclamanţii au obligaţia de a epuiza căile de recurs interne.
Reclamanţii trebuie să parcurgă atât calea apelul şi/sau ce a recursului în conformitate cu
normele de procedură internă.
Curtea consideră că reclamantul nu este obligat să parcurgă şi alte căi de recurs, dacă acestea
urmăresc, în esenţă, acelaşi scop sau căile extraodinare de atac.
 Curtea a apreciat că reclamantul român nu este obligat să exercite calea reviuirii sau a
contestaţiei în anulare prevăzute în dreptul intern.
Reclamanţii trebuie să respecte normele şi procedurile aplicabile în legislaţia internă, în caz
contrar plângerea lor va fi respinsă, pe motiv că nu îndeplineşte condiţia prevăzută la art. 35.
Curtea a apreciat că art. 35 nu a fost respectat, atunci când un apel/recurs nu a fost admis din
cauza unei greşeli procedurale a reclamantului.
2. Regula termenului de 6 luni
Reclamantul poate adresa o plângere Curţii în termen de 6 luni.
Termenul de 6 luni începe să curgă odată cu pronunţarea deciziei definitive în cadrul procesului
de epuizare a căilor de recurs interne.

25. 25
Perioada de şase luni începe să curgă de la data la care reclamantul şi / sau reprezentantul
acestuia a luat la cunoştinţă decizia internă definitivă.
Dacă decizia internă definitivă i se comunică reclamantului din oficiu atunci termenul de 6 luni
se calaculează de la data comunicării copiei deciziei.
Nota: Dacă decizia din recurs nu a fost redactată în termen de 6 luni de la pronunţare, puteţi
solicita instanţei de recurs un certificat de grefă din care să rezulte data la care a fost redactată
hotărârea din recurs şi data la care a fost disponibiă părţilor. Termeneul de 6 luni va începe să
curgă de la data menţionată în certificatul de grefă.
Termenul începe să curgă în ziua următoare pronunţării în şedinţă publică a deciziei interne
definitive sau, în lipsa pronunţării, în ziua următoare aducerii la cunoştinţa reclamantului sau
reprezentantului acestuia şi expiră după 6 luni calendaristice, indiferent de durata efectivă a
acestora. Curtea are posibilitatea de a stabili o dată de expirare a termenului de 6 luni care să fie
diferită de cea indicată de statul pârât.
Termenul de 6 luni în situaţia unei încălcări continue
Dacă pretinsa încălcare invocată de reclamant reprezintă o situaţie continuă împotriva căreia nu
există nicio cale de recurs în legislaţia internă, termenul de 6 luni începe să curgă din momentul
în care această situaţie continuă a încetat. Câtă vreme situaţia persistă, regula termenului de 6
luni nu este aplicabilă.
Nota: 1. Data introducerii plângerii este considerată a fi cea indicată de ştampila poştei aplicată
la expedierea plicului, şi nu data de primire a plângerii.
2. Trimiterea formularului de cerere exclusiv prin fax, fără ca originalul să fie trimis
Curţii, nu este suficientă.
3. Cerere anonimă

26. 26
O plângere în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este considerată anonimă atunci când nu
se menţionează niciun element care să permită Curţii să îl identifice pe reclamant.
Notă: Dacă veţi depune o plângere pe care Curtea o va considera anonimă, aceasta va fi
declarată inadmisibilă
4. Cerere repetitivă
Curtea a apreciat în jurisprudenţa sa că o plângere este considerată ca fiind „în mod esenţial
aceeaşi” în cazul în care părţile, capetele de cerere şi faptele sunt identice.
Notă: Dacă veţi depune o plângere identică, aceasta va fi declarată inadmisibilă.
5. Cererea a fost adresată unei alte instanţe internaţionale
Dacă Curtea constată că plângerea este în mod esenţial aceeaşi cu o altă cerere, şi anume faptele,
părţile şi capetele de cerere sunt identice şi plângerea a fost deja supusă unei alte instanţe
internaţionale Curtea va declara inadmisibilă o cerere care a făcut deja obiectul unei examinări de
către o altă instanţă internaţională.
6. Cerere abuzivă
Terminologia de cerere "abuzivă" poate fi explicată ca fiind: exercitarea unui drept de către
titularul acestuia în alte scopuri decât cele pentru care este destinat, în mod prejudiciabil.
În jurisprudenţa sa Curtea a constatat caracterul abuziv în următoarele situaţii: dezinformarea
Curţii, utilizarea unui limbaj ofensator sau jignitor, încălcarea obligaţiei de confidenţialitate a
soluţionării pe cale amiabilă, cererea cu caracter vădit şicanator sau lipsită de orice miză reală.
II. Inadmisibilitatea legată de competenţa curţii
34. 5.3. Curtea declară inadmisibilă orice cerere individuală introdusă în virtutea articolului 34,
atunci când ea consideră că:
a. ea este incompatibilă cu dispoziţiile Convenţiei sau ale Protocoalelor sale, în mod
vădit nefondată sau abuzivă; sau reclamantul nu a suferit niciun prejudiciu important, cu
excepţia cazului în care respectarea drepturilor omului garantate prin Convenţie şi Protocoalele

27. 27
sale impune o examinare a fondului cererii, şi cu condiţia de a nu respinge din acest motiv nicio
cauză care nu a fost examinată corespunzător de o instanţă naţională.
2.1 Incompatibilitatea ratione personae
Compatibilitatea ratione personae presupune ca pretinsa încălcare a Convenţiei să fi fost comisă
de un stat contractant sau ca aceasta să îi fie imputabilă într-un fel sau altul.
Plângerile vor fi declarate incompatibile ratione personae cu prevederile Convenţiei pentru
următoarele motive:
 Plângerea este îndreptată împotriva unui stat care nu a semnat şi ratificat Convenţia;
 Plângerea este îndreptată împotriva unei persoane private;
 Reclamantul nu are calitate procesuală în sensul art. 34 din Convenţie
 Reclamantul nu este în măsură să demonstreze că este victima pretinsei încălcări
 Plângerea are ca obiect un protocol la Convenţie pe care statul pârât nu l-a semnat şi
ratificat
2.2. Incompatibilitatea ratione loci
Compatibilitatea ratione loci presupune ca pretinsa încălcare a Convenţiei să fi avut loc în
jurisdicţia statului pârât sau pe teritoriul controlat în mod efectiv de acest stat.
2.3. Incompatibilitatea ratione temporis
Competenţa ratione temporis acoperă doar perioada ulterioară ratificării Convenţiei sau a
protocoalelor sale de către statul pârât. Convenţia nu impune totuşi statelor contractante vreo
obligaţie specifică de a repara o nedreptate sau un prejudiciu cauzat înainte de data respectivă.
Cu toate acestea, Curtea poate să ţină seama de fapte anterioare ratificării, cu condiţia ca acestea
să poată fi considerate ca fiind la originea unei încălcări continue, care s-a prelungit după această
dată, sau să fie relevante pentru înţelegerea faptelor care au avut loc după această dată.
2.4 Incompatibilitatea ratione materiae
Compatibilitatea ratione materiae a unei plângeri sau a unui capăt de plângere ţine de competenţa
materială a Curţii. Pentru ca un capăt de cerere să fie compatibil ratione materiae cu Convenţia,
dreptul invocat de reclamant trebuie să fie protejat de Convenţie şi de protocoalele sale care au
intrat în vigoare.

28. 28
III. Criteriu de inadmisibilitate- Prejudiciu nesemnificativ
Articolul 35 § (b) – Condiţii de admisibilitate
“3. Curtea declară inadmisibilă orice cerere individuală introdusă în virtutea Articolului 34,
atunci când ea consideră că:
…
(b) reclamantul nu a suferit niciun prejudiciu important, cu excepţia cazului în care respectarea
drepturilor omului garantate prin Convenţie şi protocoalele sale impune o examinare a fondului
cererii, şi cu condiţia de a nu respinge din acest motiv nici o cauză care nu a fost examinată
corespunzător de o instanţă naţională.”
Curtea poate declara inadmisibilă orice cerere individuală atunci când consideră că reclamantul
nu a suferit niciun prejudiciu important.
Odata cu intrarea în vigoare a Protocolului nr. 14, la 1 iunie 2010, a fost introdus un nou criteriu
de admisibilitate care s-a adăugat criteriilor prevăzute la art. 35. Noul criteriu se bazează pe ideea
că încălcarea unui drept, indiferent de contextul juridic, trebuie să atingă un nivel minim de
gravitate pentru a justifica examinarea sa de către o instanţă internaţională
Criteriului ţine seama de prejudiciul deja suferit de reclamant la nivel naţional. Printre factorii
care pot fi luaţi în considerare se numără, dar nu în mod exclusiv, impactul financiar pentru
reclamant.
Exemplu: În cauza Ionescu c. României, ( cererea nr. 36659/04, Decizia din 1 iunie 2010) Curtea
a concluzionat că prejudiciul financiar suferit de reclamant nu era important. În fapt, prejudiciul
se ridica la 90 EUR iar pierderea acestei sume nu ar fi avut urmări importante asupra vieţii
personale a reclamantului.
IV. Declararea inadmisibilităţii unei plângeri în urma examinării fondului

29. 29
Curtea poate să o declare o plîngere inadmisibilă pentru motive ce ţin de examinarea fondului
chiar dacă plângerea este compatibilă cu Convenţia şi îndeplineşte toate condiţiile formale de
admisibilitate.
Curţii se limitează la controlul respectării, de către statele contractante, a angajamentelor în
materie de drepturile omului, angajamente asumate prin aderarea la Convenţie şi la protocoalele
sale.
În măsura în care Curtea, analizează o plângere pe fondul cauzei poate constata că ea este
inadmisibilă în măsura în care statul pârât a respectat garanţiile în materie de drepturile omului
prevăzute în Conveţie şi protocoalele adiţionale.
Curtea nu este competentă să se pronunţe cu privire la erorile de fapt sau de drept pretins comise
de o instanţă internă, cu excepţia cazului şi în măsura în care acestea au adus atingere drepturilor
şi libertăţilor garantate de Convenţie.
Curtea nu poate examina elementele de fapt sau de drept care au determinat o instanţă naţională
la adoptarea unei anumite soluţii; în caz contrar, aceasta s-ar erija în judecător de gradul trei sau
patru de jurisdicţie şi ar încălca limitele misiunii sale.
Ca regula generală: Curtea nu poate contesta următoarele constatări şi concluzii la care au ajuns
instanţele naţionale:
– stabilirea faptelor cauzei;
– interpretarea şi aplicarea dreptului intern;
– admisibilitatea şi aprecierea probelor la proces;
– echitatea substanţială a rezultatului unui litigiu civil;
– vinovăţia sau nevinovăţia a unui acuzat într-o cauză penală.
Excepţie: Singura situaţie în care Curtea poate, în mod excepţional, să conteste aceste constatări
şi concluzii, este aceea în care acestea au un caracter arbitrar flagrant şi evident, contrar justiţiei şi
atrag, prin acesta, o încălcare a Convenţiei
Pentru mai multe informații vizitați site-ul www.drepturicivile.ro

30. 30