1.
…until the darkness killed the
L ight

2.
L’s Story
1
Căuneac Lola Elisa
“…until the darkness killed the Light.”
Scrisă în anul 2014. România. Iaşi.

3.
Until the darkness killed the light
“Când iubeşti, nu trebuie sã îţi pese
dacã e bine sau rãu.”
André Gide

4.
L’s Story
3

5.
Until the darkness killed the light
Prefaţă
Renunţ la tot. Las totul în urmă. Asta e tot ce aş vrea să fac.
Sufletul meu se uită speriat la resorturile ce îi conectează fiecare
parte din el la câte o amintire, câte un moment semnificativ sau prea
puţin important dar întipărit în arhivele memoriei, şi se cutremură la
gândul unei erori survenite în urma separării. Oricum ar fi acele
capete de linie, bune, rele, ele sunt definitorii pentru structura
sufletului meu, de aici şi frica inerentă. Aşa cum un chirurg trebuie să
se concentreze cât poate de tare atunci când are de tăiat vreun vas şi
se străduieşte să nu atingă mai ştiu eu ce nerv pentru a evita astfel
producerea unei paralizii sau impotenţe anatomice, tot astfel mă
străduiesc eu, privesc la lianele străvezii ce conduc seva cu informaţii,
cu imagini, culori, sunete ale vieţii mele, idei, mă uit la ele şi nu stiu
de unde să tai. Uneori mă panichez, necesitatea de a renunţa la părţi
din mine îmi devine evidentă, ele mă ţin în jos, fără ele aş putea
foarte bine să ridic privirea de la pământ, să las soarele să-mi
lumineze chipul pe ale cărui trăsături se întrevede încă vitejia
copilăroasă, impertinenţa naivă, pierdute în decursul ultimilor ani,
ultimelor clipe. Cum separi un om de el însuşi? Sunt adolescent,
poate de aici neînţelegerea.

6.
L’s Story
5

7.
Until the darkness killed the light
ACEEAŞI ZI, ACEEAŞI VIAŢĂ

8.
L’s Story
7

9.
Until the darkness killed the light
Elva
Acum capul meu este gol, probabil din cauza orei, e cam
devreme pentru vreo activitate cerebrală complicată. Albastru
murdar şi plastic rece. Un miros înţepător, nu tocmai plăcut mă
împiedică să adorm. E o femeie lângă mine, citeşte. Cum se poate
concentra la ora asta? Sigur face naveta; e plin de navetişti. Pe ei nu îi
deranjează mirosul? Câţiva se pregătesc de coborâre. Îi aud: “Ce
oroare..” ”Eh, ce să-i faci?”. Un zâmbet ironic îmi ridică colţurile
buzelor. Trec pe culoar, le rămâne în urmă conturul hainelor, o dungă
şi încă una… Eu rămân în urmă. Se mişcă prea repede pentru ochii
mei aşa că mă resemnez cu oboseala şi îi închid. “Hai, zii ceva!”
Întunericul mă linişteşte. Ajung în mine. Sunt puţin surprinsă de
linişte pentru că de obicei nu reuşesc să fac să tacă toate vocile alea.
Toate încăpăţânate. Greu reuşesc să le stăpânesc , sunt prezente şi în
momentele inoportune, când un profesor ceartă un coleg şi eu mă
chinui să nu izbucnesc în hohote. Vocea care îmi spune să mă liniştesc
este mult prea slabă şi ,deci, uşor întrecută de vocea impertinentă,
rea:“ 1. Proful pare că joacă teatru. Altfel nu ar putea să facă trecerea
aşa uşor de la nervi la zambet binevoitor. 2.Respectivul coleg o
merită. Să văd că îi dispare zâmbetul persiflator odată certat în faţa
clasei mă bucură. O,da. Şi încă cum. Hai frumosule, ce faci acum? Ieşi
din clasă, şi hălăduieşte pe hol. “ Un scârţâit puternic mă aduce
înapoi. Iarăşi mirosul ăla. Îmi bag nasul în hanorac…Mult mai bine.
Mir, struguri, dulce..
Soarele sparge cu lumina galben-portocalie structurile de
gheaţă de pe geamurile trenului. Acelaşi cântec ca atunci când eram
mică. Doamne, cu câtă nerăbdare aşteptam să merg acolo! Cât de
bucuroasă eram să intru în imensitatea aia de fier cu ochii rotunzi,
mici, orbi. Să mă sui pe chestiile alea de la baza geamului şi să mă

10.
L’s Story
9
holbez la imaginile de după sticla murdară. Mă simţeam separată de
tot. Eram doar o adiere, un şuierat, un zguduit trecător pe câmpurile
sterpe. Şi fumul. Dâre de negru în aer, înecăcioase, zbătute într-un
şuvoi şi mai negru şi mai dens în tunelurile lungi pe care le adoram
pentru că muream de frică în ele. Şi rămâneam cu ochii holbaţi în
întuneric, simţindu-i ca nişte găuri negre în care aşteptam să intre
informaţii, culori, materie, dar nu intra nimic ca şi când dintr-o dată
forţa lor de atracţie devenea zero. Şi, când eram aproape convinsă că
voi rămâne astfel pe vecie, lumina intra dureroasă în văgăunile seci,
albastre, mă strâmbam, zâmbetul mi se lungea pe toată faţa, curat şi
naiv. Şi iarăşi îmi turteam nasul de geam şi continuam dificila
activitate de holbare. Era un alt timp. O altă viaţă. Pe cât de cuminte
şi liniştită am fost când eram copil, pe atât de impertinentă şi
încăpăţânată am ajuns adolescentă fiind. Am considerat că odată ce
nu le-am dat bătăi de cap părinţilor cu “grijile comune care le are
orice părinte când copilul e încă minor”, acum că mă apropii de
vârsta de 18 ani pot în sfârşit să eliberez spiritu-mi energic şi fără
stare, mereu hohotind de râs. Nevinovăţia mi-a oferit curajul de a trăi
pe deplin, de a mă bucura de fiecare clipă a adolescenţei mele, într-
un mod periculos, poate neghiob, dar categoric amuzant şi plăcut.
Când mă gândesc la copilul care am fost, îmi dau seama de
supunerea mea, de pasivitatea şi conştiinţa exagerată. Dar dacă e să
compar cu alţi copii, nu cred că am fost chiar atât de “nedorit”.
Oricum, niciodată nu mi-au placut copiii prea mult. Şi asta îl include şi
pe copilul-eu.
Copiii sunt şablonul perfect pentru a scoate la iveală trăsăturile
adulţilor. El e întotdeauna gata să iubească. Copilul iubeşte
întotdeauna din suflet. El este cel care plânge când află că pisica,
câinele lui nu ajung în Rai. Plânge pentru că asta înseamnă că nu vor
mai fi împreună după, că nu mai există nimic după rezervat pentru
“animăluţele” lor. De unde ştie copilul că el ajunge în Rai? Păi asta e

11.
Until the darkness killed the light
sigur, în stadiul în care e el acum, păcatul nu există, iar iubirea pe
care e capabil să o împartă îl transformă într-un vizitator dorit dar rar
al Edenului. Copiii sunt fiinţele ingenue, originare, iar odată ce cresc
sunt iniţiaţi în “profan” cum numea stimabilul domn Eliade realitatea
cotidiană şi sufletul lor capătă însuşiri. Sfera perfectă de la început
reprezentată de sufletul lor devine diformă, cu colţuri şi pante. Li se
conturează o personalitate, arhei fiind, ei devin oameni. Şi evident,
nu mai plâng când află că animalul lor de companie mult iubit, nu are
şansa ca, după moarte, să ajungă acolo sus. Asta se întamplă când
diamantul sacru este şlefuit de muritori-halal pricepere.
Chiotul trenului mă trezeşte. Privesc în afară. La capăt, mă
aşteaptă câmpul nesfârşit. Liniştit, aspru, verde. Mă aşteaptă înapoi.
Cobor din tren, aud scrâşnetul pietrelor sub picioare şi mă grăbesc
spre casă. Mă concentrez serios, îmi simt trăsăturile zbârcindu-se şi
îmi ordon să nu tresar la auzul şuieratului. Gata. A trecut. Continui
mersul grăbit. Imediat dupa ultima casă de CFR-işti zăresc acoperişul
barului, cu poţile de la intrarea porumbeilor deschise, deschise
degeaba. Nu e nici un porumbel acolo. Mă grăbesc şi hotărăsc să o
iau pe câmp pentru a nu fi nevoită să ocolesc pe stradă. Ajung la
gard- aici urmează partea mea preferată, saltul. Arunc ghiozdanul şi
după îmi fixez cu un neastâmpăr întârziat piciorul în plasa strambă a
gardului, mă ridic, pun piciorul pe suportul de lemn de deasupra şi sar
dincolo cu o satifacţie enormă şi de înţeles pentru cineva care a fost
pur şi simplu prea cuminte când era copil. Acum urmează partea
neplăcută: pământul negru, arat, al grădinii în care mi se scufundă
picioarele până ajung la curte. E ciudat cum drumul ăsta pare mereu
acelaşi. Când mă întorc acasă, e ca şi când o iau de la capăt.
Zâmbesc, DJ mă aşteaptă şi dă din coadă când mă vede. Limba de
un metru îi ajunge în pământ. După o vară întreagă de iazuri şi
alergat, corpul lui arată mai bine ca niciodată şi blana neagră, mată,
se întinde pe muşchii lui de amstaff corcit. “Ce faci, Digilău?” îl întreb

12.
L’s Story
11
şi-mi aşez mâna pe capul lui, îl sărut pe frunte şi mă duc în casă.
Goală, ca de obicei. Îmi las ghiozdanul în living şi, înaintând pe holul
lung, neobosindu-mă să mă descalţ, ajung la camera mea, ultima pe
dreapta: luminoasă, şi ocupată de un pat imens. Paradoxal, nu îmi
place somnul şi singura plăcere care mi-o aduc nopţile sunt visele.
Ador să visez, pentru că simt că trăiesc dublu, şi pentru că e
interesant să văd ce-mi mai debitează capul. Când eram mică îmi era
frică de babe, tot timpul trebuia să am un coşmar cu câte una. Îmi
amintesc de una care m-a fugărit cu o seringă în mână. În timp ce-mi
examinez camera, arunc o privire pe geam. Aud râsete de la bar.
L
Trenul trebuia să plece de ceva timp. Şi uite-l că se
încăpăţânează să rămână pe loc. Oamenii încep să vorbească
nerăbdători. Lumina galbenă de la neoane cade peste navetiştii
obosiţi, jegoşi. În faţa mea doi ochi mari se aprind de curiozitate după
nişte ochelari de bufniţă. Şuviţe de păr rebele coboară pe un căpuşor
simpatic. Fetiţa îmi zâmbeşte fricoasă şi zâmbesc şi eu când îi văd
dinţii mari, desperechiaţi, de iepure. Dar renunţ la plăcerea privirii ei
şi mă uit în jurul meu. Cam multă mişcare. “Vreo defecţiune?”
“Mami, când plecăm?” ”Trebuia să plecăm deja, nu cred că mai stăm
mult” spune femeia de lângă mine. Mă ridic şi ies din tren. Oamenii
stau pe peron şi-şi fumează ţigara nerăbdători, sau indiferenţi. Văd
un hanorac roşu lângă locomotivă şi mă îndrept către el, un văr. “De
ce nu pleacă?”.”Au furat ăştia iarăşi cablurile de la curent! “strigă
unul şi izbucneşte în râs. Mă uit la el, nu mă şochează asprimea,
aspectul murdar, mă aşteptam, trenul e plin de ei. Barba nerasă şi
mirosul de bere ieftină mă dezgustă. ”Nea conductor,da’ dă-ne şi
nouă, nu fii zgârcit!”. Mă întorc către băiatul puţin ruşinat de anturaj.
“Da… au mai făcut-o şi săptămâna trecută, tre’ să pună acuma unele

13.
Until the darkness killed the light
noi.”. ”Cât mai stăm?”. “Nu ştiu”. ”Hai bre, când termină nea
conductor de mâncat. Ce întrebări îs astea? Când plecăm, plecăm”.
Mă întorc, frigul serii începe să îmi intre prin haine. În tren, zâmbete,
întrebări, nemulţumiri.
Regăsesc ochii albaştrii. Îmi par atât de plini de …( plini de ? De
viaţă, de curiozitate, poftă de joacă). ”Au furat cablurile de
alimentare. O să mai aşteptăm ceva.” Îi explic femeii de lângă, mama
fetiţei. “Că parcă ne puteam aştepta la altceva. Nişte incompetenţi,
nu înţeleg cum de pot să se complacă în …” Nu o ascult. Critica
sistemului mă plictiseşte şi caut privirea fetiţei, pe care o găsesc
imediat. Cu guriţa puţin întredeschisă, nici ea nu o ascultă pe maică-
sa, nu din vreo repulsie la adresa politicii ci pentru că nu înţelege.
“Mami, dă-mi să colorez!”. Zâmbesc. Mama ei se opreşte şi începe să
caute prin geantă. Trenul pleacă. “Domnule! Vă rog închideţi uşa aia!
Am un copil mic aici!”. Ridic ochii şi văd o imensitate de bărbat
blocând uşa. “La arme cu frunze şi flo-o-o-ri!”. Cântă răguşit cu un
tovarăş (de tristeţe? ). Încearcă să o “înece” probabil. “Domnule, nu
auziti?” strigă femeia care, îmi dau seama, şi-a schimbat locul. Ţine
căpuşorul fetiţei între mâini, încearcă să o adoarmă. Pleoapele
jucăuşe se forţează să stea închise. “Nu dormi, copilaş...”. Mă ridic şi
închid uşa în locul matahalei. “Mulţumesc. Vai de viaţa lor!... Cum de
îşi amintesc unde să coboare. “. ”Nu am idee, doamnă.” “Nădejdea e
numai la noi!” se aude scârţâitul de voci îmbătate. Urmat apoi de
înjurături. Mama fetei încearcă să îi povestească în continuare despre
cei trei iezi. Dar ochişorii micuţi îmi mai dau o ocheadă. Albaştrii. Gri.
Albastru-Gri. Mă uit mai atent, sau mai exact ei nu mă lasă să-i
părăsesc, mă absorb înăuntru, nu mai sunt ochii fetei. O sete veche
se trezeşte în mine. Mă arunc în mine orb, nerăbdător să descopăr
sursa, ani în urmă, părul negru, altă ţară, momente de fericire
maximă, doi ochii albastru-gri mereu acolo, în faţa mea, întind mâna,
câine alb. “Pupate-aş!”. Buzele se răsfrâng dureros în amintire. Mă

14.
L’s Story
13
opresc.”Altă viaţă” şoptesc. Impact cu un trecut pe care l-am închis
demult. Fetiţa se uită mirată la mine, câte au trecut peste faţa mea în
ultimele fracţiuni de secundă? Tristeţe. Fericire, zâmbet al regăsirii,
marea dragoste, dezamăgirea finală, gelozie. Îi zâmbesc. Închide ochii
ruşinată. Mă uit pe geam, încercând să-mi distrag atenţia. “Ce o să te
faci, tu, copilaş, când o să fii mare? Ce băiat o să pui la pământ?
Câţi?” Mă uit din nou la ea. Îngeraş mic, e copil şi e adorabilă cum stă
acolo ghemuită, speriată de navetiştii proşti. O să crească. Trenul
porneşte.
Toate sunt la fel.
Cobor în gară. Am ajuns dară. E 9 seara dar încă e lumină. Şi luna
şi soarele sunt pe cer şi e o lumină portocalie în aer, revărsată peste
şes, de parcă o pot atinge, mă face să mă bucur de prezenţa mea aici.
Inspir adânc. “Ador vara”. Mintea mea se bucură de libertate, de
linişte. Îmi place aici, în locul asta plin de linişte. Prietenii mă aşteaptă
la terasă şi le aud râsetele încă de pe drum. “Stai să vezi! E belea
copilul!”. Râsete. “Intră odată unchiumiu în casă, Robert se postează
în pragul uşii şi strigă: N-am făcut nimic!” Hohote de râs. “Unchiumiu
se duce imediat în cameră şi se uită, nici nu era nevoie să vadă ceva,
mirosul de ars se simţea până în hol. Puştiul ce făcuse? Şi-o luat
câteva foi, le-a dat foc şi cum nu ştia cum să le stingă, le-a băgat sub
pat.” “Noroc că nu a luat foc” ”Nu şi-a dat seama că mirosul nu-l
poate ascunde sub pat” ”Seamănă cu Piciu’ băiatul, doar sunt veri.
Mai ţineţi minte când a căzut de pe scaun şi a făcut gaură în peretele
de la hotel? Doamne cât am râs atunci!” “Cum naiba să faci o gaură în
perete? Fundul ăla al tău a făcut pagube, nu glumă.” Râd din nou şi
mă las cuprins de voie bună. “O, o, ţigane, ai venit! Uitaţi-vă la el,
parcă e viu! “ Alte râsete. Mă aşez langă baieţi. Atât îmi trebuie şi
sunt mai mult decât mulţumit: vară, nişte glume bune, câteva
povestiri de când eram şi mai tineri. Mergând către casă, regăsesc
acelaşi drum din adolescenţa mea. Gândindu-mă la trecut, îmi pare

15.
Until the darkness killed the light
atât de îndepărtat încât mă simt bătrân. Am 27 de ani, însă pot spune
că viaţa mea, cea vazută ca o continuă ascensiune sau, în fine, drumul
ăla cu urcuşuri şi coborâşuri, mereu schimbări, mereu diversă, s-a
terminat deja. Eu mi-am trait deja tipul ăla de viaţă umană. Tot ce
mai vreau, e să îmi văd liniştit de treaba mea, să o duc cât mai bine şi
mai plăcut până la capăt, ceea ce mi-a rămas, mă refer. Nu, nu sunt
un pesimist înnăscut, sau un plictisit de viaţă ( Doamne fereşte!),
doar că nu mai aştept nimic important de la ce urmează. Soţie?
Copii? Familie? Cam greu cu mine. Cum am spus, tipul ăla de viaţă s-a
terminat. Ce vine la mine din proprie iniţiativă e bine venit. Niciodată
nu o să îmi lipsească ceva ce nu am avut, corect? Şi de luptat…
uneori rămâi pe zero cu energia în sensul ăla. Cred că eu am folosit
chiar şi suplimentele extra. Deci, fără eforturi sau bătălii de la mine,
nu pentru mai mult. Îmi este de ajuns ce am acum.
“Nathanael al meu, ai venit şi tu pe-acasă?” ”Sărut mâna
bunică.” “ Bineînţeles că te-ai oprit cu băieţii ăia ai tăi mai întâi.. ce
poftă de mâncare să mai ai tu acum? Uită-te puţin! Câteva kile în
minus şi te pun în grădină, în porumb să sperii ciorile că bătrânu’ ăla
de câine e incombetent.”- Bunica, adorabilă, una dintre puţinele
persoane pe care le iubesc. Următoarea, singura, maicămea.
“Incompetent, bunică” ”Incompetent, da, incompetent.”
Elva
I
Trebuie să-mi desfac bagajele. După 4 săptămâni de vacanţă,
ele încă sunt înşirate în cameră. Haine de băiat. Haine de băiat şi
câteva haine de fete. Un zâmbet larg pe faţa mea. Îmi plac hainele de
băieţi. Îmi fac un duş, şi când revin încep să-mi trec cu mâna prin păr,
ca să îl descâlcesc puţin, nu îl piaptăn decât foarte rar, de fapt, nici nu
îmi amintesc ultima oară când l-am pieptănat, e prea sălbatic şi

16.
L’s Story
15
prefer să-l prind. Mă uit la ceas. E devreme, pot merge la terasa. Voi
da drumul la discotecă mai târziu. Aud vocea lui Căli şi zâmbesc. Mă
grăbesc către bar, intru şi îi văd pe toţi, înşiraţi la masă. ”Ce faci,
Elva?”. Încerc să-mi înfrânez zâmbetul imens ce vrea să mi se
lărgească pe chip. “Bine fac. Pe aici. Voi? La bere, ca de obicei? “
“Vedeţi? Asta suntem, nişte alcoolici, animalelor!”strigă Nathan.
Râsete. Mă aşez lângă ei. Mă simt bine. Nu sunt adepta înjurăturilor.
Îmi place totuşi să stau cu băieţii noştrii. Pot pierde şi zile întregi doar
stând şi ascultându-i cum glumesc şi se contrazic într’una. “Cum, nu
ştii faza cu iepurii?” întreabă Căli izbucnind în râs. “Stai că-ţi zic eu”
spune Blondu’. “Dan avea nişte iepuri, îi creştea. Şi îi spun lui
Matahală (Căli) să îi furăm. Eu mă gandeam doar să îi luăm şi să îl
speriem pe ăsta. Luăm noi iepurii, îi ducem la moară. Şi Matahală ce
zice? Hai să-i tăiem, să facem grătar. Eu am zis că glumeşte dar el
vorbea serios. Şi aduce el ditamai satârul, taie gâtul minunaţilor şi îl
sunăm pe Dan :”Ce faci, Dane? Facem un grătar?” Râsete. “Facem”,
zice el. Şi facem noi grătarul, mâncăm, şi la sfârşit, Dan spune că asta
nu pare să fie carne de miel( Matahala aşa îi spusese). “Pai nu, e de
iepure.” “Şi atunci şi-a dat seama.” Izbucnim toţi în râs. “A vrut să ne
dea în judecată la poliţie şi tot el a primit amendă “ “Ce faţă o făcut!
Şi a început să-i înjure şi să-i facă dobitoci, că n-au ei dreptul să
abuzeze de proprietatea lui, că încalcă orice lege morală.” Râd şi eu.
Dan a fost dintotdeauna un fel de element grotesc al grupului, un
bucureştean printre moldoveni. Bucureştean cu “pretenţii lingvistice”
de bucureştean. Îl privesc pe Nathan. Îmi surprinde privirea şi mă uit
repede în altă parte. “Rahat!” îmi spun în minte. Am obiceiul să mă
holbez la oameni şi Frosina se ia tot timpul de mine când o fac. Îmi
dau seama că e nepoliticos, dar la naiba! nu mă pot controla. Las
ochii în jos. “Sau duminică, a intrat peste el în casă. Dimineaţă, de l-a
trezit. Matahală. Era şi Nathan pe acolo dar el a aşteptat cuminte la
uşă.” “Eu i-am zis la prost că o să se supere, da’ el nu şi nu. Bun!” “S-a

17.
Until the darkness killed the light
jurat să nu mai lase uşa deschisă. Că i se violează intimitatea.”. “Uite
aici lege morală.” “Tu i-ai rupt şi banca omului, nu ştiu cum de te mai
primeşte la el!” spune Piciu’. “El trebuia să îşi cumpere şi bănci
pentru gabarit depăşit.” răspunde Căli. Îmi dau seama că mă holbez
la Nathan când îmi surprinde iarăşi privirea. Îmi place. E diferit.
Aspectul putin neîngrijit, barba nelipsită, brun-roşcată. Ochii verzi-
caprui ascunşi de nişte sprâncene negre şi arcuite ce se apleacă
deasupra unui nas lung şi drept. Gura obraznică, cu buze nu prea
subţiri, dar deloc groase, ce se întind bestial în părţi când râde. Şi
părul dezordonat, negru. În totalitatea lui nu e neapărat frumos, cât
altfel. Rece şi aspru. Dar cald pentru mine. Când îmi suprinde privirea,
se detaşează pentru câteva secunde de atmosfera din jurul nostru şi
se opreşte în acelaşi limb temporal ca şi mine. Dar nu am ce să îi
explic. Nu pot decât să-i zâmbesc pentru că nici eu nu îmi înţeleg
reacţia. Mă ridic de la masă pentru că mă scoate din sărite holbarea
mea neintenţionată- Oare?
II
Mă întind pe pat şi ignor comportamentul meu nejustificabil.
Adorm. La 10 jumătate. Mă ridic, trag cu ochiul în oglindă şi plec la
discotecă. Locul de joacă al copilăriei mele, de aici am şi prima
amintire. întuneric, mă trezesc şi îl văd pe fratemiu, dolofan bine la
vârsta de patru ani şi dublu, chiar triplu cât mine, dormind în patul
vecin. Când îmi dau seama de absenţa părinţilor şi de sunetul basului
ce se aude de la discotecă îl trezesc şi pe el. Cred că făcusem
operaţiunea de multe ori pentru că ştiam amândoi ce urma să facem
fără să ne consultăm. Am mers până în bucătărie, aici, pe întuneric,
am luat împreună scaunul de la masă şi l-am pus în dreptul ferestrei.
Am decis să ies prima. Aici firul mi se taie şi următoarea imagine care
îmi vine în minte e o mulţime de oameni şi picioarele mele desculţe,

18.
L’s Story
17
ezitante pe scările ce coborau alături de ei. Obişnuiam să facem astfel
de escapade. Am crescut în discotecă la propriu. Mereu arogantă (nu
mi-am dat seama niciodată de asta, până n-au început să mi-o spună
oamenii cam des), cu o privire impertinentă şi jucăuşă, cu un zâmbet
binevoitor pentru neştiinţa –de care eram convinsă- a celor din jurul
meu. Acelaşi lucru îl făceam mereu, mergeam la sala de biliard,
eventual jucam. ”Dacă pierzi, mă laşi să te pup.” ”Aham”
răspundeam, sigură de faptul că urma să câştig sau, în cazul în care
chiar eram mai slabă, băiatul, dacă era cumsecade, m-ar fi lăsat să
câştig, totuşi, dacă mă învingea, însemna că nu merită nici un pupic,
nimic. Şi astfel îmi scăpam gura iubitoare de zâmbet ironic de pupicii
tuturor. Câte unul se trezea să îmi pupe obrajii când nu eram atentă.
Nu mă supărau însă, mai târziu, aveau să-mi lipsească gesturile astea
inopinate, căzute de nicăieri, care nu ascundeau nici o dorinţă
murdară de voluptate, nici vreun interes ascuns, ci doar un joc
adolescentin, un joc în care nimeni nu avea nimic de pierdut.
Intru în discotecă zâmbind şi îi văd pe băieţi- “Băieţii “. Nathan
mă vede şi îşi desface braţele invitându-mă la el, mă duc fără să stau
pe gânduri, pe cât de neaşteptat pe atât de normal îmi pare, ca şi
când atunci când un fapt e foarte puternic şi lasă urme adânci
emoţional, el se extinde atât pe viitor cât şi în trecut, ca şi
premoniţiile sau sentimentul inexplicabil de tristeţe dinaintea unei
nenorociri. Zâmbetul puţin prefăcut devine automat real şi
involuntar. Îi simt corpul lipit de al meu şi o căldura diferită,
necunoscută se naşte în mine şi dispare apoi imediat. Lăsându-mă
uimită, speriată şi fericită. Îmi dă drumul şi rămân langă ei pentru
câteva minute bucurându-mă de glumele lor handicapate. Nu aveam
la momentul respectiv nici o idee despre cât de necesare îmi vor
deveni îmbrăţişările lui, însă tot ce ştiam atunci era că în îmbrăţişarea
lui am găsit mai multă siguranţă şi căldură decât oriunde în altă parte.
Ţin minte că i-am salutat şi pe ceilalţi, nu în acelaşi mod, de fapt,

19.
Until the darkness killed the light
îmbrăţişarea lui Nathan era singura pe care o acceptam, mult mult
mai târziu au reuşit şi ceilalţi băieţi să mă îmbrăţişeze. Când aroganţa
mea se topise cu totul cedând locul unei supuneri, unei resemnări de
inferioritate venită din interior care mă făcea, cel mult egală cu
ceilalţi, dar în nici un caz nu îmi dădea dreptul de a mai refuza atenţia
altora sub pretextul inferiorităţii lor. Am plecat zâmbind.
Până atunci nimeni nu mă îmbrăţişase, el o făcea ca şi când
avea tot dreptul din lume, apăream în faţa lui şi era o datorie
(extrem de plăcută de altfel) de a mă lăsa cuprinsă. La mine nu erau
niciodată gesturi nesimţite, deplasate. La mine erau îmbrăţişări. Ce
gânduri treceau prin capul lui atunci, puţin îmi păsa, eram fericită. Mi
se oferea iubire în forma ei cea mai inofensivă fără ca măcar să o cer
sau să sper la ea. Asta am adorat mereu la el, spontanul, copilărosul.
L
Mesaj Luca: “Haide, ieşi la terasă? Mai povestim şi noi ceva.”.
“Când te-am refuzat eu pe tine? “. Am luat un tricou negru, unul
dintre preferatele ei (nu ştiam asta acum), şi am ieşit afară. Era o
seară plăcută de duminică, căldura sufocantă a verii fusese înlocuită
cu un aer răcoros, ce îmi permitea să respir normal, fără să simt vreo
greutate în piept, drumul până în sat urma să fie acceptabil. Am luat-
o la pas, cu faţa către apus, se întuneca treptat, iar în depărtare, ca
ieşind din pământ, vedeam portocaliul cald al verii, galbenul soarelui
ascuns pe undeva după orizont, şi câţiva nori albi. Efectul era simplu,
bestial. Am ajuns la terasă destul de repede, ceilalţi erau deja acolo şi
ne-am pus pe băut.
Era deja târziu, se întunecase de-a binelea, când m-am uitat
către stradă. Cineva alerga. Şi imediat am văzut-o intrând, s-a oprit,
ne-a salutat arogantă, zâmbitoare, surprinsă (de ce?). A adoptat
imediat aerul ei de fată importantă şi s-a îndreptat cu mersul săltat

20.
L’s Story
19
către bar. Era o copilărie intenţionată în gesturile ei, o importanţă
oferită fiecărui gest, ca şi când toată mimica ei trebuia să rezoneze cu
ceea ce gândea, o sinceritate afişată, o degajare, care, pe mine unul,
nu mă făcea decât să gândesc că era arogantă. A venit şi s-a aşezat
lângă noi. Părea să fie atentă la fiecare, iar ochii ei albaştrii acum
păreau închişi, negrii, zâmbitoare în permanenţă. “Eu vă spun, când
am cărat sicriul la ieşirea din biserică, era mai greu.” spuse Andrei.
“Aşa am păţit şi eu când s-a dus prietenul ăla din Grecia.” ”Da, dar de
ce era mai greu sicriul?” “Nu ştiu, n-am idee ce se întâmplă în biserică
în timpul slujbei, poate vi se pare.” ”Îţi zic, am cărat 4 oameni sicriul
înăuntru şi a fost nevoie de 8 ca să îl scoatem.” Am văzut-o pe Elva
cutremurându-se. A zâmbit :”Măi, tăceţi odată.” Nu e nici subiectul
meu preferat, ăsta cu moartea. Mi se întâmplă să visez că mor, şi asta
destul de des, ceea ce nu mă binedispune absolut deloc. “Adu-mi, te
rog, un foc.” îi spun şi revine cu un pachet de chibrite. “Ia spune, Elva,
tu ai prieten?”a întrebat-o Andrei. Am privit-o curios şi am văzut-o
afişând un zâmbet larg şi din nou degajarea aia specifică. “Nu, şi nici
n-am avut. Nu-mi trebuie.” şi a început să râdă. “Păi ştiu că era ceva
cu Cosmin parcă, nu? “Băieţii au zâmbit pe sub mustaţă, se
presupunea a fi o lovitură sub centură. “Tot timpul rămân surprinsă
să văd că la voi informaţiile ajung tare greu, şi nici nu vă sinchisiţi să
verificaţi dacă sunt valabile. Cosmin este o greşeală din copilărie, cum
s-ar zice, şi mi-a plăcut de el când eram mai mică, dar cum am spus, la
voi informaţia ajunge greu şi eu acum trebuie să răspund de
preferinţele mele copilăreşti, nejustificabile.” “Ei, hai. Nici nu prea ai
la cine să te uiţi pe aici prin sat. El e drăguţ aşa, dar cam bădăran,
sincer.“ a adăugat Matahală. “Am spus, este un subiect închis, şi da,
din tot satul, singurii care intraţi în sfera posibilă de interes sunteţi
voi, grupul ăsta restrâns. În plus, la şcoală nu prea socializez. Nu mă
aflu în căutarea nimănui. Să mă găsească el pe mine.” a spus Elva
râzând. “Sunt multe chestii pe care le gândiţi greşit, şi de asta prefer

21.
Until the darkness killed the light
să am răbdare, să găsesc cumva pe cineva care să mă înţeleagă. Eu
vreau să fie totul făcut cum trebuie, cuminte, corect. Voi acum, din
cauză că fetele astea ţărăncuţe se dau prea uşor, v-aţi luat-o în cap şi
aveţi senzaţia că aşa e normal. Dar nu e deloc. Deloc. Mă întristează
situaţia multora dintre ele şi ignoranţa în care se îneacă.” “Ehe, o să
vezi că n-o să mai gândeşti aşa peste ceva timp. Câţi ani ai?” a
întrebat Andrei. ”17” “Mai ai timp” “Dar sunt convinsă că nu îmi voi
schimba în nici un fel mentalitatea, e vorba de nişte principii, unde
am ajunge dacă toţi ar renunţa la mândria virtuţii? E vorba de ceva ce
trebuie să fie, nu unic şi sublim cum zic prostuţele romantice, ci, din
punctul meu de vedere, ceva sigur. O fată, da, ajunge să facă orice
pentru cineva atunci când ţine cu adevărat. Însă atât timp cât acel
cineva e drept, curat şi ţine la ea cu adevărat, nu o va folosi, să nu
lase urme negative, regrete. Şi ştii ce? Faptul că am crescut cu toate
exemplele astea de neurmat lângă mine, m-a ajutat enorm să
diferenţiez ce e bine de ce e rău.” “Hm, ţi-am zis, mai ai timp.” A spus
morocănos Andrei. ”Dar totuşi, revenind la băieţi, sunt şi la noi în sat
băieţi frumoşi.” ”Da, e Claudiu, e Nuţi.”spune Matahală. Am privit-o
din nou curios, cred că o fixam cu privirea, dar şi ea se holba la mine,
deci eram cumva chit. Am văzut în privirea ei ridicându-se un val de
ironie imens, o luare în derâdere a ceea ce spuseseră băieţii.
“Serios?” i-a întrebat râzând. “Ei sunt frumoşi? Doar pentru că sunt
singurii care se aranjează nu înseamnă că sunt şi cei mai atrăgători,
sincer niciodată nu m-am gândit în felul ăsta la ei. Au prea multă grijă
de ei, mie îmi plac băieţii mai naturali, nu zic nespălaţi, dar totuşi, nu
trebuie să fie narcisişti. Un băiat tre’ să fie fermecător aşa cum e el.
Fără să se străduiască.” Toţi erau atenţi la ea, adevărul e că vorbea
repede şi altfel pierdeai şirul. Poate erau curioşi să afle informaţii din
interior. “Păi şi atunci cine îţi place? “a întrebat Andrei. Părea un joc
de copii, “îmi place de tine”, “nu-mi place de tine” şi prostii, dar eram
şi eu curios, din nou, şi de data asta mai mult, să aud ce o să

22.
L’s Story
21
răspundă. Am văzut-o zâmbind resemnată şi privindu-mă. “Sincer, nu
sunt îndrăgostită de nimeni, dar dacă ar fi să mă mărit cu cineva m-aş
mărita cu Nathan. “ Am rămas surprins şi am început să râd.“Nu,
serios, cu el m-aş mărita.” “Da, să rămâi aici în sat. Ce să faci cu un
“derbedeu”?” a întrebat Matahală râzând-(cuvânt prea greu şi puţin
nepotrivit, nu eram derbedeu, eram încă un tânăr care nu avea
gândul la lucruri serioase, ceea ce mă făcea de nedorit pentru nişte
socrii normali). “Păi mie îmi place aşa, e amuzant tot timpul.” M-a
privit din nou, în privirea ei nu vedeam decât sinceritatea aia
exagerată. Îndulcită de frica de a nu fi luată peste picior. Am
continuat să vorbim despre filme. Death Note. S-a ridicat, şi a plecat
pretextând că era târziu. E insuportabilă? Nu. Dar atotcunostiinţa ei
nefondată- da. Aroganţa ei- da. Poate fi schimbată? Rămâne de
văzut. Iau pachetul de chibrituri şi îl bag în buzunar. Din ziua aia nu a
mai existat săptămână fără să vorbim.
Aproape.
Elva
A început şcoala, vorbesc cu Light constant. Am hotărât să îi
spun aşa datorită personajului pe care îl cunoaştem amândoi din
Death Note: Light Yagami. De fapt, ne întrebăm care dintre noi e L şi
care e Light. Aşa că pe el l’am trecut L(ight), mai târziu am aflat că mă
trecuse L. Vorbesc cu Light constant şi totuşi atenţia de la şcoală nu
îmi este deloc distrasă, din contră, simt un elan constructiv, simt
nevoia de afirmare, şi rezutatele nu se lasă aşteptate. Îmi fac temele
cu conştinciozitate. Light e un prieten care mă amuză şi cu care mă
contrazic mai mereu. Cât despre cealaltă parte, senzaţia necunoscută
dar plăcută, din zone la fel de necunoscute şi îndepărtate ale fiinţei
mele, senzaţie care ia naştere la îmbrătişarea lui, o ignor şi o las să
stagneze în mine momentan.

23.
Until the darkness killed the light
“Nu, şi nu, pur şi simplu, el nu înţelege că mie nu îmi pasă de
părerea celorlalţi, că e mai ţigănel sau nu, nu are importanţă atât
timp cât eu ştiu că el a primit o educaţie, cât ştiu că nu se comportă
ca unul, că e simţit şi bine crescut şi nu ar spune în veci ceva care să
mă deranjeze.”îmi turuie Lala în telefon. “Da,dar..” îi răspund în timp
ce ating geamul pe locul de aterizare al unei picături imense de
ploaie, “el trebuie să îndure comentariile tuturor şi se simte prost . Se
simte prost şi în faţa ta. Deci se simte prost de 2 ori.” “Dar nu are de
ce, măi omule. M-a întrebat Dan zilele trecute dacă o să fie nevoie să
învăţăm cum se spune la Paracetamol în ţigăneşte pentru când vor
veni pe viitor la farmacie.” “Dan e un dobitoc.” ”Da, dar Art pune tot
la suflet.” “Nu trebuia să îi spui. În fine, dacă chiar nu îţi pasă ce spun
ceilalţi, nu văd care e problema.” “E..Ce vroiam să-ţi mai spun? A.. A
venit Nathan la farmacie si i-a luat nişte pastile lui bunică-su, şi am
mai stat de vorbă.” ”Aa, Nathan?” întreb şi degetele-mi urmăresc
cursul apei pe geam, dintr-o dată atentă. “Da, şi vorbeam de halate,
că o să aibe şi el nevoie şi a zis că mi-ar fi recunoscător dacă îl chem la
farmacie când nu o să port nimic pe dedesupt.“ Lala începe să râdă,
iar degetele mele se opresc pe geamul rece. “îţi dai seama, a glumit. “
adaugă Lala râzând în continuare. “A zis că fără nimic pe dedesupt aş
atrage toţi clienţii.” “Mai mult ca sigur” îi răspund. “Hai, vorbim. Mă
pun la teme.” ”Bine, te pup.” îmi spune şi închide.
Un nou sentiment se ridică în mine, puternic şi violent. Arunc
telefonul pe masă cu hotărârea luată. Cred că conversaţiile mele cu
Nathan au luat sfârşit. Pentru o perioadă. Deschid caietul de mate şi
mă cufund în formule. Ceea ce continui să fac o săptămână întreagă.
Mi-am dat seama că cel mai uşor e să faci teme interminabile când te
goleşti de tine însuţi, te izolezi undeva în tine şi laşi afară doar logica
şi cunoştiinţele de care ai nevoie. În felul ăsta îţi scrii tema, nu e eşti
distras, şi nici nu o simţi ca o pierdere de timp. Eseurile la română
devin din ce în ce mai lungi, dar simt şi la ele o satisfacţie enormă

24.
L’s Story
23
când le termin. Cât despre materii ca informatica, chimia, religia,
încerc să mă conformez programei şi să fiu prezentă la ore. Nu pot să
cred câte ore pierdute se adună din cauza incapacităţii unui guvern
de a satisface nevoile elevilor. Ni se bagă pe gât zeci de materii şi le
învăţăm doar pentru a ne salva mediile. Nu putem deci nici să ne
focalizăm pe ce ne place, nici să nu învăţăm la materiile de care unii
dintre noi (cei care şi-au ales deja, în mare, domeniul pe viitor) ştim
sigur că nu avem nevoie. Zilele trec rapid şi telefonul rămâne intact
pe noptieră, primind doar din când în când câte o privire rece din
partea mea. Se face din nou seară în timp ce-mi fac temele şi deschid
caietul de geografie. Ultima materie la care am de învăţat. După,
somn de voie. Sau poate chiar o să citesc ceva dacă mi-o permit ochii.
Citesc lecţia şi mă strofoc să reţin zăcămintele de cărbune din ţară
când bipăitul telefonului mă opreşte. Mesaj. Ridic telefonul. Mesaj de
la Nathan. “Ce faci, Elva? Nu am mai vorbit de mult..”. Zâmbesc dar
răceala rămâne pe buze şi se transmite în degete până în telefon
:”Pai nu prea aveam ce vorbi atata timp cat tu esti interesat sa stii ce
poarta Lala sub halat. Ti-am lasat mai mult timp sa reflectezi la asta;)
“. “Esti nebuna. ) de asta nu ai vorbit? Ce treaba am eu cu halatul
ei?” “Pai saptamana trecuta aveai. Doar nu ti’a trecut asa repede.”
“Pupate’ as, nu ştiam ce s-a întâmplat.” Am continuat să vorbim,
toată supărarea mea s-a evaporat.
Sunt săptămâni întregi în care lipsesc de acasă fiind ocupată cu
şcoala. Lipsim amândoi şi apoi apărem în aceeaşi seară la discotecă.
Coincidenţă? Când nu am mers odată, s-a supărat şi m-a înjurat
impecabil. Altădată credea că o să apar, înţelesese prost. Îi spusesem
să-mi cumpere o pungă de lotto şi a crezut că o să fiu la discotecă să
o primesc. M-a înjurat din nou, însă supărarea lui şi înjurăturile nu mă
deranjau deloc, mă făceau să cred că ţine la mine. Altă dată l-a
chemat Ab şi a rămas. Era în iarnă, când vorbeam la început. A primit
mesaj de la ea să meargă să se hm.. hm.. şi mi-a arătat telefonul şi m-

25.
Until the darkness killed the light
a întrebat: “Mă duc? Sau rămân aici?” Evident că vroiam să rămână,
dar nici nu vroiam să piardă o partidă din cauza mea. Aşa că i-am spus
să se ducă. Şi a rămas. Eram doar 4 oameni în discotecă, şi el a rămas.
Deşi drăguţa de ea a continuat să îi trimită mesaje şi să îl cheme. La
momentul respectiv acceptam relaţiile lui cu alte fete pentru că ştiam
că are nevoile lui şi eu nu eram încă în stare să le îndeplinesc. Oricum
îmi venea să le decapitez de fiecare dată când le vedeam prin
discotecă. Nu, mai întâi să le torturez, şi după să le decapitez. Îmi
imaginam exact procedura de tortură, dar nu o voi expune ca să nu
vă îndoiţi de facultăţile mele mentale. Altă dată eram în faţa barului.
A luat-o pe A de gât şi a întrebat-o dacă în seara asta o f***. Eram
lângă el. Şi sufletul meu de copil prost şi naiv şi-a primit un pumn
dureros exact în bot după care s-a strâns în mine şi nu am putut
decât să plec de acolo. “Nu te deranjează. Nu te deranjează. Nu te
deranjează. “
L
Uneori vine la discotecă şi e exact ca o prinţesică. După câteva
sticle de bere pot să adaug “a mea”. “Prinţesik mea”. Se cam chinuie
ea cu muzica aia, nu înţeleg de ce trebuie să se ocupe ea de asta când
îl are pe frate-su. Acum iarna nu e aşa mare solicitare că nu prea sunt
oameni, dar vara, mai ales când o văd că pune numai muzică pentru
tâmpiţii ăia de ţigani, mă enervează. Maxim. Si îi mai şi pupă în fund.
“Trebuie să mă împart la toată lumea, şi majoritatea îmi cer manele.”
Asta spune ea ca să se justifice. Pe naiba. În fine, când nu sunt
coloraţii şi stăm doar noi, e mai bine. Nu stă aşa mult la muzică şi vine
şi stă pe lângă noi. Când beau mă duc la ea şi o îmbrăţisez, şi o strâng
tare lângă mine. Am aşa un chef de ea uneori. Dar tot timpul trebuie
să fie acolo fie maică-sa, fie taică-su. “Ispita, doamnă.” E nasol când
trebuie să te abţii. Dar întotdeauna câteva grade în plus fac mai

26.
L’s Story
25
uşoară treaba asta, şi dintr-o dată îţi bagi picioarele în restul lumii şi
nu-ţi mai pasă. Adiţă discută cu Vali şi ea stă şi se uită, mutându-se de
pe un picior pe altul pe ritmul melodiei. Mă aplec înainte şi o pup tare
pe obraz. Începe să râdă, încântată. Adiţă : “Nu’l lăsa să te pupe, că
aşa te îndrăgosteşti de ţigan”(nu sunt ţigan). “Aham, sigur.” spune
arogantă şi mulţumită. Prefer să ţin chestia asta departe de băieţi. Şi
aşa îmi e destul de greu să mă descurc cu ea singur, dar să mai suport
şi comentariile lor. De ce comentarii? Pentru că demult prietenia mea
cu Elva nu se mai încadrează în limitele amiciţiei inofensive, dar noi
continuăm să ne prefacem că aşa e. Băieţii ştiu doar de afacerile mele
temporare, ocazionale, cum le-ar spune. Şi deocamdată sunt
mulţumiţi cu atât şi nu mă storc de alte informaţii.
Plecăm la Satu Nou. Aici e un club destul de frumos unde, pe
lângă că e mai nou şi mai comod, este şi căldură, ceea ce lipseşte cu
desăvârşire la noi, la bar. Merg cu Matahală, Adiţă şi Piciu’. Ne
îmbătăm pe cinste şi râdem o grămadă, până mă doare capul. Îmi dau
seama că Elva probabil nu a adormit încă şi îi trimit un mesaj gol
(pentru cazul în care doarme şi vede altcineva mesajul să nu aibă ce
înţelege). Între timp îi trimit unul şi Lalei şi o întreb ce face. Elva îmi
răspunde: “Pupate-as, unde mi-ai fost?” “La Satu Nou, gata ati
inchis?” Tonul i se schimbă imediat în următorul mesaj: “Nu mai am
baterie. Vorbeste cu Lala ca ea are. Pa.” îmi dau seama că s-a supărat
şi-mi amintesc că în seara asta ele dorm împreună. “Geloasa mik”. Îi
spun. “Nu mai am baterie si chiar nu vad ce am avea de vorbit noi doi
avand in vedere ca vorbesti cu ea.” “Te superi degeaba. Vezi poate e
descarcata si maine bateria.” Rămâne supărată, însă până a doua zi îi
trece. O văd dimineaţă la fotbal. Se aşează lângă mine şi se
baricadează în spatele meu când bate vântul. E un vânt teribil.
Mingea zboară prin aer şi i se schimbă traiectoria imediat din cauza
vremii. Tâmpiţii ăştia din Blândeşti profită de asta şi aruncă mingea
numai în afara terenului. “Sugeţi p***, în gâtu mamii voastre. Aşa se

27.
Until the darkness killed the light
joacă fotbal, crucea voastră de ţărani?!” strig exasperat ridicându-mă
de pe bancă. Lukoil, care joacă, îşi iese şi el din sărite şi se ia de
adversari, primind un roşu. Mă enervez din nou şi îi mai înjur o tură.
Elva stă pe bancă, amuzată. Mă aşez lângă ea şi îi pun mâna după gât,
e caldă, şi scumpică. O strâng şi ea zâmbeşte. De multe ori, în
mesajele noastre, vorbim şi despre plăcerea pe care ne-am putea-o
asigura unul altuia, şi mi-ar plăcea să o am, dar când mă uit la ea, îmi
dau seama că nu e tocmai potrivit, că nu e bine.
Sâmbăta următoare vine din nou la discotecă, suntem mai toţi
din “comitet” şi nu am ocazia să vorbesc prea mult cu ea. Mă îmbăt şi
râd cu băieţii până mă apucă iarăşi durerea de cap. A şi Ab sunt
amândouă în discotecă şi dansează. Ab ştie de A, însă nu şi invers.
Oricum nu se suportă una pe cealaltă. 2 păsărici de fu**t. A vine
lângă mine şi mă întreabă ceva însă nu mă pot concentra la ea. Îi
răspund distrat. Mă duc lângă bar lăsând-o pe A singură. Elva trece
către bar şi o opresc. O îmbrăţişez: “Diavole.” “Uită-te şi tu la fetele
alea..”îmi spune arătând spre Ab şi A. “Nu ţi-e milă de ele. Sunt atât
de doritoare..” spune ironică. “Taci” o întrerup, dar ea continuă.
”Cum? Încă nu ai ales pe nici una?” “Taci.” “Cum poţi fi atât de crud
cu ele?”spune rânjind. O strâng şi mai tare şi îi spun că o să o ucid.
Îmi bag capul în scobitura gâtului ei şi o mai strâng odată, doritor. E
cald şi bine. Vreau mai mult. Mă îmbrăţişează şi ea. Pleacă. Nu ştiu ce
înţeleg celelalte din asta, puţin îmi pasă. Apar Lala şi Vandana (mama
Elvei) şi până la sfârşitul discotecii rămân cu ele. Ca să nu merg pe
jos, trebuie însă să plec odată cu Andruţ şi ies afară. Cât întoarce el
maşina eu încep să merg prin ploaie către casă. Din spate aud paşi
grăbiţi, e Elva, aleargă către mine, nu ştiu ce vrea să facă. “Eşti
nebună” îi spun. Şi mă aplec să o pup pe gura deschisă într-un zâmbet
larg. Îi ating aparatul dentar cu buzele. Se uită la mine fericită, dar
apare maşina. “Eşti nebună.” îi mai spun încă o dată şi urc. Pe drum
nu prea îmi mai dau seama ce e cu mine, băutura îmi distorsionează

28.
L’s Story
27
imaginile şi când ajung acasă, o sun pe Elva, ceea ce n-aş fi făcut dacă
eram treaz. Îmi răspunde, dar nu ştiu ce să îi spun. O întreb dacă mai
e la discotecă. Se aude gălăgie şi închid. Am pupat-o. Nu trebuia. Mă
enervez şi îi trimit mesaj.: “Nu mai vreau sa vorbim.”
Elva
I
Iniţial, nu conştientizez. Trebuie să citesc mesajul de mai multe
ori ca să îmi dau seama ce îmi spune. Totul pare să se învârtă în jurul
meu şi ameninţă să cadă, însă mă ţin pe poziţii spunându-mi că
probabil nu e nimic. Îmi dau lacrimile involuntar. “De ce?” întreb.
“Pentru ca asa trebuie.” “Ba nu, nu trebuie.” “Asa vreau eu” zice, şi
apoi nu mai răspunde. Mă închid. Dau tot ce e în mine pe log off, mă
deconectez ca să pot rezista până ajung acasă. Mă port normal cât
mai durează discoteca şi apoi, când ajung în pat, dau log in şi las
lacrimile să curgă. E prima oară când simt că face parte din mine şi că
nu-l vreau în afară. E prima oară când îmi dau seama ce provoacă în
mine absenţa lui.
Dimineaţa vine posomorată, şi gândul că trebuie să plec la Iasi
mă prost dispune şi mai tare. Mă îmbrac fără nici un chef şi văd
maşina lui Dan afară. Mă gândesc că poate e şi el. O dorinţă
masochistă mă face să vreau să-l văd, să-i pot transmite tristeţea, ura
pe care a trezit-o în mine cu dorinţa lui de îndepărtare. Arunc o geacă
pe mine, nici nu-mi trece prin cap să mă uit în oglindă, dar fac pariu
că nu arăt minunat. Ajung la bar, cobor jos însă nu e nimeni. Mai
rămâne o posibilitate, e la depozit. Îi cer Anei de la bar câţiva lei să-
mi iau, cică, nişte cereale. Urc scările grăbită şi ajung pe holul către
depozit unde dau de Matahală. “A… Elva. Wăi, ţi-a venit prietena! Ia
vino incoa’!” strigă şi îl văd pe Light ieşind din depozit cu zâmbetul pe
buze. Îşi desface braţele şi vine să mă îmbrăţişeze. Nu înţeleg nimic.

29.
Until the darkness killed the light
Mă las îmbrăţişată şi aproape doare bucuria de a-l simţi atât de
aproape. Ştiu însă că face asta doar aşa...până la urmă a spus că nu
mai vorbim, nu? Şi mai întristată, plec la tren. Frosina mă aşteaptă în
gară şi mergem la Palas, unde nu reuşesc deloc să mă concentrez.
Oare o să vorbească? Să îi trimit eu mesaj? Nu. Nici nu se pune
problema. Toată tristeţea dispare însă când telefonul bipăie: “Ce faci,
Elva?”, şi apoi, imediat încă un sms:”Mi-e dor de tine, mă crezi?”.
Toată structura mea internă îşi revine şi universul meu interior e
salvat de la colaps într-o secundă. Bineînţeles că nu sunt supărată
(poate ar trebui, dar nu se întâmplă totul prea repede ca să mai las
orgoliul să-mi consume din timp? Vreau să fiu fericită, nu să provoc
durere.), pretinde că nu îşi aminteşte să-mi fi spus că nu mai vorbim.
Îi amintesc de pupicul în ploaie. El îmi spune că i-a plăcut geaca mea.
(Aia imensă care stătea pe mine ca pe gard?) şi totul revine la normal.
În mine rămâne însă frica, frica de îndepărtarea lui. Dacă o va spune
din nou?
II
Acum e decembrie. Urmează ziua Frosinei şi am venit pentru ea în
Iaşi. Sunt în maşină, o aşteptăm pe mama ei să apară cu
cumpărăturile din supermarket pentru ca apoi să mergem la vila
unchiului ei unde se va ţine petrecerea. Încerc să mă bucur având în
vedere ziua festivă, însă lacrimile îmi dau fără să le pot controla.
Privesc pe geam şi încerc să respir calm. Frosina îşi dă seama şi mă
priveşte compătimitor. A făcut-o. A spus din nou că nu mai vrea să
vorbească cu mine. Iaraşi l-am supărat şi ceea ce mă disperă e că
oricât m-aş strădui să nu îl supăr, tot găseşte el câte ceva. Şi asta mă
face să cred că pur şi simplu caută un pretext să scape de mine. Dar
sunt lucruri pe care mi le spune şi atunci pare că ţine la mine, eu sunt
“rauleank mica”, eu nu sunt ca celelalte şi când îl supăr mă sperie

30.
L’s Story
29
gândul ca l-aş putea dezamăgi. “O să-ţi răspundă la un moment dat”,
îmi spune Frosina încurajatoare. Încerc să nu îi stric ziua şi mă abţin.
Când ajungem şi terminăm pregătirile, mă urc în pat şi încerc să
dorm. Dar masochismul din mine mă obligă să îi mai trimit un mesaj,
unul la care sigur o să răspundă: ”Vrei să te las în pace?” “Da”.
Întotdeauna senzaţia pe care am avut-o când mi-a spus vorbe de felul
ăsta a fost aceea că aş fi împuşcată de cineva în care am încredere. Ca
atunci când eşti pe câmpul de luptă şi crezi că te îndrepţi către
adăpost, către salvatorul tău, şi când ajungi lângă el şi îi zâmbeşti,
deschizi braţele ca să îl îmbrăţişezi, el ridică impasibil mitraliera şi te
împuşcă în piept. Deci, tocmai fusesem împuşcată în piept, şi? Asta
nu m-a oprit să trag de el. Întotdeauna m-am gândit că vrea să mă
îndepărteze pentru că nu consideră ca fiind potrivită prietenia
noastră care e mai mult decât o prietenie. Şi atunci mi-am permis să îi
ignor răceala, refuzurile, gândindu-ma că dacă nu lupt pentru el, o să
îmi pară rău mai târziu, gândindu-mă că dacă nu îl ţin strâns, o să mă
îndepărteze considerând că aşa e corect. În timpul petrecerii, ştiu că
el e la discotecă şi continui să îl bombardez cu mesaje. Dacă e băut,
sunt şanse să îmi răspundă. Şi, da, am dreptate, îl fac să-mi vorbească
şi totul revine la normal. Reuşesc să mă bucur de petrecere. Nu există
viaţă fără Light.
Vacanţa vine cu puţină zăpadă şi profit de fiecare zi ca să mă
bucur de ea. Sau mai bine zis, de fiecare noapte. Vorbesc cu Light
până dimineaţa şi nu de puţine ori ni se întâmplă să adormim în timp
ce ne scriem mesaje din cauza orei târzii. În conversaţiile nostre,
dorinţa de celălalt, cel puţin din partea mea, e din ce în ce mai
ţipătoare. Îi reproşez faptul că nu găseşte un moment prielnic pentru
a mă săruta- Doamne cât îmi doream sărutul ăla şi el întârzia să
apară. îmbrăţişările lui provocau reacţii din ce în ce mai puternice în
mine şi de data asta nu mai puteam să le ignor. Ştiam exact ce sunt,
era prima oară când le simţeam aşa şi ştiam sigur că îl vroiam. Mi-era

31.
Until the darkness killed the light
frică să mă gândesc la ceva mai mult decât un sărut. Atât vroiam, un
sărut. Oricum era de ajuns ca să mă urce până în cer şi înapoi. Într-o
zi au venit nişte prieteni de la Suceava, au plecat la Bt să
sărbătorească, mi-am dat seama că nu o să îmi răspundă şi l-am lăsat
în pace, speram că mă va cauta el când va putea. Mi-am pus telefonul
să sune în jur de ora 1, să mă trezesc, să văd dacă mi-a trimis mesaj
până la ora aia sau nu. Telefonul sună, nici un mesaj, însă peste
câteva minute: ”Ce faci, pasarik?”. Zâmbetul îmi ajunge până la
urechi. “Trebuie sa mergem pana la o piscina, e aproape de noi.
Mergem acolo si iti dau pupicul.” îmi spune. “Cand?” întreb,
doritoare, dar conştientă că mi-ar fi imposibil să rămân singură cu el
oriunde aş merge. “Nu stiu, weekend’ul asta.” Mă las purtată de val.
Nu ştiu de unde găseam atâta obrăznicie în mine, nu eram neapărat o
fată “rea”, însă Light mă stârnea şi îmi plăcea să îmi imaginez că
poate fi al meu. Evident, nu am mers la piscina. Până a doua zi uitase
complet că a propus asta.
L
E revelionul, am ieşit pe stradă aşa cum facem în fiecare an. E
plin de copii cu petarde, pe zăpada de pe drum alunecă roţile
maşinilor şi din centru se aude “concertul” oferit de municipalităţi cu
ocazia sărbătorilor. După ce ne plimbăm prin sat şi vedem căluţii, urşi
şi capre (plus nelipsitele glume la adresa lui Florin Ţapu), hotărâm să
mergem la bar ca să ne încălzim puţin. În faţa barului mă întâlnesc cu
Matahală şi Ionuţ. Îi salut, şi din spatele lor apare Elva, se grăbeşte. E
îmbrăcată doar într-o bluză. În discotecă trebuie să fie destul de cald.
Când ne vede, îsi continuă mersul arogantă, îi salută pe ceilalţi doi şi
pe mine mă ignoră complet. Mă aşteptam la asta, iarăşi nu vorbesc
cu ea, deci probabil are dreptul să fie supărată. Jos e plin de oameni,
toţi joacă populară, se învârt în hore şi se simt bine. Stau cu baieţii

32.
L’s Story
31
lângă bar. Râdem ca de obicei. Telefonul bipăie: ”Iti urez la multi ani
si un an nou fericit. Pot sa ma comport asa in continuare, insa nu ti se
pare o pierdere de timp? Nu mi-e greu sa fiu asa. Dar nu vreau.“ Pur
şi simplu nu înţelege că vreau să mă lase în pace. Îi răspund la mesaj
ignorând cealaltă parte. Ea însă nu renunţă uşor, ştiam deja că n-o va
face, şi mă întreabă unde fac revelionul, astfel încât până la urmă
ajungem să facem, într-un fel, revelionul împreună. Vine la 2 noaptea
la bar, la Dan. Se aşează într-un colţ şi eu mă pun lângă uşă, e prea
cald, şi ajung exact lângă ea. Nu prea are cum sa îi convină atmosfera
având în vedere că suntem toţi băuţi. Ce mi se pare mie evident e
faptul că ea are o treaba cu Cosmin, sau în fine, el are o treabă cu ea.
Nu o scapă din ochii şi mai toţi ştim că ea l-a plăcut, sau îl place încă.
“De ce nu vrei sa recunosti ca esti moarta dupa Cosmin?” “De ce esti
prost si nu vezi ca sunt moarta dupa tine?” îmi răspunde. “Toti spun
ca ai o treaba cu el”. “Da, pentru ca ei sunt in urma cu stirile. Stiai si
tu ca mi-a placut de el, dar e un subiect inchis. Nu ma pasionează. Tu
ar trebui sa stii mai bine decat ceilalti.” Las, până la urmă, baltă
subiectul. Mi-e clar un lucru, vreau să o am. A doua zi trece Ab pe la
mine, nu sunt prea satisfăcut pentru că am făcut-o în grabă, dar asta
este. Îi spun şi lui Elva. Se preface “nederanjată”. E evident că nu îi
convine.
Când începe şcoala, lucrurile se întorc pe dos. Deşi îi cer de ceva
timp să îmi facă tatuaj, pretinde că nu îi permite şcoala sau găseşte
tot felul de pretexte, nici cu fratemiu nu e mai binevoitoare. Nu mai
vine la ţară. Până la urmă, după ce nu vorbesc cu ea câteva zile,
spune că îmi face tatuajul. Proces chinuitor, mai ales că ea nu are
experienţă. Îi spun ce nu trebuie să facă şi cum ar trebui să bage tuşul
mai bine. La sfârşitul tatuării, dau să o pup însă spre surprinderea
mea întoarce capul şi o sărut pe obraz. Deci ăsta e “sărutul” ăla pe
care ma tot implora ea să i-l dau? Întoarce obrazul? Încearcă să
îndrepte situaţia îmbrăţişându-mă, mie însă un lucru îmi e clar. A

33.
Until the darkness killed the light
spus că vrea, şi a făcut invers. Bine de ştiut. A doua sesiune o lăsăm
pe când se vindecă tatuajul, însă, aşa cum mă aşteptam, când vine
timpul, iarăşi e ocupată cu şcoala. Îmi bate şi continuarea. Sunt
mulţumit şi toţi băieţii se arată plăcut impresionaţi. Ea poate tatua
bine. Îmi mai arată din când în când tatuaje şi o văd că poate. Din nou
nu vine la discotecă. într-o zi, îi trimit mesaj: “Ce faci, pasarik?”
“Tatuez, vb dupa. Te pup tare.:)” “Bine ca la Iasi ai timp sa tatuezi dar
cand te rog eu nu ai.” Îmi răspunde târziu: “Acum am terminat. Nu
vad de ce te superi.” “Tu sa vorbesti cu mata. Pe mine sa ma lasi in
pace.” “Cand a trebuit sa te tatuez pe tine nu am avut timp, si mai e
si faptul ca nu am experienta, mi-era si frica sa te tatuez, tu te-ai
grabit.” “Sugi p**a. Nu mai ai ce sa vorbesti cu mine.“ Simplu. Nu mai
vorbesc cu ea. Mult. Mult timp. E mai bine aşa.
Elva
Panicată, strâng maşina de tatuat, mă schimb în pijamale şi mă
urc în pat. Încerc să nu mă panichez. Oricâte mesaje aş trimite însă, el
nu răspunde. Nu pot decât să plâng, neputincioasă. Ştia că mi-e frică
să-l tatuez. Ştia că vreau să aibe răbdare ca să pot căpăta experienţă
şi să fiu sigură de mine când o fac.
De data asta e diferit. Nu e aceeaşi supărare trecătoare. Sute de
mesaje nu îi schimbă hotărârea. Încerc să mă resemnez. Dimineaţa
vine mult prea repede şi trupul mi se pare mult prea greu ca să mă
pot ridica. Îmi ţin ochii închişi pentru a împiedica lacrimile nelipsite să
curgă şi mă duc la baie. Las apa rece să-mi pună sângele în mişcare şi
să îmi dovedească crudul adevăr, încă trăiesc, fapt dovedit de
nemulţumirea degetelor mele de a sta atât sub jetul de apă mult prea
rece. Le retrag, mă spăl pe dinţi urmând mişcările monotone, zilnice,
cu care m-am obişnuit de 10 ani. Până la urmă mă privesc. Ochii
albaştrii mă privesc de dincolo cu nişte pupile imense şi obosite. Asta

34.
L’s Story
33
sunt eu? Cum poate un om, o altă fiinţă umană să provoace astfel de
daune în altcineva. Cine îi dă dreptul şi de ce sufletul se lasă lovit? De
ce nu suntem toţi reci şi indiferenţi. Înteleg să îţi deschizi sufletul în
faţa cuiva căruia îi oferi toată încrederea ta, înţeleg că astfel îi permiţi
să intre inăuntru si să dărâme sau să mângâie ce găseşte acolo. Dar
când pleacă, când violează efectiv templul tău interior şi îl
devastează, trebuie trecut la persoana “non grata”. Şi tu trebuie să
revii la ce ai fost. Îmi descopăr din nou ochii, zâmbesc. Poate există
totuşi posibilitatea de a reveni la ce ai fost. Oricum, încercarea
moarte n-are. Îl închid pe Light într-un colţişor de minte şi, cu energia
atât de cunoscută mie, mă pregătesc de şcoală şi plec la ore. Ziua
trece amuzantă alături de colegi. Ajunsă acasă mă apuc de un nou
desen, aşa trece timpul. Simplu. Fără gânduri. 23.00, mă întind
obosită în pat. Zâmbesc când închid ochii. Şi adorm. În scurt timp însă
mă trezesc. Faţă în faţă cu durerea. E “parşivă”, cum credeam că scap
de ea? E ca un şarpe ce se trezeşte în mine şi urcă tot mai sus pe şira
spinării până în piept, invadându-mi sufletul, infectându-mi creierul.
Îmi bag plapuma până în gât şi spun “nu”. Dar iată că sufletul, inima e
mai puternică. Şi, după o zi de bunădispoziţie în lipsa lui, inima mea,
atât de dedicată lui îşi doreşte răzbunarea şi lasă şarpele să
devasteze. Deznădejdea m-a cuprins din nou, un val de tristeţe a
căzut apăsător şi sufocant pe mine şi “stăvilarele lacrimilor s-au
deschis”. Încercam să îmi dau seama ce îmi lipseste, ce vreau. Am
închis ochii înecaţi în lacrimi şi mi-au venit în minte amintirile
frumoase cu el, de fapt, era ca o nevoie masochistă de a pune
reflectoarele minţii pe ceea ce a fost şi ce nu mai poate fi: seara în
care Light a stat numai cu mine, Revelionul, “pasarik”, mofturile şi
încăpăţânarea lui. Cu fiecare amintire hohotele sporeau, aveam
impresia unei maşini care se dereglase şi nu mai avea cum să fie
oprită. Îmi aminteam apoi indiferenţa lui, răceala, îmbrăţişările silite
şi strângeam pernele, plapuma încercând să distrug, să îmi descarc

35.
Until the darkness killed the light
ura, dezamăgită. Apoi îmi venea din nou în gând “Light-ul”meu,
“urâtă mik”, îmbrăţişările ce mă făceau să uit de mine, să întrevăd
frânturi ale unei fericirii imense care stătea închisă în corpul lui şi-mi
era destinată numai mie. Si eu tânjeam după corpul lui, iar sufletul
meu după răutatea chinuitoare. Nu avea nici un sens, nimic nu are
sens nici acum. În fine. La un moment dat m-am oprit cu resemnarea
în brate. Resemnarea de a nu mă putea resemna. În plus, maşinăria
nu mai suporta zguduirile şi contracţiile prelungite ale muşchilor.
Clacase. Intrase în log off. Am aşteptat. Linişte. Negru. După minute
întregi, intram în mine şi îl găseam şi mai adânc. M-am ridicat să merg
până la baie, să mă răcoresc, să-mi revin. Nu m-am uitat în oglindă,
nu îndrăzneam să mă privesc. Apoi a fost întuneric. Somn.
“Light a murit şi trebuie să accept acest fapt aşa ireversibil cum
trebuie el să fie. Să las sentimentul resemnării să-mi pătrundă în
suflet, fără să mă tem că frunzele pădurilor mele, universul meu
interior atât de divers şi simplu, întunecat şi luminos, uneori curgând
prin izvoare reci şi limpezi, alteori prin prăpăstii ascuţite, cenuşii, că
acele licăriri, elemente mate, se vor ofili. Adevărul e că viaţa,
spontanul specific Elvei nu se prea potriveşte cu resemnarea, dar o
acceptăm, nu? Ce altceva aş putea să fac? Aş putea să lupt, să trag de
el, să-l readuc, dar s-a pierdut în mine, şi sunt sigură că aş face mai
mult rău prin încăpăţânarea mea. Acum îmi dau seama de ce îi
spuneam “Light”, pentru că el mă lumina, el îmi oferea “culoare”,
eram binedispusă şi mă lăsam pradă unei voioşii binevoitoare, eram
bună cu totul din jurul meu atunci când îl ştiam pe el la o distanţă
atât de mică în spatele meu. Si când el s-a stins în mine, l-am lăsat să
se scufunde. Îl las să se scufunde, dar în mine, în interiorul meu,
aproape de venele, arterele pline de sânge tânăr ce curge-zbuciumat,
temporar liniştit, care, poate, o să îl inunde şi, surprins de şuvoiul de
viaţă, se va ridica din nou, din nou rău, din nou Light. Căci, “la un

36.
L’s Story
35
singur cuvânt al tău, mi se va schimba viaţa toată”.” Închid ochii şi
adorm cu gândul la o nouă zi de tortură.
De aici, Light dispare. Lui Nathan îi spun L. L vrea mai mult de la mine
decât nişte mesaje. Insă eu nu ştiu cum să renunţ la partea aia din
mine. Mi-e frică să mă opresc din a mai fi un copil.

37.
Until the darkness killed the light
ACEEAŞI ZI, ALTĂ VIAŢĂ

38.
L’s Story
37

39.
Until the darkness killed the light
Elva
I
Cum? Cum? Cum am reuşit să te dezamăgesc în halul asta? De
ce? Şi răspunsul vine, evident: “Nu mai am nevoie de tine. Nu mai
vreau.” Dar mie îmi convine? Pe mine m-ai întrebat dacă îmi convine?
Oare îţi amintesti la înviere? Tot aşa nu vorbeai cu mine, însă totuşi,
până la urmă m-ai chemat la tine şi m-ai îmbrăţişat. Şi eu ce să
înţeleg? Înţeleg că nu mai înţeleg nimic.
Am vorbit cu unul din băieţii de la discotecă, un tip care îşi
încearcă farmecele pe mine- a greşit persoana. Apoi, fiind la
restaurant cu familia am vorbit şi cu Cosmin S., băiatul cu tatuajele,
însă nici unul nu mă mulţumea, mă încruntam nervoasă, plictisită de
ei, şi mă închideam în mine. Pentru că aici era cel mai bine, aici erai
tu, simplu, fără colţuri, părţi surprinzătoare plăcute sau neplăcute ca
la ceilalţi. Nu, pe tine te simţeam în mine, cu trăsăturile tale, cu
gândurile tale crestute în mine, din mine, fără să afecteze negativ, să
deranjeze interiorul universului meu. Fiecare defect, fiecare calitate se
întâlnesc în compoziţia asta ciudată din mine într-un amestec
omogen. Nu se diferenţiază de celelalte. Capacitatea ta ascunsă de a
simti- o ador. Felul tău de a te supăra-îl ador şi pe el. Înjurăturile
tale?- Le ador şi pe ele, ca şi îmbrăţişările tale care mă ridică până în
cer şi înapoi. Nu aş schimba nimic la tine, sau ba da, încăpăţânarea ta
de a nu vorbi cu mine. Vezi? “Dragostea”(ce cuvânt mare) e un proces
legat de egoism în totalitate. Ce drept am eu să îţi cer să mă iubeşti?
Nici unul exact şi uite totuşi că, egoismul, mă face să cred contrariul,
să cred că pot decide totul în legătură cu tine. În fine. E o prostie. Nu
poţi trage de cineva care nu te vrea.

40.
L’s Story
39
Visez urât. Îl caut pe Light peste tot şi dacă se întâmplă să îl
găsesc îmi întoarce spatele. Simt că lupt cu ditamai colosul, eu, o
piticanie, mă lupt cu o enormitate: indiferenţa lui. M-a vlăguit de tot.
În somn, alerg după el, îl ating şi mă loveşte peste mână. Iar când îl
întreb de ce face asta, îmi răspunde, simplu: ”Lasă-mă.”
Este 10 şi un sfert, şi afară cerul poartă încă urmele zilei ce a
trecut. Vine vara, mă întreb ce mă aşteaptă. E atât de simplu: Carpe
diem! Şi Think! În acelaşi timp. Şi atunci de ce îmi este atât de greu să
trăiesc clipa şi să gândesc raţional în acelaşi timp? De ce nu mi se
ghidează sufletul după ele? Ele sunt coordonatele axelor universului
meu. Simt că numai la bătrâneţe (dacă ajung), numai atunci, plictisită
şi obosită, le voi accepta în deplinătatea lor. Ideea este că atunci
nimic nu mă va mai orbi, deci le voi adopta din voinţă clară, neoprită
de nici un imbold pasional. Revenind la vară, ce îmi pregăteşti? Unde
mă vor duce ploile tale reci, explozii de fericire? Unde mă vor găsi
zbuciumul tău, liniştea ta? E trist. Sunt triste şi fericite zilele tale.
Pentru că sunt dovezi frumoase ale îngrozitorului timp. Cum spunea
Gide? Clipă opreşte-te? Păi opreşte-te dară!
II
Am ajuns în aeroport. Aş vrea atât de mult să fiu cu el. Oricum,
ideea era că după călătoria asta îmi vor trece toate, sau, mai exact, o
să renunţ la tot. El vorbeşte îngrozitor şi distruge şi ultima faramă de
mândrie din mine. Şi eu mă cobor şi mă cobor, tot mai mult- înjosire,
primind-o cu braţele deschise, iubind-o aproape, zâmbind. Nu îmi
dau seama ce e mai bine, să lupt, sau să nu lupt? Este evident ce s-a
întâmplat. Am depăşit limitele pe care era evident (din nou) că nu
trebuia să le depăşim. Vina cade în cea mai mare parte pe mine. Mă
bucur însă că uneori a uitat şi Light de ele şi s-a apropiat mai mult.
Cerând mai mult unul de la celălalt, am greşit. Va rămâne mereu

41.
Until the darkness killed the light
“singurul cu care m-aş căsători vreodată.” Dar pentru el, pentru el
trebuie să fiu altcineva, sau să îmi permit să fiu ceea ce sunt de fapt
fără să îmi greşesc mie. Dar asta înseamnă să îmi schimb sufletul. Şi
ştiu, “nu se pot mântui decât sufletele uşoare, sub care nu se rup
aripile îngerilor.”
Până la urmă intrăm în avion şi mă bucur când văd pădurile de
sus, pentru ca apoi să îmi dau seama că trecem peste Mediterană. Nu
îţi dai seama şi nu te poţi bucura niciodată pe deplin de o călătorie,
pentru că sufletul tău nu mai e în tine atunci când pleci. În Cordoba,
peste tot doar pământ uscat şi portocaliu. Schimb banii într-un
magazin uitat de lume. “Sunt falşi?” Mă întreabă tipul de la curăţenie
zâmbind. E plin de români. Ajungem în cămin şi realizez, cu
bucurie(sic!), că am fost repartizată cu două necunoscute. Nu
contează. Îmi iau patul de sus şi aştept să înceapă treaba. Nu mă prea
atrag ceilalţi copii din grup. O mare parte aparţin aceleiaşi clase şi se
evidenţiază prin aroganţa afişată. Mai sunt copii mai mici cu un an, au
şi ei grupul lor, doar că încă n-au scăpat de curajul pueril şi
încăpăţânarea afişării unei maturităţi “premature”. Rock-eriţe,
îndrăgostite, “the tough guy”, sunt toţi “clasificabili”. Mai e Elena,
Marta, dar ele sunt prea fete pentru mine şi topicul “monden” al
conversaţiilor ce le poartă mă plictiseşte. Rămâne Bogdan, el e aici,
cu mine. Măcar el, amicul. Îşi lasă deschis aerul condiţionat cât
suntem plecaţi şi când ne întoarcem dupa 5 ore de desen, camera lui
e ca un frigider uman. Mă bag sub pătură şi îi mănânc dulciurile. Eu
nu îmi cumpăr. Ieşim din când în când şi ne plimbăm sub soarele
Seviliei, e frumos. Pur şi simplu frumos. Când razele cad exact pe
picioarele mele şi le văd intrând fierbinţi în pielea deschisă, am
senzaţia că la un moment dat o să dispară. Că picioarele or să mi se
transforme în vânt de vară, vânt stătut, cu miros cald, şi o să rămân
mereu în Sevilia.

42.
L’s Story
41
Dar nu o să rămân mereu. La un moment dat o să mă întorc. O
să mă întorc la el, oare? Te gândeşti că distanţa nu face nici o
diferenţă, dar de fapt, acum, aici, când eşti atât de departe, mă simt
ca şi cum aş fi scăpat dintr-un limb, o pauză temporală în care
prezenţa lui mă subjuga. Ca şi când îl puteam simţi în mine oriunde
eram mai aproape sau mai departe de casă. Acum nu mai simt nimic.
Nimic. Atâtea chestii noi, atâţia oameni, atâtea culori, atâta căldură
încât nu îmi mai simt sufletul. Şi paradoxal, oricât de masochist,
vulnerabil, spontan, greu…este. Aşa îl vreau tot timpul. Cu plăcerile şi
simpatiile lui nebuneşti. Oricum orice pas înainte sau înapoi îmi e
imposibil de făcut. Nu îmi simt sufletul. Nu îl simt.
Dimineaţa avem cursuri, de limba engleză şi apoi de desen
tehnic. Ambele au ceva amuzant în ele. La engleză, facem spaniolă
pentru că nivelul nostru de engleză îl egalează pe al profesoarei.
Învăţăm vocabularul de bază. Mă plictisesc. Dar într-o zi, tânăra profă
se gândeşte să ne pună să ne uităm la un film de groază în spaniolă:
REC. Mare greşeală. Îmi pun capul pe bancă şi închid ochii mai mult
de jumătate de film. Nu pot să mă mă uit la nişte oameni zombii fără
ca apoi să nu mi-i reprezint şi în viaţa reală şi să mor de frică atunci
când merg la culcare. Ora de desen e amuzantă pentru că profesoara
are multe de explicat, dar engleza ei nu ajută. Ca să nu mai zic de
spaniola noastră. Până la urmă ora de desen se dovedeşte
interesantă şi plăcută. Mă aşteptam la asta. Doar e desen. În pauza
dintre ore ieşim la plimbare în centru. Eu îmi cumpăr îngheţată cu
gust bestial, iar ceilalţi se holbează la monumente.
Nu îmi face nici o plăcere să mă uit la monumente, toate
clădirile impozante sunt făcute pentru poze. Pentru că în realitate îmi
inspiră atât de multe, mă vrăjesc atat de tare încât devin imună la
farmecul lor. Ca atunci când un sunet e prea puternic şi surzeşti. Tot
aşa nu mai pot simţi eu clădirea. Sunt paralizată. Îmi place însă să mă
uit la oameni, e plin de ei aici şi toţi sunt diferiţi deşi nu pot diferenţia

43.
Until the darkness killed the light
pe nici unul de celălalt. O femeie cu coaste tatuate, i se vede sternul
din tuş negru. Un birjar în spatele cailor. Un om-statuie. Trebuie să
fie trist. Eu aşa zic.
Nimicul de aici îmi dă o senzaţie de neputinţă ce îmi provoacă
stări deprimante. Uneori simt o ură atât de mare împotriva lui. Ştiam
că atunci când cineva îmi face rău, tot ce se găseşte în interiorul meu
se întoarce, involuntar, împotriva lui. Persoana în care l-am găsit pe
Light a greşit. Tot ce îmi doresc este să mă întorc victorioasă,
arogantă, mai rece ca el. Stană de piatră. Dar e greu de realizat.
Totuşi un vis frumos la care îmi place să mă gândesc. O, cerule, cât de
mult am gândi, cât de inteligenţi am fi dacă n-am lăsa pasiunea să
împingă raţiunea într-un colţ al minţii, anulând-o!
Coborând scările căminului îmi şoptesc: “Nu pot fi ce vreau să
fiu.” Nu dispun de suficientă frumuseţe, iar ce se găseşte în capul
meu e penibil ascuns de chipul copilăros şi mirat. Mergem în excursie
la Cadiz. Între timp mi-am găsit şi eu partener de discuţie, pe Alex. E
într-a 12-a. Nu l-am precizat pentru că nu mă gândeam că o să intru
în vorbă cu el. Dar uite-l că mă aşteaptă. Ne scufundăm în discuţiile
despre fizică şi masoni şi timpul trece uşor pe autocar. Uneori
mergem la cumpărături. Îi cumpără haine iubitei. Şi moare de râs
când mă vede cât sunt de paralelă cu moda. Bogdan mă înţelege, el s-
a obişnuit. La un moment dat complotează amândoi, Bogdan şi Alex,
şi vor să mă convingă să îmi cumpăr un tricou mai feminin. Misiune
imposibilă. Pot fi şi fată, dar nu când vor alţii. Alex şi-a dat seama în
scurt timp că nu are sens să îmi mai ceară părerea când îi cumpără
ceva prietenei sale, sau lui. Iar eu am început să cumpăr dulciuri şi să
le împart cu Bogdan.
La sfârşitul fiecărei zile mă urc în pat şi nu simt nimic. A început
să-mi fie puţin greu să înţeleg. Eram atât de vioaie când am venit aici
şi acum? Oameni buni, lăsaţi-mă în pace. Trebuie să găsesc din nou
un motiv să fiu explozivă. Light oricum nu mai e. Ridică-mă! Te rog,

44.
L’s Story
43
ridică-mă! Am senzaţia că stau pe loc. Aştept să se întâmple ceva dar
nu se întâmplă nimic. Ideea e că acum nu mă mai doare nimic. Ştiu că
durerea a fost acolo însă nu o pot rememora, resimţi, pentru că
memoria ţesutului nu se manifestă la fel ca memoria umană, cea care
face posibilă revederea anumitor momente în cap. Măcar pe ea aş
vrea să o simt. Sau poate e mai bine aşa. Oprit. Blocat. Cum a fost
interiorul meu când el s-a îndepărtat, când Light s-a oprit? A fost
inert. Nu mai mişca nimic, decât sângele vulcanic care nu era de
acord cu tâmpita aia de stare. M-am purtat urât cu cei din jurul meu
şi nu am dormit niciodată mai mult ca atunci. Prea multă încredere
am pus în cineva care s-a îndepărtat călcat pe nervi, plictisit şi
nepăsător. Dacă aş vrea să îl văd acum? Nu, mulţumesc. De ce să o
fac? Să îi văd privirea indiferentă? Să o ţină pentru el, eu păstrez
lumina.
Spania e faină. Îmi place să merg la Plaza d’España şi să mă
întind pe marmura albă ce înconjoară fântâna arteziană şi privesc în
sus. La albastrul orbitor. Atât. Şi atunci sunt totul, şi nu simt nimic. Şi
asta e plăcut. Uşor de suportat. Când sunt plecată undeva, nu mai
pot să comunic cu sufletul meu. Am senzaţia că numai acasă pot să
mă simt în mine. Acolo, universul meu interior, aşa gri şi învolburat
cum îmi pare mie, se poate desfăşura în voie. Acum nu are nici o
direcţie clară, e pur şi simplu prea departe de reperul central ca să îşi
dea seama unde e. De-abia acolo îşi deschide ferestrele uzate şi dau
peste negrul atât de mult iubit, peste energia covârşitoare uneori
umbrită de plictiseală, deznădăjduinţă, toate micile prostii ce supără
un adolescent. Acolo, izbucnesc din mine şi mă fac comodă în lumea
ce îmi aparţine.

45.
Until the darkness killed the light
III
Un lucru îmi este clar. Îmi este îngrozitor de greu fără. Nu
insuportabil- până la urmă noi oamenii suportăm multe. Doar că
efortul de a renunţa la el, de fapt, cred că m-am resemnat, dar, după
două săptămâni de parţială indiferenţă, sufletul meu tânjeşte la el. E
o prostie. Intru în mine, nu găsesc nimic şi tac ore întregi, tăcere
întreruptă uneori de vorbele schimbate cu colegii. Un lucru nu ştiu, la
ce mă tot întorc eu? La amintiri, evident. Doar că nu îmi dau seama
pe cine vreau să găsesc. Adică e evident că pe Light îl caut, pe el îl
vreau. Pe Nathan nu îl mai găsesc în mine, pe Light îl plâng, Pe
Nathan nu îndrăznesc să îl abordez în mine. Am senzaţia că nici nu îl
cunosc.
Când sufletul îmi este gol, toată materia lui pare să fie fixată de
margini, ca şi când o forţă centrifugă imensă le împinge în exteriorul
meu dându-mi astfel senzaţia că în mine nu există nimic. Nici
principii, nici idei, doar amintiri văzute însă ca imagini necunoscute.
Când revin însă, acasă fiind, materia sufletului se concentrează în el,
mă simt definită, îmi este clar cine şi cum sunt. Dar involuntar şi
durerea este mai mare. Ce durere? Durerea, dezamăgirea unei
resemnări pe care o simt mereu apropiindu-se. Nu puteam eu să fiu
excepţia, eram sigură că urma să ajung ca ei, oamenii adulţi, obosiţii.
Ştiam şi de asta mă durea, că era evidentă apropierea unor
evenimente în care resorturile mele interne se vor rupe, în care tot
templul meu interior se va prăbuşi, distrus de răsuflarea
neîndurătoare şi josnică, animalică a oamenilor.
IV
Am revenit. Am ajuns pe 14 iulie, cred. E august deja şi tortura
continuă. L-am văzut pe Nathan şi am primit indiferenţa la care mă

46.
L’s Story
45
aşteptam. L-am pus pe el, în mine, mi-a devenit necesar, am crescut
cu el în mine şi el s-a desprins şi a plecat nepăsător. Până la urmă o
merit, nu? Dacă l-am făcut să treacă de la simpatie aparte la dezgust,
hai să zicem indiferenţă. Păi cum am făcut saltul ăsta? Eu l-am
omorât pe Light. Cât am fost în Spania credeam că s-a liniştit totul.
Întoarcerea mi-a demonstrat contrariul, oricum nu mai rezistam mult
nici acolo. Procesul de renunţare e al naibii de greu. Şi îmi plâng
sufletul pentru că nu mai înţelege nimic, ca şi mine. Nu are sens să
vorbesc despre lacrimi. Ele sunt dovada slăbiciunii. Am permis să se
intre în mine şi să se demoleze tot. Nu are cum să nu te doară când îl
vezi plecând. Oricât de slab sau puternic eşti.
Dar mie îmi e cumva clar în ce categorie intru: Încăpăţânare maximă.
Până la urmă am zis: nu renunţ la el.
20 iulie: Nu mai vorbeşti cu L.
14 august: “îţi stă bine în rochiţă.ai picioare frumoase :*” Mă
străduiesc să merg în continuare lângă Lala ca şi când nu s-ar fi
întâmplat nimic. Mai citesc mesajul odată şi “îmi bag picioarele”,
încep să plâng. “Ce? Ce s-a întâmplat? Ţi-a spus ceva rău?” Nu.
Tocmai invers. Nu îi răspund. Merg pur şi simplu în continuare,
plângând de nervi. De ce îmi spune asta dintr-o dată? Mă vede
trecând pe lângă el şi gata? Crede că trimite un mesaj şi tot dezastrul
dispare? Totul revine la normal? Măcar dacă mă ignoră, să o facă
până la capăt, şi dacă ţine la mine, atunci să nu-mi mai dea drumul.
Jocul ăsta nu îmi place.
23 august: Nu există viaţă fără Light. Totuşi, am căzut de acord că el
nu mai e. Nu sub aceeaşi formă. Acum îl cunosc pe adevăratul L.
29 august: “Da’ în piz** matii, cine tine la tine?”
1 septembrie: “Tu nu poti sa ma dezamagesti. Imi placi asa cum esti,
urata. “
-: “Esti rauleank, da cine mai e ca tine?”

47.
Until the darkness killed the light
Atât de mult să fii greşit un om încât să considere că nu mai
merită să fie vreodată fericit? Încât să îndepărteze acel ceva care
apare la un moment dat şi care, cerându-i şi oferindu-i iubire, îi
deschide perspectiva fericirii (nu cred că i-am deschis vreodată
perspectiva asta), se închide în el şi îşi continuă existenţa monotonă.
Şi, când vede că ceva-ul ăla insistă, începe să îl calce în picioare, să îl
distrugă pentru a-l îndepărta? Dar faza e că el nu îşi dă seama cât
suferă ceva-ul ăla. Nu îşi dă seama că ceva-ul ăla pe el îl vrea…şi nu ca
un moft de adolescent îngâmfat, ci ca spatele ăla de care ai nevoie. Şi
în plus, toată lumea are dreptul la fericire. Şi el, şi ceva-ul.
V
“Vino, te rog. In 5 minute esti aici.” Trimit mesajul şi aştept să
îmi răspundă. Nu mă aştept să vină. Dar insist. Simplul pupic ce i l-am
dat nu a fost de ajuns. Nici măcar pentru mine. “Bine.” O nouă
senzaţie pune stăpânire pe mine când îmi dau seama că urmează să
ne întâlnim. Adrenalina. Şi un tremur involuntar. Aud maşina şi merg
desculţă către el. Am senzaţia că mă mişc în reluare. Simt pietrele sub
tălpi, văd şoseaua întinzându-se spartă de lumini din stâlp în stâlp. Şi
maşina întunecată aşteptându-mă. Intru. Lumina de la felinar cade
exact pe parbriz şi luminează bordul maşinii. Sunt, evident, panicată.
Dă muzica la minim. Nu ştiu ce ar trebui să fac. Încerc să vorbesc dar
nu îmi vine în cap nimic. Îmi pun capul pe umărul lui. El dă la o parte
cotiera, ca să mă pot apropia mai mult. “De ce te-ai supărat atât de
tare pe mine la începutul verii?” Ridică din umeri. “Din cauza
tatuajului, ţi-am mai spus.” “Atât. Din cauza asta?” “Da.” Îl îmbrăţisez
iar el îşi pune mâna pe piciorul meu şi o ridică tot mai sus. Îl opresc:
“Nu e frumos.” Începe să râdă. “Dar ce e frumos?”. “Nu ştiu.“ Mă urc
pe el şi îl sărut. Nici măcar atât nu ştiu să fac. Îi privesc chipul şi îmi
dau seama cât de necesară îmi e imaginea asta în fiecare zi. Mă lipesc

48.
L’s Story
47
de el şi mă bucur de prezenţa lui. Mă apucă de picioare şi le simte
desculţe. “Nu eşti normală.” Pleacă. Eu mă îndrept încet către casă,
nu mă mai grăbesc. Nu îmi pasă cine, cum mă vede. Să creadă că sunt
somnambulă. Eu tocmai mi-am dat seama cât de dezavantajoasă e
lipsa mea de experienţă. Mă urc în pat, însă nu pot să mă bucur de ce
s-a întâmplat. Poţi să îi ceri răbdare unui om cu 10 ani mai mare ca
tine? El a trecut deja peste etapa aia. El ştie ce şi cum.
Dar eu nu.
Hotărârea este din nou evidentă în el a doua zi. Hotărârea de a
se îndepărta. Mă simt ca atunci când am întors obrazul ca să mă pupe
pentru că nu aveam curaj să-l las să mă sărute. Evident, şi previzibil,
se comportă ca atare. Aceeaşi veche siguranţă că el nu ţine la mine. Şi
nu e vorba că îi cer să o facă. Dar. Ura mă întoarce împotriva lui.
Egoism. El trebuie să rămână acolo în sufletul meu, înţeleg răceala şi
indiferenţa în care sufletul meu se înveleşte acum, ele sunt necesare,
vitale pentru a putea trece mai departe. Dar, deşi o mare parte din
mine urăşte ceea ce cu puţin timp în urmă adoram cu desăvârşire,
sper ca L să rămână înţepenit în cele mai adânci colţuri ale mele,
prezent pentru totdeauna. NU VREAU să trec peste el. Însă eu nu
merit să primesc iubirea lui, se cheamă egoism orice altă încercare de
a o obţine după atâtea refuzuri. O să îl port în mine aşa neagră, rece
cum sunt pentru că el era lumina.
La sfârşitul săptămânii hotărâm să mergem la iaz. E cald şi, aşa
cum o facem mai tot timpul, duminica ne răcorim. Frosina e şi ea la
ţară. Îl intreb pe L dacă merge. Răspunsul e afirmativ. Mă grăbesc să
fac pregătirile şi caut un şofer. Blondu’ spune că vine el, însă întârzie,
iar L se răzgândeşte. Prea mult de aşteptat. Ar fi putut să conducă el,
nu să aştepte pe altcineva jumătate de zi. Mersul la iaz însă nu are
sens pentru mine fără ca el să fie acolo. Şi, aflându-mă la vârsta la
care încă faci lucruri care nu au sens, iau bicicleta şi mă duc la Dan, să
îi conving pe băieţi să vină. Ajung obosită şi fără aer. “Haideţi la iaz.”

49.
Until the darkness killed the light
Se opun ei cât se opun, dar îl conving pe L, ceea ce e de ajuns- el fiind
cel mai greu de convins. Revin la terasă şi mă întâlnesc cu Frosina pe
drum. Ea ştie de ce alerg. Ea ştie pentru cine respir aşa greu. În sfârşit
mă bucur de weekend, de vacanţă. Mă arunc în apă cu “tupeu”, şi
înghit apă cu la fel de multă “hotărâre”. Prezenţa lui L eclipsează
bucuria de a fi la iaz, şi când îl văd în apă, aceeaşi veche căldură se
naşte în mine. Nu o interzic. O las să crească în mine privindu-l. Sare
în apă peste cap- şi el care spune că nu mai e tânăr, prostii. E iarăşi
rece, rău, şi încăpăţânat, aşa cum îmi place mie.
În apă, înainte să plecăm, ajung să înghit nişte apă involuntar,
Florin mă trage la apă mare, şi eu mă panichez puţin. “O, o!!” strig.
Iar L începe să râdă. Când ies Căli îmi face un examen să vadă dacă
roşeaţa de pe burta mea corespunde nivelului de poluare fonică ce o
produceam la ciocnirea cu apa.
VI
E ciudat cum un spirit atât de liber, descătuşat de tot în
interiorul lui, ţintuit în “societate”, în lumea asta numai de corpul
ăsta tâmpit, poate, după şi în timpul luptei cu universalitatea
(încercarea, sau, mai bine zis, încercarea de a se detaşa în anumite
momente de tot-întoarcerea e necesară, avem un corp de hrănit)
oboseşte, şi atunci, când vede cât de obsedaţi sunt oamenii de realul
prost, de societatea otrăvită, cu repere de fericire false, îşi găseşte
refugiu, dar nu în lumea atât de dorită, a cărei existenţă trebuie
plătită prin faptul că unii il consideră “dereglat”, ci în lumea asta. Şi
ce e ciudat e că acel “shelter” nu e cine ştie ce colos de moralitate,
bunătate, frumuseţe. Poate fi exact opusul. Spiritul liber lasă infinitul,
libertatea gândirii, supremaţia, adevărul, pentru omul muritor, care îi
impune anumite limite, subjugare, înjosire, nebunie. Asta e L pentru
mine: rău, iubit, necesar. Dar de fapt, în lumea în care trăiesc, Light-ul

50.
L’s Story
49
din mintea mea e transparenţă, e legătura mea cu fericirea, cu
universul uman şi celălalt.
VII
Meciul cu Nadal începe. Mătuşa mea, obsedată de el,
îndrăgostită la distanţă, cunoscându-i şi mărimea adidaşilor şi
mâncarea preferată…dacă ar ştii şi ce mănâncă la ce ora tot nu m-ar
mira. E o chestiune de distanţă, nu de voinţă. Eu, cum nu mă dau în
vânt după sport, deşi trebuie să recunosc că meciurile de tenis pot fi
chiar agreabile uneori, mă întind în pat. Aşez telefonul lângă mine, îl
las pe vibraţie ca să fiu sigură că îl simt în cazul în care L are de gând
să dea un semn de viaţă. Şi încep activitatea de holbare. Djockovici
pare îngâmfat. Nici Nadal nu se lasă mai prejos, evident. Aştept ca
Nadal să câştige. 1. Ca să o binedispună pe matuşa mea. 2. Ca să îl
determine pe Djockovici să lase nasul mai jos. Deşi fac un efort
excepţional nu reuşesc să mă las furată de pasiunea jocului şi mă
întorc către tavan. Când eram mică mă uitam ore întregi la tavan.
Număram scândurile. Nu-mi amintesc numărul dar ştiu sigur că era o
activitate aproape zilnică, apărea un sentiment de familie, de frică, de
casă compactă separată de restul famililor. Atunci, când mă holbam
la scândurile de lemn vopsite cu alb, deveneam conştientă de
unitatea familiei mele, de faptul că deşi trăim într-o comunitate,
fiecare familie e singură, tragediile ei, bucuriile, îi lasă reci pe ceilalţi
şi vice-versa. Fiecare familie e un univers, o altă realitate, iar
dispariţia unei familii de pe pământ nici nu se remarcă. Adorm.
Mesaj L. 7 mesaje.mai exact.
1.Ce faci? Dormi?
2.Da, dormi..
3. Trezeste-te.
4. Trezeste-te, n-auzi?

51.
Until the darkness killed the light
5. Da, bine ca eu stau treaz si tu te destrabalezi.
6.Tot n-auzi?
7.Trebuia sa iti bagi telefonul undeva, poate asa il simteai.
Zâmbesc automat şi privesc ora, nu trecuse nici un minut de la
ultimul mesaj, probabil vibraţiile mă treziseră, încep să zâmbesc din
nou. Îi răspund. “Sunt salvat” îmi spune. “Trebuie sa stau pana
dimineata cu bunicul si nu aveam chef sa stau singur.” ”Te
acompaniez eu dragule, doar cine te iubeste pe tine? “ ”Cine? Cine?”
”Eh, o fata urata.” “Cea mai urata :P.” “O hidosenie ).””Nu, urata
mea si atat.  “. Sufletul mi se inunda de fericire naivă şi continuăm
să pălăvrăgim până la 5 dimineaţa. Dorinţa lui de a mă avea devine
din ce în ce mai imperioasa şi eu nu fac nimic ca să-i opresc elanul.
Din contra, îl susţin. Hotărâm să ne întâlnim la sfârşit de săptămână.
Cum? O să sar geamul. Dacă este ceva care mă descrie în întregime,
este hotărârea. Atunci când îmi pun ceva în cap, nu contează
dificultăţile care mi se ridică în faţă. Mă pot lupta cu dragoni şi pot
dărâma ziduri. Deci săritul pe geam noaptea e o nimica toată…
L
E nebună. E 2 noaptea şi ea se plimbă pe stradă ca pe bulevard
în timpul amiezii. “Aproape am ajuns la Andrei, vino sa ma iei. :P”-
Cum am spus, e nebună. Nu te apuci în toiul nopţii să escaladezi
ferestre, să alergi pe străzi, când tu eşti o fată mică şi care se
presupune că trebuie să stea în pătuţul ei la ora asta. Trebuia să-şi ia
o carte bună să citească, nu să caute senzaţii tari în realitate. Cum
naiba să vină? În timp ce bolborosesc enervat, uimit, şi, pe de o parte
stârnit, trebuie să recunosc, iau cheile de la maşină, deschid porţile şi
plec după ea. Tot nu pot să cred. “Vin acum.” îi răspund. Brusc îmi
dau seama uitându-mă la bord că e trecut de 2. Accelerez. Nu e vorba
că mi-e frica de faptul că o să păţească ceva, la cât de neastâmpărată

52.
L’s Story
51
e, cred că se descurcă. Numai nevinovaţia poate să îi dea ei curajul
ăsta. Ştiu că ne înţelesesem asupra unui lucru dar nu mă gândeam că
se va întâmpla de adevărat. Doamne, dacă află părinţii ei! O să o
sune, poate o să o caute. Or să afle şi or să mă decapiteze. Încetez să-
mi fac griji când o văd. Poartă şapcă-halal camuflare. E îmbrăcată ca
de obicei, aş putea să o recunosc de la o poştă. Opresc, o văd intrând
şi deja mă simt mai bine. “Eşti nebună.” îi spun şi demarez. “Poate”
răspunde râzând. “Ce faci dacă te sună? Dacă te verifică? Unde le
spui că eşti?” “Taci odată”, îmi spune,”asta e treaba mea.” Tac când o
văd atât de detaşată, fac pariu că doar afişează indiferenţa şi că de
fapt şi ei îi e frică, dar, staţi aşa, doar vorbim de Elva, la ea nimic nu e
prea grav, certitudinea că e dereglată mă cuprinde când o privesc
încă o dată şi îi văd părul lăsat să cadă pe umeri – situaţie rară, de
obicei şi-l prinde, şi când o visez are părul prins. Acum îl văd aşa cum
e, ondulat, lunguţ, dezordonat, pe scurt, sălbatic, ca ea, zâmbesc. Mă
bucură că a venit. Oprim. Coboară din maşină. O ajung din urmă şi o
cuprind punându-i mâna pe coaste. Buna dispoziţie şi nerăbdarea
mea îmi scapă într-un chicot. Deschid uşa şi o invit înăuntru. Se
aşează pe pat. Numai ochii mereu impertinenţi trădează puţin din
focul şi răzvrătirea din interior. Mă aşez lângă ea. O văd scrutând
camera. “Vreau apă.” Îi dau imediat. Impacientarea mă face să mă
grăbesc, să zâmbesc involuntar. O privesc şi faptul real că ea e aici,
prezentă, de-adevărat, ma stârneşte. O întind pe pat într-o fracţiune
de secundă şi îi caut gura. Se deschide sfioasă. Îmi las mâna în jos şi îi
şoptesc să mă lase să fac ce vreau eu de data asta. “Ai de desfăcut o
curea, şi 3..nu ,4 nasturi, baftă.” îmi spune glumind. Râd şi îi dau jos
pantalonii. Îi caut din nou gura şi o sărut simţindu-i trupul zbătându-
se sub acţiunea unor senzaţii necunoscute până acum. Se ridică pe
mine. Mă sărută şi îi prind capul în mâini. Trăgând-o mai aproape. Mă
sărută peste tot. Pe piept, pe abdomen. O simt însetată. O răstorn.
Mă ridic deasupra ei şi o cuprind de talie, trăgând-o cât mai aproape

53.
Until the darkness killed the light
de mine, până nu mai exista spaţiu între noi. O sărut pe gât şi mă
bucur de căldura ei, de pulsul dereglat. Atingerea ei mă dă peste cap
şi simt că mă hrănesc din trupul ei cald şi supus. Că toată energia ei o
preiau şi o sting în mine. La sfârşit, o sărut pe spate. O privesc cum
arată cu picioarele alea slăbănoage în lumina lunii şi îmi dau seama că
e a mea. Aşa mică. Pacoste. Libertina- ador partea asta la ea. Îi dau
hainele. “Vrei jeleuri?”.”Nu” îmi răspunde. Ies în faţa ei şi o aştept. Se
opreşte în pragul uşii, copilăroasă, aşteaptă recompensă. O pup şi
face 2 paşi până afară. Iarăşi se opreşte, iarăşi o pup şi ajungem, după
vreo încă 5 pupici, până la maşină. Înăuntru tace. Ceea ce mă
îngrijorează puţin având în vedere că de obicei nu îi tace gura. “Gata,
nu mai vorbeşti ?” Zâmbeşte, şi se uită în continuare pe geam. Când
opresc se întoarce către mine şi îmi dă un pupic simplu, de copil. O las
în apropierea casei şi mă întorc. Mă arunc în pat. “De-abia aştept tura
următoare.” îmi spun bucurându-mă de moment. Închid ochii şi reiau
ceea ce tocmai s-a întâmplat, o revăd aşa încăpăţânată cum stă pe
marginea patului. Acum îmi dau seama că îmi spusese nişte formule
la fizică înainte să o întind pe pat. Oscilaţii parcă, “mişcare”, “legi”.
Gura mică şi aparatul dentar. Deloc potrivite cu animalicul însetat de
mai înainte. Mă întorc furios pe o parte. “Asta nu trebuia să se
întâmple.” O vibraţie îmi întrerupe şuvoiul de gânduri. Mesaj de la ea.
Zâmbesc în sine. Îi răspund. Cu hotărârea în faţă, luată. Voi face ca
totul să se termine.

54.
L’s Story
53

55.
Until the darkness killed the light
ÎNTUNERIC

56.
L’s Story
55

57.
Until the darkness killed the light
Elva
I
Plânge universul pentru mine. Picăturile de ploaie se scurg pe
geam. Mă îndrept către Bt şi autocarul demarează pe şoseaua udă de
la ploaie. Hohotele au zguduit pământul nopţii…până dimineaţă, când
au obosit. Eu stau. Încerc să mă simt, să ma ridic. Dar e numai
întuneric, cerul s-a închis. Şi totuşi, eu nu am vărsat nici o lacrimă.
Ceea ce am facut cu L mi-a dat puţin peste cap sufletul de copil
curat. Era nevoie de cădere ca să simt durerea. Era nevoie de durere
ca să încep să încerc să mă apăr de ea. Era nevoie de L ca să îmi dau
seama cât de negru îmi e de fapt sufletul. Sufletu-mi plânge în mine
în fiecare noapte şi valuri de durere ies din el înecându-l. Trebuie să
opresc hemoragia, sau, în scurt timp, o să îl caut oarbă în mine, şi,
rece şi speriată, n-o să îmi dau seama că l-am pierdut. Unde e
transparenţa infantilă? Nu mă mai pot privi ca fiind copilul ăla curat.
Şi totuşi, eu nu înţeleg că aşa trebuia? Dar e bine sau nu? De ce mi-
am murdărit cel mai scump, unicul templu? Cât de mari sunt
pierderile?
Dacă L s-ar preface măcar că apreciaza ceea ce am făcut pentru
el, ar fi o chestie. Dar el este la fel de rece. Nu mă deranjează răceala,
cât mai ales faptul că nu se sinchiseşte să mă facă să mă simt
îndrăgită. Dacă tot am făcut pasul ăsta, l-am făcut pentru cineva care
ţine la mine, nu? Dar la el nu văd asta. Din contră. Se supără pe mine
din orice şi îmi dau seama că ceea ce simte pentru mine nu e deloc
îndeajuns ca să îi depăşească orgoliul. Ceea ce am făcut rămâne
făcut, şi mă bucur. Aşa ştiu şi eu care e realitatea. Acum că mi-am
dărâmat sufletul, influenţa lui L mă distruge complet. Unde este

58.
L’s Story
57
orgoliul de a fi eu? Unde este patima cu care-mi apăram principiile?
Ce principii? Totul a căzut şi nu mai există nici o lege în mine în afară
de cea a propriei autodistrugeri. Îmi este frică să mai privesc în mine.
Plăcerea devine inofensivă sufletului meu, pozitivă, atunci când îl simt
lângă mine , când simt că ceea ce fac e sub protecţia iubirii. Dar când
totul devine incert, când nu mai ştiu dacă el ţine sau nu la mine, toate
faptele astea îmi par greşite, şi nu mai văd nici o diferenţă între mine
şi ele. Celelalte.
II
Am visat. Eram la discotecă. Uitasem laptop’ul la Iasi şi eram
nevoită să fac rost de melodii noi cât mai repede. Băieţii la terasă.
Trebuia să dau drumul cât mai repede. Panica specifică in vis. Viteza
înceată de mişcare. Piedici care nu sunt piedici. Am trecut pe lângă
băieţi în drum spre casă, iar Dan a spus ceva urât despre mine şi
băieţii au început să râdă. Am descărcat melodiile, dar îmi era pur şi
simplu ruşine să trec din nou pe lângă ei. Mi-am pus mâinile pe
speteaza patului şi am început să plâng. M-am ridicat, conştientă de
ravagiile plânsului pe faţa mea, indiferentă. Când am ieşit pe poartă,
băieţii intrau în maşini. M-am îndreptat grăbită către bar, dar L a
venit din urmă şi m-a oprit. I-am dat mâna la o parte şi mi-am
continuat drumul. Nu am putut să mă abţin şi am izbucnit din nou în
plâns. A insistat. Mi-a spus să nu mai plâng. M-am întors către el.
Ştiam că n-ar mai fi insistat. M-ar fi lăsat în pace dacă plecam. Dar
asta nu rezolva nimic. “Nu ai de ce să bagi în seamă glumele lui Dan.
Sunt o prostie.” M-am apropiat de el şi l-am îmbrăţişat. Buzele mele îl
căutau într-una, îl pupam într-una. “Rămâi la disco.” “Mă întorc.”
“Rămâi.” Il pup din nou. Eram udă pe faţă. Nu conta. “Trebuie să
lucrăm la “o activitate orală”.” ” Am zâmbit, nu îmi păsa ce prostii
spunea atunci. Eram lângă el. Eram în centrul universului. “Cum să te

59.
Until the darkness killed the light
iubesc eu pe tine?” m-a întrebat. “Cum să fac acelaşi lucru încă o
dată?”
Te iubesc. Te iubesc.
“Si eu te iubesc.” “Minţi” îi spun. Şi zâmbesc din nou. Dar a fost doar
un vis.
Când mă trezesc, mă uit în oglindă şi mă întreb cine sunt. În
timpul nopţii, cât mă străduiesc să adorm, o aud pe ea în mine. Pe
cealaltă Elva. Cea rea, neruşinată şi libertină. Îmi pare imposibil de
controlat. În ea încarnez toate dorinţele mele necurate. O las să se
desfăşoare, pentru ca apoi, epuizată, să adorm. E parte din mine, şi
mă distruge. Poate într-o zi voi fi mai puternică decât ea, şi atunci îi
voi spune: “Pa, Elva rea.”
Sau poate eu îi voi spune: “Pa, Elva copil.”
Când merg la şcoală, ţin capul în pământ. Sunt nemulţumită.
Nemulţumită de morala lor. Nemulţumită de corectitudinea lor. De
felul în care se luptă pentru a se face remarcaţi, de plăcerea pentru
muncă, de “progresul făcut de dragul progresului”. Nu consider că
există altă plăcere mai mare decât aceea de a-ţi face sufletul fericit.
Atunci când sunt lăsată singură, când se închid fără să îmi dau seama
legăturile cu lumea de afară, atunci se instalează o tornadă, în capul
meu, şi în suflet. Se creează o conexiune între ele şi începe bătălia.
Unde e sensul? De ce sunt rea? De ce sunt naivă? De ce cred-căci
cred- că oamenii pot fi buni? Dar imediat vine o altă fază, contrară, în
care fiecare om de pe pământ mă lasă rece. Obsedaţi de viaţa, de
cariera lor, de prieteni, de “viaţa socială”, îmi reproşează că nu am
nici o legătură cu realitatea. Recunosc, simt, că e necesar să trăieşti şi
în exterior, altfel n-aş fi decât o umbră, ochii mei ar închide intrarea
în suflet, eu aş întoarce spatele lumii, mulţumindu-mă cu ceea ce e în
mine. Căci şi aici e o lume. Partea bună e că e construită conform
ideilor şi credinţelor mele. Aici nu e nici un om. Nici măcar eu. Aici mă
pot închide. Cred că ei nu înţeleg pentru că au uitat să fie atenţi la ei