1. Mesaj 6: Respingerea
I. „El are milă de cine vrea şi împietreşte pe cine vrea.”
Nu putem avea o imagine completă a alegerii, dacă nu vom privi şi spre partea ei negativă,
adică spre respingere. În acest punct al studiului, trebuie să ne oprim pentru a face o scurtă
analiză a textului din Romani 9:9-23. Să citim pasajul. Nu există alte versete mai directe care
să vorbească despre alegere şi respingere decât acestea. Tocmai de aceea mulţi caută să le
răstălmăcească sau să le ignore. Cei mai mulţi creştini pot asculta predici cu regularitate toată
viaţa, şi nu vor auzi nici un mesaj din acest text.
Nu trebuie să ne fie teamă de vreun text din Scriptură. Dacă credem că toată este inspirată,
şi toată este de folos, atunci trebuie să acceptăm tot ce spune Scriptura. Spurgeon a spus: „Să
nu vă fie niciodată frică de Bibliile voastre. Dacă există un text în Scriptură de care îţi e
teamă să te legi, umileşte-te până poţi să o faci. Dacă crezul tău şi Scriptura nu sunt într-un
acord, taie-ţi în bucăţi crezul, şi fă-l să fie de acord cu această carte.”
Aşadar, aceste versete reprezintă esenţa studiului nostru de până acum – Dumnezeu este
suveran absolut asupra creaţiei; omul este incapabil să se salveze şi nu merită harul lui
Dumnezeu. Acestea sunt adevăruri scripturale pe care trebuie să le acceptăm, dacă dorim să
înţelegem doctrina biblică a alegerii şi respingerii.
Vs. 9-13, alegerea nu se bazează pe meritul omului. Iacov nu a fost mai bun decât Esau,
iar Esau nu a fost mai rău decât Iacov.
Vs. 14, „nu cumva este nedreptate în Dumnezeu”? Să aleagă pe unul şi să îl respingă pe
celălalt? Nu. Respingerea unora este în concordanţă cu dreptatea lui Dumnezeu. Dacă
Dumnezeu nu ar fi ales pe nimeni, nu ar fi fost drept?
Vs. 15, Dumnezeu nu este obligat să arate milă cuiva. Mântuirea nu este un act al
dreptăţii, ci al milei. Şi pentru că nu are vreo datorie faţă de cineva, El arată har după voia Sa
suverană. Dacă Dumnezeu ar fi ales pe cei ce vor crede, atunci El nu mai putea spune că
îndură de cine vrea El, căci ar fi fost obligat să îi mântuiască pe cei ce vor fi crezut în El.
Vs. 16, „Nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă.”
Cel mai greu de acceptat verset.
Vs. 17-18, Suveranitatea lui Dumnezeu în alegere şi respingere.

2. Vs. 19: Obiecţia: Atunci de ce mai bagă vină? Este interesant că aceeaşi obiecţie ni se
ridică şi nouă astăzi, celor ce credem în alegerea suverană a lui Dumnezeu? Oare motivul
pentru care întâmpinăm şi noi aceeaşi obiecţie ca Pavel să se datoreze faptului că credem ca
el? Nu se spune astăzi că alegerea suverană distruge liberul arbitru şi atunci omul nu ar mai fi
decât un robot, care nu poate fi tras la răspundere?
Oricum, alegerea nu distruge liberul arbitru, atunci când îl înţelegem corect. Omul este
liber ca apa, care curge tot la vale, ca leul, să mănânce carne. Este liber să acţioneze conform
naturii sale.
Vs. 20 – Pavel arată că atitudinea celui care afirmă că dacă Dumnezeu este suveran atunci
omul nu este responsabil, nu este una pioasă şi potrivită. Arată o inimă rea şi impertinentă şi o
lipsă de respect faţă de Dumnezeu. Arată o înţelegere greşită a relaţiei dintre Dumnezeu cu
omul. Iar o astfel de atitudine nu merită răspuns. Un astfel de cârcotaş nu primeşte un răspuns
din partea lui Pavel, ci este pus la punct de el. Înainte de a putea primi un răspuns, noi trebuie
să privim în noi înşine să vedem care este atitudinea noastră faţă de Dumnezeu? Încercăm să
Îl acuzăm, dacă nu se potriveşte standardelor noastre de dreptate? Dacă nu ne dă toate
răspunsurile?
Cum vedem relaţia Dumnezeu-om? Credem că este o relaţie dintre doi suverani? Mulţi aşa
cred. Dumnezeu alege să îşi limiteze suveranitatea, pentru a nu interveni asupra suveranităţii
omului. Omul este stăpân peste destinul său. Sună bine, omeneşte vorbind, naturii păcătoase îi
place să audă aşa ceva. Dar găsim noi scris în Scriptură că omul ar fi un suveran în raport cu
Dumnezeu? Se raportează Dumnezeu la om ca un suzeran la un vasal? Nu! Ci ca un stăpân la
sclavul său. Ce drepturi, ce suveranitate are sclavul faţă de stăpân? Ce umilitor este aceasta
pentru natura păcătoasă, care doreşte mai mult decât orice libertatea, independenţa faţă de
Dumnezeu!
Dar în versetul 20, relaţia este prezentată într-un fel care înjoseşte natura păcătoasă chiar
mai mult! Relaţia dintre Dumnezeu şi om este aceea de Olar şi lut. Dintre o fiinţă inteligentă,
liberă şi suverană şi ceva imaterial, fără inteligenţă şi chiar voinţă! Atât de mare este diferenţa
între Dumnezeu şi om! Ce putere, ce merit, ce drept are lutul? Cum se potriveşte în acest
context ideea că Dumnezeu îşi limitează suveranitatea pentru a nu încălca libertatea lutului?
Renunţă olarul la libertatea sa de a alege un scop pentru lutul său şi de a dispune de el cum
crede de cuviinţă, pentru a-i păstra integritatea şi suveranitatea lutului? „Nu cumva vasul de
lut va zice celui ce l-a făcut: ‚pentru ce m-ai făcut aşa?’” E absurd, nu? La fel de absurd este
să credem că Dumnezeu nu este un suveran absolut peste toate fiinţele create de El.
2

3. Vs. 21: „Nu este olarul stăpân pe lutul lui?” Olarul este. Nu este Dumnezeu stăpân peste
toate făpturile lui? Ba da, este, iar cine are o problemă cu aceasta, să mai citească încă o dată
versetul 20.
Vs. 22 – i-a făcut pentru pieire (sfârşitul lor final a fost determinat înainte ca ei să fi fost
creaţi) (22). Verbul „katartizo” înseamnă „a pregăti”, „a destina”. Autorul este Dumnezeu, El
este olarul. Bucata de lut nu sare în roată pentru a se face pe sine un vas. Textul subliniază
acţiunea olarului, a lui Dumnezeu. Dar în ce sens i-a făcut pentru pieire? A turnat Dumnezeu
păcatul în ei, le-a umplut de rebeliune şi ură faţă de El? Nu! Aceasta l-ar face autorul
păcatului. Atunci, în ce sens au fost făcute pentru pieire? 1. În sensul că i-a lăsat în afara
graniţelor alegerii Sale şi 2. pentru că a hotărât pedepsirea păcatului lor. Este Dumnezeu
nedrept că pedepseşte păcatul? Nicidecum! Atunci, este El nedrept că hotărăşte dinainte
pedepsirea lui?
Atitudinea şi acţiunile lui Dumnezeu faţă de cei respinşi care reies din acest pasaj sunt
următoarele:
i. sunt urâţi de Dumnezeu (13)
ii. le arată dreptatea Lui (14, 15) – nimeni nu merită mila şi îndurarea Lui
iii. se foloseşte de ei (vs. 17), pentru a-şi arăta puterea (14, 15, 21) şi suveranitatea (12)
iv. îi împietreşte (18)
v. este stăpân peste ei, ca olarul peste lut (21), pentru a face din ei ceea ce crede El de
cuviinţă – vase de ocară
vi. În ei, Dumnezeu îşi arată mânia şi puterea (22)
vii. i-a suferit cu multă răbdare, chiar dacă îi ura şi era mânios pe ei (22)
viii. i-a făcut pentru pieire (sfârşitul lor final a fost determinat înainte ca ei să fi fost creaţi)
(22).
b. Concluzie: deşi acest pasaj este cel mai complex cu privire la respingere, nu
este totuşi complet, exhaustiv. Atunci când îl interpretăm, trebuie să luăm în considerare tot ce
am învăţat până în acest moment. Aşadar, ştim că Dumnezeu a hotărât înainte de toate să îşi
manifeste gloria Sa (prin atributele Sale), de aceea a hotărât crearea a tot ce există, permiterea
intrării păcatului în lume, pedepsirea păcatului. El a hotărât crearea unora ca vase de ocară,
care la sfârşit vor pieri. Aici se arată suveranitatea Lui (Olarul şi lutul). Lor nu li se acordă
binecuvântările speciale ale lui Dumnezeu (harul, îndurarea), pe care nimeni nu le merită, şi la
care nu pot avea pretenţie. Din pasaj mai aflăm că Dumnezeu este mânios pe ei, că îi urăşte,
3

4. că îi suferă cu răbdare cât timp trăiesc pe pământ. Deşi nu ştim ce l-a determinat pe
Dumnezeu să arate iubire unor oameni, ştim ce îi determină mânia şi ura Sa dreaptă, anume:
păcatul (Ef. 2:1-3; Ps. 5:4, 5; Lev. 20:23; Prov. 6:16-19; Os. 9:15; Zah. 11:8; Mat. 7:23;
25:41). Dumnezeu are dreptul ca suveran să creeze unele fiinţe pentru a le distruge, să se
mânie, să urască, să pedepsească fără să ţină cont de vreun motiv, şi fără să dea socoteală la
nimeni, dar atunci ar fi un suveran capricios. Dumnezeul nostru nu este un astfel de suveran.
El ne-a descoperit motivul pentru care o creaţie a lui va sfârşi în pierzare. El ne-a spus de ce
unii sunt urâţi de El – datorită păcatului. Acest lucru trebuie luat în considerare pentru a avea
un tablou complet şi corect al doctrinei respingerii. În concluzie, pasajul din Romani 9:10-23
ne învaţă următoarele lucruri: Dumnezeul suveran, drept şi plin de îndurare a făcut o alegere
între oameni. El a hotărât destinele tuturor oamenilor înainte ca ei să se nască. Unii vor sluji
ca mărturie a îndurării Lui nemăsurate (în ei harul Său va fi glorificat pentru toată eternitatea
(Ef. 2:7)), iar alţii vor fi mărturia dreptăţii Sale inflexibile, a urii şi mâniei Lui pentru păcat.
RESPINGEREA
2. Dificultatea acestei doctrine. Doctrina respingerii, fiind partea negativă a alegerii, este
cea mai grea dintre toate decretele lui Dumnezeu. La fel ca în cazul alegerii, sunt lucruri care
nu ne-au fost descoperite în Scriptură, iar în privinţa acestora, trebuie să ne încredem în
Dumnezeul nostru Atotînţelept. Însă lucrurile descoperite fiind ale noastre, trebuie ca ceea ce
ne-a fost descoperit în Scriptură cu privire la respingere să acceptăm, să credem, chiar dacă
acum nu avem toate răspunsurile.
3. Terminologie. Cuvintele „respingere”, „respins”, tradus în Cornilescu prin „lepădat”,
reprezintă traducerea cuvântului grecesc „adokimos” care înseamnă respins, „blestemat”,
„lepădat”, „osândit”, „netrebnic” (Rom. 1:28; 2 Cor. 13:5, 6, 7; 2 Tim. 3:8; Tit 1:6; Evr.
6:8); şi a cuvântului evreiesc „maas” care înseamnă acelaşi lucru, a respinge cu dispreţ (Ier.
6:30; Am. 5:21). Respinşii sunt lepădaţi de Dumnezeu cu dispreţ datorită propriei lor
nevrednicii (Ier. 6:30; Evr. 6:8)
4

5. 4. Definiţie: Respingerea este actul veşnic al lui Dumnezeu prin care El, după
înţelepciunea şi dreptatea Sa, a determinat să nu acorde bogăţiile harului Său mântuitor
anumitor oameni, lăsându-i în păcat şi pedepsindu-i pentru el, spre gloria Lui.
5. Dovezi ale respingerii: 1. Logice, indirecte – reiese din alegere. În actul alegerii se
face o selecţie în care unele persoane sunt luate, altele sunt lăsate. Dacă toate persoanele sunt
selecţionate, nu putem vorbi despre o alegere dintre ele („Nu mă rog pentru lume, ci pentru
aceia pe care mi i-ai dat Tu” Ioan 17:6); 2. Directe, afirmaţii ale Scripturii. Deşi Biblia
vorbeşte mult mai mult despre alegere, aceasta fiind o revelaţie a harului lui Dumnezeu, există
destule pasaje care tratează doctrina respingerii. Exemple: „Domnul a făcut toate pentru o
ţintă, chiar şi pe cel rău pentru ziua nenorocirii” – Prov. 16:4; „Niciodată nu v-am
cunoscut! Depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi lucrătorii fărădelegii!” Mat. 7:23; „Căci s-au
strecurat printre voi unii oameni, scrişi de mult pentru osânda aceasta...” Iuda 1:4; „Nu este
olarul stăpân pe lutul lui, ca din aceeaşi frământătură de lut să facă un vas pentru o
întrebuinţare de cinste, şi un alt vas pentru o întrebuinţare de ocară? Şi ce putem spune dacă
Dumnezeu, fiindcă voia să-Şi arate mânia şi să-Şi descopere puterea, a suferit cu multă
răbdare nişte vase ale mâniei, făcute pentru pieire” – Rom. 9:10-23; „Ei [necredincioşii] se
lovesc de ea [de piatra de poticnire], şi la aceasta sunt rânduiţi. Voi, însă, sunteţi o seminţie
aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt...” – 1 Pet. 2:8
După ce le-a spus pilda semănătorului, ucenicii l-au întrebat pe Domnul de ce vorbeşte
poporului în pilde. Răspunsul Domnului este următorul: „Vouă v-a fost dat să cunoaşteţi
taina Împărăţiei lui Dumnezeu, dar pentru cei ce sunt afară din numărul vostru, toate
lucrurile sunt înfăţişate în pilde, pentru că ‚măcar că privesc, să privească şi să nu vadă şi
măcar că aud, să audă şi să nu înţeleagă, ca nu cumva să se întoarcă la Dumnezeu şi să li se
ierte păcatele” (Marcu 4:11-12). Aceasta spune Scriptura.
Şi pentru că am ajuns la pilda semănătorului, şi sunt atâtea interpretări greşite, să luăm
aminte la câteva detalii care ne vor ajuta să o înţelegem mai bine: 1. Cele 4 feluri de pământ
nu reprezintă toţi oamenii în mod absolut, ci doar pe aceia care aud Cuvântul. O mare parte
din oamenii care au trăit până acum nu au auzit niciodată Cuvântul Evangheliei. Sămânţa nu a
ajuns până la ei. 2. Cele 4 feluri de pământ se clasează în două categorii: pământul roditor şi
restul. De ce este pământul acela bun şi potrivit pentru creşterea seminţelor, a Cuvântului?
Pentru că a fost pregătit mai dinainte, a fost lucrat. Şi în pământul fertil creştea buruieni.
Oricine a lucrat puţin în grădină sau la câmp, ştie că buruienile nu cresc doar pe margine, ci şi
acolo unde vrei să semeni. Nici un agricultor nu se duce pe câmp să semene într-un loc care
5

6. nu a fost pregătit mai dinainte, care nu a fost curăţat şi săpat. Şi atunci, ce anume a făcut acel
pământ să fie bun, să nu fie bolovănos sau plin cu buruieni? Pământul însuşi s-a pregătit
pentru semănat? Bineînţeles că nu! Este meritul semănătorului că pământul a adus rod.
Şi încă ceva: de ce a aruncat semănătorul seminţe pe drum, între pietre şi buruieni? Lucrul
acesta nu e normal? Oare a intenţionat el să dea o şansă drumului să producă 3 tone la hectar?
Oare a fost vreun pariu cu pălămida? Sunt unii care spun că semănătorul a împărţit în mod
egal seminţele între cele 4 feluri de pământ. Vă puteţi imagina aşa ceva? Eu am mai lucrat
pământul, şi ştiu bine că o astfel de afirmaţie e o prostie. Adică dacă avem 4 saci de grâu de
semănat, îi voi împărţi eu în aşa fel încât să arunc un sac pe drum, unul între buruienile de pe
margine, altul între bolovani şi ultimul în pământul pregătit de semănat? E un nonsens. Scopul
semănării este ca sămânţa să ajungă în pământul fertil. Scopul Evangheliei este să ajungă la
cei ce o vor crede, adică la aleşi. Faptul că sămânţa ajunge şi în locuri neproductive arată nu
prostia, ci abundenţa semănătorului, care nu era un zgârcit. Evanghelia ajunge la toţi aleşii,
dar ajunge şi la mulţi nealeşi, care o resping, nu aduc rod. Iar aceasta dovedeşte bunătatea,
dărnicia semănătorului şi natura împietrită şi plină de buruieni a respinşilor.
6. Autorul respingerii este Dumnezeu. El are acest drept asupra întregii creaţii, chiar şi
asupra destinelor fiilor oamenilor („nu pot să fac ce vreau cu ce este al Meu?” „Nu este
olarul stăpân pe lutul Lui?” Mat. 20:12-15; Rom. 9:21). El se foloseşte de dreptul Său, iar
acest fapt este evident atunci când vedem că unii oameni nu au fost aleşi pentru mântuire,
pentru harul special al Lui. Toate pasajele care vorbesc despre respingere arată că Dumnezeu
se foloseşte de dreptul Său de a nu alege. El are dreptul de a nu acorda har, fiindcă harul este
nemeritat. Versetele de mai sus arată că El a ales pe unii şi nu i-a ales pe alţii după buna Sa
plăcere suverană (Rom. 9:15, 18).
7. Respingerea şi pre-condamnarea.
Mulţi cred că oamenii sunt ca pe un gard, putând să sară într-o parte sau într-alta, după
bunul plac. Alegerea şi respingerea suverană ar însemna că Dumnezeu îi împinge pe unii într-
o parte a gardului, iar pe alţii îi trage în cealaltă. Dar aceasta este o înţelegere total greşită,
după cum am mai arătat. Oamenii nu sunt pe gard, ci sunt toţi în aceeaşi parte, în tabăra
păcătoasă, care Îl urăşte pe Dumnezeu. Atunci când Dumnezeu a ales pe unii şi i-a lăsat pe
alţii, El şi-a manifestat hotărârea de a-i smulge pe unii din Împărăţia întunericului şi a-i lăsa
pe alţii exact în aceeaşi stare în care s-ar fi găsit dacă nu ar fi existat vreo alegere.
6

7. Alegerea nu dăunează în nici un fel nealeşilor. Ei nu sunt condamnaţi la iad datorită
vreunui decret orb, fortuit şi capricios al lui Dumnezeu, fără să merite aceasta. Ei nu sunt
oameni care să Îl caute pe Dumnezeu, iar Dumnezeu să le spună: Nu vă pot primi, pentru că
sunteţi respinşi. Să ne amintim prin ce cuvinte sunt descrişi ei în Scriptură: „blestemaţi”,
„lepădaţi”, „osândiţi”, „netrebnici”. Oare Dumnezeul drept ar descrie prin aceste cuvinte
oameni buni sau măcar neutri? Nicidecum! Lutul din care olarul a făcut unele vase de cinste şi
altele de ocară este un lut stricat. Utilizarea sa normală era pentru vase pentru ocară. Este
drept ca olarul să facă astfel, la fel cum este drept ca Dumnezeu să pedepsească păcătoşii. Şi
El a hotărât înainte de întemeierea lumii care este plata păcatului, care este preţul neascultării!
8. Atitudinea lui Dumnezeu faţă de cei respinşi.
a. Este bun şi îndelung răbdător („El face să răsară soarele Său peste cei răi şi
peste cei buni, şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.” Mat. 5:45; „[Dumnezeu]
nu s-a lăsat fără mărturie, întrucât v-a făcut bine, v-a trimis ploi din cer şi timpuri roditoare,
v-a dat hrană din belşug şi v-a umplut inimile de bucurie.” Fapte 14:16-17; „Sau
dispreţuieşti tu bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungii Lui răbdări? Nu vezi tu că
bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă? Romani 2:4)
b. Multora le îngăduie să aibă averi şi o viaţă fericită
c. Îi lasă în voia lor, să facă ce poftesc (Rom. 1:26, 28; Evr. 12:6, 8);
d. Dar El este mânios pe cel rău şi urăşte pe păcătos (Rom. 1:18; Ef. 2:1-3; Ps.
5:4, 5; Prov. 6:16-19; Ps. 7:11, lit. „Dumnezeu este mânios pe cel rău în fiecare zi”)
e. El, în dreptatea Lui, pedepseşte nelegiuirile („Ochii Tăi sunt aşa curaţi că nu
pot să vadă răul, şi nu poţi să priveşti nelegiuirea.” Hab. 1:13; vezi exemplele Israelului,
Canaanului, Egiptului, Babilonului, etc.)
f. Pe unii îi împietreşte („Eu voi împietri inima lui Faraon” „Te-am ridicat
înadins, ca să-Mi arăt în tine puterea Mea... Astfel, El are milă de cine vrea şi împietreşte pe
cine vrea” – Ex. 14:4 comp. cu Rom. 9:17; „Israel n-a căpătat ce căuta, iar rămăşiţa
aleasă a căpătat, pe când ceilalţi au fost împietriţi.” Rom. 11:7-8). Dar această împietrire
vine atunci când le face bine. Faraon se împietrea când Dumnezeu ridica pedeapsa urgiei, nu
când îl făcea să sufere; evreii în timpul Domnului s-au împietrit nu fiindcă Domnul Isus le-a
făcut vreun rău, fiindcă El mergea din loc în loc şi făcea bine oamenilor… Omul se
împietreşte atunci când Domnul îi arată bunătate (Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te
îndeamnă la pocăinţă? Dar cu împietrirea inimii tale, care nu vrea să se pocăiască, îţi aduni
7

8. o comoară de mânie pentru ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu.” Rom.
2:4-5).
9. Scopul respingerii, al hotărârii de a nu mântui toţi oamenii este acelaşi cu scopul
principal al predestinării, manifestarea gloriei lui Dumnezeu prin arătarea stricteţii, asprimii
dreptăţii Lui, a sfinţeniei şi puterii Sale (Rom. 11:22; 9:21-23).
Dumnezeu îşi arată dreptatea în pedepsirea păcătoşilor. Mulţi spun: Dumnezeu nu este
drept dacă nu oferă tuturor oamenilor o şansă egală. Dar mântuirea nu este un act al dreptăţii
lui Dumnezeu, ci al îndurării Sale. El a ales să nu extindă binecuvântările harului Său asupra
tuturor oamenilor. De ce? Mila Sa nu a fost suficientă? Puterea Sa nu era destulă pentru
mântuirea tuturor? Nicidecum! Este dreptul Său, şi toţi cei care Îl cunosc îi vor recunoaşte
acest drept, şi Îi vor da dreptate. Noi ştim că motivul pentru care Dumnezeu nu îi mântuieşte
pe toţi oamenii, pe toţi cei cărora le vestim Evanghelia, pe toţi cei pentru care ne rugăm, se
datorează suveranităţii, nu slăbiciunii Sale.
Ce învăţăm noi, credincioşii, atunci când privim la ceea ce spune Scriptura despre cei
respinşi? Vedem care ar fi fost sfârşitul nostru dacă Dumnezeu nu ar fi intervenit să ne smulgă
din păcat. Dacă El nu ne-ar fi ales, niciunul dintre noi nu L-am fi ales pe El. Atunci vom
înţelege valoarea mântuirii, cât de preţioasă este, ce mare e iubirea Lui! Cu cât Îl vom iubi
mai mult pe Acela care ne-a iubit şi ne-a scăpat de moartea spre care ne îndreptam? Atunci
când un copil al lui Dumnezeu va înţelege alegerea lui Dumnezeu, el Îi va fi atât de
recunoscător, încât va dori să Îl servească pentru totdeauna. Nu, pentru un astfel de om, religia
creştină nu este o zăbală în gură şi un bici pe spate, care îl împiedică să îşi urmeze pornirile
rele. Pentru el, creştinismul este slujirea benevolă, din dragoste, nu din frică, a Aceluia care
ne-a iubit şi s-a dat pe Sine pentru noi!
În concluzie:
1. Alegerea este un act suveran al lui Dumnezeu, prin care El decide cine va moşteni
cerul. El a hotărât şi mijloacele prin care alesul va ajunge în cer, iar unul dintre ele este
„sfinţirea Duhului”, viaţa sfântă.
2. Alegerea a fost făcută în eternitate
3. Atunci când Dumnezeu i-a ales pe unii şi i-a lăsat pe ceilalţi, rasa umană a fost privită
ca fiind deja căzută
4. Alegerea este personală, determină persoanele care vor fi mântuite, este ireversibilă şi
eternă
8

9. 5. Alegerea nu este condiţionată de credinţa sau faptele omului, ci voia suverană a lui
Dumnezeu.
6. În respingere, Dumnezeu îi lasă pe cei nealeşi în starea în care s-ar fi găsit dacă nu ar
fi existat nicio alegere: aceea de păcat. În pre-condamnare, El a hotărât pedepsirea păcatului.
7. Doctrina biblică a alegerii Îl glorifică pe Dumnezeu şi umileşte natura păcătoasă.
9

10. 5. Alegerea nu este condiţionată de credinţa sau faptele omului, ci voia suverană a lui
Dumnezeu.
6. În respingere, Dumnezeu îi lasă pe cei nealeşi în starea în care s-ar fi găsit dacă nu ar
fi existat nicio alegere: aceea de păcat. În pre-condamnare, El a hotărât pedepsirea păcatului.
7. Doctrina biblică a alegerii Îl glorifică pe Dumnezeu şi umileşte natura păcătoasă.
9