Volumul vesnicia 2013 (1)

Veşnicia s-a născut la sat
1
Ministerul Educației Naţionale
Inspectoratul Școlar Județean Ialomița
Casa Corpului Didactic Ialomița
Liceul Pedagogic ”Matei Basarab” Slobozia
Veșnicia s-a născut la sat
- eseuri -
Ediția a IV-a
2013
Coordonatori:
Director, prof. Adriana Dumitru
Prof. Silvia-Ioana Sofineti
Prof. Theodora Vild

2
Coperta: Mircea Gabriel Nistorescu
Redactor: Silvia-Ioana Sofineti
Lector: Mariana Mocănescu
ISBN 978-606-8171-34-0

3
Cuvânt... adevăr... veșnicie...
”Veșnicia este inima oprită a TIMPULUI” (Sorin Cerin)
Mă întrebam de ce atunci când vorbesc despre adevăr,
autenticitate, valoare, esență, mă raportez tot timpul la sat? De
ce vorbesc cu aceeași plăcere și nostalgie de fiecare dată când
sunt pusă în situația să evoc imaginea satului, suferința
pământului, pitorescul ulițelor, înțelepciunea bătrânilor? Mă
ancorez prea mult în propriile rădăcini sau doresc ca tradiția
să fie temelia viitorului? Poate pentru că înțeleg, chiar dacă nu
întotdeauna recunosc, că tradiția nu este mai ales conservare,
ci transmitere, dezvoltare, îmbogățire.
Citind eseurile din paginile volumului, i-am văzut cu
ochii minții pe tanti Tania, moș Vasile, moș Ion, pe bunicul,
bunica, în esență pe exponenții satului românesc de ieri și de
astăzi... și mi-aș fi dorit... să caut... să aflu... să găsesc... să
încerc... să mă conving.
Așa că vă invit... vă aștept... vă provoc să descoperiți
aici adevărul... autenticitatea... valoarea... esența, care vă vor
menține... vă vor salva... vă vor îndruma... vă vor oferi
răspunsuri și perspective.
Director, prof. Dumitru Adriana

4
Ciotul
Prin sat curge Vădana. E un pârâu ca oricare altul,
doar numele îl are mai ciudat: Vădana. E de pe vremea
turcilor numele ăsta, spun bătrânii, a dat lămuriri celor
interesaţi părintele Dobrescu. Cică s-ar fi înecat cândva în
apele lui umflate de căldura primăverii o vădană frumoasă,
urmărită de un turc fascinat de nurii ei.
„O vădană frumoasă?”, s-a mirat vărul meu, Ariel,
venit la fel ca mine în vacanţă la bunici în satul de sub munte.
„Hm! Acum doar în filme mai vezi vădane frumoase, pe la
TCM poate, unde-şi urmăreşte emisiunile preferate maică-
mea. Toate vădanele pe care le cunosc eu pe-aici sunt bătrâne,
ştirbe şi necăjite.”
Ariel, cu câţiva ani mai mare decât mine, e elev în
ultima clasă la Liceul Sanitar din Timişoara. E înalt, bine
făcut, cu un corp de atlet. „Mi-am lucrat muşchii la judo, a
explicat el. M-am înscis de mic la judo, mi-a mai spus râzând,
ca să îi pot înfrunta pe cei care mă batjocoreau din pricina
numelui. Îmi ziceau Dero, Persil, Calgon, numai Ariel nu.
Lasă-i în pace, că sunt proşti, îmi spunea mereu mama. Ariel e
un nume din Shakespeare, să ştii!...”

5
Până anul trecut, mă întâlneam an de an cu Ariel în
casa bunicilor noştri vara. Casa acestora se află chiar la
mijlocul satului, iar prin faţa ei, peste drumul prăfos, curge
Vădana. Cu ceva timp în urmă, aici se înălţa şi un nuc uriaş.
Îşi întindea ramurile atât peste pârâu, cât şi peste drum. De pe
crengile lui obişnuiau copiii să se arunce în apă. Barau pârâul
cu pietre în aval de nuc, iar în dreptul acestuia se făcea un mic
lac de acumulare, de le venea apa până la brâu. Toată
puştimea satului se aduna zi de zi aici.
Am fost foarte dezamăgită când nucul a fost tăiat. S-a
întâmplat asta din pricina celor de la electrificare, când s-a
introdus curentul electric în sat. Că n-aveau cum să tragă
firele electrice ziceau aceia, aşa era trecut în proiect şi aşa
trebuiau să facă. Ne-a povestit bunicul că degeaba s-au certat
oamenii satului unii cu alţii, să taie nucul, să nu-l taie, până la
urmă însuşi popa Dobrescu i-a lămurit că nucul trebuia tăiat.
Dar a avut popa de plătit pentru asta, căci, după ce şi-au luat
televizoare, au început să vină la el oameni ca să le boteze
pruncii cu nume precum Bobby, Sue Ellen, Glencora, Isaura,
de s-a luat bietul părinte cu mâinile de cap.
Anul trecut s-a mai întâmplat una. Au venit cei de la
Comună la bunicul să scoată el ciotul nucului din pământ. Că
mai rămăsese acolo un ciot imens, care, chipurile, stânjenea
înălţarea malului Vădanei în vederea preîntâmpinării ieşirii
pârâului din matcă primăvara sau la ploi mari. Era ciotul în
faţa casei sale, deci el trebuia să-l scoată, au explicat scorţoşii
bunicului, fişcalii, cum li se spunea acelora în derâdere prin
sat.
Bunicul a fost peste măsură de necăjit o vreme, căci,
bolnav fiind, n-avea cum să se apuce de asemenea lucrare. A
căutat în stânga, a căutat în dreapta, a oferit chiar şi bani din
puţina sa pensie acelora care ar fi vrut să-i dea o mână de
ajutor. Două, trei sute, cel mult, că altfel nu-i mai rămâneau

6
bani să trăiască, le-a explicat celor care au venit la faţa locului
să vadă cum stau lucrurile. Nu se plătie, au spus aceştia şi au
plecat unul după celălat, aşa cum veniseră.
Când a picat Ariel de la Timişoara la începutul
vacanţei şi a auzit despre ce era vorba, a zis numaidecât: „Ţi-l
scot eu!” Nu putea fi mai greu scosul unui ciot, fie şi de
mărimea aceluia, decât istovitoarele lui antrenamente din sala
de forţă, mi-a explicat el. Şi s-a apucat de treabă. Bunicul i-a
făcut rost de unelte, Ariel s-a dezbrăcat până la brâu, a pus
mâna pe budac, adică pe târnăcop, şi dă-i înainte, băiete.
Curgeau apele pe bietul Ariel, dar băiatul nici gând să dea o
clipă îndărăt, încât, în seara aceleiaşi zile, groapa săpată de el
în jurul ciotului ajunsese să-i treacă de genunchi. De aici, însă,
lucrurile s-au complicat, căci apăruseră rădăcinile, groase cât
gambele picioarelor sale, pe care trebuia să le taie mânuind
toporul. Un lucru însă nu prevăzuse frumosul luptător de judo,
că, mânuind unelte cu care nu era obişnuit, va face băşici
urâte, cu sânge, în palme. Dar a doua zi a făcut rost de
mănuşi, şi-a legat cu nişte cârpe rănile şi a continuat să
lucreze. Lumea a început să se oprească pentru a vedea la
lucru pe tânărul musculos, pe care şi eu mă străduiam să-l
ajut, trăgând deoparte rădăcinile tăiate, care arătau ca
osemnitele dezgropate ale unor animale preistorice. Mai
îndepărtam împreună cu bunicul şi din pământul aruncat afară
din groapa care se adâncea treptat.
În cea de a doua zi, s-a ivit pe marginea gropii, între
ceilalţi curioşi, Mirinda. Era o fată de vreo 16-17 ani, înaltă,
suplă, ca o săritoare la înălţime. Locuia nu departe, Ariel o
cunoştea, fiindcă, pe când fuseseră mai mici, jucaseră
împreună fotbal cu alţi copii din sat. Băieţoasă din fire,
Mirinda lu’ Ganci, cum i se zicea, era atrasă de sporturi de
care celelalte fete se cam fereau. Făcuse şcoala la Făget,
oamenii pronunţau Făjiet, dar, după ce absolvise primele două
clase de liceu, părinţii ei au hotărât că e cazul să se mărite, ca

7
să nu rămână, vezi Doamne, fată bătrână. Se zvonea că fusese
căpărâtă de cei din familia Dudaşu, al căror fecior tocmai
venise din armată şi-şi căuta mireasă. Numele ei, Mirinda,
ziceau gurile rele că ar fi provenit de la cel al unei băuturi
răcoritoare, dar părinţii nu recunoşteau în ruptul capului asta.
Când a văzut că lui Ariel îi răzbise sângele prin
mănuşi afară, Mirinda s-a îngrozit şi a luat într-un suflet
drumul punctului sanitar din localitate, de unde s-a întors cu
faşe sterile şi tinctură de iod, obligându-l pe băiat să se lase
dezinfectat pe îndelete. De atunci, Mirinda nu l-a mai părăsit,
ca să-l dezinfecteze periodic, ba chiar şi până la Făget l-a
repezit cu motoreta ei ca să i se facă tânărului un antitetanos şi
să fie examinat de medic. Voia să-l înduplece, spre binele lui,
să abandoneze lucrul, dar Ariel nu s-a lăsat convins nici în
ruptul capului. Atunci, Mirinda a pus şi ea mâna pe târnăcop
şi a început să lovească cu înverşunare pământul alături de el.
Ciotul a fost, în cele din urmă, scos cu ajutorul unui
excavator, care l-a smuls din ce-l mai ţinea în pământ
dedesubt. Au fost de faţă mulţi oameni, chiar şi popa, care l-a
lăudat pe Ariel în faţa tuturor şi l-a dat drept model, zicând că
e un tânăr de prespectivă. Iar Ariel s-a înroşit la obraz de
plăcere, mai ales că se afla şi Mirinda acolo.
În seara zilei aceleia, după scoaterea ciotului, bunicul
ne-a povestit în graiul său bănăţean că s-ar fi întâlnit cu
vecinul Ganci, care i s-a plâns cam aşa:
„Auzi, vecine, ce ne-o făcut Mirinda noastră! Ne-o
zâs că nu se mai mărită şi să-i dăm lu’ Dudaşu căpara înapoi.
Apoi, de ce, fato, că ne faci de râsul satului!?, i-am spus. Ea
nu şi nu, că s-o dicis să-şi continuie studiile la Cimişoara.”
„Cum, aşa s-o dicis?”, cică ar fi întrebat bunicul.

8
„Aşa bine s-o dicis, i-a răspuns a’ lu’ Ganci. Musai să
facă de-acu liceu’ acolo, ca nepotu’ dumitale. Vrea să ajungă
şi ea cadru sanitar. Că tocma’ ş-o descoperit vocaţâia!”
Boldici Raluca, clasa a VIII-a,
Şcoala Gimnazială nr 7 „Sfânta Maria”, Timişoara
Prof. coord. Blaşiu Zorana

9
Poveştile bunicii
În fiecare zi de cuptor mă trezeam dezmierdată de
mirosul proaspăt al ierbii crude şi de cântecul cocoşului cu
glas răguşit, ce a pus stăpânire pe prispa căsuţei de la ţară. Of,
căsuţa de la ţară... simplă, însă cu atât de multe amintiri, încât
nu mi-ar ajunge o săptămână să le povestesc. E casă din
chirpici, căptuşită cu lemne pe ici, pe colo, cu un acoperiş
arămiu care ţine piept oricărei furtuni, cu o cămăruţă în care
bunica îşi creea magia (prăjiturile ei absolut delicioase) şi
două camere spaţioase decorate cu poze şi icoane. Curtea mă
învăluia întotdeauna în curiozitate, chiar şi atunci când nu mai
aveam nimic de privit, ochii îmi fugeau peste tot. Acolo, în
îmbrăţişările bunicilor, era tot ce se putea mai bun pentru un
copil orbit de frumuseţea locului. Zâmbetul cald al bunicilor şi
vorbele dulci ale bunicului îmi luminau vacanţele.
După ce ceas de ceas alergam şi ţopăiam bezmetică
prin curte ca un căţeluş scăpat din lesă, după ce culegeam flori
şi îmi răcoream energia în apa râului din vale, seara ne
adunam cu toţii, bunica mă lua pe genunchi şi, la lumina
lămpii cu gaz de pe prispă, îmi fascina imaginaţia cu cele mai
magnifice poveşti auzite vreodată. Ţin minte că eram uluită de
cum îmi povestea până şi cel mai mic detaliu din viaţa

10
oamenilor simpli de la sat. Îmi înşira vorbe înţelepte şi îmi
capta atenţia începând de la mănăstiri, credinţă şi onoare şi
sfârşea povestindu-mi ce servesc oamenii la masa de Paşte.
Mi le amintesc ca pe o carte, fiindcă nu mă săturam niciodată
să le ascult. Parcă o aud pe bunica: „Iar să-ţi zic despre cum
vin căluşarii? Nu te-ai plictisit?” De fiecare dată dădeam
dezaprobator din cap, doar de dragul de a-i asculta istorisirile
atât de interesante.
În timp ce greierii îşi cântau veselia, întreruptă uneori
de câte-un glas de bufniţă sau de o ţiglă hodorogită care cădea
de pe casă, bunica ştia că trebuie să îmi spună din nou aceeaşi
poveste: mersul cu capra. Ştiam povestea pe de rost, ba o mai
şi corectam din când în când, dar mă speria că nu mai
continuă, aşa că mă lăsam cuprinsă de glasul duios şi de cele
mai multe ori adormeam în poala bunicii.
„Pe vremea când eram şi eu un copil năzdrăvan aşa ca
tine...”, începea ea, „... pe atunci obiceiurile de Crăciun se
respectau întocmai. Băieţii cu mic cu mare se adunau în seara
sfântă de Ajun, costumau pe unul, cel mai mic...” „Cum?”
întrerupeam eu, fiindcă mereu sărea peste partea asta. „Ai
răbdare!”, îmi răspundea grijulie şi îşi relua povestea. „Îl
îmbrăcau pe cel mai mic cu o pătură groasă de lână, ca să nu-i
fie frig, că era mic. Îi puneau pătura pe spate şi îl
împopoţonau cu mărgele şi hârtii colorate, ce aveau şi ei pe
atunci. Îi dădeau o gură de lemn ca să poată clămpăni, că doar
ăsta e farmecul caprei, şi porneau numaidecât prin sat. „Şi pe
unde mergeau?”, interveneam eu din nou. „Întotdeauna de
sus, de la deal, şi apoi sfârşeau în vale, că oamenii de sus se
culcau mai repede ca găinile şi atunci să-i prindă pe toţi. Noi
eram mereu ultimii şi băieţii ne cunoşteau deja ca fiind cei
mai darnici, că lui tăticu’ tare mult îi plăceau. Ca să îi primeşti
trebuia să laşi poarta deschisă; asta e lege, nici nu se stă la
discuţii, dacă n-ai poarta deschisă, înseamnă că nu primeşti

11
colindători, da’ toţi creştinii din satul nostru se bucurau la
venirea lor.
Şi veneau, în sfârşit, intrau şi, când ajungeau în faţa
casei, începeau să colinde şi să tresară din zurgălăi, de îţi
umpleau toată casa de sărbătoare. Ţi-am mai zis, tatei îi
plăceau mult şi îi cinstea pe ăi mai mari cu câte un pahar de
vin, iar pe cei mai mici cu portocale şi nuci. Iar apoi, dacă mai
vroiai să le dai ceva, de obicei bani, aceştia se puneau în gura
caprei care făcea o plecăciune în semn de mulţumire. Jocul şi
voia bună se întindeau mult, până către douăsprezece noaptea,
dar merita, căci era cel mai frumos obicei din an. Şi acum încă
mai vin, da’ foarte rar, şi băieţii ăştia de astăzi nu prea mai
ştiu tradiţia, că doar cine să-i înveţe?”, mai ofta bunica din
când în când. „Numai să-ţi povestesc cum a fost prima oară
când i-am văzut eu...” Şi de aici pierdeam firul... pleoapele mi
se îngreunau şi de fiecare dată adormeam până să sfârşească
de povestit. Nici în ziua de azi n-am aflat care a fost prima
experienţă cu capra din Ajunul Crăciunului. Niciodată nu m-a
lăsat inima să-i spun să sară peste prima parte.
Încă îmi mai răsună în cap colinda cântată de băieţii
din sat, o rugam pe bunica să o cânte înainte să înceapă să
spună. Încă o aud pe bunica povestindu-mi cu de-amănuntul
tradiţia cea mai veche şi mai bine păstrată de la sat şi promit
că o să o ţin minte şi când o să am eu nepoţi de legănat pe
genunchi.
Romcea Adnana Teodora, clasa a VIII-a, Şcoala
Gimnazială nr. 7 „Sfânta Maria”, Timişoara, prof. coord.
Blaşiu Zorana

12
Comoara
Satul, o lume de poveste unde viaţa începe la primele
ore ale dimineţii, atunci când oamenii harnici pleacă la
câmpurile şi holdele lor pentru a se îngriji de cele
trebuincioase vieţii. În orele ce urmează, liniştea deplină e
spulberată doar de lătratul câinilor, de cotcodăcitul găinilor
sau de mugetul vreunei vaci ce paşte pe dealurile înverzite.
La prânz, chiotele bucuroase ale copiilor ieşiţi de la
şcoală umplu văzduhul, molipsindu-i pe toţi cei care le aud.
Seara, după cum e obiceiul în sat, toată lumea iese la banca
din faţa casei, depănând poveşti şi amintiri. Aceste poveşti
sunt cu lupi fioroşi din ierni de mult uitate, cu descoperitori ai
unor comori îngropate de haiducii din vechime, de atacuri ale
urşilor la stânele din munte, dar poveştile cele mai ascultate şi
savurate sunt ale unui bătrân, ai cărui ochi obosiţi, dar ageri,
au văzut multe. Daţi-mi voie, vă rog, să v-o spun.
„Totul a început în tinereţea mea – zicea moşul –
când, într-o zi toridă de vară, în loc să merg cu prietenii la
scăldat, am fost pus de mama să fac curat în podul casei.
Mutând nişte cutii, am văzut o hârtie învechită, pe care scria
numele bunicului meu. Curios, am despăturit-o şi am văzut că
era o hartă. Harta era îngălbenită de timp, dar literele şi
semnele de pe ea se puteau citi destul de uşor. Entuziasmat,

13
mi-am chemat prietenii şi am decis să plecăm în căutarea
misterioasei comori. Zis şi făcut, două zile mai târziu, am
pornit echipaţi ca nişte veritabili vânători de comori. Harta ne
indica drumul care iese din sat, pe o potecă veche, ce trecea
printr-o pădure întunecoasă în care nu mai călcase picior de
om de când cu un incident petrecut acum 50 de ani, când un
grup de tăietori de lemne a dispărut în mod misterios. Grăbind
pasul, pe la ora prânzului, am ajuns în dumbrava în care se
presupunea că ar fi fost tăietorii de lemne la momentul
dispariţiei. Acolo, harta ne zicea că trebuie să o cotim spre o
prăpastie adâncă. Drumul a fost mai greu decât ne
aşteptaserăm noi, pentru că era blocat de mărăcini şi
trunchiuri de copaci. Înaintam greu, dar harta zicea că ne
apropiem de comoară, aşa că inimile începeau să bată mai
repede şi descopeream noi forţe, de care nici nu ştiam. Am
ajuns, prăpastia se întindea în faţa noastră. Harta indica foarte
clar locul în care trebuie să săpăm ca să ajungem la comoară.
Abia am început să săpăm, când lopeţile noastre au descoperit
o gaură în pământ. Am dat pământul la o parte şi am găsit o
cutie de lemn, pe care am scos-o afară cu greu. În cutie erau
nişte cioburi de vase din lut şi o monedă de aur. Dezamăgiţi,
ne-am întors acasă, unde am aflat de la un bătrân că în vase de
acest tip se ascundeau comori pe vremuri şi că, probabil,
cineva găsise comoara înaintea noastră. Brusc, gândul ne-a
zburat la tăietorii de lemne...”
Olariu Victor, clasa a VIII-a, Şcoala Gimnazială
nr 7 „Sfânta Maria”, Timişoara,
prof. coord. Blaşiu Zorana

14
Eu cred că veşnicia s-a născut în satul
copilăriei mele...
O troiţă la marginea drumului principal. Un drum
pietruit spre dreapta. Urmează-l. Păşeşti treptat în altă lume.
Timpul stă pe loc. Totul e încremenit. Doar vântul foşneşte
tainic printre copaci. Câteva păsări se întreabă speriate cine
eşti. Câte un gând răzleţ de-al tău se aşterne zgomotos
peste liniştea satului. Un câine latră solemn în depărtare. Îşi
face datoria. Păzeşte Veşnicia. Bine ai venit... lasă totul în
urmă şi hai... deschide-ţi ochii, sufletul, simţurile şi vino cu
mine într-o lume de basm.
Un râu alunecă molcom în dreapta. Uită-te cu
atenţie... Vezi copilaşii aceia frumoşi umblând în picioarele
goale prin apă? Îi vezi cum se uită în jos, în apă, şi caută cu
înfrigurare ceva? Pândesc să înhațe peşti. Vezi o fetiţă
încruntată, cu respiraţia aproape tăiată? Iată... un puşti
obraznic se repede la piciorul ei şi îl înhaţă
glumind: "Uite țoața ". Reuşeşte s-o sperie. Râd amândoi în
hohote, dar redevin curând serioşi... au treabă.... se pierd în
adâncuri, ca şi cum viaţa în sine ar depinde de peştele ce
urmează să apară. Sunt chiar eu, copil... am ieşit cu ceilalţi

15
copii la pescuit de țoațe... sau mai degrabă la vânat de țoațe....
Nici până azi nu ştiu cum arată o țoață, nu ştiu ce fel de peşte
ar putea fi, nu am reuşit să prind una niciodată... însă nu voi
putea uita niciodată ziua aceea. Atâta concentrare, atâta
atenţie, atâta pândă... puţine momentele în care am mai fost
atât de Aici şi Acum ca atunci....
Priveşte curgerea râului. De zeci de ani alunecă la fel
de molcom şi impasibil. E atât de bine să vezi că unele lucruri
nu se schimbă niciodată...
Dar ce e cu gălăgia asta ce vine din susul râului? Să
mergem. Puzderie de copii laolaltă, aproape goi, se scaldă: sar
în apă, înoată, se bălăcesc, se scufundă, se gâdilă, se fugăresc,
clipocesc, se stropesc, se bat, râd, plâng, se joacă, ţipă cât îi
ţin glăscioarele. Sunt de toate vârstele, de toate culorile şi au
toate tipurile de personalităţi posibile. Băieţi teribilişti,
exhibiţionişti sau în banca lor, fetiţe ruşinoase sau mai
îndrăzneţe... Idile, flirturi, certuri sau, pur şi simplu, joacă. Da,
sunt şi eu acolo... E chiar una dintre cele mai frumoase zile ale
copilăriei mele. Da, ziua aceea în care mă bălăceam fără griji
lângă copiii de ţigani fără să îmi pese de nimic. Simţi o adiere
de iubire? de fericire simplă şi totală? E ca atunci când trece
un înger şi te loveşte cu aripa. Simţi, nu? Ce frumos, nu-i aşa?
Şi totuşi, unele lucruri se schimbă, nu se mai aud
chicoteli, acum e linişte, râul e singur. Atât de singur. Şi trist.
Copiii au crescut, au plecat la oraş. Doar el a rămas la fel,
alunecă molcom. Vine de nicăierin sau poate de oriunde...
Către oriunde... sau către nicăieri...
Un deal în stânga. Oi împrăştiate. Sunete răsfirate de
talăngi. Câte un lătrat stingher în depărtare. Vântul adie
purtând mireasma de iarbă proaspăt cosită. Coasta e plină de
margarete. Ici, colo, câte o viorea. Dacă te vei urca în vârful
dealului, ţi se va tăia respiraţia când vei vedea Ţara Bârsei la
picioarele tale şi întreg satul, cu căsuţe mici şi îngrijite. Iată şi
turla bisericii. Şcoala... Apus de soare pe deal, atât de plin de-
un farmec sfânt...

16
Departe, acolo, la marginea pădurii, vei vedea stâna.
Iată ciobanul. Liniştit, tăcut, puternic, înalt. Cu toiagul lui. Cu
privirea lui pierdută în zare. Cu tainele din ochii lui. Cu
secretele pe care le poartă... le ştie de la tata... de la tatăl
tatălui său, de la tatăl tatălui tatălui său... Le ştie de la soare,
de la lună, de la stele, de la vânt, de la pământ, de la mioare...
Şi le va da mai departe doar fiului său.
De-ai şti câte ştie... De-ai putea ghici tainele din ochii
lui... Dacă ai putea desluşi zâmbetul lui enigmatic... Dacă ai
putea vedea dincolo de încremenirea de Sfinx a trăsăturilor
lui... Dacă ai putea înţelege detaşarea lui calmă... Dacă ai
putea vedea în inima lui ce râde de moarte... Dacă ai putea
întrezări fiinţa lui ce se căsătoreşte în fiecare zi cu cerul...
Ştii? Nu pare, dar acest cioban stăpâneşte timpul şi spaţiul şi
viaţa şi moartea şi râsul şi plânsul şi mioara şi pădurea. Deşi
pare atât de simplu, e păstrător al secretelor de veacuri ale
neamului. Îl vei vedea mereu aici, parcă e acelaşi de veacuri,
neclintit în poziţia lui, rezemat în toiag sau întins în iarbă,
înconjurat de câinii credincioşi. Ciobanul acesta e Etern‚ El e
Esenţa de Suflet Românesc.
Cum îl păzesc şi cum îl ascultă câinii ciobăneşti mari,
albi... Sunt periculoşi, să ştii, ne-au atacat odată. Mama s-a
aruncat ca o leoaică asupra mea, a deschis repede umbrela să
îmi protejeze spatele, şi-au înfipt colţii în piciorul ei, ceilalţi
doi s-au luptat cu umbrela până când a venit ciobanul să ne
salveze. Îl chema Gheorghiţă. Nu am să uit niciodată cât de
înalt şi cât de frumos era. Ne-a dus în coliba lor, ne-a dat un
pahar de apă rece. Probabil din cauza şocului nu mă puteam
gândi decât la cât de poftă mi-era de o bucată din brânza
uimitor de albă ce se zărea într-un colţ al colibei lor....
Dar să îi lăsăm pe ciobani şi pe câinii lor credincioşi
în tabloul lor etern. Hai înapoi în vârful dealului, de unde se
vede până departe, până hăt departe, în Bucegi. Ţara Bârsei
freamătă la picioarele tale. Flori ce dansează în bătaia vântului
de seară, miros îmbătător de iarbă. În depărtare se aud

17
ciobanii cântând la fluier. Să ne aruncăm pe spate, să privim
în sus: suntem liberi, nu avem trecut, nu avem viitor, nici nu
mai ştim cine suntem şi nici nu mai contează, nu avem decât
clipa de Acum... şi Linişte... şi Veşnicie.
Din nou pe drumul prăfuit... Înaintezi pe lângă
pădurea din stânga. Când eram copil, stăteam întinsă în carul
cu fân, când ne întorceam de la câmp. Ca şi acum, îmi văd
bunicii aşezaţi în faţă, nemişcaţi, tăcuţi, drepţi. Carul tras de
boi înaintează încet. Deasupra ochilor mei se perindă încet
crengile copacilor, se îmbrăţişează drăgăstoase, se întind
îndrăzneţe spre cer sau atârnă pur şi simplu leneşe şi
indiferente. Frunze verzi strălucind în bătaia soarelui. Ca
nişte licurici. Carul alunecă uşor. Domol. Fânul miroase
îmbătător. E atât de moale sub mine. O gânganie mă gâdilă
uşor. Nici o adiere. Linişte. Toată lumea e a mea. Închid ochii
şi retrăiesc abandonul de-atunci. Cu câtă poftă mă abandonam
Veşniciei...
Eşti pe același drum prăfuit. În stânga, o căsuţă.
Văruită în albastru. Ce ferestre mici, perdeluţe albe, curate,
frumos brodate. Un model cu păsări şi flori. O muşcată la
fereastră. O bătrânică stă îngândurată pe prispă. Priveşte în
zare. Se întreabă ce-i fac copiii. Sunt plecaţi. Departe. Atât de
departe. Prea departe. Singuri printre străini. Sunt ani de când
nu i-a văzut. Vor trece poate ani până îi va vedea. O tot
cheamă acolo, la ei... Dar cum ar putea să îşi lase ea căsuţa?
Şi pământul? Şi strămoşii? Şi biserica? Şi să plece în lumea
largă? Să moară printre străini? Adoarme plângând
amarnic în fiecare seară, cu gândul că poate a doua zi nu se
va mai trezi. Hainele de înmormântare sunt pregătite cu grijă.
La îndemână. Şi lumânările. Şi prosoapele. Şi toate cele de
trebuinţă. Îşi mai şterge o lacrimă. Dorul o chinuie. Atâta
vrea, să nu moară până nu apucă să îşi vadă nepoţii. Se roagă
neîncetat, cu lacrimi fierbinţi, să o ţină Dumnezeu în viaţă
până va apuca ziua aceea fericită în care îi va vedea
năvălindu-i pe poartă. Să îi vadă alergând prin curte, zburdând

18
prin grădină, chinuind pisica, rupând muşcatele şi mâncând cu
poftă plăcinta cu mere pe care le-o va pregăti. Cu atâta iubire.
Îşi face cruce. Una singură. La Dumnezeu nu insişti. Facă-se
voia Lui! îşi îndreaptă năframa şi începe să arunce grăunţe
puilor ce aleargă bezmetici prin curte. O mâță tărcată i se
gudură pe lângă galoşi. Un măr bătrân ca ea se apleacă
dincolo de gard.
Bine ai venit în satul bunicilor mei! Satul copilăriei.
Casa sufletului meu. Eşti pe uliţa pe care sufletul meu se
simte cel mai Acasă din toată lumea. Când eram copil, mi se
părea că după acest sat nu mai poate fi nimic. Mi se părea că
aici se termină lumea. Acum am crescut. Dar realizez că am
avut întotdeauna dreptate. Lumea chiar începe şi chiar se
sfârşeşte Aici –pe uliţa copilăriei mele. Şi eu odată cu ea.
"- Băiată, să iubeşti pământul... "
"- Da, moşul meu drag, îl iubesc... ca pe sufletul meu... îţi
promit! "
Şi uite aşa înaintezi încet încet spre o altă realitate.
Te mai apropii puţin de sufletul tău. De adâncurile lui. Simţi
linişte. Cu fiecare pas pe care îl faci, laşi în urmă tot ce mai
ieri îţi părea atât de important. Aici parcă nu mai contează.
Secundele trec greu. Totul pare încremenit. Vântul foşneşte.
Tainic. Printre copaci. Câteva păsări. Se întreabă. Speriate.
Cine eşti.
Manea Anamaria, Clasa a VII-a
Şcoala gimnazială Răduleşti

19
Eu cred şi simt că “veşnicia s-a născut la
sat”
Zi caldă de iunie. Păşesc desculţ prin colbul moale de
pe uliţă, mă îndrept spre casa bunicilor mei. Ei nu mai sunt,
însă ulicioara aceasta, vântul şi susurul izvorului din apropiere
mi-i aduc aici, cu mine.
Privesc cerul de culoarea safirului stins, admirând
norii albi, ce se cern în fire subţiri. Când eram mică, din
poveştile bunicului – în care îmi spunea cum a creat
Dumnezeu lumea – mi-L imaginam pe Acesta ca pe un bătrân
trecut de zile, cu pletele şi barba lungi şi albe.
Pe atunci, credeam că norii aceştia străvezii pe care îi
privesc şi acum sunt pletele şi barba Domnului, pe care şi le
întinde peste lume, pentru ca oamenii să se agaţe de ele şi să
urce acolo, la El. Oare acolo sunt şi bunicii mei?
Fireşte, anii au trecut şi acum am înţeles că nu e chiar
atât de simplu pe cât credeam atunci, şi îmi doresc nespus ca
ei să fie acolo sus, şi să mă învrednicesc a-i întâlni la vremea
prielnică.
Mi-e cald. Mă apropii de izvor şi mă aşez pe muşchiul
moale. Îmi astâmpăr setea cu apă rece, care parcă spune o

20
poveste... O poveste cu mine şi bunicul, stând tot aici,
aşteptând ca „dobitoacele taichii” – căci aşa le spunea – să îşi
potolească setea, atunci când se întorceau acasă în fiece seară,
iar bunicul, asemeni samarineanului milostiv, se îngrijea de
ele.
Apa susură în continuare, trezind în mine alte şi alte
amintiri. Mă ridic şi deodată mă îmbată mirosul de mentă şi
levănţică de pe marginea drumuşorului care urcă spre casă.
Păşesc încet, să nu sperii vrăbiile ce se ceartă pe marginea
cealaltă, pentru o cireaşă, şi nici pe pisoii care se joacă veseli
lângă buturuga unui pom. Fusese pomul meu, însă bunicul l-a
tăiat pe el şi pe alţii la fel de frumoşi ca şi el, să le facă o
căsuţă unor vecini care o prăpădiseră pe a lor în faţa mâniei
flăcărilor. Văzând o familie cu mulţi copii fără casă, bunicul
nu a stat mult pe gânduri şi le-a construit o altă căsuţă imediat.
Nu am înţeles atunci de ce a trebuit să taie şi pomul meu şi am
plâns mult, dar acum înţeleg că era mai importantă ajutorarea
aproapelui, fără a cere nimic în schimb, decât să te bucuri
doar tu din roadele unui pom, căci, "fericit cel ce caută la cel
sărman” şi iarăşi, "fericit cel milostiv”.
Şi, oricum, rămăsese o livadă întreagă lângă
gospodăria bunicilor, pe care, privind-o acum, nu-mi vin în
minte decât cuvintele psalmistului care spune: "Cât de
minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate întru înţelepciune
le-ai zidit”. Şi să vă spun şi de ce. Pentru că ceea ce am acum
în faţa ochilor este exact aşa cum îmi imaginam, din poveştile
bunicului, Grădina Raiului. Păsări pe care niciodată nu le-am
mai văzut cântă acum prin copaci, colorând vântul, flori
nenumărate mă copleşesc cu îmbinarea lor de culori şi
miresme îndemnându-mă să le ascult simfonia.
Vreau să rămân aici, cu păsările cerului, care nici nu
seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe”, cum spune
Mântuitorul, şi totuşi, "Tatăl Cel ceresc le hrăneşte”. Vreau să
rămân aici printre flori şi miresmele lor, care nu se ostenesc,
nici nu torc” şi, totuşi, mă gândesc din nou la ce spunea

21
Mântuitorul, că nici Solomon, în toată măreţia lui, nu s-a
îmbrăcat aşa cum s-au înveşmântat ele. Aş vrea să uit şi eu de
grijile şi poverile lumeşti şi să rămân aici, în locul unde Raiul
coboară pe pământ, unde mă pot întâlni mai uşor cu bunicii.
Îmi plec genunchii întinzând mâinile pe iarbă...
O, sat cu amintiri frumoase!
Sat cu poveşti nepieritoare!
Sat plin de Duh şi-n florile sfioase!
Cu cerul din copilăria ce nu moare
Şi susurul izvorului cântând,
Ducând departe orice gând.
Deschid ochii. Ce-am spus? Ce s-a întâmplat... nu
ştiu, dar mi-e bine. Liniştea şi calmul mă cuprind şi mă simt
ca în braţele bunicului. Ce bine e! E greu să descriu
mulţumirea şi împlinirea din inima mea, însă, un lucru este
cert, eu nu mai sunt pe pământul acela murdar şi stropit de
păcate, aici e un tărâm feciorelnic, un pământ sfânt. Nu îmi
vin în minte decât cuvintele psalmistului iar şi iar: "Lăudaţi pe
Domnul şi chemaţi numele Lui; vestiţi între neamuri lucrurile
Lui”. Şi aşa şi trebuie să fac.
Mă ridic, repetându-mi: "În tot locul stăpânirii Lui
binecuvintează suflete al meu pe Domnul”... de ce? Pentru că
simt că trebuie să Îi mulţumesc pentru că mi-a lăsat şi mie o
bucăţică din rai aici, pentru că trebuie să le spun tuturor cât de
bun este Domnul, Cel care ne-a binecuvântat cu atâtea
frumuseţi.
Casa e tot la locul ei, singuratică, cu prispa plecată
precum genunchii într-o smerită rugăciune, nici ea nu mai e o
parte din lume, ci este locuinţă din rai, uitată de Domnul pe
pământ, atunci când l-a mutat acolo sus. Pe stâlpi, iedera
bunicii, înfăşurată precum beteala, a înfrumuseţat casa, ca de
sărbătoare.
Urc mai departe pe ulicioară, poposind la poarta
bisericii. Mică, pierdută printre ierburi şi flori, bisericuţa este
pentru mine o învăţătură de smerenie. Îmi aminteşte de

22
cuvintele Sfântului Teofan Zăvorâtul care spunea că,
"simplitatea şi smerenia sunt cele două aripi care ne dau
repeziciune în zbor”, în zborul către Înălţimea Înălţimilor, în
călătoria cea mai folositoare nouă oamenilor, spre Domnul. În
spatele ei e cimitirul. Merg la mormintele bunicilor, aprind
câte o lumânare şi le mulţumesc pentru că au fost cu mine în
această zi.
O Doamne, Doamne, iartă!
Păcatul, nedreptatea
Şi varsă peste lumea toată
Dragostea, mila, bunătatea!
Nu-mi pot stăpâni lacrimile când mă gândesc la
oamenii din ziua de azi, la cum aleargă de colo până colo, fără
rost, fără noimă, fără ştiinţă, uită de Domnul, uită de ceea ce
este cel mai important, uită că, odată, şi ei vor ajunge aşa, ca
bunicii mei, tăcuţi şi solitari, în liniştea aceasta pe care numai
păsările din când în când o alintă cu ciripitul lor.
Uită... uită oamenii să fie oameni, uită că sufletele
sunt veşnice. În alergătura şi jocul urban, uită care este de fapt
menirea lor pe pământ, uită că veşnicia trebuie să fie scopul
lor în viaţă. Poate că şi eu am fost una dintre aceştia de multe
ori, însă acum, în faţa crucii de lemn a bunicii care stă
aplecată şi pioasă, bătută de ploi şi vânt, înţeleg că acesta este
singurul lucru material care ne face legătura între viaţa
pământească şi cea de dincolo. Nimic nu iau cu mine. Rămân
aici, şi materialele, şi spiritualele, dar mă întreb, care le vor
folosi celor ce rămân în urmă? Sfaturile, gândurile bune,
învăţăturile, sau casa, maşina...? Casa bunicilor a rămas
singură acum, livada la fel, dar sunt împodobite edenic.
Îngerii, de-acolo de unde sunt şi bunicii mei, au adus flori,
miresme şi necuvântătoare, binecuvântate toate, ca să
binecuvânteze şi pământul acesta.
Oare pot eu schimba cu ceva lumea din ziua de astăzi?
Nu ştiu. Dar îmi voi ţine cuvântul şi-L voi binecuvânta pe
Domnul în tot locul stăpânirii Lui. Plec îngândurată. Plec în

23
oraşul acela negru, închis, în care vezi ici-colo câte-un om şi
în rest toţi sunt maşini, roboţi, slugi ale banilor şi avuţiilor,
împătimiţi de concret şi material.
Îmi iau rămas bun de la livadă, de la casă, dar mă voi
întoarce şi nu voi mai pleca şi a doua oară. Mă voi întoarce
aici în colţul acesta de Rai, mă voi întoarce poate, asemeni
fiului risipitor... nu ştiu, dar ştiu că numai aici, în sătucul
acesta, voi găsi liniştea şi pacea, calmul, Duhul, Adevărul,
sensul vieţii, pentru că, da, eu cred că veşnicia s-a născut şi
încă vieţuieşte la sat.
Ştefan Alexandra, clasa a VI-a
Şcoala gimnazială Răduleşti

24
Poveşti din satul meu
O poveste cutremurătoare, auzită de la doamna
profesoară de limba română, prezentată cu mare emoţie, m-a
impresionat profund şi simt nevoia de a o reda spre aducere-
aminte şi pentru a marca o filă de glorie din istoria satului
meu.
Doresc să menţionez că această poveste a fost spusă
de fiul unuia dintre cei doi eroi ai povestirii mele – chiar de
tatăl doamnei profesoare, veteran de război.
Războiul româno-ruso-turc din 1912, războiul de
reîntregire a ţării din 1916-1919, inclusiv campania din
Ungaria şi cel de-al doilea război mondial au prilejuit jertfa
supremă a multor fii ai satului meu.
Doi dintre înaintaşii noştri şi-au trimis pe front, „la
datorie”, fiii – feciori în floarea vârstei, lăsând acasă mame,
soţii, copii…
Moş Vasile Banu, aşa cum era cunoscut în sat, şi Moş
Cană Toma, străbunicul doamnei, şi-au trimis la datorie tot ce

25
aveau mai scump: primul, trei băieţi şi cel de-al doilea, cinci –
toţi înalţi, tineri, bine făcuţi…
Au luptat cu toţii în războiul din 1912-1913, fiind
luaţi prizonieri în Bulgaria. Au fost pe câmpul de bătălie la
Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Au făcut linguri de lemn pentru o
bucată de pâine în Bulgaria, au băut apă din urmele făcute de
copita calului, dar şi-au făcut datoria pentru ţară. Oricât de
greu le-a fost, nu au renunţat şi au mers până la capăt
vitejeşte, pentru victorie.
Războiul se apropia de sfârşit, veştile curgeau una
câte una, dând speranţe celor de acasă.
Când s-a dat ştirea încheierii primului război, mame şi
taţi îndureraţi îşi aşteptau acasă feciorii. Deşi veştile nu erau
prea îmbucurătoare, un licăr de speranţă încolţea în sufletul
fiecăruia. Cu toţii sperau ca cei trimişi pe front să revină
acoperiţi de glorie acasă. Pentru unii totul s-a prăbuşit…
Moş Vasile a sperat ca, din cei trei, măcar unul să se
întoarcă acasă teafăr. Dar soarta a făcut ca niciunul dintre
feciori să nu mai fie în viaţă. Căzuseră toţi pentru ţară.
Ceilalţi cinci fii ai lui Moş Cană au sosit cu toţii în
sânul familiei şi al locuitorilor din sat. Sugrumat de durere,
Moş Vasile a exclamat: „Doamne, mi-ai luat totul! Am avut
trei fii şi nu s-a întors acasă niciunul. Tu, Cană, ai avut cinci şi
Dumnezeu ţi i-a adus pe toţi…”
Cele auzite mi-au zguduit sufletul, motiv pentru care
m-am oprit cu respect şi duioşie în a le relata şi a le face
cunoscute.
O altă întâmplare s-a petrecut la Mărăşeşti. Întreaga
companie, din care făceau parte şi eroii povestirii mele, era în

26
serviciul administrativ când s-a dat semnalul de atac: veneau
nemţii!
În izmene şi cămăşi albe, cu raniţa în spate, toţi au
pornit la război, de-a buşilea – spre uimirea nemţilor care
credeau că românii aruncaseră în bătălie o nouă armată
îmbrăcată în alb, care înainta pe rotile.
Toate acestea sunt fapte de glorie, reale, auzite din
satul meu şi mă simt datoare să le împărtăşesc altora, să le
transmit mai departe pentru a le cinsti memoria şi a le înscrie
cu litere de aur în istoria satului meu.
Ştefan Coral, clasa a VII-a
Şcoala Gimnazială Răduleşti

27
Poveşti din sat
Există undeva, departe de vacarmul oraşului, un
colţişor de rai, un loc în care revin de fiecare dată cu plăcere şi
unde mă simt ca acasă.
Vorbesc despre căsuţa părintească de la ţară, în care
mi-am petrecut cei mai fumoşi ani – cei ai copilăriei.
Fiecare ungher, fiecare cotlon ascunde câte o poveste,
pe care o retrăiesc cu plăcere de fiecare dată când revăd aceste
locuri. Lalelele pe care bunica le îngrijea şi le alinta
,,frumoasele mamii”, parfumul discret al cireşului nins de
floare care mă dezmiardă în fiecare primăvară, mirosul de
cozonac proaspăt scos din cuptor, toate mă fac să retrăiesc
clipe dragi.

28
Îmi amintesc cu drag când toţi ai casei ne primeneam
cu haine noi şi, cu Dumnezeu în suflet, ne îndreptam spre
Biserică să luăm parte la slujba de Înviere.
Luam Lumină şi o duceam celor plecaţi dintre noi,
apoi aşteptam smeriţi să primim Paştele (anafură şi peşte).
Apoi, cu grijă, protejând flacăra Învierii ca pe o preţioasă
viaţă, ne întorceam acasă, mai buni şi mai curaţi. Simţeam
atunci Duhul Sfânt coborând printre noi, muritorii. Este un
sentiment care nu mi-a dispărut până astăzi şi îl retrăiesc în
fiecare an, în acelaşi moment divin.
Unde e bucuria cu care ne trezeam în dimineaţa
Paştelui şi ne punea mama să stăm cu picioarele pe lama
cuţitului, cu faţa spre Răsărit, dându-ne Paştele, dar şi o guriţă
de ,,bui” ( vin sfinţit) ca să ne treacă de frică?
Urma apoi ritualul cu spălatul pe faţă cu apă în care a
fost pus un ou roşu şi un bănuţ de argint. Toate îşi aveau rolul
şi rostul lor, iar noi, copiii, eram convinşi că chiar aşa va fi:
vom fi sănătoşi şi roşii în obraji tot anul şi curaţi precum
argintul.
Năvăleam apoi în bucătărie ca să ne alegem oul cel
mai tare cu care să ciocnim. Însă nu o făceam până nu ne
aşezam la masa din casa mare cea frumos împodobită de
sărbătoare cu ştergare cusute cu migală de bunica şi
străbunica în culorile primăverii. Ajutam şi noi, copiii,
aducând din bucătărie bucate alese: friptura de miel, salata
verde cu ceapă şi ridichi, deliciosul drob, coşul cu ouă roşii,
brânza de oaie şi de văcuţă, pasca şi pâinea aurie de casă.
Masa de Paşti era prilej de regăsire cu toţi ai familiei:
unchi, veri, mătuşi, nepoţi, toţi veniţi din alte colţuri ale ţării

29
pentru a fi împreună şi a ne bucura de momentul magic şi
sfânt al Învierii.
Bunicul era cel care, cu smerenie, fiindcă era un om
credincios şi cu frica lui Dumnezeu şi aşa ne-a învăţat şi pe
noi, spunea rugăciunea:
Tatăl nostru
Care eşti în ceruri
Sfinţească-se numele Tău
Vie împărăţia Ta
Facă-se voia Ta
Precum în cer aşa şi pre Pământ
Pâinea noastră cea de toate zilele
Dă-ne-o nouă astăzi
Şi ne iartă nouă greşalele noastre
Precum şi noi iertăm greşiţilor noştri
Şi nu ne duce pre noi în ispită
Ci ne izbăveşte de cel rău
Că a Ta este împărăţia
Puterea şi Slava
În numele Tatălui
Al Fiului
Al Sfântului Duh
Amin.
,,Amin” spuneam cu toţii şi păstram un moment de
reculegere cu gândul la toţi cei plecaseră pe drumul fără
întoarcere.
,,Hristos a Înviat!” spunea apoi bunicul, dând cioc cu
fiecare dintre noi. Îi răspundeam pe rând ,,Adevărat a Înviat!”
Fericitele momente trăite atunci caut să le aduc acum
în sânul familiei mele. Îmi învăţ copilul să iubească şi să

30
respecte tradiţiile şi obiceiurile cu care eu am crescut. Îl simt
deschis la tot ce facem împreună. Parcă timpul a stat în loc.
Respectăm acum, chiar dacă oraşul a luat locul satului,
aceleaşi obiceiuri pe care le respectam odată: mergem
împreună la Biserică, pregătim masa de Paşti şi ne alegem cu
grijă oul cel mai rezistent pentru a ieşi învingători în
confruntarea ouălor.
Am crescut. Plecăm din sat şi tot mai rar păşim
pragul acelei case pline de amintiri şi cu părinţii ce ne aşteaptă
să venim. Rar găsim acele clipe cînd putem să ne rupem dintre
pereţii cabinetelor şi caselor ce ne ţin prizonieri în oraşe…
Merg cu plăcere înspre satul copilăriei mele, drumul e
lung, se aştern multe sate în cale. Îmi place să le admir şi
cuget la tot ce văd… Dar tot mai des simt că se schimbă ceva.
În ultima vreme parcă se pustieşte totul, oamenii ce-i
cunoşteam odinioară şi cu care puteam schimba o vorbă acum
nu-i mai văd, ce să-i faci, aşa-i viaţa, toţi vom trece prin asta.
Iar casele sunt vândute sau lăsate la voia sorţii şi doar lacătul
de la uşă este singurul care îţi atrage atenţia. Tinerii pleacă şi
ei. Unii la învăţat, alţii la lucru în negrul străinătăţii, vorba
poetului.
Îmi amintesc satul de odinioară cu veseliile şi
sărbătorile sale, cu oamenii care ştiau a se aduna la o masă
întinsă la o bucurie sau la o tristeţe, satul care păstra cu
sfinţenie toate sărbătorile de se ştia că e mare păcatul să
lucrezi într-o aşa zi, acest sat dispare… Este situaţia satelor
noastre, căci fiecare din noi are un sat în suflet, un loc al
liniştii şi păcii sufleteşti.
Grija noastră ar trebui să se îndrepte către păstrarea
tradiţiilor şi obiceiurilor poporului nostru, atât de preţuite şi
respectate în trecut. Bisericile sunt tot mai pustii, colindătorii

31
umblă tot mai rar... riscăm să pierdem tot ceea ce ne face unici
şi ne dă identitate: satul cu valoroasele lui tradiţii.
Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.
Aici orice gând e mai încet,
şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,
ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,
ci adânc în pământ undeva.
Aici se vindecă setea de mântuire
şi dacă ţi-ai sângerat picioarele
te aşezi pe un podmol de lut.
spunea cu smerenie Lucian Blaga. Tindem oare astăzi să îi
găsim mormântul tot acolo?
Noi, toţi, indiferent unde stăm la oraş sau la sat, vom
pierde această comoară, ireversibil, nu vom mai avea acele
basme, acele legende, acel trai care era unic, cu un specific
aparte, e un tărîm mitic unde timpul se scurge altfel decît în
altă parte, iar în foarte scurt timp nici nu ne vor fi interesante
acele locuri numite natale, atunci cînd le vom revedea venind
din străinătate sau chiar din oraşe care sunt o altă lume (având
în vedere diferenţele enorme de comodităţi ce au apărut).
De ce să ne pese de tradiţie, de sate? Deoarece acestea
păstrează memoria istorică a neamului nostru, ceea ce este
mai important decât acea istorie scrisă în cărţi şi modificată
conform cursului şi cerinţelor vremurilor, ne uităm istoria, iar
un popor fără memorie istorică nu are viitor.
Când am scris aceste rânduri, gândul îmi era la satul
copilăriei mele, la acele locuri unice şi la schimbările ce vin
odată cu modernismul, da, e o realitate că tradiţia dispare când
vine modernismul. Dar, peste ani, vom căuta acele locuri,
acele sate ale noastre şi s-ar putea să fie târziu, sau să le

32
restabilim din amintiri, nu va mai fi ceea ce era, şi vom plăti
scump. Atunci de ce să nu păstrăm ceea ce avem încă astăzi?
Îndemnul meu este să nu ne uităm rădăcinile, căci fără
aceasta ne vor înghiţi vremurile de parcă nici n-am fi fost.
Prof. înv. primar Iuliana Simona Staminir
Şcoala Gimnazială ,,Cpt. Av. Constantin M. Cantacuzino”
Jilavele, Ialomiţa

33
Cântec îndepărtat de îngeri
“De unde atâta pustiire? De la o clipă fără de
Dumnezeu a minţii…” (Arsenie Boca)
Într-o zi mohorâtă de toamnă cu vânt şi brumă groasă
a sosit în satul meu din Bărăgan un convoi de camioane
militare mişcându-se greoi pe drumul de ţară cu gropi adânci.
Erau vreo şase mastodonţi cu motoare gălăgioase, gâfâind şi
stârnind praful. Nu s-au oprit în sat, ci au ieşit din uliţa mare
într-o mirişte plină de resturi vegetale. Acolo s-au oprit în
cerc. Au coborât vreo cincizeci de persoane, tineri şi bătrâni,
femei, copii, bărbaţi nebărbieriţi, toţi cu feţele ostenite. Au
descărcat acolo în mijlocul câmpului tot soiul de bagaje: lăzi,
saci plini cu ceva, scânduri, pari de diferite mărimi, boccele,
oale, borcane, sticle, păsări, câini şi pisici. Apoi camioanele s-
au aliniat pe drumul de întoarcere şi s-au tot dus.
Cei abandonaţi pe miriştea înceţoşată de încruntarea
toamnei, în prag de iarnă, aveam să aflăm peste ceva vreme,
erau deportaţi. Aduşi de undeva din ţară, unde cu nişte ani în
urmă se refugiaseră din ţinuturile Basarabiei. Fuseseră anume
aduşi aici, în câmpul Bărăganului, unde Crivăţul răbufneşte
satanic peste întinderea stepei, unde te mistuie arşiţa verilor
secetoase.
Noi, copiii, priveam din marginea satului cu o
curiozitate lipsită de scop şi vedeam zi de zi cum se încropeau

34
gospodăriile noilor veniţi: mai întâi nişte bordeie acoperite cu
vegetaţie uscată adunată de pe câmp, apoi nişte garduri de
nuiele, apoi nişte adăposturi pentru cele câteva animale, apoi
bordeiele s-au mai extins, s-au mai îmbogăţit cu uşi şi ferestre.
Părinţii ne sfătuiau să nu ne apropiem de cartierul de bordeie
şi să nu intrăm în vorbă cu deportaţii. Dar, copiii sunt
iscoditori şi ne-am apropiat treptat de locuinţele lor. Într-unul
dintre bordeie locuiau doi bătrâni, soţ şi soţie, de o blândeţe
divină ce semăna a misticism duios şi umil, şi o femeie tânără,
la vreo treizeci şi cinci de ani. Bătrânei i se spunea “doamna”,
bătrânului i se spunea pur şi simplu “moş Ion”, iar pe femeia
cea tânără o chema Tania. Noi, copiii, i-am spus “tanti Tania”
şi aşa a ştiut-o de atunci tot satul. Am văzut-o într-o zi
îmbrăcată cu o bluză fără mâneci şi ni s-a înfăţişat imaginea
unui braţ schilodit, o piele plină de cicatrici ciudate, sub care
nu exista parcă nici un muşchi, doar forma oaselor. Am privit-
o înspăimântaţi şi ea ne-a explicat scurt: “Când am fost aşa ca
voi, n-am fost cuminte şi am ars, fiindcă m-am jucat cu
focul”. Fiorul curiozităţii s-a mişcat dramatic şi iute în
grupurile de copii. Zvonul este întotdeauna necruţător, el
răneşte chipul omului, demnitatea îngenunchează uneori şi se
resemnează sub loviturile zvonului. Noi, copiii, am spus
tuturor că tanti Tania are trupul mutilat de foc, căci n-a fost
cuminte… Părea greu de crezut, căci chipul ei era de o
frumuseţe aparte. Toţi din sat o priveau cu atenţie când o
întâlneau şi îi puneau deseori întrebări indiscrete şi
răutăcioase, fără să înţeleagă cât de grea este mărturisirea
despre defectele propriului trup, uneori mai grea decât
mărturisirea propriilor vicii.
O dată sau de două ori pe săptămână poposea în
cartierul deportaţilor miliţianul satului. Noi ştiam de la părinţii
noştri că miliţianul Cârlig – aşa îl chema – îi supraveghează
pentru că au făcut ceva rău. Dar îl vedeam pe miliţian plecând
dintre bordeie cu sacoşe pline, cu păsări, cu saci cu grăunţe,

35
cu fel şi fel de sarsanale pe care le încărca într-o şaretă un
servitor zelos al omului cu uniformă. Nu ştiu de ce într-o
după-amiază miliţianul Cârlig a avut o discuţie tensionată cu
tanti Tania şi cu cei doi părinţi ai ei. S-a iscat un scandal şi am
văzut răbufnind în gesturile miliţianului acordurile cele mai
profunde ale cruzimii: autoritatea dezlănţuită în violenţă şi
dispreţ. Bărbatul a început a urla isteric: ”Nenorocito,
scroafo!... Lasă că te-nvăţ eu minte!...” Apoi, cu faţa roşie ca
racul, a rupt hainele de pe femeie, lăsând-o goală, în mijlocul
curţii, sub privirile noastre şi ale altor gură-cască. Demonii
colcăie în minţile brutale şi neevoluate şi nu-i poate înfrunta
decât demnitatea. Şi totalitatea primitivismului se dezlănţuie
mai feroce pe măsură ce aceşti demoni descoperă că îi
înfruntă spiritul demn. Tanti Tania stătea nemişcată, cu părul
vâlvoi, cu privirea în jos, cu braţele lăsate pe lângă trup. Un
trup schilodit de accidentul din copilărie, cu cicatrici sub
forma unor desene ciudate, fără sâni, un trup schilodit cândva
de foc, acum de umilinţă. Stăteau faţă în faţă batjocura
grobianului şarlatan şi luciditatea tristă a unei femei umilite…
Ce juxtapunere!... Pe miliţian îl calmase uimirea: acele
cicatrici păreau grimase ce se încordau în faţa bestiei cu
uniformă şi epoleţi. Gândul ruşinii de a vedea o femeie
dezbrăcată ne-a făcut să ne ascundem după nişte tufişuri şi să
ascultăm cum vandalismul striveşte.
Am simţit în atitudinea Taniei nobleţea categorică şi
firească, deloc eroică a omului superior. De la aceste scene
groteşti care îngroapă bunul simţ şi raţiunea umană, am
respectat-o şi mai mult pe tanti Tania.
Anii au trecut, bordeiele deportaţilor înjghebate pe
fugă deveniseră nişte căsuţe cochete. Mulţi bătrâni se
mutaseră în lumea celor drepţi. Doamna cea blândă şi moş Ion
se mutaseră şi ei în veşnicie şi tanti Tania rămăsese singură.
Noi, copiii, crescuserăm şi nu mai ascultam demult
interdicţiile părinţilor de a nu vorbi cu deportaţii. Tanti Tania

36
devenise prietena noastră. Ne primea în curte, ne dădea fructe
şi gemuri delicioase făcute de ea, ne dădea sfaturi pe care le
respect şi astăzi (“Nu vă certaţi cu oamenii răi, căci ei pot să
vă spună ce nu puteţi auzi şi spune voi!” – şi ne exemplifica).
Ne spunea că ţara are un rege care o să se întoarcă să
domnească şi noi, oamenii, vom fi atunci fericiţi. Nu prea
înţelegeam, dar acceptam cuvintele ei pentru că semănau a
poveşti cu regi şi regine din castele de cristal, acele poveşti pe
care le mai auzeam în răstimpuri, în plutirea suavă a
copilăriei...
Poveştile ei erau fascinante. Ne povestea cum a fugit
de acasă într-o noapte de iunie 1940 doar cu un pled sub braţ,
cum a ajuns la Prut pe jos prin păduri, vii şi lanuri de porumb,
pentru a nu cădea în mâinile armatei sovietice, cum s-a hrănit
cu frunze şi rădăcini, cum se simţea ca un animal hăituit, cum
a trecut Prutul înotând pe întuneric sub tirul mitralierelor
armatei sovietice, cum s-a întors peste un an şi a găsit în locul
casei un teren viran, căci soldaţii sovietici aruncaseră casa în
aer, cum s-a refugiat încă o dată din calea sovieticilor,
părăsindu-şi definitiv şi dramatic locurile natale, cum bunica
sa, prea bătrână să poată fugi din calea urgiei, n-a rezistat
evenimentelor şi şi-a sfârşit zilele într-o pivniţă unde se
ascunsese, cum cei şapte membri ai familiei s-au regăsit doar
la zece ani după război, cum au fost arestaţi şi au făcut ani
grei de puşcărie fără a şti de ce… Ne plăceau poveştile ei
crude, din care gustam doar aventura, dar ne fascina că erau
spuse chiar de un personaj al acestor poveşti. Nu pricepeam
de ce soldaţii sovietici… şi multe altele nu pricepeam… dar
erau cele mai tulburătoare poveşti pe care le auzisem până
atunci.
Tanti Tania îmbătrânea, iar noi, copiii, chiar dacă
plecaserăm pe la oraş pe la şcoli, să ne găsim un rost, o
păstram în memoria noastră curentă ca pe o certitudine
neostoită, poate ca pe un mister, căci n-am înţeles multă

37
vreme de ce ne atrăgea atât de mult. Destul de târziu, când am
devenit oameni maturi, ne-am dat seama că această femeie nu
cunoştea ura, că gândirea ei, privirea, cuvântul ei calmau
convulsiile din jur. Ea nu avea nevoie de voluptăţi filosofice
să ne poată convinge, îi erau de ajuns chipul, cuvântul, hainele
ei ponosite, privirea ei care refuza apăsarea vârstei.
Toamna cu răsfrângerile ei de lumini reci, cu
zdrenţuiala vântului, cu savoarea ei amară şi umbrele ei
fantomatice pustieşte gânduri şi suflete, înfloreşte nostalgii. Şi
pune un decor sumbru pentru ultime întrevederi. Pe tanti
Tania am întâlnit-o pentru ultima oară într-o toamnă, la ea
acasă. Era bătrână şi neputincioasă, se mişca greu. Bătrână era
şi gospodăria ei cu pruni şi liliac, grădina cu trandafiri şi tufe
de zmeură. Am aflat că nişte derbedei i-au furat din casă şi au
bătut-o cu bestialitate ca să le dea banii pe care nu-i avea. Le-
a dat pensia ei de câteva bancnote. S-a bucurat mult că m-a
văzut şi că am vorbit. La plecare mi-a oferit câteva borcane cu
gem de prune şi de zmeură. Era fericită că poate să-mi ofere
ceva. Şi mi-a mai dat un plic închis, în disperarea ultimelor
zile de viaţă, crezând că peste limitele posibilului l-aş putea da
aceluia căruia îi era destinat. Nu am dat nimănui acel plic, dar
l-am deschis târziu, peste ani, căutând totuşi în interior un
indiciu despre destinatar, care să mă îndrume spre el.
“…Nu ştiu unde ai fost şi unde eşti. Te-am iubit
mereu. Am simţit iubirea ta constant şi intens în inima mea,
cu toate zvârcolirile ei. Sunt fericită că toată viaţa am avut
dragostea ta deplină: am avut iubire, suferinţă, fericire,
aşteptare, mângâiere, tandreţe, furie, dezamăgire, totul. N-am
pierdut nimic, deşi te-am pierdut pe tine. Am câştigat
fericirea, căci aşa este fericirea în dragoste: tragi linie la un
moment dat şi vezi că nu lipseşte nimic din mistuirea ei.
Acolo, undeva, nu ştiu unde, a fost şi poate mai este un bărbat
care m-a iubit, a suferit, a aşteptat, a fost poate fericit că mă
iubeşte, m-a mângâiat, m-a strâns lângă inima lui şi m-a

38
pierdut în lumea asta mare. Eu i-am răspuns identic. De ce aş
fi nefericită, băiatul meu vesel? Din ziua aceea mohorâtă când
înotam prin glod, tu cu soldaţii tăi spre front, eu cu necazurile
mele spre nicăieri, am păstrat numai zâmbetul tău. De-aş fi
ştiut că este ultimul tău mesaj…” … şi aşa mai departe.
Dragostea, care nu mai vorbise niciodată atâta amar
de vreme, se înălţa mutilată ca şi trupul Taniei, parcă fragilă,
parcă vinovată, într-o splendidă nobleţe, într-o blândă
resemnare.
În anul următor n-am mai găsit-o pe bătrâna mea
prietenă. Se sfârşise în căsuţa ei dărăpănată. Mi s-a spus că
înainte de a se abandona lumii de dincolo ar fi vrut să bea o
cană de vin roşu, dar n-a primit-o de la nimeni. În ultima ei zi
de viaţă a stat pe băncuţa de lângă portiţa de la stradă, a privit
trecătorii şi a cântat cântece din copilărie despre primăvară şi
grădini înflorite… Mulţi vor fi privit-o cu nedumerire şi
gânduri batjocoritoare… A vrut parcă să ia cu ea acel dram de
fericire pe care viaţa i-l oferise demult, demult, în anii
copilăriei…
Totuşi, într-una din zile cred că am văzut-o pe tanti
Tania păşind gârbovită prin grădina casei ei. Am tresărit şi m-
au trecut fiori reci. Să fi fost o melodie vagă şi îndepărtată a
îngerilor?... Sau poate o umbră înceţoşată a amintirii?...
Nu, n-a fost tanti Tania, doar mi s-a părut…
prof. Cociorva Ion
Şcoala gimnazială Grindu, Ialomiţa

39
În loc de încheiere
Îngeri, iarbă verde, cer albastru, cioturi, hora satului,
liniștea sau larma uliței, povești vechi și noi, greieri și
comori, trecut și prezent – toate într-un mănunchi al tradițiilor
și vieții unei lumi aflate într-o tragică secularizare. Dacă am
putea salva măcar o parte din această zestre minunată a
identității noastre spirituale și naționale, viitorul nostru ar fi
mai luminos, mai plin de înțelesuri și trăinicie.
În discursul său de recepţie la Academia Română din
5 iunie 1937, intitulat Elogiul satului românesc, poetul şi
filosoful român Lucian Blaga dezvolta metafora sa poetică
„veşnicia s-a născut la sat” şi argumenta că satul românesc
este „singura prezenţă vie încă, deşi nemuritoare, deşi aşa de
terestră, este unanimul nostru înaintaş fără nume”. Această
„viață” pare atât de fragilă în zilele noastre, atât de
îmbătrânită (la propriu și la figurat), atât de străină cerului, dar
și pământului, încât se simte strigătul de ajutor al neamului
nostru: nu lăsați tradiția să moară, nu lăsați satul, vatra lui
strămoșească să fie desacralizate, iubiți „piciorul de plai” care
i-a hrănit pe strămoși, refaceți Raiul satului și hrăniți-vă copiii
din el. Pământul și săteanul au trăit într-o simbioză perfectă,
într-o comuniune ființială, o „zarişte cosmică”, dar astăzi,
satul românesc este răstignit între idealizare nostalgică şi
abandonare practică, între identitate tradiţională şi

40
supravieţuire precară. Pământul trebuie să îl recunoască din
nou pe om, să îl integreze în ființa lui, să renască prin munca
lui și să îi redea caracterul veșnic al existenței în mijlocul
satului, al tradițiilor, ca parte a unui univers mistic, trainic,
dătător de viață.
Dimensiunea veşnică a existenţei, izvorâtă din seva
pământului reiese din cuvinele lui Blaga în „Sufletul satului”:
„Eu cred că veşnicia s-a născut la sat./ Aici orice gând e mai
încet,/ şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,/ ca şi cum nu ţi-ar bate în
piept/ ci adânc în pământ undeva”. În această dimensiune
vrem să ne situăm.
Prof. Vild Theodora

41
„Hora în Bărăgan”, Iacob Cristina, clasa a VII-a, Şcoala Gimnazială
Grindu, Ialomiţa
„Carul cu boi”, Copcealău Cristina, clasa a VIII-a, Şcoala Gimnazială
Grindu, Ialomiţa

42
„Portul popular în satul meu”, Ştefan Alexandra, clasa a VI-a, Şcoala
Gimnazială Răduleşti
Silion Sebastian-Andrei, grupa mare „B”, Grădiniţa Brăhăşeşti, Galaţi

43
Pîrvu Laura, clasa a V-a, Şcoala Gimnazială Răduleşti
„Drumul pâinii”, Busuioc Alina Andreea, clasa a VI-a, Şcoala
Gimnazială Grindu, Ialomiţa

44
„Satul în sărbătoare”, Ionescu Iuliana, clasa a VII-a, Şcoala Gimnaziaă
Grindu, Ialomiţa
Ştefan Coral, clasa a VII-a, Şcoala Gimnazială Răduleşti

45
„Satul meu în zi de sărbătoare”, Stoica Alexandra, clasa a VI-a, Şcoala
Gimnazială Răduleşti
„La biserică”, Androne Valentina, clasa a IV-a, Şcoala Gimnazială
Jilavele, Ialomiţa

46
Mihăilă Ecaterina, grupa mare „B”, Grădiniţa Brăhăşeşti, Galaţi
„Ciobăniţa”, Mihăilă Alexandra, grupa mare „B”, Grădiniţa
Brăhăşeşti, Galaţi

47
Mihăilă Alexandra, grupa mare „B”, Grădiniţa Brăhăşeşti, Galaţi
„Nuntă în sat”, Bănică Cosmina, clasa a IV-a, Şcoala Gimnazială
Jilavele, Ialomiţa

48
Cuprins:
Cuvânt... adevăr... veșnicie..., Dumitru Adriana
Ciotul, Boldici Raluca
Poveştile bunicii, Romcea Adnana Teodora
Comoara, Olariu Victor
Eu cred că veşnicia s-a născut în satul copilăriei mele...,
Manea Anamaria
Eu cred şi simt că „veşnicia s-a născut la sat”, Ştefan
Alexandra
Poveşti din satul meu, Ştefan Coral
Poveşti din sat, Staminir Iuliana Simona
Cântec îndepărtat de îngeri, Cociorva Ion
În loc de încheiere, Vild Theodora

Volumul vesnicia 2013 (1)

Empfohlen

Empfohlen

Weitere ähnliche Inhalte

Ähnlich wie Volumul vesnicia 2013 (1)

Ähnlich wie Volumul vesnicia 2013 (1) (20)

Mehr von Silvia Sofineti

Mehr von Silvia Sofineti (20)

Volumul vesnicia 2013 (1)