1. CRESTEREA VIPERELOR PENTRU
VENIN
DOCUMENTATII 2004
1

2. DESCRIEREA SPECIILOR INDIGENE DE VIPERE
ISTORICUL CERCETĂRILOR
Bazele cercetărilor herpetologice din tară au fost
puse de C. Kiritescu (1901-1930 ) care a făcut inventarul
faunistic al reptilelor din România si a schiţat zoogeografia
lor, insistând asupra unor probleme de sistematică.
R.Martens (1921-1923) studiază un material colectat
personal în România , interpretându-Mn spiritul sistematicii
moderne.
Cercetările sale cuprind indicaţii interesante care au
putut fi valorificate ulterior si de alţi herpetologi.
R. Câlinescu (1931) introduce nomenclatura ternară
după lista lui Martens si Muller, alcătuieşte pentru prima
dată hărţi amănunţite de răspândire a reptilelordin tară si
face analiza zoogeografică si ecologică a herpetofaunei.
Publicaţiile Iui Băcescu (începând din 1933) reflectă
o armonioasă îmbinare a însuşirilor de sistematician cu cele
de ecolog vădind o adâncă cunoaştere a terenului si a
biologiei reptilelor în natură.
Studiile sale asupra sopârlei Eromias arguta de la
Hanul Conachi , precum si asupra viperidelor si
colubridelor din tară sunt deosebit de valoroase. Fauna de
reptile din sudul Ddbrogei este amănunţit cercetată de
LLepsi (1927).
I. E. Funh (începând din1932) Funh si Martens
(1959) au urmărit studiul variabilitătii si ecologiei - la
diferite lacertide; pentru a le încadra în unităţile subspeciei
corespunzătoare, indicând totodată afinităţile în comparaţie,
cu rasele geografice vecine. St. Vancea (începând din 1934)
folosind aceleaşi metode moderne ale sistematizării, a
continuat studiul viperidelor iniţiat de Băcescu.
2

3. B. Stugren (1955, 1957 -1960, 1961) s-a ocupat de
particularităţile viperei de stepă din fânetele Clujului, de
răspândirea reptilelor, din Transilvania si Dobrogea, de
sistematica speciei Lacerta praticola într-o lucrare de
sinteză a schiţat originea herpetofaunei din România in
lumina glaciatiunii. Aplică pentru prima oară metode
statistice din studiul variabilitătii reptilelor. B. Stugren si I.
Ghira, (1987 , 1988) studiază distribuţia reptilelor pe zone
altitudinale în Munţii Retezat si împreună cu B. Kiss (1981)
studiază productivitatea secundară la sopârla de câmp.
În 1961, Fuhn si Vancea publică în cadrul "Faunei
R.P.Române", editată de Academia R.P.Română , un studiu
monografic asupra reptilelor din România, în care tratează
morfologia externă,.anatomia, ecologia, filogenia;
răspândirea geografică si sistematică a acestor animale .
Până la ora actuală acesta este cel mai.complet studiu
despre reptilele din România.
BIOLOGIA SPECIILOR DE VIPERE
Sistematica speciilor de vipere. Viperele fac parte
din ordinul Serpentes, grup provenit din Sauria, cu
următoarele caractere distinctive: absenta membrelor (sau
cel puţin a celor anterioare) si a centurii, scapulare, lipsa
pleoapelor mobile, lipsa deschiderii externe a urechii si a
unui aparat auditiv funcţional, absenta arcului temporal
superior si a scvamozalului, absenta lacrimalului jugalului,
quadratojugalului, epipterigoidului si postfrontalului. Cutia
craniană este complet închisă prin procesele descendente
ale frontalelor si parietalului. Sunt prezente articulaţiile
vertebrale zigosfrene - zigantrice. Apofizele hemale ale
vertebrelor caudale nu se unesc ventral. :
Familia Viperidae (Bonaparte -1840) are
următoarele caractere generale primitive: dinţii pre-
3

4. maxilari, coronoidul, elementele centurii pelviene si
plămânul stâng, lipsesc. Câte un singur dinte canaliculat,
situat pe maxilarele extrem de scurte de lungime egală, fără
alţi dinţi si mobile, putând să se îndrepte perpenticular fată
de epipterigoid.
Palatinele si pterigoidele sunt de asemenea mobile.
Ectopterigoidul este alungit, hipapofizele lungi; oasele
prefrontale nu au proces anterior si nu sunt în contact cu
oasele nazale; plăcile cefalice sunt adesea foarte
modificate, deşi speciile generalizate posedă complexul
colubriform al plăcilor cefalice (5 plăci mari). Ochiul. este
separat de solzii supralabiali prin solzi iniei.. Pupila este
verticală. Plăcile ventrale .acoperă toată lungimea
abdomenului. Nu există gheare în regiunea anala. Placa
anală este întreagă. Coada este scurtă. De obicei pe spate
există un desen închis în formă de. zig-zag. Viperele sunt
ovovivipare.
Sunt speciile cele mai periculoase pentru om,
datorită veninului lor.
Familia Viperidae ocupă un areal, vast în toate
continentele cu excepţia Australiei. Unii autori includ în
această familie si Crotaîinele, astfel că Viperidele cuprind 2
subfamilii : Viperinae si Crotalinae.
Viperinele trăiesc in Africa si Eurasia si cuprind 10
genuri: .
---Vipera (Europa , Asia , Africa)
---Bitîs (Africa)
---Causus (Africa)
---Echis (Africa , Asia)
---Atractaspis (Africa , Israel/Sinai)
---Cerastes (Africa , Asia )
---Pseudocorastes (Israel., Iran )
---Atheris (Africa)
---Eristicophis (Belucistan)
4

5. ---Aseziops (sud-estul Asiei)
Se cunosc în total 65 de specii.
Crotalinele trăiesc în America si Asia si cuprind 6 genuri (
Agkistrodea, Trimeresurus, Iachesis, Sisturus, Crotalus,
Bothropa ) cu 91 de specii. Unii autori consideră genurile
Bothropa si Trimeresurus ca subgenuri de Lachesis.
Genul Vipera cuprinde 14 specii, care au
următoarele caractere comune.:
---capul, în general mai muit sau mai puţin distinct de gât,
acoperit de plăci diferite ca formă si dimensiuni, cele din
regiunea s.upraoculară sunt mai mari decât cele din jur. :
---ochiul de mărime mijlocie cu pupilă eliptică vertical si
separată de scuturile labiale superioare si de un număr
variabil de plăcute.
---nările situate lateral si în contact cu placa rostralâ sau
separată de aceasta prin placa nasorostrală.
---corpul subcilindric , acoperit cu scvame carenate.
---coada scurtă.
---placa anală unică.
---glanda veninoasă de dimensiuni mici.
Dintre aceste 14 specii, în Europa trăiesc doar 9 specii:
1. Vipera ammodytes (Linnaeus. 1758)
---V. a. ammodytes (Linnaeus , 1758)
---V. a. montandoni (Boulenger, 1904)
---V. a. meridionalis (Boulenger, 1903)
---V. a. ruffoi (Bruno , 1968)
---V. a transcaucaziana (Boulenger, 1913)
2. Vipera aspis (Linnaeus , 1758)
---V. a. aspis (Linnaeus , 1758)
---V. a. atrax (Meisner, 1820)
---V. a. balcanica (Buresch et Zonkov, 1934)
---V. a. francisciredi (Laurenti, 1768 )
---V. a. zinnikeri (Kramer, 1958).
5

6. 3. Vipera berus (Linnaeus , 1758 ) cu subspeciile :
---V. b. berus (Linnaeus , 1758)
---V. b. bosniensis (Boettger, 1889).
4. Vipera Kaznakovi (Nikolskij, 1909)
5. Vipera latastei (Bosca , 1878) cu subspeciile :
---V. I. latastei (Bosca , 1878);
---V. I. gaditana (Saint-Girons , 1977)
6. Vipera lebetinâ (Linnaeus , 1758 )
---V. I. lebetinâ (Linnaeus , 1758)
---V. I. obtusa ( Dwigubskij, 1832)
---V. I. schweizari (Werner, 1935)
7. Vipera seoanei (Lataste , 1879 ) cu subspeciile:
---V. s. seoanei (Lataste ,1879 );
---V. s. cantabrica ( Brana et Bas , 1982)
8. Vipera ursini (B.dnaparte , 1835)
---V. u. ursini (Bonaparte , 1835)
---V. u. eriwanensis (T. Rous.s , 1933) ;
---V. u. rakosiensis ( Mehely, 1894 ) ;
---V. u. renardi ( Christoph , 1849);
9. Vipera xanthina (Grav , 1849 ); cu subspeciile :
---V. x. xanthina ( Gray , 1849 );
---V. x. raddei ( Boettger, 1890).
Caracteristicile morfologice ale viperelor. în ceea
ce priveşte viperele din Europa , la acestea se manifesta
numeroase stadii ale evoluţiei Viperidelor care continuă
încă la grupul lebetina - xanthina si culminează cu genul
african Bitis. Aparent la taxonii europeni, caracterele
morfologice tipice ale Viperinelor se accentuează progresiv
de la Vipera ursini la Vipera ammodytes. Existenta unei
proeminente nazale (creşterea numărului de plăci apicale)
este proprie grupului ursini - ammodytes si nerecunoscută
la grupul lebetina - xanthina. Alături de această variaţie a
plăcilor cefalice, a formei capului si a corpului, este
6

7. evidentă si o tendinţă dificil de interpretat, de creştere a
dimensiunilor corpului, a numărului vertebrelor, a plăcilor
ventrale si a numărului de solzi ventrali de la mijlocul
corpului.
La viperele europene se observă o corelare pozitivă
între lungimea corpului si numărul plăcilor ventrale.
Presiunea selecţiei în favoarea unei reduceri a lungimii
corpului este importantă.
Aceasta a redus de la 21 la 19 numărul de solzi
dorsali la mijlocul corpului, dar numărul de plăci ventrale
nu s-a modificat. Se presupune că mărimea taliei este în
strânsă legătură cu numărul de ventrale.
Se observă pe de altă parte, că în cadrul speciilor
asemănătoare, evoluţia a acţionat frecvent asupra numărului
ventralelor, mult mai rar asupra segmentării plăcilor
cefalice si niciodată asupra câtorva' caractere laolaltă. De
notat că la speciile politipice, populaţiile septentrionale sunt
adesea mai mari si deţin un număr mai mare de plăci
ventrale decât populaţiile meridionale, contrar caracterelor
şerpilor în general.
Coloritul viperelor europene este foarte variabil si
tenta de fond se aseamănă uneori cu aceea a substratului,
din cauza presiunii selecţiei exercitată de prădătorii care
descoperă prada cu ajutorul văzului. Coloritul dorsal este în
medie mai constant în cadrul speciilor asemănătoare. Zig-
zagul dorsal, care poate fi mai mult sau mai puţin lăţit si
romboidal sau circular, se transformă în bare transversale la
3 taxoni care sunt, mult diferenţiaţi din punct de . vedere
morfologic si ecologic : v. ammodytes transcaucaziana, v.
aspis francisgiradi si v. berus bosniensis.
Hemipenisurile viperelor europene, globulare si
foarte bifidate, oferă puţine variaţii la marea majoritate a
speciilor. Singura diferenţă apreciabilă este forma mai
alungită a : hemipenisului la Vipera berus. La celelalte
7

8. specii, nu s-au găsit diferente semnificative. Totuşi forma
net globuloasă a hemipenisului la Vipera lebetina,
sugerează o tendinţă de îngrosare.
Se poate lansa ipoteza că numai Vipera berus a
conservat un caracter mai mult sau mai puţin primitiv, din
acest punct de vedere.
Craniul viperelor din Europa oferă puţine caracteristici
interesante si puţine indicii care deosebesc o specie de alta.
Pe baza gradului lor evolutiv le considerăm în ordine :
ursini, kaznakovi, berus, seoanei, aspis, latastei,
ammodytes. Totuşi sunt prezente fenomene de creştere
alometrică, ca de exemplu, Ia Vipera aspis unde craniul
unui individ mare se aseamănă mai mult cu cel al viperei
ammodytes, în timp ce craniul unui individ mai mic se
aseamănă mai mult cu cel de viperă berus.
Cariotipul celor mai multe vipere europene (2n=36,
14V +2 I + 20m) se regăseşte la numeroase colubride si
practic la toate crotalinele si viperinele studiate, cu excepţia
viperei ammodytes si viperei aspis, al căror cariotip este
2n=42 cu 8V +14 I +20m.
H.E. Kobel (1967) a demonstrat cum tipul clasic cu
36 de cromozomi ar fi putut apărea prin sciziune centrală
urmată de inversiune pericentralâ, rezultând tipul aspis cu
42 cromozomi. Aceste diferente considerabile nu sunt, cel
puţin la prima generaţie deloc verificate la hibrizi .al căror
cariotip compus, este 2n =39, cu 11 V +8 I + 20m si
confirmă interpretarea lui Kbbel despre omologia
cromozomilor. Asa cum Vipera latastei, specie prin motive
bine întemeiate intermediară între Vipera ammodytes si
Vipera aspis, are cariotip ' normal, este îngăduit să
presupunem că, modificările spectaculoase survenite la
aceste ultime două specii, s-au produs independent si nu
corespund unor mutaţii genetice importante.
8

9. Studiul proteinelor serice prin intermediul
electroforezei simple dă rezultate dificil deinterpretat din
cauza variaţiilor individuale. Totuşi imunoelectroforeza
făcută plecând de la un ser de viperă aspis sugerează că
această specie este net mai învecinată din acest punct de
vedere de Vipera berus si Vipera latastei decât de Vipera
ammodytes.
În ceea ce priveşte comunitatea antigenică a
veninurilor, Vipera ammodytes este destul de departe de
majoritatea celorlalte specii (50 până la 54% antigeni
comuni), puţin mai îndepărtată de Vipera ursini (45%) si
mai apropiată de Vipera latastei (71%), dar mai puţin
diferenţiată de Vipera seoanei si Vipera berus (64-65%).
Vipera berus, foarte apropiată de Vipera ursini si Vipera
seoanei (71% din antigenii comuni ) este net îndepărtată de
Vipera Kaznakovi (59%) si se găseşte si mai departe de
Vipera latastei si Vipera ammodytes (53%).
În cadrul aceleaşi specii, proporţia de antigeni
comuni ai populaţiilor sau subspeciilor variază de la 61 la
100%. Modalităţile de evoluţie ale proteinelor antigenice
sunt aproape necunoscute, din această cauză este dificil de
a considera semnificaţia lor drept criteriu
filogenetic. Cea mai mare parte a rezultatelor cercetărilor
de: imunoelectroforeza si imunodifuziune
asupra/comunităţilor antigenice ale veninurilor, confirmă
clasificările tradiţionale bazate pe morfologia comparată.
În cadrul viperelor, palearctice, patru, genuri mai
bine cunoscute, (Cerastes, Echis, Eristocophia, Vipera)
derivă din viperele etiopiene, evoluate prin natura
particulară a regiunii postorbitale a craniului. La.aceste.
genuri, osul post orbital este. de mici dimensiuni si bine
sudiat, median şi posterior, de procesul parietal. La trei
genuri de vipere etiopiene Adenorhinos, Atheris, Bitiş,
9

10. dimpotrivă, postorbitalul se învecinează cu paristalul fără
însă a forma un os comun.
Dintre cele trei genuri palearctice evoluate, vipera
este probabil cel mai puţin evoluată, pentru că prezintă
caractere taxonomice destul de variabile si ocupă o zona
extinsă, cu mari valenţe bioclimatice.
Vipera ammodytes (vipera cu corn) are corpul relativ
masiv, coada scurtă si capul net lărgit posterior. Vârful
botului este surmontat de o proeminentă cărnoasă, de forma
unui con, situat deasupra plăcii rostrale şi acoperit de 5-20
(de obicei 7-18) mici scuame "apicale". Frontalul si
parietalul nu sunt de regulă, distincte din cauza faptului că
sunt substituite de plăci neregulate, de dimensiuni mici.
Prezintă două serii complete de plăci (câteodată una, destul
de rar trei) între marginea inferioară a ochiului si
supralabiale. Scvamele la jumătatea corpului sunt dispuse
în 21 .(excepţional20 sau 23) serii. Plăcile ventrale în
număr de 132 până la 169 (în general 133-163), nu prezintă
diferente datorate sexului.
Solzii subcaudali sunt în număr de 22-24 perechi (de
obicei 22-35 Ia,femele si 29-44 la masculi). Stralul
este mult mai înalt decât lat si în acest caz nu ajunge la
nivelul cantalului, având porţiunea sa superioară
segmentată în 1-3 plăci mici. Nasorostralul este sau divizat
în două plăci suprapuse sau întregi si în general la nivelul
cantalului.
Lungimea minimă si maximă la adulţi: 54 -110 cm,
lungimea medie a adulţilor: 65-75 cm. Femelele sunt de
regulă mai mari decât masculii, dar recordul de statură
aparţine ultimilor.
Statura urmează o climă crescătoare est-vest, si
indivizii din dimensiunile cele mai mari trăiesc în Tirolul
meridional; populaţia cu media cea mai mare a staturii ,se
găseşte în Italia în
10

11. Alto Adige.
Femelele sunt în general de culoare brun deschis sau
cenuşiu cu pete brun - negricioase sau negre si mai rar
portocaliu sau roşcat (roşu murdar) cu pete mai puţin
întunecate de această nuanţă, în timp ce masculii sunt în
general gri cu pete negre .
Femelele sunt sărace sau lipsite de pigment
întunecat, mai ales pe flancuri si pe cap, în timp ce masculii
sunt mai pigmentaţi.
Banda închisă între ochi si coltul gurii, întotdeauna
prezentă la masculi, este sau redusă sau absentă la femele.
Ornamentaţia este constituită dintr-o zonă (fisie) medio-
dorsală formată din pete romboidale care uneori formează
un zig-zag de lărgime variabilă sau dau naştere unei "haine"
din pete circulare sau în formă de ţesătură. Fac excepţie
populaţiile din Caucaz si din N-E Turciei, care. au o
ornamentaţie dorsală constituită din bare transversale
scurte.
Capul prezintă, în regiunea nucală, o pată în formă
de "V", mai mult sau mai puţin marcată si puţin variabilă, a
cărei bază este, în mod obişnuit , unită cu banda
longitudinală medio-dorsală. Pe labialele inferioare, există
pete de culoare închisă care poate fi continuă sau divizată.
Pe flancuri sunt aproape întotdeauna prezente numeroase
pete închise dispuse în corespondentă cu axele fâşiei
vertebrale. Partea inferioară, în mod obişnuit gri, brun-
gălbui sau roşcată, cu multe pete mici gri-negricioase.
Vârful cozii este de cele mai multe ori portocaliu la
populaţiile occidentale si verde gălbui la cele orientale.
Irisul, ca si la multe alte specii, poate fi cenuşiu,
cenusiu-verzui, roşcat, brun-gălbui, gălbui, etc. Pare absent
melanismul, albinismul sau albinoticismul. Există
semnalate în literatură doar două cazuri (Werner,1912 - în
Hertegovina si Fuhn, 1986 lângă Resita) de melanism.
11

12. Flavinismul este relativ frecvent, mai ales la femele. Cazuri
atipice de colorit sunt semnalate pe unele insule adriatice.
Vipera berus. Botul relativ mare, cu vârful plat;
capul lărgit posterior. Frontalul si parietalele (sau cel puţin
una din aceste plăci) de regulă mai mari, în raport cu plăcile
din jur.
În general o singură serie completă (excepţional, mai
ales la populaţiile din Balcani, două) de plăcute între partea
inferioară a ochiului si supralabiale.
Nara este situată în centrul plăcii nazale. Solzii la
jumătatea corpului dispuşi în 21 de serii ( rar 19, 20, 22, sau
23); plăcile ventrale 132-158 (în general 136-157 si fără
diferente statistice semnificative între sexe); plăcile
subcaudale, 23-46 perechi (de obicei 23-36 la femele si 32-
46 la masculi).
Lungimea minimă si maximă a adulţilor: 40-104 cm,
lungimea medie a adulţilor: 50-70 cm. Femelele sunt de
regulă mai mari decât masculii, deja din al doilea an de
viată. Recorduri de lungime excepţionale, sunt deţinute de
o femelă găsită în munţii Harjedalen la 950 m altitudine
(Suedia) de 104 cm si o femelă din Finlanda găsită la 68
grade N, de 94 cm.
In Franţa au fost observate destul de rar femele mari,
de 80-87 cm, iar în Marea Britanie, în 1926 a fost găsit un
exemplar de 85 cm.
Coloritul este variabil, iar în populaţiile din Balcani
foarte variabil. Femelele sunt în general brune, măslinii,
gălbui închis sau roşcate (cu toate nuanţele posibile între
aceste culori) si cu desenul de pe spate de regulă brun, dar
mai accentuat decât fondul. Masculii dimpotrivă, sunt de
obicei gri cu desenul negru. Această schemă nu este totuşi
valabilă si pentru populaţiile din Balcanii Centrali, care
prezintă în general un dicromism sexual mai puţin
accentuat. Partea inferioară a corpului este anterior deschisă
12

13. la culoare, si se înnegreşte spre coada, fiind totuşi pătată cu
pete mici, de culoare deschisă; vârful cozii poate fi
portocaliu, însă de regulă este imaculat.
Ornamentaţia de bază constă de regulă dintr-o serie
longitudinală de pete întunecate, în formă de romburi
comprimate si/sau triunghiuri isoscele, dispuse pe regiunea
medio-dorsală, sub forma unei fîsii în zig-zag. De obicei
continuă la viperele din Balcani si mai ales la cele din
Extremul Orient asiatic, acest model tipic este înlocuit cu
bare medio-dorsale transversale.
La cap se găseşte o pată puţin variabilă, în formă de
"X " în regiunea nucală si o bandă întunecată care porneşte
de la postoculare si trece peste labiale superioare sau peste
comisura gurii, continuându-se pe laturile gâtului 1-2 cm,
pentru ca apoi să se întrerupă, transformându - se în pete
laterale de culoare închisă .
Exemplarele melanice si melanotice trăiesc mai ales
în habitatul montan, iar în unele locuri deţin majoritatea în
populaţie.
Vipera ursini (vipera de stepă). Este de regulă cea
mai mică specie de viperă europeană. Talia mijlocie sau
mică, corpul relativ subţire, capul îngust, botul uşor ascuţit
(mai ales la populaţiile orientale). De regulă o placă
apicală, două cantale din care cel posterior în legătură cu
supraoculara, frontalul si parietalele sunt mai mari decât
plăcile din jur.
Subocularele dispuse într-un singur rând, sau la
unele populaţii montane orientale într-un rând si jumătate.
Nara este situată la partea inferioară a plăcii nazale.
Solzii la mijlocul corpului sunt dispuşi în 19-21
serii, după o climă geografică crescândă N-E. Plăcile
ventrale 114-152 (în general 114-149 la masculi si 116-152
la femele), cresc ca număr în mod normal de la vest spre
estul arealului.
13

14. Plăcile subcaudale dispuse în 19-41 perechi (de
obicei 26-41 la masculi si 19-30 la femele, la fel
crescătoare de la vest spre est). Numărăm de la 6 la 21
intercantale si intersupraoculare, după o climă bioclimatică
de la uscăciune la umiditate. Există între 2-4 loreale, între
8-10 perioculare, între 8-9 labiale superioare si 8-10 labiale
inferioare, toate după O'Climâ crescătoare geografică .de la
vest la est.
Lungimea minimă si maximă â adulţilor: 30-63 cm;
lungimea medie a adulţilor, 40-50cm.
Exemplarele de dimensiuni mari se găsesc în centrul
continentului, cele din populaţiile balcanice ating de regulă
40-48 cm. Femelele sunt mai mari decât masculii.
Coloritul de bază , al porţii dorsale variază de obicei
de la brun la cenuşiu, cu pete măslinii sau gălbui şi în
general se prezintă mai puţin accentuat în regiunea medio-
dorsală.
Pe ceafă se găsesc bare si pete întunecate dispuse
simetric sau la fel cu cele de la Vipera berus sau cu ale unor
populaţii de viperă aspis. Regiunea vertebrală este acoperită
de o fisie longitudinală continuă sau întreruptă de regulă
neagră, brun-închisă, brun-roscată, constituită din pete
circulare sau de obicei dintr-un zig-zag ondulat cu unghiuri
(cu rare excepţii rotunjite). Flancurile de obicei sunt
acoperite cu pete închise, rotunde sau alungite vertical (mai
ales la femele). Flancurile pot fi şi imaculate.
Partea inferioară a.corpului.este de regulă gri sau
alb-gălbuie cu sau fără pete mici închise la culoare.
Exemplare melanotice sunt rare. L.von Mehely
(1911) semnalează un exemplar din Bosnia cu abdomenul
imaculat si lateralul corpului, uniform brun-negricios. Nu
se cunosc indivizi melanici, albinosi sau albinotici.
14

15. Răspândirea viperei ammodytes. Vipera
ammodytes trăieşte în pantele stâncoase (roci eruptive sau
calcaroase cu arbuşti, de pe malurile apelor (ex. Valea
Cernei) si în pădurile de foioase (Corylus colurna si
Syringa vulgaris de la poalele Mt. Domogled - Băile
Herculane ). Se ascunde sub pietre cu uşurinţă; se caţără pe
ramuri pentru a se însori.
Vipera stă nemiscată de obicei şi avertizează, omul
de prezenţa ei prin sâsâit; uneori se retrage imediat sub
pietre/până la trecerea pericolului.
În Austria, Italia de Nord, România (S-V si
Dobrogea), Bulgaria, Albania, Grecia, Asia Mica,
Transcaucazia si Siria.
În tara noastră, subspecia V.amontandoni este
întâlnită doar în Dobrogea, în zonele calcaroase.
Răspândirea viperei berus. Ocupă biotopuri răzleţe
în interiorul vastului sau areal.
Preferă marginile de păduri si poienile, bălăriile
însorite si pantele muntoase, putându-se ridica până la
altitudinea de 2500m. Este de asemenea întâlnită în
apropierea pâraielor de munte, însorindu-se pe bolovani.
Animal crepuscular si nocturn, vânează mai mult în
primele ore ale dimineţii si spre seară, când temperatura nu
este atât de ridicată.
Este un animal fricos, simţind apropierea omului de
la o distantă destul de mare si refugiindu-se în adăpost.
Dacă este prinsă, devine foarte agresivă, încercând să muşte
agresorul.
În captivitate unele exemplare se "îmblânzesc" în
timp ce altele, mult mai agresive, sar să muşte chiar la
câteva luni de captivitate.
Se întâlneşte în Europa (la nord până la paralela 70,
iar la sud până la limita Munţilor Cantabriei si Pirenei,
15

16. Alpii Albanezi si Bulgaria) si Asia septentrională si
centrală, iar la est până la insula Sachalin.
Răspândirea viperei ursini. Trăieşte în câmpie, stepe
cu vegetaţie zerică si în regiuni mlăştinoase, de la nivelul
mării până la 300 metri altitudine: în Italia, Franţa, o mare
parte din Balcani, Turcia, Persia si în unele regiuni din
Rusia, trăieşte exclusiv în păşuni montane, cu expoziţie
sudică si adăpostite de vânt, pe substrat ierbos sau calcaros
în tara noastră, este întâlnită prin grindurile din Delta
Dunării.
Este un şarpe inofensiv pentru om, veninul lui
nefiind toxic; este specia cea mai puţin studiată datorită
faptului că trăieşte în locuri cu inversiune termică, creşterea
lui în captivitate fiind o problemă complexă.
În tara noastră a fost semnalată lângă Cluj (dar se
pare că această populaţie s-a stins), în Moldova, lângă laşi
si în Delta Dunării.
COMPORTAMENTUL VIPERELOR IN MEDIUL
NATURAL
Activitatea zilnică a viperelor are un maxim diurn si
în general este condiţionată de necesităţile de termoreglare.
Atunci când condiţiile o permit, animalul are si o activitate
nocturna mai ales în regiunile cu un climat cald.
În zona tării noastre în care predomină un climat
temperat continental, în dimineţile însorite masculii de
viperă ammodytes pot fi întîlniti pe grohotişurile de calcare
începând cu ora 8 dimineaţa. Femelele încep să apară mai
târziu cu cîteva ore.
Deplasările în teren ale viperelor sunt în general
motivate de necesitatea procurării hranei sau de necesitatea
16

17. termoreglării. Periodic, după cum vom arăta în continuare,
atât masculii adulţi cât si femelele în cadrul ciclului anual
se adună pentru a forma asa numitele "ghemuri" în locurile
de hibernare.
Atunci când sunt deranjate, în general viperele se
ascund contrar poveştilor în care vipera este descrisă ca un
animal agresiv. În perioada de împerechere, masculii sunt
cei care se deplasează in căutarea femelelor orientându-se
după urna olfactivă pe care acestea o emană.
Chiar şi pe un areal restrâns, indivizii unei populaţii
dezvoltă activităţi diferite în cursul unei perioade. Acest
fapt se datorează probabil ciclurilor de hrănire care depind
de şansa fiecărui individ.
Hrănirea. Un animal se alimentează în 3-4 etape
anuale. Hrana, asa cum am mai arătat constă în general din
mamifere mici si şopârle. Din observaţiile experimentale s-
a constatat că hrănirea nu este zilnică. Vipera adultă
mănâncă 3-4 şoareci la un interval de câteva zile, după care
face post aproape o lună. Raţia anuală a unei vipere este
destul de săracă, la masculii adulţi reprezintă între 100-
130% din greutatea corporală, la femelele care îsi refac
rezervele si la puii în creştere 200-300%, pe când la
femelele gestante numai 50-60%. Juvenilii în creştere, care
îsi refac rezervele pot avea chiar 5 cicluri de hrânire, iar
masculii adulţi se mulţumesc cu numai 2 cicluri.
Femelele gestante îsi petrec cea mai mare parte a
timpului zilei însorindu-şi corpul, ele având nevoie numai
de un singur ciclu de hrănire.
Se poate constata că perioadele de alimentare atât la
masculi cât şi la femele sunt aproape complementare, luna
iunie fiind practic singura lună când hrănirea este comună
ambelor sexe. În timpul perioadei de reproducere masculii
nu se hrănesc.
17

18. Ciclurile de năpârlire tind să se sincronizeze cu cele
de hrănire înainte de năpârlire viperele nu mănâncă, în
schimb după năpârlire interesul pentru mâncare este
deosebit.
Victima este înghiţită întotdeauna cu capul înainte
Năpârlirea. Frecventa, năpârlirilor depinde, de trei
factori, esenţiali: mediu, starea sănătăţii, vârstă.
Puii aflaţi în perioada de creştere năpârlesc mai
repede de 3-4 ori pe an. Nu s-au remarcat variaţii ale
fenomenului datorate sexului. În natură, prima
năpârlire apare primăvara, fiind prenupţială la masculii de
tip berus si post nupţială la cei cu reproducere de, tip aspis.
Năpârlirea nu este influenţată de cantitatea de hrană, care
joacă un rol secundar, ci mai ales de temperatura mediului.
În condiţii optime actul în sine durează relativ puţin,
aproximativ 10-20 minute. Trebuie menţionat un proces
fiziologic care se produce cu câteva zile înainte, pus în
evidenţă prin culoarea închisă a învelişului extern si
totodată de opacizarea acestuia. În zona plăcilor ventrale si
a zonei orbitale.
Mediul concură prin două componente: temperatura,
care trebuie să fie cu 3-4 grade mai ridicată si prin
umiditate care se pare că accelerează procesul.
18

19. Starea de sănătate a animalului după unii autori este
pusă în evidentă de o năpârlire completă, astfel încât
învelişul să se desprindă în totalitate de corp.
Hibernarea. În biotopurile propice, viperele
hibernează izolat, în aceste zone aglomerările fiind rare. În
regiunile cu ierni reci, cu adăposturi bune, aglomerările
viperelor devin o regulă. De remarcat este faptul că
indivizii unei populaţii hibernează în acelaşi adăpost.
Toamna, adulţii intră primii în adăposturi iar din
septembrie până în noiembrie în afara adăpostului nu mai
pot fi întilnite decât exemplarele tinere.
Primăvara ies mai întâi masculii, la speciile cu
spermiogeneza vernală, apoi femelele reproductive si la
urmă femelele neproductive cu juvenilii.
Hibernarea necesită o temperatură optimă de 4°C.
19

20. Şarpele în perioada de hibernare
Reproducerea. Majoritatea viperelor sunt ovipare,
oviparitatea fiind considerată un caracter primitiv. Unele
specii din zonele calde au rămas la acest stadiu, însă
speciile din ţara noastră fac parte din categoria speciilor
vivipare.
Vitelogeneza la viperele europene este vernală şi
depinde de rezervele lipidice ale femelei. Cu cât greutatea
corpului gras va fi mai mare cu atât este mai mare numărul
de foliculi care se dezvoltă.
La masculi se remarcă două tipuri de cicluri sexuale:
tipul berus care cuprinde speciile Berus, Ammodytes,
Ursini si la care spermatocitogeneza este vernală, acuplarea
este unica si are loc primăvara târziu, (întodeauna după
năpârlire) si tipul aspis unde spermatocitogeneza este
continuă. La acest tip, spermiogeneza are loc la sfârşitul
verii în luna a treia si a noua si există două acuplări, una
toamna si alta primăvara la ieşirea din hibernare.
Pentru reproducerea viperelor în natură este necesar
un raport dintre masculi si femele de 5/1. în literatura de
specialitate studiată nu am găsit date referitoare la această
problemă.
20

21. O explicaţie posibilă ar fi aceea că femelele stând
mai mult timp la soare în timpul verii, probabil că sunt
supuse agresorilor mai mult decât masculii.
În perioada aprilie si începutul lui mai, au loc jocuri
nupţiale urmate de împerechere si fecundare a femelelor
adulte.
Perioada de acuplare se întinde între sfârşitul lunii
martie si sfârşitul lui mai, continuându-se până la începutul
lunii iunie în funcţie de condiţiile climatice. În această
perioadă au loc jocurile nupţiale care de fapt sunt lupte
rituale între masculi.
Femelele reproductive lasă pe sol substanţe aderente
care atrag masculii. Acesta este modul de formare a
„ghemelor”de şerpi.
Ovulatia la femele se produce independent de
condiţiile de mediu si se petrece la începutul lunii mai,
începutul lunii, iunie. Acuplarea este variabilă, actul putând
dura de la 15-20 minute la una două ore.
Gestatia are o durată determinată de temperatura
mediului. în natură acest proces durează la Vipera aspis
între 97-133 de zile, iar la Vipera berus între 85-121 zile. În
acest timp femela asa cum s-a mai spus caută locuri însorite
unde stă nemişcată timp îndelungat.
Proporţia de femele gestante la o populaţie de viperă
aspis este de 34% iar la o populaţie de viperă berus este de
50%. În unele regiuni nordice, acest procent poate fi şi mai
mare.
Condiţiile de mediu nu acţionează asupra numărului
de pui si nici asupra greutăţii puilor, ci numai asupra
duratei de gestaţie si a perioadei dintre gestalii.
Femelele europene de vipere îsi rezervă un an pentru
vitelogeneza şi gestaţie si un an sau doi pentru refacerea
rezervelor de lipide.
21

22. Biologii au constatat că temperatura corpului unei
femele gestante de viperă este cu 2°C mai mare decât a
celorlalţi indivizi.
Naşterea puilor are loc între sfârşitul lunii august si
începutul lui octombrie. După naştere, puii sunt înveliţi
într-o membrană pe care o îndepărtează imediat. Numărul
de pui depinde de specie, astfel Vipera monticola 1-2,
Vipera ammodytes 9-10. Puii au majoritatea funcţiilor
vitale, active imediat după naştere (excepţie făcând funcţia
sexuală), iar rezervele lor de hrană sub forma grăsimii le
conferă acestora o autonomie de câteva luni de zile.
Puii de viperă. Mortalitatea puilor după naştere
diferă în funcţie de greutatea lor. Din acest punct de vedere
puii de Vipera ammodytes, în greutate de mai puţin de 5 g,
au o mortalitate de 60%, pe când cei cu o greutate de peste
9 g au procentul de mortalitate după naştere, 0%.
Odată veniţi pe lume, puii de viperă îsi încep propria
activitate independent de părinţii or, căutându-si propriul
teritoriu. Dacă naşterea a avut loc toamna târziu, puii nu
vor mânca decât în primăvara anului următor. Acesta este
motivul pentru care greutatea la naştere a puilor este
determinantă pentru supravieţuire. Lungimea la naştere este
cuprinsă între 13-15cm.
Coloritul si desenul dorsal este complet, puiul ştiind
să-si caute hrana şi să o vâneze.
El posedă capacitatea de a secreta venin, cu toate că
acesta este la început în cantitate mică si mult diluat.
Comportamentul puilor este dezinvolt, curajos, mişcările
lor find rapide si neprevăzute. Dacă este deranjat, puiul
sâsâie puternic. Asa cum s-a mai arătat ciclurile de hrânire
la juvenili, sunt mai dese decât la adulţi, hrana jucând un
rol major în creşterea si dezvoltarea acestora. Timpul de
maturizare a unui pui de viperă, până ajunge la prima
reproducere, este de 2-3 ani.
22

23. ADAPTABILITATEA ÎN CONDIŢII DE
CAPTIVITATE
Se cunoaşte că reptilele au supravieţuit marilor
schimbări climaterice, datorită posibilităţii remarcabile de
adaptare. Aceste modificări majore ale climei s-au produs
totuşi, într-un interval mare de timp care nu a solicitat
individul, ci specia.
În concluzie, pentru menţinerea în captivitate a
viperelor trebuie creat un microclimat specific.
După scopul propus; imitarea condiţiilor de mediu
natural în terrarii sau incinte de creştere este diversă.
O singura idee trebuie subliniată înainte de a
dezvolta acest capitol si anume că oricât ne-am strădui în a
imita natura, rezultatul nu poate fi decât o copie, cu
neajunsuri mai mari sau mai mici. Animalele sunt
constrânse să-si modifice comportamentul, dar nu trebuie
departe limitele naturale ale acestora.
Deoarece majoritatea spatiilor de creştere artificială
suferă cam de aceleaşi inconveniente, vom sistematiza
acest capitol după unii factori si unele elemente de mediu
ce trebuie să intereseze pe crescător.
Temperatura. În funcţie de temperatură se derulează
majoritatea activităţilor fiziologice ale animalului.
Variaţiile de temperatură, se desfăşoară pe trei
perioade de timp: una anuală (anotimpuri), una zilnică (ziua
cald, noaptea rece) si una diurnă (dimineaţa rece, la amiază
cald şi seara rece).
Deoarece reptilele au un sistem de termoreglare
primitiv, limitele de temperatură trebuiesc cât mai riguros
păstrate. Suprimarea variaţiei anuale de temperatură
23

24. alterează: ciclul de hibernare, ciclul sexual, ciclul de
năpârlire.
Vipera aspis pusă să aleagă între a-si petrece iarna
într-un terariu cu condiţii optime si un terariu exterior cu
adăpost pentru hibernare, a ales hibernarea. Prin repetarea
experienţei s-a ajuns la concluzia că in 85% din cazuri,
animalul alege hibernarea.
Viperele europene îsi încep locomotia la 4°C,
digestia la aproximativ 20°C iar activităţile specifice legate
de reproducere se desfăşoară normal de la 20°C.Sunt de
remarcat anumite exigente proprii unor specii.
Temperaturile din timpul zilei ajută viperele să-si
ridice temperatura corpului până la o anumită valoare, apoi
rămâne oscilantă în jurul acestei valori pe tot parcursul
zilei.
Noaptea temperatura animalului scade, fiind cu puţin
mai mică decât temperatura substratului. Temperatura joacă
un rol determinant în procesul digestiei. în prima zi după
ingerarea prăzii temperatura trebuie să fie de 32,4°C
(medie) si apoi aceasta trebuie să scadă treptat până la
30,5°C, când stomacul este gol.
Temperatura maximă suportată spontan este
cuprinsă între 35-36,5°C; peste această temperatură,
viperele regurgitează hrana, pentru că altfel aceasta ar
fermenta si ar conduce la moartea animalului.
Majoritatea speciilor europene de vipere încep să
mănânce doar la 25°C, singură Vipera berus acceptă hrana
la 15°C si o digeră la 10°C. Primavara în vederea
desfăşurării în bune condiţii a ciclurilor sexuale (atât la
masculi cât si la femelă) este indicat să se menţină o
temperatură constantă mai mare de 20°C.
Umiditatea. Acest parametru trebuie menţinut între
60-80% si de el depinde starea generala de sănătate a
animalului. O umiditate anormală provoacă o năpârlire
24

25. discontinuă si conduce în timp la diferite boli. Din acest
punct de vedere reptilele sunt rezistente si pot suplini lipsa
umidităţii atmosferice prin folosirea vaselor de adăpat.
Iluminarea. Lumina nu este absolut necesară.
Lahrănire funcţia de orientare către prada este preluată de
simţul olfactiv şi de aparatul Jacobson. În zilele cand
viperele se însoresc practic ele folosesc numai radiaţia
termică, fiindu-le indiferent radiaţiile din spectrul vizibil.
Este ştiut de alt fel că reptilele în general au simţul văzului
destul de slab.
Substratul. Numim substrat materialul pe care îl
aşezăm în interiorul terariului ca astemut. Chiar dacă n
organizăm un substrat care să semene cu cel de pe care am
recoltat animalul, totuşi este bine să respectăm unele
reguli.
La năpârlire, şerpii, în general se ajută de elemetele
de decor pe care le găsesc în apropiere. Un spaţiu care este
lipsit de pietre sau un substrat pe care învelişul animalului
nu aderă, poate influenţa năpârlirii. De asemenea trebuie
avute în vedere şi măsurile de zooigienă(cărăţirea fecalelor,
de exemplu) care nu pot fi puse uşor în practică în cazul
unui substrat necorespunzător. Este bine să se folosească
pietrişul de râu, nisipul de râu şi cu precauţie, talazul de
brad care de multe ori se agaţă de şoarecele dat ca hrană,
împiedicând îngurgitarea acestuia.
25

26. AMENAJAREA UNEI CRESCĂTORII DE VIPERE
1.AMPLASARE ŞI DOTARE
Amplasarea spaţiului de creştere. Zona în care se
poate amenaja o crescătorie de vipere în vederea colectării
veninului acestora, trebuie aleasă în concordantă cu scopul
propus si ţinând cont de tot complexul de factori de ordin
general şi local. Pentru o bună încadrare de ansamblu si
pentru asigurarea microclimatului corespunzător, este
necesar să se ia în considerare factorii de ordin topografic.
Pentru realizarea acestui deziderat, crescătoriile de vipere
se vor amplasa cât mai izolat de localităţi.
Crescătoria trebuie să aibă posibilităţi de acces cu
mijloace auto. Alimentarea cu energie electrică a
crescătoriei permite utilizarea aparaturii necesare
procesului de producţie.
Dimensionarea crescătoriei trebuie să fie în deplină
concordanţă cu volumul de muncă ce se va desfăşura în el
pe tot parcursul anului.
Încălzirea spaţiului este una din cerinţele de bază
pentru buna desfăşurare a activităţii zilnice în camera de
creştere a şoarecilor, a viperelor, de reproducere a acestora
şi în spaţiul unde se face extragerea şi prelucrarea
veninului. Sistemul de ventilaţie trebuie prevăzut cu filtre
pentru a nu permite vehicularea. În laborator a agenţilor
patogeni.
Materialele de construcţie, mai cu seamă acelea din
interiorul laboratorului, trebuie să permită o spălare şi
dezinfectare, uşoară.
Prin construcţie, crescătoria trebuie să aibă cel puţin
trei zone de activitate: spaţiul de creştere a şoarecilor,
spaţiul de creştere a viperelor şi spaţiul de extragere şi
26

27. prelucrare a veninului. Compartimentele si dotările aferente
depind de volumul zilnic a activităţii precum şi de numărul
de vipere.
Instalaţii. Instalaţiile sanitare sunt compuse din
chiuvetă pentru spălarea cu apă a vaselor şi instrumentelor
utilizate. Iluminatul şi, circuitele de alimentare cu energie
electrică se vor realiza astfel încât să se prevină accidentele
de muncă şi incendiile. În spaţiul de creştere a viperelor se
va elimina pe cât posibil utilizarea aparatelor alimentate
prin cabluri şi prelungitoare.
Se vor optura găurile, fantele, crăpăturile existente în
pereţi şi în pardoseală. Se vor elimina spaţiile de sub
mobilier astfelîncât animalele ce pot ajunge accidental pe
sol, în încăpere să nu poată evada sau să se ascundă.
În spaţiul de creştere se vor utiliza numai obiectele
de mobilier strict necesare şi dacă este posibil acestea să fie
suspendate de pereţi. Ferestrele vor fi prevăzute cu plase de
protecţie iar pragurile uşilor vor fi înălţate cu cel puţin 60
cm. încăperile se vor păstra închise şi se vor afişa anunţuri
de avertizare atât în interior cât şi în exterior.
Organizarea spaţiului. După scopul urmărit
(producţie de venin, reproducere, expunere) spaţiul trebuie
să asigure animalului minimul necesar locomoţiei. Viperele
pot fi ţinute individual sau în comun.
Deoarece pentru producţia de venin, exigentele
legate de eficientă intră de cele mai multe ori în conflict cu
preferinţele animalului, se optează pentru o densitate mare
şi o întreţinere uşoară. Terariile din sticlă cu suprafaţa de 1,
2, 4, 6 m2 sunt bune pentru expunere si observarea
activităţii de reproducere, dar ridică probleme de menţinere
a curăţeniei.
Terariile din sticlă sunt casante şi nu asigură o
securitate corespunzătoare.
27

28. Cutiile din plastic (plexic) au avantajul că sunt mai
puţin casante, materialul putându-se lipi, nefiind nevoie de
rame din cornier terariul va deveni mai uşor.
Plasa montată lateral împiedică observarea,
îngreunând construcţia, în schimb îi conferă un plus de
securitate.
Cutiile cu colturi sunt greoi de curăţat si dezinfectat.
Terariile mari sunt greu de stivuit. Din aceste
considerente au rezultat soluţii tehnice mixte care răspund
mulţumitor cerinţelor (vezi planşa).
Hrana. Un alt factor, important ce contribuie la
menţinerea animalului în condiţii artificiale este hrana.
Meniul unei vipere chiar în condiţii naturale, nu este prea
diversificat si de aceea nu, sunt multe posibilităţi ceea
modifica. Un alt aspect este faptul ca vipera îşi ucide prada
înainte de a o consuma, prin înveninare, din acest punct de
vedere, veninul este totodată o "amprentă", a individului.
De. exemplu, un şoarece muscat de o vipera devine
"proprietatea" acesteia. Este posibil ca înveninarea să fie un
stadiu pregătitor al alimentului (deocamdată acest aspect
poate fi privit ca o ipoteză). Cert este că prada este refuzată
de alt individ, în afara celui care a muscat-o. O altă
constatare, de data aceasta confirmată ştiinţific este că
proprietăţile fizico-chimice ale veninului depind în mare
măsură de hrană.
Viperele în captivitate pot fi hrănite cu şoareci albi
de crescătorie, şoareci sălbatici, pui de hamsteri, pui de o zi
de găină. încercările de a hrăni viperele cu sopârle, pui de
broască, ouă de găină nu au dat rezultate.
Şoarecii albi (albinosi) sunt o soluţie optimă de
hrânire deoarece aceste animale cu modificări genetice
induse voluntar de cercetători, au un comportament blând.
Creşterea în laborator a şoarecilor albi va fi tratată
într-un capitol separat.
28

29. Asigurarea cu apa. Apa este un element vital pentru
orice animal. În condiţiile naturale viperele îsi găsesc cu
uşurinţă apa; în captivitate aceasta trebuie asigurată de
îngrijitor. Apa potabilă este suficient de pură pentru a
satisface exigentele viperei. O mică problemă apare la
distribuirea porţiei si la înlocuirea apei stătute. .
Vasul trebuie să fie şuficient de stabil pentru ca
animalul să nu-l verse în mişcare. În unele crescătorii am
văzut tăvi din plastic care au o buna stabilitate, în altă parte
am văzut folosite pahare fixate de rama terariului. De
reţinut este faptul că apa trebuie schimbată de fiecare dată
când îngrijitorul observă că animalul a transportat
involuntar impurităţi sau fecale în aceste vase.
Confecţionarea terariilor. Terariile pentru vipere pot
fi confecţionate din diverse materiale si în diferite modele,
în funcţie de scopul urmărit. În literatura de specialitate
sunt date două tipuri de terarii: unul de laborator, de
dimensiuni mai mici (suprafaţa de 0,25 - 0,50 m2) dotat cu
instalaţii de: încălzire, iluminare, umiditate si aerisire si
unul exterior (de 2 - 4 - 6 m2), cu pereţii de sticlă si/sau
plasă de sârmă, amenajat într-un mediu care să imite
condiţiile naturale.
Terariu amplasat central Terariu incastrat in perete
29

30. Terariu amplasat la un perete al încăperii
Pentru studiul nostru prezentăm trei variante care au
fost deja experimentate.
Terarii confecţionate din P.A.L. de 18 mm grosime,
de dimensiuni: L=50 cm, 1=50 cm. Fiecare terariu a fost
dotat cu o lampă (reflector foto), care asigură cu ajutorul
unui transformator cu cursor, prin intermediul unui bec
normal de 40 W, o temperatură reglabilă, între 15 si 33°C;
au fost folosite în cadrul Muzeului de Ştiinţe Naturale
Deva.
Substratul (nisip, pietriş) a fost aşezat pe o folie de
plastic pentru ca eventuala umezire a lui să nu degradeze
P.A.L.-ul în fiecare cuşcă există un vas Petri cudiametrul de
15 cm, pentru a asigura necesarul de apă si umiditate în
30

31. interiorul terariului. Aerisirea se asigură printr-o serie de
orificii, făcute în jumătăţile superioare ale pereţilor cuştilor
(anterior si posterior).
Accesul la animal se face prin intermediul unei uşi,
care corespunde cu jumătatea superioară a peretelui
anterior, s-a ales această soluţie pentru ca terariile să poată
fi suprapuse, economisindu-se astfel mai mult spaţiu în
laborator.
Temperatura este verificată cu ajutorul unor
termometre, care sunt instalate în interiorul terariilor.
Înregistrarea temperaturii si a umidităţii în terarii se face cu
ajutorul unui termohidrograf, care poate fi instalat în
interiorul cuştilor. .
O altă variantă, aplicată, în cadrul crescătoriei
experimentale din Vistea - judeţul Cluj, constă din bazine
având h = 100 cm ,L = 200 cm şi l = 100 cm realizat din
profil metalic cu pereţii din sticlă si protejaţi cu plasă
metalică la exterior. Capacele au fost realizate tot din profil
metalic, fiind montate pe un sistem culisant pe role.
Suprafaţa de asejare a fost realizată din tabla, peste care s-a
aşezat un substrat format din pietriş si roci de calcar.
Încălzirea s-a realizat cu lămpi tip foto aşezate pe
trepiede înalte de 30 cm si echipate cu becuri normale de
40-60 W.
În interiorul acestui spaţiu pot fi crescute cca. 30-35
de vipere. Vasul de-administrare a apei constă dintr-o tavă
din material plastic de dimensiuni 25/40/3 cm.
Hrănirea viperelor se face în comun, la perioade
regulate de timp. Avantajul metodei este că animalele au
spaţiu suficient pentru locomoţie, îşi pot alege o zonă de
temperatură corespunzătoare, dar exista si un dezavantaj
prin faptul că nu mai poate fi făcută o urmărire individuală
a viperelor.
31

32. A treia variantă, experimentată; în Braşov, constă
din baterii de creştere individuală a viperelor.
Animalele un fost izolate în cutii confecţionate din
material plastic având capacele din plexic transparent.
Suprafaţa de aşezare de 255 cm2 fiind rotundă, permite
animalului să ia o poziţie comodă. În cutie se aşează un
substrat de nisip sau talaj de brad si un vas mic cilindric
fixat de cutie printr-o brăţară pentru apa.
Cutiile se aşează în lăzi confecţionate din PAL gros
de 2 cm, pe două rânduri, sub ele aşezându-se rezistente
electrice , de mică putere si cu o suprafaţă, radiantă mare.
Aceste rezistente au fost confecţionate în laborator si au
fost calculate încât să se încălzească până la o temperatură
maximă de 35°C, în regim continuu de funcţionare.
Într-o ladă cu dimensiunile 122/480/430 cm se pot
aşeza până la 20 de cutii.
Pentru controlul riguros al temperaturii am folosit un
termostat electronic care a permis reglarea acesteia cu o
tolerantă de +/- 0,5 °C. Avantajul acestei metode de
creştere este că permite o observare individuală a viperelor
si o întreţinere bună a spatiilor, dar există si un dezavantaj
prin faptul că metoda implică multă manoperă pentru
întreţinere.
32

33. 2.APARATE, DISPOZITIVE SI INSTRUMENTAR
Instalaţia de ambalare în vid. Păstrarea veninului,
după ce acesta a fost uscat, este bine să se facă în fiole din
sticlă închise sub vid si care se etichetează corespunzător.
Această instalaţie se poate astăzi procura relativ uşor
interesându-ne la agenţii economici care utilizează acest
procedeu în tehnologia lor. Majoritatea întreprinderilor de
medicamente au în dotare astfel de instalaţii. De asemenea,
industria alimentară utilizează frecvent astfel de procedee.
Instalaţia de uscare a veninului în mod curent, uscarea
veninului se poate efectua absorbind apa, prin procedee
chimice, la temperaturi scăzute. Este de remarcat faptul că
probele de venin analizate de către I.C.C.F Bucureşti si a
căror rezultate le prezentăm în acest material, au fost uscate
la temperatura de 25°C printr-un procedeu chimic si apoi
păstrarea s-a făcut într-un frigider obişnuit.
Liofilizator. Acest aparat permite uscarea
veninului prin tehnica vidului, conferind, produsului
calităţi superioare. În principiu veninul este transformat din
stare lichidă în stare solidă prin evaporarea apei datorită
scăderii temperaturii punctului de fierbere într-o instalaţie
de vidare.
Congelatorul. Menţinerea caracteristicilor veninului
timp îndelungat, depinde de existenta în laborator a unui
congelator capabil să coboare temperatura cel puţin până la
0°C. In acest congelator se mai păstrează si serul anti-
viperin pe care-fiecare crescătorie trebuie să-l posede.
Etuva. Pentru extragerea veninului si prelucrarea
acestuia sunt necesare vase sterile . Realizarea sterilizării
sticlăriei într-un laborator cu volum redus de activitate, o
simplă oală de presiune si o etuvă sunt suficiente.
33

34. Balanţe si vase de măsurat. Pentru cântărirea
veninului trebuie folosită o balanţă de mare precizie.
Substanţele în stare lichidă se porţionează cu ajutorul
vaselor de măsurat din sticlă sau din material plastic. Ele
pot fi de diferite forme si mărimi. Printre acestea se pot
menţiona: sticlele, carafele, vasele Erlenmeyer, cilindri,
pahare Berzelius, eprubete, pipete, siringi gradate.
Dispozitiv electronic de termostatare. Cei care au
cunoştinţe de electronică îsi pot concepe singuri un
termostat care să satisfacă exigentele de încălzire a spatiilor
de creştere a viperelor. Complexitatea acestor scheme poate
pleca de la utilizarea a trei tranzistori si până la folosirea
unei scheme bazate pe un microprocesor. În acest caz, pe
lângă funcţia de bază, aceea de a menţine o temperatură
constantă într-o incintă, se pot monitoriza mai multe puncte
de citire a temperaturii. Este posibil să se introducă praguri
de alarmare si avertizare şi chiar se pot crea electronic
cicluri diurne, zilnice si anualele temperatură.
Noi am obţinut rezultate mulţumitoare (o mortalitate
anuală de sub 5%) cu o schemă elementară de termostat pe
care o prezentăm si în acest material.
Nu trebuie neglijat nici comerţul cu astfel de aparate
care pune la dispoziţie o diversitate de termostate cu afisaje
electronice de temperatură, care mai de care mai sofisticate;
inconvenientul rămâne preţul.
Băt herpetologic folosit în teren. Un mâner de lemn
de 40 - 50 cm. , în vârful căruia este pusă o sârmă de otel
dreaptă, lungă de 30-40 cm., iar pe ultima porţiune (8 -
10cm) îndoită în unghi drept. Peste cârligul din sârmă este
indicat să se aşeze un tub din PVC sau cauciuc, pentru a
atenua zgomotul (pe stâncă ) si pentru a proteja animalul.
Băt herpetologic folosit în laborator. În realitate este
o tijă metalică cu diametrul de 5 mm şi în lungime de 450
mm, cu capătul îndoit ca şi la băţul utilizat în teren. La
34

35. capătul de prindere se ataşează un mâner scurt din lemn.
Acest instrument este mai uşor de manevrat si foloseşte la
fixarea animalului pe masa de lucru.
Pensa herpetologică mică. Se aseamănă cu o pensă
chirurgicală cu o lungime de 200 mm şi cu capetele braţelor
turtite pe o lungime de 50 mm. Acest instrument se
foloseşte pentru imobilizarea viperelor cu dimensiuni mici,
a puilor si a juvenililor.
Pensa de teren. Lungimea acesteia este de 450 mm,
şi spre deosebire de pensa mică are capetele îndoite într-un
unghi de 45° fată de planul braţelor. Acest unghi permite
fixarea animalelor în teren cu mai multă uşurinţă fără să ne
aplecăm.
Pensa de laborator. Are o lungime de 320 mm ,
capetele de fixare îndoite la un unghi de 45° dar si răsucite
faţă de planul braţelor cu un unghi de 90°. Acest instrument
este foarte des utilizat pentru fixarea animalului pe masa de
lucru, permitindu-ne apoi prindera acestuia cu mână.
Penseta mica. Este utilizată, pentru diferite operaţii
de lucru cu puii, pentru curăţat, resturile după năpârlire,
sau, de exemplu, atunci când trebuiesc extraşi colţii care se
mai rup în timpul operaţiei de "mulgere". Lungimea
pensetei este de 120mm.
Penseta mare. Are o lungime de 180 mm si este
folosită la prinderea şoarecilor. Deoarece uneori este
necesar să se stimuleze interesul viperei pentru hrană, cu
acest instrument îngrijitorul poate balansa provocator
şoarecele până când vipera îl muşcă.
3.ALCĂTUIREA BIOBAZEI DE VIPERE
Colectarea viperelor din teren. Deplasările în
vederea colectărilor trebuiesc făcute în grup de cel puţin
două persoane. Manevrarea animalelor proaspăt capturate
35

36. fiind dificilă pentru o singură persoană. Materialele
necesare recoltării sunt: saci de pânză groasă, pense de
teren, băţ herpetologic. Persoanele trebuie să poarte
încălţăminte adecvată : bocanci de munte sau cizme de
cauciuc.
Una din dificultăţile în ceea ce priveşte recoltarea
viperelor, constă în identificarea biotopurilor specifice si a
perioadei optime pentru recoltare. Referitor la biotipurile
specifice, trebuie să amintim că pe un masiv calcaros,
viperele se vor găsi cu preferinţă în părţile expuse spre sud,
iar în număr mare,doar în locurile ferite de vânt. În
majoritatea cazurilor acestea coincid cu locurile de
hibernare.
În ceea ce priveşte perioada optimă pentru recoltare,
putem afirma că după ieşirea din hibernare, avem cele mai
mari şanse, pentru că deşi sunt slăbite, ele vor începe să
mănânce imediat.
În apropierea locurilor de hibernare, am reuşit să
colectăm 12 exemplare, pe o suprafaţă de 25 m pătraţi, în 4
ieşiri consecutive. Lipsa vegetaţiei este un avantaj mare
pentru noi, întrucât le putem descoperi mult mai repede.
Perioada de reproducere (aprilie - mai), este
caracterizată la vipere prin deplasări în teren în căutarea
partenerului, urmate de acuplare. Deşi am efectuat multe
ieşiri în teren în aprilie - mai 1990 (Turnu Severin ,
Moldova Veche , Pescari - jud. Caras - Severin , Govajdie,
Balsa ,Cheile Crivediei, Munţii Retezat , jud. Hunedoara),
nu am reuşit să colectăm decât puţine exemplare într-un
singur loc, la Balsa în nişte chei foarte abrupte , din calcar,
am reuşit să cuprindem o aglomerare de 5 vipere ( patru
masculi si o femelă ), adunaţi pentru împerechere.
După această perioadă, în care nu prea se hrănesc,
viperele încep să vâneze intens , pentru a-şi putea reface
36

37. rezervele de lipide . Femelele sunt cele mai des observate,
pentru că stau mai mult la soare, unde gestează.
Colectarea propriu-zisă constă din : imobilizarea
animalului cu băţul herpetologic, direct cu pensa (în acest
caz: cât mai aproape de cap ) sau poate fi prinsă de vârful
cozii (cu atenţie) pentru a nu se întoarce să muşte. Apoi va
fi pusă într-un loc mai accesibil, potecă, drum sau loc drept.
Aceasta manevră, se face cu mâna îndepărtată de corp si
miscând-o încontinuu, pentru a dezechilibra, animalul, care
altfel poate musca.
Următoarea,etapă este imobilizarea capului, care se
face cu ajutorul pensei, cu multa atenţie , pentru că vipera
poate sări să muşte.
În sfârşit, odată imobilizat capul, animalul nu mai
prezintă pericol, putând fi prins cu mâna, imediat de după
cap . O greşeală de câţiva milimetri îl poate costa viata pe
cel care nu se conformează, pentru că vipera are gâtul
foarte mobil, colţii veninoşi si poate foarte uşor să muşte de
deget. Odată prinsă de după cap,ea poate fi studiată si pusă
în sacul de pânza care fiind de culoare închisă o tine în
întuneric si ea nu va musca. Poate rezista fără apă câteva
zile, dacă temperatura este scăzută, iar fără hrană, câteva
luni de zile.
Lucrul cu viperele. Întreţinerea viperelor nu
necesită un efort atât de-mare ca în cazul şoarecilor. Odată
asigurate condiţiiie de mediu, este necesar hrănirea lor în
funcţie de dimensiunea, starea fiziologică şi apetitul
fiecărui individ. De exemplu, înainte de năpârlire, animalul
refuză hrana, pe când, în primele zile după năpârlire este
foarte lacom si înghite imediat şoarecele. În perioada de
reproducere, de asemenea nu prea mănâncă.
La puii de viperă si la indivizii tineri este necesar să
li se asigure o hrană corespunzătoare dimensiunii lor (pui
mai mici şau mai mari de şoareci).
37

38. Îndepărtarea excrementelor din fiecare cuşcă se face
prin punerea animalului într-o altă cutie închisă.
Manevrarea animalului se face cu ajutorul băţului
herpetologic sau cu mâna înmănusată, cu precauţie, fără a-l
brusca.
Pentru extragerea veninului este nevoie de două
persoane: una prinde animalul de după cap si cu cealaltă
mână îl pune să muşte cu colţii veninoşi într-o eprubetă sau
un alt vas de sticlă. Cealaltă persoană tine de corpul
animalului pentru a nu se zbate.
Extragerea veninului presupune masarea glandelor
veninoase dinspre înapoi spre înainte, cu degetul mare si cu
cel arătător. O mică neatenţie poate determina schimbarea
poziţiei capului animalului care, având colţii scoşi (si
putându-i mişca independent), poate destul de uşor să
muşte degetele celui care extrage, veninul
Imunizarea naturală. În toate cazurile în care se
manevrează viperele, este necesar să se lucreze cu foarte
mare grijă fără a se face mişcări bruşte sau a le lovi. Unele
dintre ele, din fericire un procent scăzut, ramân agresive
mult timp după capturare. Până în prezent nu există ser
antiviperin ,în ţară si o muşcătură poate fi fatală. Singura
modalitate de a preîntâmpina o eventuala înveninare a fost
38

39. aceea că personalul care lucrează direct cu animalele să se
lase muscat; la intervalul de 6 luni, de pui de viperă nou
născuţi sau de câteva luni. Este cunoscută în literatura de
specialitate această practică, dar nu o recomandăm.
S. Bruno consideră (Retili d'ltalia, 1977 ) că sunt
necesare 7-15 doze pentru ca un individ să devină imun. În
cadrul laboratorului una dintre persoane a fost muscată de
un adult de viperă ammodytes; având la activ 5 muşcături
de pui a aceleaşi specii; a scăpat fără prea mari urmări (o zi
spitalizare, datorită exigentei medicilor de a o tine sub
observaţie, pentru că ser antiviperin nu aveau). Mâna
muşcată sa umflat, până la umăr, au apărut unele simptome
generale (greaţă, vărsături, transpiraţie) care au dispărut a
doua zi.
Raportul cu omul. Poveştile, superstiţiile, frica si
ignoranţa manifestată de popoarele occidentale si în special
cele de origine latină, faţă de vipere, justifică abundenta
tratatelor referitoare la acest subiect.
În general şerpii, sunt considerate în Orient,
simboluri falice de virilitate, sau prudentă, înţelepciune,
nemurire transcendentă , etc.
Uneori vipera este mâncată pentru a fi dobândită imunitatea
împotriva veninului ei.
Medicina homeopată utilizează frecvent venin de
viperă, în special de Vipera aspis, în dilutii de la 1/100 (sau
mai mici), contra epilepsiei, hemoragiei la menopauză,
cangrenelor, ulcerelor, anginei difterice, icterului,
hemofiliei, pneumopatiilor, etc :
Veninul de viperă ammodytes a fost experimentat cu
succes contra holerei, tetanosului, leprei, elefantiazisului
etc.
39

40. 4.ALCĂTUIREA BIOBAZEI DE ŞOARECI
În vederea alcătuirii biobazei de şoareci sunt
necesare următoarele: animale vii, (care pot fi procurate de
la Institutul V. Babes din Bucureşti si de la Institutul de
Igienă Cluj Napoca), borcane cu diametrul de 25 cm si cu
înălţimea de 30 cm, talas, rumeguş de conifere, procurat de
la atelierele de tâmplărie si hrană pentru şoareci.
Comportament. Şoarecele este un animal activ la
întuneric, chiar dacă ciclurile unei zile de întuneric si
lumină sunt artificial inversate.
El îşi va petrece o parte din timp făcându-şi toaleta.
Acesta trebuie considerat comportamentul lui normal si
nicidecum o consecinţă a infestări cu ectoparaziti. Stresul
rezultat din deranjarea animalelor pentru a fi prinse, sau
când animalele se bat între ele, influenţează negativ asupra
ritmului biologic de creştere.
Manifestările agresive pot apărea fie între doi
masculi sau doua femele cât si în cadrul cuplurilor de
diferite sexe.
De regulă masculii se încaieră în prezenta femelelor
aflate în călduri, dar si femelele, mai ales cele cu pui,
introduse în aceeaşi cuşcă, se bat adesea între ele destul de
aprig.
De asemenea femelele, se arată mai liniştite când
sunt gestante si mai fricoase când se află în perioada de
lactatie sau înainte de fătare.
Şoarecele se adaptează relativ repede dacă
temperatura încăperilor, lumina, liniştea, aşternutul si hrana
sunt în limitele corespunzătoare si se menţin astfel mereu
constante.
Monta, gesţatia si fătarea. Monta poate avea loc în
grup, sau individual. Astfel, unii autori recomandă tipul de
monta în grup de doua trei femele si un mascul, care sunt
40

41. introduşi într-un borcan. Aici .se menţin 9 zile, respectiv
două cicluri oestrale, după care femelele se separă în câte
un borcan de maternitate, iar masculii se folosesc pentru
alte monte.
Gestatia la femelă durează între 15-17 zile, de regulă
16 zile. Prezenta fetusilor în uter poate fi sesizată prin
simplu examen clinic (vizual) sau prin palpare începând din
a 7-a zi după montă. În orice caz, în a 9-a zi fetusii se simt
la palpare fiind bine dezvoltaţi, iar abdomenul femelei este
mult mărit.
Actul fătării se realizează în circa 30 de minute, ori
mai mult. Expulzarea fetusilor se produce ritmic, la
intervale scurte, de câteva minute, timp în care femela îsi
aranjează culcuşul din talas si se adapă din când în când.
Numărul puilor nou născuţi diferă, fiind de 4 -10 la o fătare.
Femela rămasă fără pui intră în călduri în cel mult 4-5 zile.
Creşterea si înţărcarea puilor. Puii nou-născuti ai
şoarecelui sunt depuşi în culcuş de mama lor, care îi adună
cu gura de prin diferite locuri ale borcanului.
La această vârstă ei nu au pâr pe corp, ochii sunt
lipiţi, dar se întrezăresc ca două pete sub pielea
transparentă. În a 8-a zi părul începe sa crească pe corp
pentru ca după 14 zile blana să fie formată.
Tot acum le apar ochii si li se poate determina sexul;
masculii prezintă testicule sub forma unei pungi bilobate
sub coadă, iar femelele, două rânduri de puncte albe pe
abdomen care indica locul viitoarelor mamele.
S-au semnalat cazuri cînd femela si-a mâncat puii în
perioada de alăptare, în special în primele două săptămâni.
Se pare că acest lucru se datorează unor stări patologice,
deficiente în alăptare etc.
După 15 zile puii devin vioi si atunci când sunt luaţi
în mâna sunt destul de greu stăpâniţi, căci se zbat si adesea
alunecă printre degete, sărind în gol fără nici o precauţie.
41

42. Înţărcarea are loc de regulă, la 24 - 25 de zile (
uneori si mai târziu ) când puii se separă complet de mama,
fiind introduşi în spatii separate de creştere pentru tineret.
Apoi, după 4 -5 zile, femela intră în călduri si se dă la
montă.
EVOLUŢIA CREŞTERII ÎN GREUTATE A
ŞOARECELUI
la naştere.......................................................................1,5g
la 4 zile......................................................................... 2,2g
la 7 zile........................................................... ..............2,9g
la 19 zile...........................................................................8g
la 25 zile ............................................. .......................12 g
la 30 zile........................................................................22 g
la 40 zile........................................................................27 g
la 50 zile........................................................................33 g
Împerecherea animalelor bătrâne între ele a dus în
multe cazuri la gestatii aparente si adesea condiţionate, cu
rezultate slabe (34%), ca urmare a tulburărilor în conţinutul
hormonal.
Împerecherea femelelor tinere cu masculi bătrâni
este cea mai nerentabiiă (26% fecunditate). Dimpotrivă,
împerecherea femelelor bătrâne cu masculi tineri ridică
proporţia fecundităţii la 53%. Cele mai bune rezultate le
asigură înmulţirea şoarecilor tineri între ei (58%).
De regulă, şoarecii masculi se menţin în stare de
procreare până la vârsta de 1,5-2 ani, deşi s-au semnalat
cazuri de monte reuşite si după vârsta de 2 ani, evident ca
excepţii.
Lucrul cu şoarecii de laborator. Întreţinerea
şoarecilor de laborator constă în asigurarea hranei,
temperaturii si curăţeniei lor. Hrana este administrată odată
la 24 ore si nu necesită manevrarea animalelor.
Temperatura, pe timpul iernii se poate asigura cu ajutorul
unei sobe de teracotă. Curăţenia este asigurată prin
42

43. schimbarea stratului de talas periodic (odată la 4-6 zile ),
urmată de spălarea si dezinfectarea fiecărui borcan.
Este necesar ca puii născuţi să nu fie atinşi de îngrijitor,
pentru că femelele nu-i vor mai îngriji. Un pui ajunge la
reproducere în 2 luni.
VENINUL, PRODUCERE SI VALORIFICARE
1.APARATUL VENINOS
Dinţii si aparatul veninos. Maxilarul, fiind legat
mobil de osul prefrontal, de fiecare dată când arcul format
din osul transvers si pterigoid, se deplasează înainte,
execută o rotaţie în jurul propriei axe, determinând erecţia
dintelui. Acesta formează atunci cu palatinul, un unghi
drept sau optuz, si iese în afara extremităţii interioare a
botului. Când şarpele închide gura, maxilarul descrie o
mişcare de rotaţie în sens invers si dintele revine la poziţia
iniţiala, asezându-se de-a lungul palatinului.
Dinţii viperidelor sunt acoperiţi cu un: strat gros de
smalţ si nu sunt implantaţi în alveole separate ci sudaţi cu
osul.
Rareori pe maxilar se găseşte un singur colt, în mod
normal se pot observa 2, 3, sau chiar 4 colţi, din care primii
sunt funcţionali, iar ceilalţi, din ce în ce mai mici dinspre
fată înspre spate sunt destinaţi ai înlocui pe primii. Chiar si
dinţii care în timpul prinderii si ingestiei prăzii se rup si se
desprind de os cu relativă uşurinţă, pot fi substituiţi. O
ramificaţie a mucoasei bucale formează în jurul coltului
veninos o teacă, o membrană, care îl maschează în parte.
Această teacă este destul de mare pentru a acoperi tot coltul
veninos atunci când acesta este în poziţie de repaos, de-a
lungul palatinului. în această teacă se termină canaliculul
care provine de la glanda cu venin, si veninul poate, fără a
43

44. exista pericolul, de a se amesteca cu saliva să pătrundă în
canalul coltului veninos si de aici în rana.
La viperide trecerea veninului din canalul glandei în
cel al dintelui veninos se produce perfect datorită tensiunii
la care este supusă membrana în jurul dintelui veninos când
acesta se află în erecţie.
Musculatura si glanda veninoasă. Glanda veninoasă,
care se găseşte adăpostită aproape complet în faza post-
orbitală este menţinută în situ în unele ligamente:
----cel mai puternic, de ligamentul superior care, făcând
parte din fata internă si superioară a glandei este prins de
articulaţia osului pătrat cu squamesal;
----de ligamentul posterior care uneşte extremitatea
posterioară a glandei cu articulaţia pătratului cu mandibula.
----de ligamentul anterior care, trecând pe deasupra canalul
glandular, se uneşte cu osul posterior frontal si cu fata
anterioară si: externă a maxilarului.
Osul pterigoid se divide, în partea,anterioară în două
ramuri: una de care se fixează sub maxilar si alta care se
înfige în partea externă şi inferioară, sub membrana coltului
veninos.
Osul temporal anterior, este divizat în două : o parte
care: comprimă, curbată si una dreaptă. Prima, contractă
fata interna a glandei si o presează de la interior spre
exterior (deşi funcţia sa principală este de a'ridica
mandibula ), adoua dimpotrivă exercită o presiune asupra
întregii suprafeţe a glandei, si are deci un rol foarte
important în mecanismul de inoculare a veninului.
Glanda cu venin. Această glandă are o formă
aproximativ triunghiulară si ocupă partea posterioară si
laterală, găsindu-se în spatele si dedesuplul ochilor. Este
înconjurată de un strat de ţesut conjunctiv, este enervata de
ramura maxilară a nervului trigemen si are legături strânse
cu musculatura. Acinul este de obicei mai înalt spre mijloc
44

45. si se restrânge brusc spre partea anterioară, devenind
subţire si formând un canal excretor care se continuă până
la baza colţului veninos, unde se deschide printr-o singură
pereche de pori. Glanda este constituita din lobi subdivizati
în lobuli care la rândul lor sunt separaţi unii de alţii prin
septuri destul de subţiri.
Împreună, aceste elemente dau glandei aspectul interior al
unui canal lung, aproape cilindric.
Tubulii glandulari sunt foarte ramificaţi, iar lumenul
lor este acoperit de un epiteliu, constituit dintr-un singur
strat de celule, care produce veninul; de fiecare dată când
aceste celule îsi completează secreţia, sunt înlocuite de
celule noi.
Caracteristica glandei cu venin la Viperide este
umflătura care se găseşte în partea distală a conductorului
în apropierea punctului de eliminare, la baza coltului
veninos. Această umflătură care a fost incorect denumită
camera de rezervă a veninului, este formată în partea
anterioară, din celule mucoase, si în cea posterioara din
tuberculi, al căror epiteliu se aseamănă cu cel al celulelor
excretoare cu care este în comunicare.
Veninul, produs de celule, epiteliale ale tubulilor,
este înmagazinat în lumenul diferitelor conducte colectoare
situate în, spatele glandei mucoase. Aceasta glandă are
probabil, o funcţie valvulară.
Glanda cu venin a viperidelor este deci de tip mixt:
seroasă, seinul (glanda principală) si mucoasă (glanda
secundară umflătura caracteristică).
Mecanismul muşcăturii si inocularea veninului în
condiţii fiziologice optime , Viperidele iau o poziţie de
apărare care constă îri a menţine corpul cât mai adunat,
capul în poziţie ridicată si cu prima parte a corpului dispusă
în "S" aproximativ orizontal . Când o viperă se aruncă să
muşte printr-o mişcare fulgerătoare , aceasta se produce nu
45

46. numai prin intermediul contracţiei muşchilor depresori ai
mandibulei care deschid larg gura ei , ci si prin contractarea
muşchilor protractori ai,palatului, prin care este determinată
deplasarea înainte a arcului pterigo-palatino-transvers
deplasare care provoacă mişcarea de rotire a maxilarului în
jurul prefrontalului si erecţia colţilor veninoşi. Tensiunea
puternică a membranei , care face să se unească cele două
canale, cel al dintelui si cel al glandei, face ca mecanismul
de injectare a veninului la Viperide să fie mai perfecţionat
decât la toate celelalte familii de şerpi veninoşi . Veninul
este injectat sub presiune prin acţiunea muşchiului temporar
anterior care apasă puternic pe fiecare parte a seinului.
Ridicarea maxilarului si a coltului veninos nu se produce în
mod automat, în timpul coborârii mandibulei, ci doar cu
voinţa animalului, care poate deschide larg gura, fără sa
ridice colţul veninos întreaga fază de atac muşcătura si
introducerea veninului se producem aproximativ 1/40 dintr-
o secundă .
2.VENINUL
Primele note despre veninul Viperidelor europene au
fost găsite la medicul grec Kikandros din Colofone (
Kojophon actualul Degirmendere în Lybia, Asia Mică , prin
anii 200 -130 î.e.n.), care le-a transmis prin lucrarea sa
Theriska e Alecsipharmaka.
Dintre cercetătorii care au efectuat cercetări în
ultimii ani, în acest complex domeniu al veninului şerpilor
si în special al viperidelor, amintim: D.A. Bellairs,
C.Bruno, P.Boquet, J.Detrait, R.Duguy, L.Donatelli,
G.Livres, C.J.Hanut, E.Kochva, N.Muic, G. Mangili,
M.Marcacci, C. si M. Phisalix, E.Pozio, A.Sella,
H.Schlossberger, G.Schwick, H.W.Raudonat, T.Reuss si
mulţi alţii.
46

47. O picătură de venin poate fi recoltată din vârful
coltului veninos al animalului viu, după ce glanda este
comprimată dinspre înapoi spre înainte .
Veninul este un lichid limpede de regulă incolor,
inodor, cu gust uşor acid, foarte vâscos, care se usucă rapid
la temperatura camerei. După ce este uscat, este parţial
solubil în apă distilată si complet solubil în ser fiziologic.
Veninul în soluţie, oricare ar'fi concentraţia, se
alterează rapid. Pentru a nu-si pierde proprietăţile este
necesar să fie liofilizat (uscat,sub vid) în acest mod poate fi
păstrat timp îndelungat, chiar ani de zile, fără, ca acţiunea
temperaturii scăzute sau ridicate să-i modifice calităţile.
Cu privire la compoziţia chimică, se ştie că veninul
are un conţinut ridicat de proteină.
Aceasta constituie de fapt 90-92% din greutatea
uscată (după colectarea veninului din
glanda, conţinutul de apă. este de aproximativ 70%, la
Vipera ammodytes), restul este reprezentat de compuşi
chimici de natură neproteică, în special cu fosfor si de ioni
metalici si nemetalici.
Analiza componentelor anorganice a veninului la
mai multe specii de vipere, printre care Vipera ammodytes
si Vipera aspis, a demonstrat prezenta unei cantităţi
crescute de sodiu, în raport cu alte elemente care există în
cantităţi mult mai scâzute: Ca 10-1 %, Zn si Mg de la 10-1
la 10-2 %, P 2x10-2 %, Si 10-2 %,.Cu de la 10-2 la 10-3 %,
Ag 10-5 % .
Studiul analitic al diferitelor fracţiuni, facilitat de
folosirea tehnicilor moderne si perfecţionate
(electroforeza, qromatografie, filtrare pe gel de dextroză
etc.) a permis identificarea unui mare număr., de enzime
care sunt responsabile de acţiunile toxice ale veninului.
47

48. Putem spune că efectul veninului asupra
organismului este deosebit de complex, fiind rezultatul
acţiunii concomitente a diferitelor principii active. Un
simptom determinat poate fi datorat, însumării diferitelor
actiuni. De exemplu, scăderea presiunii arteriale sistolice,
care iniţial era atribuită acţiunii veninului asupra sistemului
nervos, se datorează cu certitudine acţiunii directe
asupra.miocardului cu eliberare de histazine .
Veninul este în general, caracterizat prin acţiunea
toxică asupra funcţiei unei structuri determinate, sau a unui
organ; sau- aparat.
O clasificare a veninurilor poate, fi făcută pe baza
unor actiun.i specifice care, la rândul lor sunt legate de
prezenta în: venin .arbifentelor substanţe (vezi tabeiul).
PRINCIPALII FACTORI TOXICI SI ENZI.MATICI
IDENTIFICAŢI LA VENINUL A 4 SPECII DE VIPERĂ
Proteine active v.aspis v.berus v.ammodites v.ursini
din venin
Neurotoxine nu da da nu
Factori da da da da
hemorogici
Fosfolipaze da da da nu
Hieluronidaze da da da nu
Acceleratori da da nu nu
coagulare sange
Inhibitori da da nu nu
coagulare sange
a) neurotoxine termen care defineşte toţi acei factori
capabili să provoace perturbări ale sistemului nervos.
Acestea se caracterizează prihtr-o acţiune complexă, fiind
cel mai adesea compromisă activitatea diferitelor organe
mai ales a cerebelului, bulbului, mâduvei spinării si
48

49. cortexul cerebral, având ca urmare perturbarea posturii,
deglutiei, mobilităţii voluntare (pareză sau paralizia
muşchilor) si a funcţiei centrilor bulbari, în special al celui
respirator;
b) hemolizine, care pot provoca hemoliza prin acţiunea
asupra complexelor lipoproteice ale ştromei eritrocitare,
hemoliza care se pare că survine în doi timpi: la început
factorul hemolitic al veninului acţionează asupra lecitinei
(ransformând-o în lizolecitinâ, substanţă
puternic hemoliticâ, apoi lizolecitinâ acţionează
asupra stromei, distrugând integritatea structurală a
acesteia si eliberând astfel hemoglobina din eritrocite;
c) proteolizine, substanţe care provoacă diferite
simptome, fie local, la locul muşcăturii (eritem intens si
foarte dureros, băşici hemoragice, necroze care pot
cuprinde pielea si ţesutul subcutanat si dureri
musculare);'fie generale prin eliberarea, în urma degradării
proteinelor, a unor produşi de degradare, ca bradichininâ,
histaminâ si substanţe histamin.omimatice sau în sfârşit,
prin leziuni ale capilarelor, cu formarea de mici focare de
infecţie, hemoragice, în toate viscerele si sub piele
(erupţie);
d) cardiotoxine adică substanţe care compromit în
special activitatea inimii si în general activitatea
aparatului, cardiovascular, provocând hipotomie
miocardică, hipotensiune accentuată, în raport cu
cantitatea dozei de venin vasodilatare periferică, mai ales la
organele în apropierea cărora s-a produs muşcătura; ■
'
e) coagulante si. anticoagulante, substanţe care
acţionează asupra procesului de coagulare, accelerând sau
inhibând prin diferite mecanisme unele faze ale fiziologiei
dinamicii coagulatorii (acţiune tromboplastinică, sau din
contra, acţiune antitromboplastinică, acţiune trombinicâ). In
49

50. acest grup mai sunf.cuprinse.si substanţele dotate cu
acţiune fibrinolitică.
Se-înţelege, astfel raţiunea pentru, care, ca urmare a
unei înveninâ,ri poate exista un cadru legat de accelerarea,
procesului, de .coagulare sanguină (coagulare intravasalâ a
fibrinogenului, care se depozitează în micrbcbaguli în
capilare, în special în plămâni, sau la
doze mari, coagulare masivă) sau invers, un cadru legat de
un sindrom hemoragie, prin acţiunea antitromboplastinică,
asociatăt cu.acţiunea proteolitică care lezează concomitent
pereţii vaselor.
f) substanţe cu acţiune antigenică numărul enzimelor
care se găsesc în veninul viperelor este foarte mare. Cele
care se găsesc mai frecvent sunt: colinesterazet
pseudocolinesleraze, lecitinaze sau fosfolipaze A, proteaze,
esteraze, dipeptidaze, L amino-acido-oxidaze,
dezoxiribonucleaze, ribonucleaze, fosfodiesteraza,
fosfomonoesteraze, 5-nucleotidaze, hieluronidaze A.
Aceste enzime eliberează bradichininâ si intervin în
procesul de
coagulare a sângelui.
Veninul fiecărui şarpe nu conţine concomitent toate
substanţele enumerate si toxicitatea fiecărui venin se
datorează cu siguranţă acţiunii combinate a câtorva dintre
acestea. Nici o substanţă nu a putut fi considerată a fi
responsabilă de moartea individului, ci doar de un anume
simptom (paralizie, hemolizinâ, etc). Prin acţiunea
simultană a mai multor tipuri de substanţe, efectul toxic al
veninului se accentuează direct sau indirect, sfârşitul fiind
letal.
Cantitatea de venin, în afară de dimensiunile glandei
veninoase, în cadrul aceleiaşi specii, este în raport de
activitatea fiziologică mai scăzută a animalului dinaintea
momentului colectării veninului. Deasemenea cantitatea
50

51. variază cu dimensiunea şarpelui, vârsta, sexul, habitatul,
anotimpul, temperatura si depinde de poziţia geografică
ocupată în cadrul populaţiei căreia îi aparţine exemplarul
respectiv. Se pare că populaţiile care locuiesc în periferia
arealului unei specii posedă un venin mai activ si mai
complex, de aceea este imposibil de a stabili cu precizie
cantitatea de venin care poate fi dată de o specie.
Toxicitatea veninului este de asemenea raportată la
animalul care îl primeşte si evident la calea de pătrundere a
acestuia .
STUDII FARMACOLOGICE SI ANALITICE
PRIVIND VENINUL DE VIPERĂ AMMODYTES
Studiul s-a efectuat la comanda Nr.3317 din 16. 11.
2001 lansată de S.C. "VENOM PROD" S.R.L. către
Institutul de Cercetări Chimico-Farmaceutice Bucureşti. în
urma acestui studiu s-au tras unele concluzii privind
calitatea produsului si s-a obţinut primul buletin de analize
oficial la veninul de viperă ammodytes în tara noastră.
În continuare prezentăm aceste rezultate:
" S-a primit de la S.C.'VENOM PROD" S.R.L. o probă de
venin:de viperă pentru care s-au efectuat următoarele studii:
--toxicitatea acută '
--influenta veninului asupra rezistentei globulare a
hematiilor de şoarece
--electroforeză proteinelor în gel de poliacrilamidă.
Toxicitatea acută a fost.determinată pe şoareci si
şobolani.
S-au folosit şoareci albi masculi, în greutate de 18-
22 g, cărora li s-au administrat intraperitoneal venin de
viperă în doză unică. DL 50, determinată pe baza
probiturilor, cu ajutorul unui program pe calculator, a fost
51

52. de 1,88 mg/kg, cu limite cuprinse între 1,51 si 2,35 mg/kg.
.
S-a remarcat faptul că letalitatea' a apărut în primele
24 de ore de la administrare si s-a manifestat până la 48 de
ore.
La şobolani, veninul a fost administrat
intraperitoneal. S-au folosit şobolani albi, masculi si
femele, în loturi omogene, cu greutatea cuprinsă între 80 -
120 g. Intervalul de doze administrate a fost cuprins între
3,5 si 9 mg / kg. DL a avut valoarea 6,16 mg / kg, cu limite
fiduciale cuprinse între 5,58 si 6,79 mg /kg.
Si la şobolani letalitatea s-a manifestat în general în
primele 24 de ore de la administrare si nu a depăşit 48 de
ore. Animalele au fost ţinute sub observaţie 14 zile.
S-au făcut observaţii, anatomo-patologice si s-au
prelevat probe de organe pentru observaţii histo-patologice
atât la şoareci cât.si la şobolani. Observaţiile s-au făcut la
câteva minute de la administrare, la animalele, care au
murit în primele 48 de ore si Ia animalele care au
supravieţuit după perioada de observaţie de 14 zile.
La animalele sacrificate după 30 minute de la
administrare se evidenţiază faza incipientă a intoxicaţiei. Se
observă prezenta sângelui în cavitatea peritoneală, iar
participarea renală este remarcabilă din primele minute ale
inoculării.
La examenul microscopic, rinichii au prezentat
capsula glomerulară îngroşată, tubii proximali cu distrofie
vacuolarâ, multiple citonecroze pe tubii distali, cu necroza
fibrinoidâ, frecvenţi cilindri hialino-granulosi si lumen
vascular dilatat, cu rare hematii si cu mase hemolizăte. La
nivelul ficatului s-a observat intumescentă clară cu zone
de'necroză fibrinoidă, vasodilatatie intensă, rare hematii în
lumen si masă sanguină hemolizată.
52

53. La animalele moarte la 24-48 de ore se remarcă un
hemoperitoneu cu cheaguri in zona pelvianâ.
Hemoperitoneul este prezent si la 14 zile de la injectare, cu
depozite fibrino-hematice pe drepţii abdominali si capsulele
organelor abdominale: ficat, rinichi, splina, vezicula
seminală si prostată.
Examenul microscopic a pus in evidentă următoarele
aspecte:
--edem meningocerebral la 24 de ore, ce se estompează la
supravieţuitorii de 5-6 zile;
--focare de alveolo-bronsiolită hembragică prezente la toate
animalele, cu intensitate variabilă Insa în funcţie de doza
administrata;
--edem interfascicular miocardic;
--ficat cu intumescentă.tulbure, vasele porte dilatate, în
lumen rare hematii, predomina serul sanguinolent, probabil
datorită unui proces de hemolizâ;
--splină cu limfadenosinuzită cataraiâ, cordoane Bilroth
îngustate prin hiperplazia pulpei albe;
--stomacul si intestinul prezintă depozite fibrinoide,
mucoasă edematiată, submucoasâ cu marcată stază şi
elemente glandulare cu distrofie mucoidâ;
--pancreas cu interstiţiu edematiat, infiltrat cu limfo-
monocite, acinii edematiati, cu zone de necroză fibrinoidă;
--rinichiul prezintă edem si nicroze fibrinoide ale arteriolei
glomerulare, predominant la glomerulii din cortical,
distrofie si fibrinonecroze ale anselor renle, cilindri hialini
hematici. La animalele sacrificate după perioada de
observaţie se conturează
aspectul de glumerulonefroză
--testicolul prezintă puternică stază limfo-spermatică si
edem al celulelor spermatice .
53

54. În concluzie se poate .afirma că produsul testat a
determinat aspecte cunoscute din cazuistica veninurilor.
S-a urmărit efectul specific al veninului asupra
rezistentei globulare a hematiilor de şoareci. Pentru aceasta
s-a injectat animalelor de experienţă, şoarecilor albi
masculi, în greutate de 20-22 g, doza de 1mg / kg corp.
Administrarea s-a făcut intraperitoneal.
în 21 de eprubete s-a ralizat o scală de dilutii dintr-o soluţie
deNaCI, cuprinsă între 0,7 si 0,3%. în fiecare eprubetâ s-a
adăugat imediat după recoltare o picătura de sânge venos.
Eprubetele au fost agitate si apoi examinate la 3 si
apoi la 24 de ore. S-a notat concentraţia primei eprubete
care reprezintă început de hemolizâ si prima eprubetă la
care nu se mai observă sediment de eritrocite (la care
hşmoliza a fost totală).
Media rezultatelor obţinute a fost de 0,5% NaCI
pentru hemolizâ parţială si 0,44% pentru hemoliza totală.
Valorile normale, obţinute pe animale netratate, au fost de
0,44% pentru hemolizâ parţială si 0,36% pentru cea totala.
Aceste rezultate demonstrează efectul marcat de scădere a
rezistentei hematiilor. Ia animalele tratate cu venin de
viperă, si ele sunt în concordantă cu efectul hemoliţic
evidenţiat in experimentul de toxicitate acută.
Analiza proteinelor din venin s-a realizat, prin
electroforeză în gel de poliacrilamidă (c=10%, T=10%,pH
8,3 , fixare cu pricat de sodiu, coloraţie Coomasie Brilliant
Blue R250). În preparatul nativ (N) se evidenţiază 8 benzi
proteice, distribuite între 12 000 si 70 000 Da; tratarea
proteinelor în condiţii denaturante-reducatoare (SDS-ME);
benzile corespunzătoare maselor moleculare 70 si 66 kDa
dispar (sugerând natura oligomeră a proteinelor respective)
si se evidenţiază o fracţie importanta cantitativ, cu
mobilitate electroforeticâ ridicată.
54

55. Utilitatea veninului. Vipera foloseşte veninul pentru
uciderea prăzii, pentru a o "pregăti " în vederea digestiei si,
probabil, pentru regăsirea ei după ce a fost muscată, în mod
secundar, veninul îi poate servi ca mijloc de apărare.
Stimulul care determină comportamentul de prădător este
mişcarea prăzii, nu si forma ei. Perceperea vizuală a prăzii
este esenţială dar nu fundamentală. Dacă de exemplu, în
laborator un şoarece oferit ca hrană unei vipere aflată în
condiţii optime fiziologice, este înlocuit cu un tampon de
vată, şarpele, în ciuda diferenţei de formă, va continua să-l
urmărească atâta timp cât rămâne în câmpul lui vizual .
Mirosul este ajutat de mişcarea ritmică înainte si înapoi si
în sus si în jos a limbii care "aspiră" si împinge mostrele de
aer către partea de jos a camerei olfactive unde se găseşte
organul lui Jacobson (cavitate sferică tapetată cu celule
senzoriale si conexată prin intermediul nervilor, cu lobii
olfactivi ai creierului).
Când un şarpe flutură limba, în realitate el miroase.
Comportamentul prădător al unei vipere este diferit
de cel al unui colubrid. Colubridele în general vânează
aproape exclusiv mergând în căutarea prăzii care, odată
localizată prin olfactie, prin văz sau prin propagarea
undelor mecanice - este muscată si concomitent ucisă prin
constricţie. Când prada scapă printr-o smucitură, colubridul
reâncepe vânătoarea printr-o noua tentativă.
La Viperide,dimpotrivă, vânătoarea are mai degrabă
aspectul unei curse; zgomotul unui şoarece care umblă, se
propagă prin sol si.avertizează şarpele,care ia imediat o
poziţie de alertă. Mişcarea prăzii si percepţia vizuală
determină mişcarea rapidă a şoarecelui, în momentul când
acesta se găseşte destul de aproape.
55

56. Dacă vipera este supusă unui stimul trofic intens,
prada este imediat apucată cu botul si înghiţită când este
încă agonizată.
De regulă, un şoarece, după ce este muscat, este
lăsat liber. în timpul muşcăturii, datorită inoculării
veninului, vipera colectează un stimul chimic, care este
analizat de o încăpere specială a organului lui Jacobson.
Începe acum căutarea şoarecelui, care în acest timp
poale fi deja mort, sau,imobilizat la o depărtare de chiar
câţiva metri de (ocul muşcăturii.
Cu ajutorul mirosului.si al.stimulului chimic,
viperele urmează traseul prăzii, pe care înaintează-în zig-
zag până o găseşte. Acum, servindu-se doar de stimulul
chimic, şarpele "identifică '-'şoarecele, apoi localizează
capul, unde datorită prezentei vibrizelor, .stimulul chimic
este mai puternic. Actul de înghiţire de obicei decurge în
10-15 minute.
Cura împotriva învenipării: Viperele noastre au,
contrar celor ce se povestesc, un temperament blând. Sunt
mai curând rezervate, timide si în general fug la apropierea
omului.
Reacţionează doar atunci când sunt deranjate sau
lovite. Muşcătura unei vipere poate determina următoarele
simptome: durere locală intensă, crampe mai mult sau mai
puţin acute, tumori, înrosirea si cianozarea zonei în jurul
locului muscat care se distinge prin două semne alăturate
lăsate de colţi veninoşi. După o perioadă de timp, care
poate varia de la câteva minute la câteva ore, apar
simptomele generale : dureri de cap, somnolentă, vomă,
sete, stare acută de slăbiciune. Dacă doza de venin a fost
puternică, simptomatologia se agravează ulterior si
presupune alterări ale funcţiei cardio-respiratorii. Stadiile
terminale se.caracterizează prin amorţeală puternica ,
56

57. insensibilitate generală si pierderea cunoştinţei. Moartea
poate surveni după 4-6 ore, dar în general după 24 ore sau
mai mult, prin blocarea respiraţiei.
În general veninul celor 2 specii toxice de la noi
(Vipera berus si Vipera ammodytes) mai mult sau mai puţin
periculos pentru oameni, exercită o acţiune redusă sau
locala asupra unei persoane adulte în perfectă stare fizică,
dar tot asa de bine poate să fie periculoasă sau foarte
periculoasă (din fericire într:un procent foarte redus din
cazuri) pentru copii, debili fizici sau bătrâni, bolnavi , etc.
În antichitate, împotriva muşcăturii şerpilor veninoşi
si a altor animale, era larg folosit un( antidot compus din
aproxirnativ 60 de ingrediente (între care si zeama de carne
de viperă), după Andromaco din Creta, medicul împăratului
roman Claudiu Cezar Nerone.
Producerea acestui leac a cărui formulă, scrisă în
bronz, era expusă în apropierea templului lui Esculap din
antica Romă, a continuat până în secolul XIX si era sub
tutela Republicii Veneţia .
În medicina populară, asa cum a fost recunoscut de
fitoterapia modernă (P.Fournier 1947, H.Leckerc 1954, L.
Binot 1964), contra muşcăturii de viperă erau larg folosite
frunzele de brusture (Arctium laposa) care au proprietatea
de a modifica prin oxidare principiile constitutive ale
veninului în virtutea unei acţiuni analoage cu aceea a
hipermanganatului de potasiu. Un plasture din flori de
Umbra iepurelui (Cytisus scoparius), sfărâmate între două
pietre de exemplu, aplicat pe muşcătură după ce a fost în
prelabil incizatâ, este foarte util, datorită sulfatului de
sperteină, unul din principiile active ale plantei, care are o
reală putere antiveninoasă, hipertensivă si cardiotonicâ.
După J.Valnet (1964) si frunza de lavandă
(Lavandula officinalis, Lavandula latifolia, Lavandula
stoschas), mototolite si frecate pe rană, neutralizează
57

58. acţiunea veninului. De asemanea frunza de pătlagină (
Plantago lanceolata, Plantago major), care are puterea de a
strânge ţesuturile, de a frâna secreţiile si de a calma, are
după P. Lieutaghi (1966) efecte favorabile împotriva
muşcăturii de viperă.
Descoperirea si folosirea metodelor moderne mai
eficace împotriva muşcaturilor de şarpe este relativ recentă.
După zece ani de. experienţe (1883-1893), M.Kaufman,
C.Phosalix, G. Bertrand si A. Calmotte au reuşit să
vaccineze câteva rozătoare, împotriva veninurilor de Vipera
aspis si Naja naja. Doar în 1896 A.Calmette, prepară primul
ser terapeutic antiveninos.
În zilele noastre, în caz de muşcătură, măsurile care
trebuiesc luate sunt următoarele :
1. a încerca să nu se intre în panică; prin pierderea
controlului propriilor acţiuni si a evita mişcările care ar
putea duce la oboseală;
2. dacă muşcătura (cum se întimplâ de cele mai
multe ori) s-a produs la un membru, trebuie comprimat
membrul respectiv deasupra muşcăturii, pentru a limita
difuziunea rapidă a veninului în restul organismului pe
căile intravenoase sau limfatice (legătura nu trebuie să fie
strânsă)
3. necesitatea (în special în lipsa serului antiviperin)
de a inciza locul muşcăturii, cu o lama dezinfectată empiric
(în flacără), printr-o tăietura în cruce, încercând să se
elimine prin stoarcere lichidele provenite din rană (rana se
poate suge întrucât nu există pericolul de a fi înveninat prin
gură decât în cazurile unor răni ale mucoasei bucale sau a
limbii).
4.dezinfectia dacă este la îndemână, se va face cu
permanganat de potasiu 1%, acid cromic 1% sau hippclo.rit
de calciu 2% (în unele truse cu ser antiviperin se găseşte un
58