1. Dragul meu,
am curaj și totuși mi-i frică să-ți scriu. E drept că trăim într-un secol mult prea avansat
pentru scrisori, dar e poate cea mai comodă metodă de a-ți așterne gîndurile pe foaie.
E drept că m-ai făcut dependentă de tine, e drept că în lipsa ta eu duc lipsa de mine, e
drept că mă pierd în pielea și săruturile tale…și e drept ca am ajuns să te iubesc mai mult ca
pe propria-mi ființă. Iubirea asta uneori devine atît de istovitoare, încît am impresia că în lipsa
ta ea se hrănește cu carnea mea. În lipsa ta, celulele se deshidratează, porii nu respiră de frica
ca nu cumva sa te arunce din trupul meu. Apa mea, cred ca ar trebui să te numesc, pentru ca în
cele mai multe din zilele mele semăn cu vara, cu zilele toride la sfîrșitul cărora plantele sunt
flămînde de picături de apă.
Nu sunt perfectă, o știu…știu ca m-ai văzut și copilăroasă și serioasă, m-ai văzut
tăcînd și vorbind multe, m-ai văzut plîngînd și rîzînd în hohote, da sunt diferită lîngă tine,
alături de tine sunt un supraom. De cele mai multe ori sunt conștientă că dragostea de fapt se
poate înăbuși pe ea însăși, dar ești nebunia mea…și probabil știi că cei nebuni nu se vindecă
foarte ușor.
Pentru o clipă am crezut că ne-am maturizat, că putem trece peste acele lucruri care
ne-au furat visele, că putem găsi în această trecere câteva clipe si pentru noi dar m-am înselat!
Ce ne împiedică să ne comportăm asa cum simtim, să dăm lepădăm masca artificială care
desparte si să găsim câteva clipe de intimitate, să depănăm amintiri…
Nu putem trăi numai din amintiri! Oricât de frumoase, oricât de multe amintirile nu
înlocuiesc realitatea. De fapt tu vrei să-ti conservi pe de o parte mediu tău departe de orice ar
putea să deranjeze si pe de altă parte să spui „păduri ce-ar fi putut să fie”…Ce-ar fi putut să
fie si nu a fost, cine te-a obligat să faci ceva ce nu ti-ai dorit? Poate că ceea ce ne-am dorit
fiecare nu era compatibil cu ceea ce am dorit noi sau cu ceea ce se putea, poate că fiecare a
cedat ceva din sperante si rezultatul a fost acesta – o perioadă de tăcere…
Nu mai există aceleasi sentimente din partea ta, te-ai consolat prea repede cu gândul
renuntării la luptă si flacăra aprinsă în tine atunci a rămas o desartă mocnire ascunsă.
Eu nu m-am putut niciodată consola cu ideea că sentimentele se pot stinge atît de
repede, că sentimentelor le poti pune stavilă astfel încât acestea să piară în neant.
Ce mi-as dori eu? Ce-as putea să-mi doresc asa încât simtămintele acestea să nu
rănească altele mai presus de mine, ale fiintelor născute din fiinta mea, sau cele care atunci
când pentru eram în genunchi m-au consolat cu sentimentele lor.
Stiu că intrăm în contradictie dar rândurile de mai sus reprezintă ceea ce simt eu, ceea
ce îmi doresc eu să se întâmple. Muzica aceea incredibilă a sentimentelor îmi umple sufletul
de fericire asteptând o chemare venită de departe…mă refer la o chemare în care să simt că tu
ești, ai fost și vei fi al meu de-acum încolo, o chemare în care să-mi spui cît de mult ai nevoie
de mine zi de zi, o chemare în care să-mi vorbești de faptul că vrei să-ți dăruiesc copii care să-
ți semene. Tu nu poți înțelege femeile, voi bărbații nu puteți, pentru că de cele mai multe ori
nici ele nu se înțeleg.
Mereu a ta, Alina
P.S. Anexez mai jos un text despre cum îmi visam propriul meu soț, vezi dacă te
regăsești în textul de vreo cîțiva ani.
2. Incursiune în viitor . Scrisoare către viitorul meu soț.
Bună dragul meu,
Știu că te dor ochii de atâta citit. Tu nu dormi, ca și mine, în aceste momente de
răscruce din viața mea. Tu taci când eu sufăr. Tu cânți când eu plâng. Te iubesc atât de mult,
cu toate că încă nu te cunosc. Fizic nu te știu, dar cu sufletul te-am dezbrăcat de atâtea ori. Îți
știu ochii senini și gândurile împrăștiate. Te știu supărat și visător. Te știu zâmbăreț, elegant,
te știu rafinat.
Te iubesc. Te iubesc pentru că mă vei alege. Pe mine, pentru o viață. Te iubesc pentru
că știi să vorbești despre afaceri cu tata, despre vreme cu mama, și să-mi alinți, atât de frumos,
nepoțica.
Ești idolul vieții mele. Te-am creat din închipuiri, năzuințe, mofturi… Ești aici, acum,
prezent. Simt atingerea ta ce mă face să tresar de fiecare dată. De parcă am fi copii, de-o viață.
Avem o cale lungă de parcurs de azi înainte. Eu – cu tine în gând și tu – cu cărțile.
Prefer să mi te desenez studios și încrezător. Cred că știu toate văgăunile sufletului tău mare și
încâlcit. Știu că ai frici. Te temi de extreme. Ție îți place muzica clasică și baletul. Ție îți plac
plimbările lungi și cum joacă razele soarelui pe fața ta. Oh, pe fața ta frumoasă. Forma
nasului, conturul buzelor, toate îmi amintesc atât de bine de un fiu. Un fiu din viitor.
Ești totul. Ești mare și nisip, ești cetate, statuie, brad, ești cântec, ești… om… ești
leagăn de dorințe. Ce-mi place cel mai mult la tine este că ai principii bătute în cuie or, tu nu
superi niciodată oamenii. Tu posezi o întreagă știință despre cum să spui lucrurile elegant. Tu
ai o părere despre toate. Tu știi ce înseamnă alb. Știi ce înseamnă negru. Tu știi să iubești. Tu
nu știi să urăști. Decât, poate, uneori, teroriștii… dar tot tu mă convingi că ei sunt bolnavi, nu
răi. Tu știi să mă faci. Să mă compui. Să mă construiești. Să mă reconstruiești. Sunt puzzle-ul
tău colorat. Azi rea și mâine cuminte. Știi să te joci cu mine de-a rațiunea și de-a stimularea.
Dacă ar fi să-ți dedic o carte, aș scrie un întreg capitol despre cum mă motivezi. Tu nu
mă faci mai bună, tu mă faci alta. Mă faci să vreau să gândesc, să mă machiez, să alerg, să
dansez… să generez frumosul. Să am demnitate, să am bunătate și sentimente față de frunza,
pe care o văd căzând de la geamul meu .
Te cred. Cred fiecare cuvânt. Cred când spui că sunt frumoasă. Când spui că sunt
capricioasă și când spui că tata m-a alintat atââât de tare.
Ești prietenul meu adorat. Un prieten care mă tot alungă din casă. „Haide, tu, că nu te-
ai văzut cu fetele de 7 zile și devii fioroasă dacă nu stai să le povestești.”
Mă enervezi. De ce ești perfect? Doamne, de ce ești tu perfect și eu nu? Zici că doar
împreună devenim perfecți. Nu, tu ești perfect la muncă, tu ești perfect la sport, tu înoți
perfect, tu cânți la pian perfect și iubești perfect.
Unde sunt hotarele tale? Care e întinderea paradisului cu denumirea de „tu”? Unde
sunt limitele pe care le văd de-atâtea ori la cei din jur… Unde te termini tu și unde încep eu?
M-am pierdut în spațiu. Sunt pierdută în tine. Găsește-mă.
Spui că mă iubești. Atunci de ce nu vrei să stai mereu cu mine? De ce nu stai acum cu
mine? Spui că toate au vremea lor. Așa e.
Te aștept,
Alina.
