Anuarul Asociatiei "Visarion Puiu" lansal cu ocazia celei de a XVI-a ediţii a Simpozionului international Zilele "Mitropolit VISARION PUIU" - Februarie 2012

1. Visarion Puiu, călugăr de vocaţie1
De cincisprezece ani încoace, respectiv din anul mântuirii 1998, un grup entuziast de
preoţi şi intelectuali au pus bazele unei asociaţii care are drept scop evocarea personalităţii unui
mare român şi erudit misionar al Ortodoxiei – Mitropolitul Visarion Puiu. An de an, asociaţia
care poartă numele acestui ierarh a organizat manifestări cultural-religioase sub genericul „Zilele
Mitropolitului Visarion Puiu”, care anul acesta au ajuns la a cincisprezecea ediţie. Fiecare dintre
aceste manifestări anuale au scos din negura istoriei câte una din calităţile şi împlinirile multiple
ale marelui mitropolit. Astfel, au apărut zeci de articole şi cărţi, care pun în lumină un personaj
emblematic pentru Ortodoxia universală.
Membrii asociaţiei au luat iniţiativa colectivă de a reedita cărţile scrise de ilustrul ierarh.
Până în prezent au revăzut lumina tiparului două din lucrările mitropolitului cărturar: „Însemnări
din viaţa mea” şi „Preoţii satelor”.
Pentru anul acesta membrii asociaţiei „Mitropolitul Visarion Puiu”, a cărui preşedinte este
neobositul protopop de Roman, Pr. Florin Ţuscanu, şi-au propus să scoată din negura vremii
volumul „Din istoria vieţii monahale”. Lucrarea aceasta a apărut în primă ediţie în anul 1911, în
Bucureşti, la „Atelierele grafice SOCEC & Company”, societate anonimă. Noua ediţie a lucrării se
tipăreşte, acum, după 100 de ani, de editura nemţeană „Cetatea Doamnei”.
Lucrarea Mitropolitului Visarion este de o însemnătate copleşitoare, pentru că, în mod
inedit, autorul lărgeşte sfera cunoştinţelor asupra monahismului. Monahismul creştin este pus în
paralel cu viaţa monastică a altor religii. Din aceasta se văd erudiţia şi spiritul deschis al ierarhului
român, care poate fi numit precursorul marelui istoric şi filosof Mircea Eliade, cel ce va prezenta
în detaliu religiile popoarelor lumii, cu spiritualitatea şi însuşirile specifice.
Visarion Puiu, călugăr de vocaţie (tuns în monahism în Catedrala „Sfânta Cuvioasa
Parascheva” Roman), prezintă în această lucrare monahismul creştin ca fiind o necesitate absolută
şi providenţială. Monahismul apare pe fresca istoriei în Biserică tocmai când aceasta, după ieşirea
din catacombe, începe să se instituţionalizeze riscând să inverseze cele ale lui Dumnezeu cu cele
ale Cezarului. Monahii sunt asemuiţi de autor cu „profeţii Noului Testament”, ce anunţă lumii că
împărăţia lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta. Prin adoptarea voturilor monahale, călugărul
poate schimba faţa lumii, nu prin ceea ce face, ci prin ce este. El îmbracă chipul îngeresc pentru
că, în împărăţia lui Dumnezeu pe care o anunţă, îmbrăcând haina smereniei, călugării „nu se
însoară nici se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu” din ceruri.
Nu putem să nu ne gândim, în acest context, la viaţa smerită a autorului. Deşi a ajuns pe
treptele cele mai înalte ale ierarhiei, Visarion Puiu nu a uitat că este călugăr, trăind în sărăcie,
ascultare şi curăţie întreaga viaţă. În ultima parte a vieţii sale a trăit-o în asceză şi smerenie
desăvârşite. Mitropolitul Visarion scrie cartea despre istoria monahismului la tinereţe, însă
principiile de viaţă amintite în ea le va aplica până la bătrâneţe.
Mergând pe urmele sale în Franţa, mi-am dat seama că Visarion Puiu a fost un autentic
călugăr, murind ca un călugăr, fiind îngropat în simplitate, ca un călugăr, anonim, într-un pământ
străin de neamul său. Chiar şi translarea moaştelor sale din satul unde şi-a dat obştescul sfârşit –
Viels Maison – în cimitrul Montparnasse din Paris s-a desfăşurat cu o simplitate de neimaginat.
Putem spune, aşadar, că, tot ceea ce relatează Visarion Puiu în capitolul în care vorbeşte
de principiile monahismului popoarelor ortodoxe, ierarhul român a şi trăit în viaţa sa. El n-a fost
un teoretician al vieţii monahale, ci un trăitor al ei.
Reeditarea acestei cărţi vine tocmai când apar voci care susţin că viaţa monahilor ar fi o
viaţă anormală, punând-o în opoziţie cu viaţa secularizată în care trăim. Angajamentul de a trăi o
viaţă retrasă, după nişte reguli de austeritate şi de permanentă abstinenţă, fără cunoaşterea ei
1Cuvânt înainte la lucrarea: Visarion Puiu, Din istoria vieţii monahale, ediţia a II-a, Editura Cetatea Doamnei,
Piatra Neamţ, 2011.
3

2. prealabilă, pare o imposibilitate în accepţiunea omului secularizat. Mulţi consideră că această
„fugă de lume” este o formă egoistă de trăire a Evangheliei, or nu este aşa. Avem multe exemple
în acest sens, unele dezbătute chiar de Mitropolitul Visarion în lucrarea despre care vorbim.
Astfel, Sfântul Antonie, părintele monahismului, s-a retras în cea mai îndepărtată pustie pentru a-
şi petrece viaţa în rugăciune şi linişte. Sfântul Pahomie sau Sfântul Teodosie, începătorul vieţii de
obşte, nu dădeau sfaturi duhovniceşti decât călugărilor, aparent restrângând astfel cercul iubirii,
doar la membrii comunităţii lor. De aici s-a născut fireasca întrebare: nu practicau ei exclusivismul
faţă de ceilalţi oameni din lume? Nu, nicidecum. Pustnicia Sfântului Antonie nu a ţinut toată
viaţa. După treizeci de ani de pustie, Dumnezeu i-a mai dat alţi cincizeci de ani, în care a primit
atâta lume la chilia sa încât „a devenit doctorul trupesc şi sufletesc al întregului Egipt”, după cum
l-a numit Sfântul Atanasie cel Mare, care i-a scris biografia. La fel au făcut şi ceilalţi corifei ai
monahismului originar. După ce au stabilit normele de trăire duhovnicească în obştile lor, au
început să primească pelerini, cărora le-au arătat multă ospitalitate şi dragoste creştină. Prin felul
lor diferit de a exprima iubirea creştină, cuvioşii primelor veacuri au devenit prototipul marilor
stareţi şi duhovnici din întreg monahismul ortodox. Mitropolitul Visarion ajunge până la a
demonstra că monahismul ortodox a preluat anumite forme de trai şi din monahismul altor religii,
mai vechi decât creştinismul, dându-le conotaţie hristică. Patericul egiptean, apoi cel al părinţilor
athoniţi, al părinţilor slavi, chiar şi Patericul românesc al părintelui Ioanichie Bălan, sunt expresia
contribuţiei monahismului la menţinerea echilibrului spiritual al lumii. Călugărul începe prin a se
retrage din lume, ca, mai târziu, având dobândită experienţa duhovnicească, să deschidă uşa
sufletului şi a chiliei sale, aceleiaşi lumi pe care iniţial a părăsit-o. Călugărul ştie că nu se poate
mântui decât mântuind pe alţii, dând altora exemplul său de trăire, împlinind prin aceasta porunca
lui Hristos: „arătaţi faptele voastre oamenilor, ca ei, văzând faptele voastre cele bune, să slăvească
pe Dumnezeu din ceruri”. Trebuie să se ştie că cele două forme de exprimare a dragostei faţă de
Dumnezeu – călugăria şi căsătoria – sunt complementare şi echilibrează viaţa Bisericii. Ambele
sunt necesare Bisericii şi fiecare dintre ele poate fi înţeleasă numai în lumina celeilalte. Paul
Evdokimov spune că ”cea mai bună metodă pentru a aprofunda valoarea căsătoriei este să
sesizezi grandoarea şi semnificaţia monahismului”. Aceasta se poate afirma şi invers. Călugărul
care vede în căsătorie izvorul harului lui Dumnezeu, poate înţelege, în acelaşi timp, sensul
profund al renunţării lui la viaţa de cuplu.
Toate ideile prezentate mai sus acestea se desprind şi din valoroasa carte a Mitropolitului
Visarion, care se reeditează după o sută de ani, tocmai când Sfântul Sinod a dat ca temă în
dezbatere două taine: Botezul şi Cununia. Dacă înţelegem că tunderea în monahism este al doilea
botez pentru cel ce o primeşte ca normă de viaţă şi urmează lui Hristos, şi acceptăm apoi că prin
căsătorie se urmăreşte acelaşi scop, putem spune că vorbim despre două taine ale iubirii.
Felicităm pe părintele protopop Pr. Florin Ţuscanu, preşedintele Asociaţiei „Mitropolitul
Visarion Puiu”, pentru coordonarea acţiunilor de reeditare a cărţii „Istoria monahismului” şi
binecuvântăm apariţia lucrării, care va fi de mare folos pentru monahismul românesc şi nu numai.
Nutrim speranţa că această asociaţie, care se preocupă de aureolarea ilustrului mitropolit, va găsi
resurse necesare să reediteze şi alte lucrări care aşteaptă reînnoire. Duhul Sfânt se reînnoieşte în
noi atâta vreme cât îl chemăm.
Cu multă consideraţie pentru membrii Asociaţiei „Mitropolit Visarion Puiu”,
† IOACHIM Bacăuanul,
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului
4

3. Cuvânt de duhovnicească şi frăţească apreciere
Mons. Prof. dr. Anton DESPINESCU (Iaşi)
Cu deosebită bucurie am răspuns invitaţiei frăţeşti a Prea Cucerniciei Sale Părintelui Dr. Aurel
Florin Ţuscanu, protopop de Roman, de a lua parte la ediţia a XV-a a Zilelor „Mitropolit Visarion Puiu”,
la comemorarea a 90 de ani de la hirotonia sa întru arhiereu.
Deşi vârsta înaintată nu mi-a îngăduit să asist decât câteva ceasuri, în după amiaza zilei de 26
februarie 2011, la deschiderea lucrărilor simpozionului internaţional, în Sala Unirii a Muzeului de Istorie din
Roman, am rămas edificat de exemplara organizare a acestei ediţii, şi de ţinuta ei academică oglindită în
programul celor 25 de comunicări şi în lansările de carte (şase la număr).
Primind în mapa de simpozion, Revista Asociaţiei „Mitropolit Visarion Puiu”, nr.2 (iulie-
decembrie 2010) şi cartea „Din istoria Vieţii monahale”, scrisă de arhimandritul Visarion Puiu, când era
director al seminarului din Galaţi, publicată la Bucureşti, în 1911 (ediţia princeps), republicată la centenar,
ca ediţia a doua, cu notă şi postfaţă, de către Părintele Dr. Protopop Aurel Florin Ţuscanu, la editura
„Cetatea Doamnei”, 2011, aceasta „m-a uns la inimă”, pentru că reflectă, cum nu se poate mai bine,
sufletul cristalin al autorului, trăitor exemplar întru monahism.
Cu clarviziunea binecuvântată de către dumnezeiescul Învăţător, Domnul nostru Isus Cristos:
„Fericiţi cei curaţi cu inima, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu”
(Mt.5,8), autorul evidenţiază aportul temeinic dat dezvoltării demnităţii persoanei umane de către „instituţia
per excelentiam care este Biserica creştină”, prin cele două pârghii: şcoala cea bună, adevărată, şi
monahismul creştin, „menit să fie un fel de pepinieră unde să se cultive cunoştinţele şi practicile unei
vieţi morale alese, unei vieţi creştine superioare, izvorâte din legile şi sfaturile ce creştinismul prezintă
omenirii pentru binele ei etern”.
Nu-i de mirare dacă în cei 12 ani de păstorire a Episcopiei Hotinului, în condiţii de pionierat, în
vasta sa activitate organizatorică, episcopul Visarion Puiu a acordat atenţia cuvenită monahismului, triplând
numărul mănăstirilor.
În anul fatidic 1940, când Basarabia şi Bucovina de Nord au fost răpite de sovietici, mitropolitul
Visarion Puiu a preferat viaţa călugărească la Mănăstirea Neamţ, unde şi-a pregătit şi mormântul.
A apreciat viaţa monahală occidentală pe care a cunoscut-o şi trăit-o cu multă râvnă în timpul
şederii de aproape doi ani (1945-1947), în mănăstirea din Maguzzano-Italia, edificând pe vieţuitorii de
acolo.
Atotputernicul şi milostivul Dumnezeu i-a rezervat harul ca şi ultimii ani ai vieţii de „pribeag” să-i
trăiască tot într-o mănăstire, mănăstirea catolică trapistă2, din apropierea Parisului, la Viels-Maison, în duh
de smerenie şi paupertate monahală, beneficiar şi al celei dintâi fericiri: „Fericiţi cei săraci în duh, pentru că
a lor este împărăţia cerurilor” (Mt.5,3).
Merită să fie reţinute ca profetice, cuvintele rostite de tânărul episcop de Argeş, Visarion Puiu,
promovat de Nicolae Iorga ca membru de onoare al Ligii pentru Unitatea Culturală a Românilor, la
Congresul acesteia, în zilele de 6 şi 7 mai 1922, la Curtea de Argeş: Astăzi, fraţilor, nu e operă mai grabnică de
săvârşit pentru unirea sufletească a tuturor românilor decât o cât mai deplină cunoaştere a comorilor imense şi frumuseţilor
uimitoare cu care a împodobit Dumnezeu acest binecuvântat pământ strămoşesc şi a comorilor strămoşeşti încă nepuse în
deplină valoare ale poporului românesc de pretutindeni. Cunoscându-ne, ne vom iubi mai mult, iar când vom săvârşi pe deplin
asemenea dragoste de neam, străinii ne vor cinsti şi ne vor dori prietenia, iar duşmanii se vor înfricoşa de noi şi nu vor cuteza să
ne tulbure calea vieţii.
Un atare ierarh merită să fie cunoscut, venerat şi ascultat. Dea Dumnezeu să-i putem cinsti
memoria, plecându-ne cu pietate în faţa criptei de la Neamţ, unde îi vor fi puse osemintele (moaştele)
aduse de la Paris.
Totodată ne încredinţăm mijlocirii sale la tronul Milostivirii dumnezeieşti, pentru ţara şi poporul
pe care le-a iubit şi slujit cu tot sufletul, pentru un viitor luminos şi prosper.
Urez conducerii, membrilor şi colaboratorilor Asociaţiei „Mitropolit Visarion Puiu”, viaţă cât mai
îndelungată şi rodnică, binecuvântată de vrednicul ierarh al neamului nostru românesc. ÎN VECI
POMENIREA LUI !
2 Ramură a ordinului benedictin, caracterizată printr-o viaţă ascetică severă, renunţând la mâncărurile cu
carne, păstrând tăcerea completă şi efectuând munci fizice grele. Fondatorul acestui mod de viaţă
monahală a fost Aramnd Jean Le Bouthillier de Rancé (+1700), stareţul mănăstirii La Trappe, în
Normandia. În secolul al XIX-lea s-a răspândit şi în alte ţări.
5

4. Documenta
„Tizul” şi discipolul Mitropolitului Visarion Puiu,
preotul martir şi scriitorul Visarion Puiu din Gârcina (Neamţ)
Prof. Dr. Vlad VLAS (Piatra Neamţ)
La rugămintea poetului şi publicistului Vasile Tărâţeanu de la Cernăuţi, liderul mişcării de
reunire a Nordului Bucovinei cu Ţara, m-am interesat de viaţa şi activitatea preotului Visarion
Puiu de la Gârcina, judeţul Neamţ, cel mai mare dintre fraţii mamei sale, o adevărată somitate în
familia bunicilor săi. Era unicul dintre cei cinci copii ai lui Vasile Puiu din Sinăuţii de Jos, trei fete
şi doi băieţi, care făcuse o facultate. Şi nu una oarecare, ci renumită în întreaga Europă, Facultatea
de Teologie a Universităţii din Cernăuţi, unde numele-i era adeseori confundat cu cel al tizului
său, Înalt Prea Sfinţia Sa Visarion Puiu, Mitropolitul Bucovinei, care i-a fost profesor. La aceiaşi
Universitate, la Facultatea de Litere, şi-a făcut studiile şe nepotul preotului Puiu, Vasile Tărâţeanu.
Maică-sa, reîntâlnindu-şi fratele după 20 de ani de înstrăinare forţată, i-a adus lui Vasile cel
mai scump cadou: Dicţionarul Limbii Române Literare Contemporane, în patru volume, cu următorul
autograf: „Nepotului meu Vasilică Tărâţeanu în dorinţa expresă de a fi un mânuitor abil a
cuvintelor româneşti în formularea gândirii autentice româneşti în vastul camp al literaturii”.
Cu multă căldură şi mândrie legitimă vorbeşte poetul despre întâlnirea cu unchiul martir
la Bucureşti: „Era anul 1964. M-a purtat pe la Patriarhie de unde mi-a cumpărat câteva icoane pe
hârtie, şi altele pe lemn, m-a luat cu el pe la sediul Partidului Naţional Ţărănesc din Piaţa
Lahovari, pe la redacţia ziarului Deşteptarea la care colabora, prezentându-şi cu anumită bucurie
nepotul student venit de sub ruşi. Mă aflam în preajma unui preot recunoscut, a unui bărbat
deosebit, cunoscător a câtorva limbi de circulaţie, cu o cultură imensa, prezentabil, chiar dacă
anteriul lui era cam spălăcit, ca şi potcapul, dovadă că n-o ducea prea bine. Mă impresiona şi
faptul că fusese deţinut politic şi că avea o autoritate şi o ţinută de cea mai înaltă probă.
Biblia şi iconiţele, primite cadou de la el mi-au fost confiscate la vama Porubnoe. Degeaba
încercam cu disperare să demonstrez vameşilor că Biblia era, chipurile, pentru mama, o ţărancă
necăjită şi că iconiţele acelea reprezentau reproduceri ale tablourilor lui Michelangelo, Rafael şi
Rubens.
Un extras din protocolul de confiscare a obiectelor religioase a fost trimis la redacţia
ziarului Zorile Bucovinei, unde lucram de câţiva ani, fapt pentru care, urma să fiu scărmănat public
la adunarea organizaţiei de partid a redacţiei, fără a fi membru de partid.
Consecinţele acelei „infracţiuni” comise de mine aveam să le simt nu peste mult timp,
când în caracteristică de producţie se menţiona cum, după o vizita întreprinsă în România, la
rude, am încercat, în mod fraudulos, să trec peste frontieră „literatură religioasă şi obiecte de cult
interzise”, fapt care contravinea politicii Uniunii Sovietice şi statutului meu de corespondent al
unei publicaţii de partid. Faptul acesta m-a şi împiedicat în momentul când intenţionam să plec la
doctorantură la Institutul de Artă din Chişinău. Din acea caracteristică se subînţelegea că nu sunt
încă bine potcovit din punct de vedere ideologic. Şi pentru ca să fiu dat la brazdă… am fost trimis
să urmez două facultăţi serale: cea de Etică Marxist-leninistă şi cea de Ateism, care, de fapt, în loc
să-mi zdruncine credinţa în cele sfinte, mi-au întărit-o.
Nu ştiu dacă a pierdut ceva ştiinţa prin faptul că n-am fost admis la doctorantură, eu însă
am primit o lecţie de viaţă care într-un fel m-a îndreptat pe calea cea bună.
Acum, când mă gândesc la toate acestea, regret că nu l-am avut alături pe drumurile vieţii
mele pe nenea Visarion. Cât de multe lucruri necesare aş fi cunoscut. Câte cărţi importante aş fi
citit. Cât de mult aveam să câtig în urma unor dialoguri mai îndelungate cu el. De acest lucru îmi
dau seama de abia acum, răsfoind cu sufletul cutremurat de emoţii doar o parte dintre
manuscrisele cărţilor sale care aşa şi n-au văzut lumina tiparului din cauza vitregiilor sorţii prin
care i-a fost dat să treacă, când descopăr diverse momente din biografia lui, ce i-au pus la
încercare credinţa, caracterul şi demnitatea de om, păstrate cu sfinţenie.
Despre toată tragedia prin care a trecut – cei 12 ani de puşcărie politică la Gherla şi Aiud,
precum şi nedreptăţile pe care a trebuit să le suporte şi-n perioada de după detenţie am aflat mai
6

5. detaliat zilele trecute parcurcând cu sufletul stăpânit de emoţii cele două volume ale memoriilor
sale „Slujitor sub trei patriarhi”, din care propun câteva fragmente spre publicare. Tare a fi dorit
să găsesc şi teza lui de licenţă în Teologie, şi romanul „Taina Gabrielei”, şi cartea de povestiri „În
satul lui Negrea” şi altele câte au fost confiscate de securitate sau au rămas dosite cine ştie prin ce
dosare şi arhive”.
De la unicul fiu al preotului Visarion Puiu, Cezar, am aflat că taică-său, după o viaţă grea –
interogatorii, bătăi, foamete, muncă silnică, de ocnaş, intimidări – şi-a găsit veşnica odihnă în
comuna Gârcina de lângă Piatra Neamţ, unde îşi avea parohia şi propria casă în care şi-a scris
multe dintre lucrările sale, rămase nepublicate. De la Cezar am preluat un sac de manuscrise,
printre care şi o piesă istorică în cinci acte şi un prolog, întitulată Dochiţa (Căderea Sarmisegetuzei),
din care vă prezint un fragment: „Ursan: Sunt cel mai bătrân dintre voi...După multe lacrimi, a
venit şi o clipă de bucurie... Veniţi mai aproape copiii mei... Vreau ca mâinile mele să vă simtă (îşi
aşează o mână pe capul lui Corneliu şi o mână pe capul Dochiţei. Amândoi îngenunchează) ... De
câte ori veţi sta cu picioarele în ţărână, de atâtea ori să vă amintiţi că staţi pe osemintele
strămoşilor voştri. Şi atunci, strămoşii vă vor da putere să înfruntaţi furtunile, războaiele şi
năvălirile duşmane...Când negrele timpuri vă vor întuneca mintea şi nu va fi nimeni să o lumineze,
atunci, dragii mei, să vă plecaţi urechile şi să ascultaţi vocea şi această voce vă va şopti vouă şi
urmaşilor voştri taine adânci ca marea şi nepătrunse ca cerul.
Legaţi de pământ veţi fi mai tari fiindcă veţi fi legaţi de strămoşi. Hoardele duşmane vor
veni ca grindini şi ca apa se vor duce. Voi veţi rămâne ca stâncile pe care nici fulgerul cerului nu le
sfarmă.
Iar de va fi în cumpănă libertatea plaiurilor voastre, atunci sp luptaţi cu toată forţa şi să ne
cereţi sprijinul. Trupurile noastre din adâncul pământului se vor răscoli şi-n crâncene răfuieli cu
vrăjmaşii, vom fi de partea voastră. Şi biruinţa ultimă va fi a noastră!”
Piesa urma să fie înscenată la Ateneul din Tătăraşi, Iaşi, unde preotul Visarion Puiu a fost
director. Dintre nenumăratele articole de presă, vă prezint un scurt fragment, întitulat „O nouă
sida – Comunismul”: „Comunismul a avut grijă ca să distrugă simţământul moral tuturor
factorilor de răspundere, fie comunist sau „anticomunist”. Aceştea se fac a uita de miile de
moldoveni din Basarabia, Nordul Bucovinei şi din comunele Herţei (fost judeţ Dorohoi) care au
murit în acel tragic drum „pohod na Sibiri” în forţata lor deplasare spre Urali. Şi la noi, în epoca
lui Gheorghiu Dej şi Ceauşescu, atrocităţile au fost atât de cumplite, încât autorităţile
„anticomuniste” de astăzi, nu ar dori să le scoată la lumină.
Un om, a cărui suflet este scos din circuitul legii morale, în egoismul lui feroce, nu vede
decât puterea de care se agaţă cu disperare, e gata, ca în cruzimea lui, să ucidă pe toţi semenii ce i-
ar sta împotrivă. Cuvântul lui e minciună. Lepădarea de comunism este o păcăleală. Existenţa lui
este un blestem”.
Împreună cu fiul martirului şi cu nepotul-poet, vom încerca să aflăm noi amănunte din
arhiva Securităţii, de la membrii Asociaţiei Deţinuţilor Politici din judeţul Neamţ, a cărei
vicepreşedinte a fost părintele Visarion Puiu. La fel, vom răsfoi şi colecţiile presei periodice din
Moldova interbelică, cât şi ziarele de după Revoluţie, pentru a descoperi nenumăratele lui articole
pe teme de morală şi de credinţă, publicate încă în anii studenţiei şi după ce a scăpat de închisorile
comuniste.Se merită, pentru că reprezintă tabloul veridic al unei perioade de timp dintre cele mai
grele din istoria neamului nostru românesc, pentru că sunt scrise de un Om care nu şi-a pierdut
demnitatea şi credinţa, pentru că nu sunt lipsite de valoare literară şi nu în ultimul rând, pentru că
a fost un discipol demn al Mitropolitului cu acelaşi nume.
Voi da citirii un fragment edificator din manusrisul de memorii al preotului Visarion Puiu,
întitulat „Slujitor sub trei Patriarhii”, în care este evocată figura Mitropolitului-profesor în raport
cu tizul-discipol: „…Constanţa, fata din Bâcleş, continua să-mi scrie şi acasă şi la Facultate. O
scrisoare, pe hârtie roz, cu adresa de la facultate, din greşală a fost dată personal Înalt Prea Sfinţiei
Sale.
Mitropolitul a deschis plicul, a citit probabil, modul de adresare: „Dragă Visarioane”, s-a
uitat la conţinut şi la încheierea „cu mii de sărutări” şi, repunând scrisoarea în plic, mi-a trimis-o la
portarul căminului studenţesc, din aripa dreaptă a aceluiaş palat, construit din cărămidă roşie.
7

6. Scrisoarea mi-a fost înmânată cu scuzele de rigoare. În orice caz, Mitropolitul aflase că
tizul ce-i făcuse necazul cu articolul din Apărarea Naţională, locuia în acelaşi palat cu el. Scrisul, ca
şi conţinutul scrisorii Constanţei, nu putea să-mi diminueze orgoliul de a fi tizul Mitropolitului
Bucovinei.
Doream să am o audienţă la Înalt Prea Sfinţia Sa, dar doream ca ea să fie oficială. Ce rost
ar fi avut să mă duc la el? Şi ce aveam să-i spun: iată, Prea Sfinte, eu sunt studentul Visarion
Puiu!? Putea foarte bine să-mi spună: să fii sănătos şi în definitiv, ce doreşti?
Aşa că în continuare, mi-am văzut de cursuri, de colaborarea la Credinţa, sperând că voi
putea ajunge Preşedintele Academiei Ortodoxe, adică a Asociaţiei Studenţilor în Teologie şi în
această calitate voi găsi un prilej pentru audienţă.
Între timp, conducerea studenţimii se pregătea de o grevă generală…
…Tocmai când eram în febra strângerii materialului pentru teză, preşedintele Centrului
studenţesc din Cernăuţi mă informează că a primit o adresă din partea Federaţiei Studenţilor de la
Teologie, ca în calitatea mea de vicepreşedinte să mă prezint în audienţă la Mitropoliţii Visarion
din Cernăuţi, Gurie din Chişinău şi Nicodim din Iaşi.
… Ziua aşteptatei audienţe sosise. M-am îmbrăcat într-o cămaşă curată, cu flori. O
bondiţă lucrată mai frumos, am împrumutat-o de la un coleg. Proaspăt bărbierit, cu pletele
scurtate, m-am înfăţişat în sala de aşteptare a audienţelor. Eram trei: preşedintele Centrului
studenţesc, preşedintele Academiei Ortodoxe şi subsemnatul – vicepreşedinte al Federaţiei
studenţilor în Teologie.
O oarecare emoţie îmi stăruia în suflet. Va şti el oare că sunt eu, „tizul”, care i-am făcut
unele necazuri? Va trebui să ne recomandăm şi după nume, nu numai după atribuţie?!
Ne-a primit în picioare şi după datină, i-am sărutat mâna. Când m-a întrebat cum mă
cheamă, i-am răspuns prompt:
–Visarion Puiu.
S-a dat doi paşi înapoi, ca să mă poată privi mai bine şi încrucişându-şi braţele exclamă:
–Tu eşti tizul meu?!... Şi fără a mai aştepta răspunsul, continuă cu o serie de alte întrebări:
ce fel de băiat eşti, tu?... De unde eşti?...
–Înalt Prea Sfinţia Voastră, ştie destul de bine cum sunt.
În cursul discuţiei am ajuns la concluzia că originile familiei noastre pornesc din aceleaşi
locuri. Deci puteam fi rude îndepărtate. Audienţa a durat aproape o oră. Când am venit la cămin,
colegii erau curioşi, să afle cum a decurs audienţa.
Zâmbind, le-am spus, clar:
–N-am avut o audienţă, ci o întrevedere. Mitropolitul Bucovinei, s-a întâlnit cu
vicepreşedintele Federaţiei studenţilor în Teologie, în interes de serviciu. Printr-o simplă
coincidenţă, ambii ne numim la fel. Am discutat şi de arborele nostru genealogic.
Cu Mitropolitul Visarion m-am întâlnit de trei ori. Ultima dată în străinătate. Dar despre
aceste întâlniri, vom vorbi la timpul potrivit…
…Reîntorcându-mă la Sinăuţi, am găsit o înştiinţare de la Mitropolia Bucovinei, de a mă
prezenta de urgenţă, în audienţă la Î.P.S Mitropolitul Visarion.
Am avut plăcuta surpriză că „marele meu tiz” s-a gândit la mine, obţinând prin ataşatul
cultural francez, George Dementhon, o bursă pe un an de zile, la Facultatea Teologică de la
Montpellier.
Am mulţumit respectuos, urmând ca într-un termen scurt, să-mi îndeplinesc formalităţile
de plecare.
Doream şi să mă căsătoresc, doream să şi plec. Mi-am făcut fel de fel de planuri, cu care
am şi plecat la Flondora să le îndeplinesc.
Propunerea făcută ca să ne logodim oficial şi peste un an, să facem cununia civilă şi nunta,
Clemansa a respins-o categoric.
Deasemeni, n-a fost de acord nici să ne cununăm civil şi nunta să o facem, după
reîntoarcerea mea din străinătate.
Iar ultima variantă, ca să ne cununăm şi civil şi religios, iar cu banii ce i-am cheltui cu o
nuntă fastuoasă, s-o iau şi pe ea cu mine în străinătate, a respins-o chiar cu oarecare indignare.
8

7. La o săptămână am plecat la Cernăuţi, în audienţă la Mitropolie, anunţând că renunţ la
plecarea în Franţa, ca bursier, fiindcă mă căsătoresc.
Î.P.S. Mitropolit s-a uitat lung la mine şi cu un glas ironic, îmi spune:
–Faci asemenea sacrificii pentru o femeie!?
–Nu pentru o femeie, ci pentru cuvântul ce mi l-am dat. Am luat bani de la părinţii ei
pentru a plăti ultimile taxe la Facultate.
Am minţit cu atâta dezinvoltură, încât eram gata să mă conving şi pe mine, dacă în minte
nu ar fi stăruit ziua onomastică, cu refuzuri categorice şi cu singurul leu, ce-l aveam în buzunar,
cercând să mă reîntorc la Cernăuţi…
…Eram la biroul Frontului German al Muncii, când primesc un telefon de la femeia de
serviciu a părintelui Vasiloschi, care-mi transmite că Ambasadorul României, Generalul
Gheorghe, îmi porunceşte să mă prezint imediat la Biserică şi să primesc o delegaţie românească
în frunte cu Î.P.S. Mitropolit Visarion, însoţit de câţiva profesori universitari ce plecau la Katyn,
unde se descoperise imense gropi comune în care au fost ucişi şi îngropaţi mii de ofiţeri polonezi.
Ştiam din presă de lucrurile acestea. Dar la biroul respectiv eram în cămaşă, cu capul gol şi a-l
primi oficial aveam nevoie de hainele clericale. I-am comunicat femeii de servici să mi le aducă.
Am plecat imediat la Biserică, am deschis uşile masive de fier şi am pregătit un epitrahil şi sf.
Evanghelie. Am, ieşit afară, tocmai când apăru şi maşina Legaţiei cu membrii comisiei, iar femeia
de servciciu alerga din urma lor spre biserică având reverenda mea în braţe. Aşa cum eram, în
civil, ca un „dandy”, l-am întrebat pe tizul meu, cu respect, dar zâmbind:
–Ce să fac Înalt Prea Sfinţite? Aşteptaţi câteva clipe ca să mă oficializez, sau Vă primesc
aşa cum sunt?
–Nu e nevoie, îmi răspunse împăciuitor Mitropolitul. E bine că văd intenţia.
Femeia ajunsese, roşie de alergătură şi îmi întinsese încurcată, două haine lungi, negre, ce
nu erau deloc potrivite cu căldura de afară. I-am făcut semn să se reîntoarcă acasă şi împreună cu
membrii comisiei am intrat în biserică.
Interiorul ei era imens. Putea concura cu Mitropolia Moldovei din Iaşi, deşi aceasta era
zidită prin veacul al XIV-lea, pe un strat de pământ adus din Ierusalim de către cruciaţi. Rând pe
rând această monumentală biserică a fost când catolică, când protestatantă.
Profesorul Tudor Popescu, mă întrerupse din înşiruirea mea istorică, spunându-mi:
–Ştiu toate acestea din articolul pe care l-ai publicat în Cetatea Moldovei… M-ar interesa,
ceva inedit.
– Am şi ceva inedit pentru Dvs. Ceea ce n-am putut scrie în revistă…
…La plecare, Mitropolitul a pus mâna-i ocrotitoare pe umărul meu, întrebându-mă:
–Cum de ai ajuns aici?
–Ţara era prea mică, – am răspuns glumind, – pentru doi de Visarion Puiu. Prestigiul
Î.P.S. Voastre era prea mare ca să mă mai pot afirma, fără a face confuzii.
Mitropolitul a luat gluma ca bună şi le-a explicat celor doi profesori din Comisie, cum a
fost atacat de ziarul Glasul Bucovinei, pentru un articol scris de mine în Apărarea Naţională.
În timp ce-l conduceam spre maşină, Mitropolitul m-a spus să urc şi eu ca să mergem să
luăm masa împreună. La un restaurant de pe „Unter den Linden”.
Masa a fost minunată, mai ales că era însoţită de discuţii extrem de interesante prin
actualitatea lor. S-a discutat de Katyn, de posibilitatea înfrângerii Germaniei şi în acest caz, de
situaţia disperată în care va fi pusă România. Se zvonise că la auzul intrării trupelopr române în
Odesa, Stalin, revoltat, ar fi exclamat: „Voi face din România un imens cimitir”.
–Singura nădejde, rămâne la Dumnezeu, numai el ne mai poate salva, – exclamă
Mitropolitul”.
Alt fragment din acest manuscris-document, în care Visarion Puiu relatează cum l-a
susţinut pe Octavian Goga în alegeri, va fi publicat în “Almanahul Scriitorilor din judeţul
Neamţ”, în curs de pregătire la Editura Răzeşu. Dacă n-am obosit prea mult auditoriul, pot da
citirie şi din această povestire: “… Se apropiau alegerile. Am fost chemaţi la Turnu Severin. Ne-
am găsit loc la Hotelul Traian. Toate camerile erau închiriate de Partidul Naţional Creştin. În
grup, am vizitat oraşul şi în special săpăturile străvechii localităţi Drobeta. Am luat câteva aşchii
9

8. din cărămida roşie, ce stătuse două mii de ani în pământ, în vechile băi romane şi era tot atât de
tare ca piatra. Cum le făcuse? Ce taine ascundeau în construcţia lor?
Când ne vedea în grupuri mai mari, lumea se aduna ca la panaramă.
Adunările se ţineau lanţ. Discursurile la fel. La o asemenea adunare, am luat cuvântul.
Împrumutasem un cojoc şi îmi lăsasem sumanul să se odihnească, la hotel. Se zvonise că dr. Lupu
ar fi spus că dă un premiu de 100.000 lei, aceluia ce va împuşca un lăncier. După modelul Gărzii
de Fier ce-şi transformase membrii în Legionari, Partidul Naţional Creştin îi numise Lăncieri pe
tinerii săi, probabil, de la Liga Apărării Naţional Creştine. Nici unul n-avea lance, doar o imitaţie
de buzdugan, folositor la eventualele bătăi cu adversarii politici.
Inainte de a lua cuvântul, pe platforma unui camion, un tânăr cu o voce de tenor,
puternică, a început să cânte doina: „La noi sunt codrii verzi de brad/ şi câmpuri de mătasă,/la
noi atâţia fluturi sunt/ şi-atâta jale-n casă” etc…
După terminarea cântecului, am luat locul celui ce a cântat, scoţând în evidenţă meritul
marelui poet, ce trecând prin închisorile maghiare, a apărat cu talentul său neamul românesc,
suferinţele lui. Pentru acest mare geniu, am părăsit vremelnic universitatea şi am venit să vă cerem
să-l votaţi, ca trimiţându-l în Parlamentul Ţării să ne apere de lupii răpitori, ce s-au întins ca
pecingenea. După ce au distrus stânile din Moldova, vin şi aici să facă acelaşi lucru.
Apoi am trecut la ameninţările împotriva noastră şi la plata asasinilor insistând:
„–Ştiu că aveţi nevoie de bani. Lupu vă plăteşte…Vă dă 100.000 lei. Sunt gata să mă
jertfesc. Şi desfăcând o parte din cojoc, am lăsat pieptul gol chemând mulţimea: hai, ce mai
aşteptaţi? Trageţi în plin şi mergeţi de vă luaţi arginţii promişi…”
Mulţi au început a plânge şi a vocifera împotriva candidatului ţărănist. Adunarea s-a soldat
cu un succes deosebit. Seara am fost chemat la Guvernatorul Băncii Naţionale, Burileanu, la care
poposise şi Octavian Goga.
Vila lui era în centru. Se spunea că tabla cu care-şi acoperise casa ar fi de argint. Când am
ajuns, stăteau la masă. Erau vreo 15-20 de persoane. Am fost invitat. De atâtea ori citisem pe
bancnotele de hârtie numele lui şi nu mi-am închipuit niciodată, că voi ajunge să intru în casa lui.
Cu o barbă argintie, impunătoare, stătea alături de Goga Veturia, frumoasă, puţin ofilită, stătea
prin apropiere. Am fost recomandat şi plecându-mi fruntea în semn de respect, m-am aşezat la
locul indicat. Mai mult decât mâncărurile sau băuturile, mă fermeca anturajul. La cafea, mi-am dat
seama, că se aflase de spectacolul cu cântece şi lacrimi din centrul oraşului. Se găsise, probabil,
cineva, să mă scoată în evidenţă.
A doua zi l-am însoţit pe Goga prin oraş. I-am amintit că pentru prima dată l-am
cunoscut la Hotelul Continental din Iaşi, pe la 12 noaptea, când a intrat în camera în care mă
aflam cu avocatul Capră de la Dorohoi, ce ameţit de băutură, cânta versurile sale, cu o voce a la
Caruso. Atunci, ochii săi albaştri, erau plini de lacrimi. Iar cămaşa sa lungă, cu flori la poale, îi
dădea înfăţişarea unei figuri fantastice înaintând spre noi. L-am primit în picioare. Şi tot în
picioare stand, am băut câte un pahar de Cotnar.
De data aceasta am putut să-l studiez mai bine. Era mic, bondoc, cu faţa rotundă. Ochii
proieminenţi, de un albastru spălăcit. Mâna puhavă, grăsulie, de o sensibilitate bolnăvicioasă. Am
discutat despre poezie, despre cartea “Mustul care fierbe”. Auzisem că-i adusese o mulţime de
bani. Cu ei, cică, ar fi cumpărat castelul de la Ciucea şi cu moşia respectivă.
În orice caz nu m-am referit la acest lucru, ci la articolele din cuprinsul cărţii şi la stilul
poetic, utilizat în proza respectivă.
Cu toate că am fost învinşi, cu vreo 2000 de voturi, am sărbătorit „Victoria” la
restaurantul de sub Teatrul Naţional, banchet la care au participat pe lângă Octavian Goga şi alţi
lideri naţional-creştini.
Acasă am adus un ulcior de lut cu ţuică şi un buchet de amintiri pe care le-am istorisit
tatei. Când i-am spus de Burileanu, s-a uitat lung la o bancnotă cu iscălitura lui de Guvernator al
Băncii Naţionale, a făcut semnul crucii şi-a zis:
–Aşa te-am vrut, Siriene. Să ţi se deschidă măcar ţie toate uşile, că pentru mine, toate au
fost închise…”.
10

9. Mărturii documentare, privind activitatea Mitropolitului
Visarion Puiu în Transnistria,
aflate în Arhivele Naţionale Istorice Centrale
Dumitru STAVARACHE, Ion NEGOESCU (Bucureşti)
La 21 februarie 1946, Tribunalul Poporului, din Bucureşti, condamnă (în contumacie
n.n.), pe Visarion Puiu, fost Mitropolit al Bucovinei, Mitropolit al Odesei…să sufere pedeapsa cu
moartea1. Unul din capetele de acuzare a fost că, în calitate de Mitropolit al Odesei ar fi patronat
acţiunile de teroare din Basarabia şi Transnistria. După 50 de ani, Biserica rusă recunoaşte
meritele deosebite ale mitropolitului Visarion Puiu pe timpul mandatului său în Transnistria2. Noi
mărturii, atât pe tema Misiunii cât şi a prezenţei benefice a mitropolitului Visarion Puiu la
conducerea acesteia au fost aduse de Şerban Alexianu, fiul Prof. Gheorghe Alexianu, fost
guvernator al Transnistriei, care a fost executat alături de Mareşalul Ion Antonescu, la 1 iunie
1946.
O lucrare distinctă despre Misiunea Bisericească Ortodoxă Română în Transnistria nu s-a
scris până în prezent. Cel ce va încearca să o facă va trebui să folosească documentele existente în
Arhiva Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, bogata documentaţie depusă de
mitropolitul Visarion Puiu la Arhivele Naţionale Române3 şi mai ales arhiva Misiunii4. De
asemenea, vor trebui avute în vedere, lucrările tipărite în alte ţări, care abordează acest subiect. O
astfel de lucrare a fost tipărită la Münster, în anul 1953, cu titlul Die orthodoxe Kirche in der Ucraina
von 1917 – 1945, autor Friederich Heyer.
Aspecte ale activităţii mitropolitului Visarion Puiu, ca şef al Misiunii Bisericeşti în
Transnistria au fost publicate în cateva publicaţii periodice5, au fost abordate şi detaliate în cadrul
unor lucrări de licenţă sau doctorat6. Consemnări cu privire la activitatea din acea perioadă am
întâlnit şi în arhiva personală a mitropolitului Visarion Puiu donată Bibliotecii Române din
Freiburg (Germania)7. Mărturiile documentare pe care le prezentăm în această comunicare,
reprezintă materiale depuse chiar de Vlădica Visarion şi au două componente: 1) - o sinteză a
documentelor principale înregistrate la serviciile, Administrativ, Economic şi Cultural ale Misiunii,
care se află în fondul Puiu Visarion8; 2) - mărturii care se află în colecţia de documente
fotografice. Facem precizarea că facem doar o sinteză privind aceste două segmente de mărturii
documentare, având în vedere că, numai şi publicarea titulaturii documentelor, ar necesita câteva
1 Arhivele Serviciului Român de Informaţii, dosar P-2454l, vol. 8, f. 122-148.
2 Vladislav Ţâpin, Istoria Bisericii Ruse, Moscova, 1997, p. 289.
3 Arhivele Naţionale Române, fond Puiu Visarion, inventar 823, dosarele: 11 (193f), 12 (162f), 13 (251f),
14 (118f), 15 (139f), 17(153f); inventar al colecţiei de documente fotografice, formatele I, II, III, IV, cca
50 fotografii.
4 Există informaţii că această arhivă se află la Odesa.
5 Dumitru Stavarache, Gheorghe Vasilescu, Misiunea bisericească română în Transnistria, în „Document.
Buletinul Arhivelor Militare Române”, an I, nr.2-3, 1998, p. 48-52; Dumitru Stavarache, Elena Istrăţescu,
Mitropolitul Visarion Puiu la sfârşit de mandat în Transnistria, în „Revista de Istorie Militară”, nr.6 (58), 1999, p.
22-27; Adrian Nicolae Petcu, Misiunea Ortodoxă Română în Transnistria, în „Dosarele istoriei”, an VII, nr.11
(75), 2002, p. 17-25; Idem, 1942-1943: Activitatea Bisericii Ortodoxe Romane în Transnistria, în „Studii şi
materiale de istorie contemporană”, Serie nouă, vol I, 2002, p. 289-309.
6 Costin Dinu, Mitropolitul Visarion Puiu-activitatea în cadrul Misiunii Bisericeşti Ortodoxe Române în Transnistria,
teză de licenţă, Bucureşti, 2002; Gabor Gabriel Codrea, Mitropolitul Visarion Puiu - o viaţă pentru unitatea
creştină, lucrare de doctorat, Veneţia, 2004.
7 Dumitru Stavarache, Mitropolitul Visarion Puiu. Documente din pribegie (1944-1963), Editura Moldopress,
Paşcani, 2002, p. 60, 65, 147-148.
8 Arhivele Naţionale Române, fond Visarion Puiu, dosar 13, f. 200-251.
11

10. zeci de pagini. Cu toate acestea, faptul că sunt menţionate sursele, ne oferă garanţia că
cercetătorul sau cititorul interesat poate folosi comunicarea ca un instrument de lucru şi un sprijin
în a putea ajunge la document.
1. Documente înregistrate la serviciile Administrativ, Economic şi Cultural ale
Misiunii, în perioada, decembrie 1942-decembrie 1943
Tabloul rezumativ al intervenţiilor, măsurilor şi adreselor mai importante ale Misiunii Bisericeşti pentru
Transnistria în perioada decembrie 1942-noiembrie1943 (titulatura dată în epocă şi păstrată de noi )
cuprinde un număr de 539 documente înregistrate la serviciile Administrativ (198), Economic
(161) şi Cultural (180), ale Misiunii. Ele oferă informaţii privind caracterul documentului,
conţinutul acestuia, cui îi era adresat, data când a fost înregistrat şi sub ce număr (Anexa nr.1).
Tipurile de documente, frecvent înregistrate, au fost: adrese, hotărâri, circulare,
comunicări, referate, note de serviciu, scrisori, telegrame. În privinţa celor cărora le-au fost
adresate documentele, o variantă de clasificare ar fi cea zonală şi care marchează teritoriul
Transnistriei pe de o parte şi cel al României pe de altă parte. În Transnistria au fost vizate:
Misiunea, cu organizarea ei centrală ( cancelarie, servicii, inspectori) şi în teritoriu (protoierii,
subprotoierii, preoţi); administraţia civilă (Guvernământul, prefecturile, primăriile) şi militară
(comandamente şi unităţi militare); instituţii de învăţământ laic şi bisericesc; azile; Crucea Roşie;
diverse consilii şi asociaţii ale comunităţilor română, rusă, greacă, armeană.
În afara Transnistriei: Patriarhia Română, Sf. Sinod, diverse eparhii (Mitropolia Moldovei,
episcopiile Hotin, Huşi, Ismail, Chişinău ş.a); regele; Comandamentul de Căpetenie al Armatei;
Conducătorul Statului; diverse ministere (Apărării, Economiei, Culturii, Propagandei, Înzestrării,
Finanţe); instituţii de învăţământ superior laic şi bisericesc; Academia Română; posturi de radio;
reviste; ziare; mănăstiri din România (Neamţ, Agapia, Varatec) şi de la Sf. Munte Athos;
personalităţi laice şi bisericeşti.
În privinţa conţinutului, o variantă de analiză la două din servicii (Cultural şi Economic), a
fost publicat9. Pornind de la decretul nr. 24/16 noiembrie 1942, de numire a mitropolitului
Visarion Puiu în Transnistria ,,cu misiunea organizării bisericilor şi îndrumării spirituale a
populaţiei din Transnistria”, prezentăm în continuare (într-o ordine aleatorie) câteva repere ale
activităţii mitropolitului misionar, după cum rezultă din Tablou :
-repararea (construcţia) şi redarea pentru cult a unui număr mare de biserici şi case de
rugăciuni pe întreg teritoriul Transnistriei10 ; protoieriile aveau sarcina de a comunica orice
realizare în domeniu ;
-ajutorul acordat celor sărmani (orfani, bătrâni, văduve, orbi, evacuaţi), soldaţilor de pe
front, răniţilor din spitale, prizonierilor din lagăre; Misiunea s-a oferit să ia asupra ei ajutorul şi
educarea orfanilor şi a celor fără ajutor; unul din azilele de copii s-a aflat sub directul patronaj al
mitropolitului Visarion Puiu; protoieriile trebuiau să comunice periodic situaţia azilelor de bătrâni
şi copii;
-educaţia religioasă şi naţională prin filme, radio şi mai ales prin tipărituri (presă ,broşuri,
calendare ş.a.), în limbile română şi rusă; numai în perioada 1 decembrie 1942 –1 noiembrie 1943,
la tipografia Misiunii au apărut aproape un milion de exemplare de publicaţii în limba rusă11;
sprijinul acordat învăţământului primar, secundar, superior;
-acţiuni ecumenice ;intervenţii pentru ca preoţii armeni să-şi poată deservi coreligionarii în
toată Transnistria12; demersuri pentru ca prizonierii din lagăre să poată merge la biserică şi să fie
vizitaţi de familie;
9 Adrian Nicolae Petcu, 1942-1943: Activitatea Bisericii Ortodoxe Române în Transnistria, loc cit.
10 La 15 mai 1943, numărul parohiilor în cele 13 judeţe şi oraşul Odesa, era următorul: jud. Ananiev-44,
jud. Balta-97, jud. Berezovca-13, jud. Dubăsari-48, jud. Golta-44, jud. Moghilău-75, jud. Jugastru-61, jud.
Oceacov-16, jud. Odesa-23, orasul Odesa-27, jud. Ovidiopol-12, jud. Râbniţa-75, jud. Tiraspol –39,jud.
Tulcin-49 (vezi Arhiva Sf. Sinod, dosar 525/1942, f. 477-492).
11 „Transnistria Creştină”, an II, nr. 3-4, iulie- decembrie 1943, p. 73
12 Există informatii că vizita în Transnistria a nunţiului papal Andreea Cassulo, s-a putut efectua numai
prin intervenţia nemijlocită a mitropolitului Visarion Puiu.
12

11. -preocupări ştiinţifice :trimiterea la Muzeul Militar a unor donaţii ; strângerea de mărturii (
istorie orală) privind martirajul clericilor; solicitarea de specialişti de la facultăţile de medicină din
Iaşi şi Bucureşti pentru o cercetare; solicitarea de tipărituri ale Academiei Române şi de cărţi
ştiinţifice în limba rusă ; cercetarea unor secte (ioaniţii);
-creşterea autorităţii misiunii :organizarea şi încadrarea la nivel central şi în teritoriu; calitatea
clerului; respectarea tradiţiilor locale; restricţiile pe timpul posturilor şi sărbătorilor; calitatea şi
competenţa profesorilor universitari invita ţi să conferenţieze; colaborarea cu foruri culturale şi
ştiinţifice din România şi mijloace mass-media; serviciile oferite de tipografia proprie şi Atelierele
de obiecte bisericeşti.
2. Mărturii care se află în colecţia de documente fotografice
Arhivele Naţionale Istorice Centrale deţin, în colecţia de documente fotografice, o
importantă donaţie cu privire la mitropolitul Visarion Puiu, mai puţin cunoscută şi cercetată.
Fotografiile însumează un număr de 544 de bucăţi, care sunt înregistrate la 231 de cote (formatele
I-IV). Fondul oferă informaţii preţioase, atât prin imaginile propriu-zise cât şi prin adnotări, cu
privire la evenimentele la care a participat Visarion Puiu timp de jumătate de secol,
personalităţi(laice şi bisericeşti) cu care a colaborat. Cu privire la Misiunea Bisericească în
Transnistria, sunt înregistrate 36 de cote, cu un total de 75 de imagini, care surprind următoarele:
sosirea la Odesa, ca Şef al Misiunii; localul Misiunii, atelierele, tipografia, azilul preoţilor;
procesiuni, vizite canonice la Odesa, Ianopol, Dubăsari, lagăre şi azile; refacerea unor biserici şi
mănăstiri. Prezentăm, în cele ce urmează, aceste documente fotografice cu următoarea structură:
înscrisurile cu privire la imagine, datare, număr de exemplare(bucăţi), observaţii, sursa(formatul şi
cota de inventar).
Mitropolitul Visarion Puiu, la sosirea în Odesa; 6 decembrie 1942; 1 buc.; F I, vol. 2, 3720;
Mitropolitul Visarion Puiu, conducătorul Misiunii bisericeşti în Transnistria; 1943; 1 buc.; Foto
Voigslander; F I, vol. 2, 3721;
Gherman Pântea, Mitropolitul Visarion, Ghe. Alexianu, Ghe. Ghiorghiu, la Odesa; 1943; 2 buc.;
Foto Dombrovschi, str. Puşchin 3, Odesa; F I, vol. 2, 3722;
Mitropolitul Visaron Puiu, la Odesa, de Bobotează; 1943; 4 buc.; F I, vol. 2, 3723;
Reaşezarea crucilor pe turnurile mănăstirii Sf. Pantelimon, din Odesa; 1943; 1 buc.; Foto
Voigslander; F I, vol. 2, 3724;
Mitropolitul Visarion Puiu în vizită canonică prin satele din Transnistria, întâmpinat de populaţie în
drum spre Ianopol; 1943; 2 buc.; Foto Voigslander; F I, vol. 2, 3725;
Mitropolitul Visarion (în automobil), încadrat de călăreţi; ruinele fostei tipografii a Mitropolitului
Gavriil Bănulescu, Dubăsari; într-un sat transnistrean; 1943; 5 buc; F I, vol. 2, 3726;
Mitropolitul Visarion, cu ofiţeri ai fostei armate imperiale ruse, din Odesa; 1943; 1 buc.; F I, vol. 2,
3727;
Mitropolitul Visarion, în vizită la azilul de copii vagabonzi, din Odesa; 1943; 1 buc.; F I, vol. 2,
3728;
Mitropolitul Visarion, în vizită canonică la parohiile, Vizirea, judeţul Odesa (biserica ridicată de
Regimentul 10 Vânători) şi Cantacuzenca, pe Bug, judeţul Berezovca; 1943; 2 buc.; Foto Slt. D. Giusca; F
I, vol. 2, 3729;
Odesa. Mitropolitul Vusarion în mijlocul personalului de la Ateliere şi Tipografie; 1943; 2 buc.; F I,
vol. 2, 3733;
Biserici din Kiev: Sf. Sofia, Sf. Andrei, Sf. Vladimir, Pocrovul; 1943; 6 buc.; F I, vol. 2, 3786;
Kiev, sediul Partidului Comunist, clădiri distruse; 1943; 4 buc.; F I, vol. 2, 3787;
Odesa, vedere din Port; 1943; 1 buc.;
Odesa. Localul Misiunii, str. Jucovski 38; 1943; 2 buc.; F I, vol. 2, 3792;
Odesa. Biserica Uspenia (Adormirea Maicii Domnului), restaurată de Mitropolitul Visarion Puiu,
pentru a fi catedrala oraşului; 1943; 1 buc.; F I, vol. 2, 3793;
Odesa. Mitropolitul Visarion Puiu, Ghe. Alexianu, Gen. Ghe. Gheorghiu, Col. Mensing, Gherman
Pântea; 1942; 3 buc.; F II, vol.1, 2114;
Casa Mitropolitului Visarion Puiu, din Odesa, Bd. Francez, 63; 1943; 4 buc.; F II, vol. 1, 2115;
Odesa. Mitropolitul Visarion Puiu; 1943; 3 buc.; F II, vol. 1, 2116, 2117;
Mitropolitul Visarion Puiu şi Gen. Vinkler, comandantul militar al Nicolaevului; 1943; 1 buc.; F II,
vol. 1, 2118;
13

12. Odesa. Mitropolitul Visarion şi Nicolae al Rostovului, înconjuraşi de clerici şi refugiaţi din Rusia;
1943; 1 buc.; F II, vol. 1, 2119;
Mitropolitul Visarion şi Ghe. Alexianu, într-un lagăr de bolşevici; 1943; 1 buc.; F II, vol. 1, 2120;
Mitropolitul Visarion, înconjurat de autorităţi române, germane, italiene, la Odesa; 1943; 2 buc.;
Ştampila Comandamentului de Căpetenie al Armatei. Departamentul Civil al Transnistriei; F II,
vol. 1, 2121;
Mitropolitul Visarion Puiu, la oficierea unui parastas, Odesa; 1943; 2 buc.; Ştampila
Comandamentului de Căpetenie al Armatei; F II, vol.1, 2122;
Odesa. Mitropolitul Visarion, Arhiep. Antonie din Nicolaev, Prof. univ. Valeriu Iordăchescu, I.
Pigrov-dirigintele catedralei din Odesa, episcopul Vasile de la Balta; 1943; 3 buc.; F II, vol.1, 2123;
Mitropolitul Visarion în faţa tipografiei Misiunii române la Odesa; 1943; 1 buc.; F II, vol. 1, 2124;
Vedere din Odesa; 1943; 1 buc.; F II, vol.1, 2146;
Odesa. M-rea Sf. Pantelimon şi M-rea Sf. Ilie, catedrala; 1943; 1 buc.; F II, vol. 1, 2147;
Odesa. O vedere a pieţei zilnice (talcioc); 1943; 2 buc.; F II, vol. 1, 2148;
Odesa: ruine în 1941; ruinele şcolii construită din piatra bisericii Pocrov; 1943; 2 buc.; F II, vol. 1,
2149;
Palatul M-rii Sf. Andrei şi biserica M-rii Sf. Pantelimon, Odesa; 1943; 4 buc.; F II, vol. 1, 2150;
Odesa; 1943; 1 buc.; F II, vol. 1, 2151;
Odesa. Liceul ortodox de fete, înfiinţat de principesa Alexandrina Cantacuzino; 1943; 1 buc.; F II,
vol. 1, 2152;
Odesa. Biserica Mavrocordat, cu hramul Sf. Victor şi Visarion, din Bd. Francez 44, restaurată de
Mitropolitul Visarion în anul 1943; 4 buc.; F II, vol. 1, 2153;
Odesa. Sala de conferinţe a Palatului Cultural, zidit de Arhiep. Dimitrie Cavalniţchi al Odesei, distrus
de bolşevici; (1943); 1 buc.; F II, vol. 1, 2154;
Odesa. Localul azilului preoţilor, restaurat de Mitropolitul Visarion; 1943; 1 buc.; F II, vol. 1,
2155.
Desigur că în activitatea Misiuni au fost şi neîmpliniri, unele arătate chiar de mitropolitul
Visarion Puiu. În viitor, cercetătorii vor trebui să se aplece şi să analizeze critic activitatea acestui
act misionar care a fost Misiunea Bisericească Română în Transnistria şi activitatea conducătorilor
acesteia. Nu putem însă, să nu observăm rolul important pe care l-a avut mitropolitul Visarion
Puiu, să nu admirăm acţiunile sale ferme, curajul şi demnitatea acestui ,,călugăr ostaş”(cum îl
numea Nicolae Iorga ), spiritul sau realist. Nu ştim cine ar mai fi îndrăznit să facă afirmaţii într-o
adunare publică, cum a făcut el la Odesa în 25 decembrie 1943, când s-a adresat refugiaţilor de pe
Don şi din Cuban : ,,Nu ştiu cum vor fi împrejurările următoare, adică vom rămâne noi românii
pe aici sau va reveni stăpânirea rusească, şi nici nu ne-am călăuzit de această idee. Gândul nostru a
fost purtat spre ţelul urmărit de Misiune, un drum mai bun pentru viitor credinţei şi Bisericii
ortodoxe de aici”13.
Cititorul poate aprecia diversitatea preocupărilor Şefului Misiunii, tenacitatea cu care
urmărea realizarea obiectivelor, exigenţa faţă de clerul misionar, campania de refacere a lăcaşelor
de cult, grija pentru educarea tineretului, ajutorul acordat celor orfani, nevoiaşi, bolnavi, prizonieri
de război, ş.a.14. Specialistul va găsi în aceste informaţii noi piste de cercetare.
Anexa nr.1
Tabloul rezumativ al intervenţiilor, măsurilor şi adreselor mai importante, la serviciile
Administrativ, Economic şi Cultural, ale Misiunii Bisericeşti pentru Transnistria în perioada
decembrie 1942-noiembrie-1943 (prima pagină)
13 Arhivele Naţionale Romane, fond Puiu Visarion, dos. nr. 14, f.95. Un alt exemplu îl constituie
Scrisoarea adresata lui Stalin în anul 1939.
14 În călătoria de cercetare la locurile de pribegie ale mitropolitului Visarion Puiu, efectuată în luna august
2003, am avut bucuria să găsesc martori oculari în Italia şi Elveţia, oameni care l-au cunoscut. Unul dintre
ei, Giuseppe Masina, din Sonvico-Lugano, Elveţia, mi-a relatat, printre altele, despre subiectul Transnistria,
abordat deseori de mitropolitul Visarion Puiu.
14

13. I. SERVICIUL ADMINISTRATIV
Nr. Denumire Nr. Data
Conţinut Cui este adresat
crt. document emiterii
Numirea Mitropolitului Visarion Puiu în
Gramata Mitropolitului 8399 /
1. calitate de conducător spiritual al
Patriarhală Visarion Puiu 31.12.1942
Transnistriei
Instalarea şefului Misiunii, I.P.S. Sa Regelui 7574 /
2. Telegramă
Mitropolitul Visarion Puiu României 07.12.1942
Patriarhului 7575 /
3. Idem Idem
României 07.12.1942
Mareşalului 7572 /
4. Idem Idem
Antonescu 07.12.1942
Primului 7573 /
5. Idem Idem
Ministru 07.12.1942
Să se menţină datinile strămoşeşti şi Protoieriilor din decembrie
6. Circulară
obiceiurile locului Transnistria 1942
Să trimită listă cu preoţii neco-
respunzători misionarismului pentru a fi
7. Idem Idem Idem
trimişi în ţară şi listă cu cei apţi pentru a
fi încurajaţi
Să se angajeze personalul necesar pentru Cancelariei
8. Hotărâre Idem
palatul Mitropolitan Misiunii
Patriarhului 7907 /
9. Adresă Să se înfiinţeze în Transnistria 4 eparhii
România 15.12.1942
Motivele care determină pe I.P.S.
Sf. Sinod al 7909 /
10. Idem Mitropolit să nu ia parte la şedinţele
B.O.R. 13.12.1942
Sinodului
Să se numească pentru Odesa un vicar Patriarhului 7908 /
11. Idem
Arhiereu României 15.12.1942
Să înainteze situaţii cu preoţii dovediţi Protoieriilor din 8016 /
12. Circulară
inapţi pentru misionarism Transnistria 18.12.1942
Să trimită preoţi cunoscători ai limbii
Chiriarhiilor din 8053 /
13. Circulară ruse cel puţin pentru sărbătorile
Basarabia 18.12.1942
Crăciunului
14.
Să se facă panachidă pentru foştii ierarhi
7905/
Idem în Transnistria care au suferit martirul Idem
15.12.1942
sub bolşevici
II. SERVICIUL ECONOMIC
Denumire Nr. Data
Nr.crt. Conţinut Cui este adresat
document emiterii
Guvernământului 7722/
1. Adresă Solicitare de cărbuni pentru încălzire
Transnistriei 10.12.1942
Să dea dispoziţiuni ca toate 7773/
2. Idem Idem
primăriile să îngrijească de bună 11.12.1942
15

14. Denumire Nr. Data
Nr.crt. Conţinut Cui este adresat
document emiterii
stare a bisericilor şi să prevadă în
buget cheltuielile necesare pentru
reparaţii
Să acorde bătrânului Risteacov
7774/
3. Idem Nicolae, localnic, fost secretar al Idem
11.12.1942
eparhiei Hersonului o pensie viageră
Să pună la dispoziţia Misiei un fond
7775/
4. Idem pentru ajutorarea săracilor de Idem
11.12.1942
sfintele sărbători ale Crăciunului
Se cere mobilă pentru casa 7779/
5. Idem Primăriei Odesa
arhierească şi cancelariile Misiei 11.12.1942
Să se colecteze obiecte călduroase Protoieriilor din 7787/
6. Circulară
pentru ostaşii de pe front Transnistria 11.12.1942
Să se strângă alimente pentru răniţii 7788/
7. Idem Idem
aflaţi în spitale 11.12.1942
Să ne pună la dispoziţie fondurile
Guvernământului 7815/
8. Adresă necesare amenajării şi reparării casei
Transnistriei 12.12.1942
arhiereşti
Să aprobe ca ceara să fie colectată
7856/
9. Idem numai de către Misie, pentru Idem
14.12.1942
necesităţile cultului
Să trimită situaţia văduvelor de
Protoieriilor din 7866/
10. Idem clerici şi a preoţilor bătrâni pentru a
Transnistria 14.12.1942
fi ajutaţi
Să se comunice cantitatea de ceară Suprotoieriilor din 7867/
11. Circulară
ce se găseşte la prefecturi şi raioane
Transnistria 14.12.1942
Cancelariei 7901/
12. Adresă Renunţarea Mitropolitului la salariu
Misiunii 15.12.1942
Să se ia măsuri pentru întocmirea 7902/
13. Hotărâre Idem
unui buget al Misiei 15.12.1942
Să se amenajeze casa arhierească şi
7905/
14. Idem să se angajeze personalul necesar Idem
15.12.1942
casei
III. SERVICIUL CULTURAL
Nr. Denumire Nr. Data
Conţinut Cui este adresat
crt. document emiterii
Cum este privit divorţul de
Protoieriilor din 7789/
1. Circulară populaţia creştină, în forma
Transnistria 11.12.1942
actuală
Reînfiinţarea seminarului teologic 7837/
2. Hotărâre
din Odesa 14.12.1942
Cerere de hârtie pentru tipăriturile Guvernământului 77767
3. Adresă
Misiei Transnistriei 11.12.1942
16

15. Nr. Denumire Nr. Data
Conţinut Cui este adresat
crt. document emiterii
Să dea o camionetă cu aparate de 7890/
4. Idem Idem
filmat la conferinţele religioase 15.12.1942
7857/
5. Idem Cerere de fonduri pentru tipărituri Idem
14.12.1942
Să trimită material de propagandă Facultăţilor şi
6. Idem 7895/15.12.1942
pentru a fi tipărit de Misie revistelor din ţară
Să se recruteze elemente
destoinice pentru aducerea la
îndeplinire a programului cultural Cancelariei 7904/
7. Hotărâre
schiţat în consfătuirea cu Misiunii 15.12.1942
protoiereii şi să se publice concurs
pentru materialul literar necesar
Să publice concurs pentru
tipărirea a 2 broşuri religioase de
propagandă cu subiectele:
I - despre învăţăturile Guvernământului 7911/
8. Adresă
bolşevismului şi urmările lui, Transnistriei 15.12.1942
II - despre obârşia şi trecutul
neamului românesc pe plaiurile
Nistrului
Pentru propaganda religioasă să 7912/
9. Idem Radio-Iaşi
rezerve o oră zilnic 15.12.1942
Să publice cât mai multe articole şi
7913/
10. Idem conferinţe despre bolşevism şi Ziarelor din ţară
15.12.1942
urmările lui
Să aprobe tipărirea la tipografia
Guvernământului a 8000 Guvernământului 8060/
11. Adresă
calendare, 10000 almanahuri şi Transnistriei 15.12.1942
reviste de Crăciun
Slujbele de Crăciun şi celelalte
8168/
12. Idem sărbători să fie difuzate prin radio Idem
21.12.1942
Odesa
Pastorala de Crăciun a I.P.S. 8210/
13. Pastorala
Mitropolit 23.12.1942
Cerere de hârtie pentru tipăriturile 8215/
14. Circulară Prim Ministrului
Misiunii 23.12.1942
Se anunţă reînfiinţarea seminarului 8231/
15. Comunicare
teologic din Odesa 23.12.1942
17

16. Despre vizita mitropolitului Visarion Puiu la Zagreb (august 1944)
Adrian Nicolae PETCU (Bucureşti)
Episodul vizitei mitropolitului Visarion Puiu a rămas extrem de controversat după şase
decenii de la consumarea evenimentului. Lipsa unor izvoare istorice care să aducă lumină în
această privinţă a făcut speculaţiilor, ajungându-se la afirmaţii de genul că, prin gestul său,
mitropolitul ar fi fost chiar colaborator al regimului antonescian şi al puterilor Axei, mai ales că
era vorba despre hirotonirea unui prelat pentru noua Biserică ortodoxă înfiinţată de statul fascist
croat.
Descoperirea unor documente în arhivele fostei Securităţi, Ministerului Afacerilor Externe
şi adunarea unor informaţii, inclusiv din periodicele bisericeşti ale vremii, ne conturează o tablou
de extrem de interesant asupra acestei problematici de istorie bisericească şi naţională deopotrivă.
După mai multe presiuni venite dinspre guvernul antonescian, la 4 august 1944, patriarhul
român Nicodim l-a delegat pe mitropolitul Visarion Puiu să participe la actul hirotonirii, potrivit
telegramei din 13 august trimisă la Bucureşti de ministrul român Mitilineu din capitala croată: „Ca
urmare a rapoartelor mele nr. 714 din 6 iulie şi 817 din 2 august, mitropolitul Visarion a sosit azi
la Zagreb, unde rămâne până joi, fiind oaspetele guvernului croat”1. Prin urmare, mitropolitul era
invitat de oficialităţile statului croat, nicidecum de cele bisericeşti.
Despre participarea mitropolitului Visarion Puiu la Zagreb avem informaţii din două surse
principale: 1) o descriere a unui informator al Securităţii, „Negru”, probabil un cleric care
cunoştea foarte bine acest caz şi pe care l-a rememorat într-o notă din 1951 şi 2) articolele din
presa croată din 1944, care au consemnat vizita arhiereului român.
Nota informatorului „Negru” are un conţinut destul de echilibrat şi aduce multă lumină în
misiunea şi activitatea mitropolitului Visarion Puiu la Zagreb, pentru care o redăm în cea mai
mare parte: „Date fiind bunele raporturi dintre Antonescu şi Ante Pavelici s-a cerut sprijinul
bisericii române. Intervenţia s-a făcut şi de mitropolitul Hermogen şi de guvernul croat, prin
legaţia din Bucureşti. Guvernul român a sprijinit cererea croată.
Sf. Sinod l-a delegat pe Visarion Puiu, cu mandatul precis de «a participa la hirotonirea
unui nou mitropolit ortodox în ziua de 15 august 1944 în Zagreb». A fost delegat Visarion Puiu
pentru următoarele motive: a) cunoştea limba rusă; b) era disponibil; c) patriarhul nu avea
informaţii precise asupra situaţiei bisericii ortodoxe croate, avea oarecare rezerve şi de aceea a
delegat un vlădică, care nu era membru al Sf. Sinod în acel moment, pentru a nu se angaja prea
mult; d) insistenţele guvernului antonescian, care se pare că i-au încredinţat şi un alt mandat lui
Visarion Puiu, acela de a strânge într-o singură organizaţie toate bisericile ortodoxe române de
peste graniţă, în fruntea cărora urma să fie numit ca mitropolit Visarion Puiu.
Acesta a plecat cu avionul din Bucureşti în ziua de 10 august 1944. A fost condus la
aeroportul Băneasa de ministrul croat de la Bucureşti. În tot cursul călătoriei a fost însoţit de
secretarul legaţiei. Toate cheltuielile de călătorie au fost suportate de guvernul croat.
În seara zilei de 10 august a ajuns la Viena, unde a stat două zile. A fost vizitat la Hotel
Imperial de reprezentanţii consulatului croat, ai consulatului român şi de câteva ori de către
preotul comunităţii românilor din Viena.
În seara zilei de 12 august, a plecat cu trenul spre Zagreb. La frontieră a fost întâmpinat
de reprezentanţi ai Ministerului Cultelor, ai Afacerilor Externe, de secretarul cultural al legaţiunii
române din Zagreb şi de reprezentanţi ai comunităţii croate ortodoxe. În gara Zagreb, au asistat la
primire cinci miniştri, comandantul armatei croate, comandantul ustaşilor, comandantul trupelor
1Arhiva Ministerului Afacerilor Externe (în continuare, AMAE), fond 71/Iugoslavia-telegrame şi rapoarte
Zagreb şi Skopje, dosar 4/1941-1944, f. 153.
18

17. de gardă ale poglavnicului, reprezentantul Mitropoliei şi membrii legaţiei române, o unitate a
tineretului ustaş. Găzduirea a fost într-o vilă a primăriei, lângă Zagreb.
Programul celor trei zile, cât a stat în Zagreb, a constat în următoarele: vizită la
mitropolitul Hermogen, vizită la ministrul Justiţiei şi Cultelor, vizitarea oraşului şi împrejurimilor,
un dineu la clubul ziariştilor străini, oferit de ministrul dr. Sava Besarovici, un dejun oferit de
ministrul Vladimir Zilovec la clubul ziariştilor, un dineu oferit de mitropolitul primat Hermogen
al Bisericii croate, un dineu oferit de ministrul cultelor, un dejun oferit de ministrul român M.
Mitilineu, o recepţie la ministrul român, o recepţie la poglavnic şi în sfârşit slujba religioasă de
hirotonie a mitropolitului de Sarajevo.
Protia la slujbă a avut-o mitropolitul Hermogen. Discursuri nu s-au ţinut în biserică.
Visarion Puiu a ţinut două discursuri, din care unul la dineul oferit de Ministerul cultelor şi altul în
audienţă la Poglavnic.
În primul discurs, rostit în seara de 15 august, ziua hirotonirii noului mitropolit, Visarion
Puiu a insistat asupra faptului istoric că eparhia pusă sub conducerea hirotonitului în acea zi a fost
sufragană Mitropoliei Bucovinei înainte de primul război mondial [...].
Discursul de la audienţa la Ante Pavelici a fost o simplă alocuţiune de mulţumire pentru
ospitalitatea acordată. Singurul angajament pe care şi l-a luat Visarion Puiu a fost acela de a primi
în şcolile noastre teologice un număr de tineri croaţi.
La recepţia de la Poglavnic, acesta l-a invitat pe Visarion Puiu să primească scaunul de
mitropolit al Zagrebului. Visarion a condiţionat acceptarea de agrementul Sf. Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române.
De subliniat a fost următorul fapt: în una din zile, Visarion Puiu a făcut o vizită
arhiepiscopului catolic, pe care nu l-a găsit acasă. I-a lăsat doar cartea de vizită. În aceeaşi zi,
arhiepiscopul i-a întors vizita, însoţit de un cleric catolic. Şi-a exprimat dorinţa să aibă o
întrevedere fără martori. Întrevederea solicitată a avut loc imediat în vila în care era găzduit
Visarion Puiu şi a durat încă o oră”2.
Din cele de mai sus reiese misiunea strictă pe care o avea mitropolitul român de a nu
angaja Biserica pe care o reprezenta, se pare, cu delegaţie de la Sfântul Sinod, în nici o
recunoaştere a Ortodoxiei croate, ci numai de hirotonire a unui cleric în treapta de ierarh, slujind
alături de un mitropolit provenit din vechea Biserică pravoslavnică a Rusiei. Faptul că astfel de
detalii nu se găsesc consemnate în periodicul oficial „Biserica Ortodoxă Română”, nici măcar în
sumarele şedinţelor Sf. Sinod, este lesne de înţeles din cauza cenzurii care s-a exercitat mai ales
după 23 august 1944.
Dar nu aceeaşi prudenţă sau cel puţin echilibru nu se găseşte în articolele presei croate
care au consemnat vizita mitropolitului român la Zagreb. Evenimentele au fost descrise cu lux de
amănunte în presa croată, de multe ori mult într-un mod exagerat. De pildă, în ziarul „Nova
Hrvatska”, din 17 august 1944, se anunţa despre stabilirea oficială a relaţiilor bisericeşti dintre cele
două Ortodoxii în felul următor: „Cel mai important eveniment în viaţa Bisericii ortodoxe croate
de la începuturile ei şi până astăzi îl reprezintă recunoaşterea din partea Bisericii ortodoxe
autocefale a României şi stabilirea relaţiilor oficiale cu aceasta. În acest mod, Biserica ortodoxă
croată a intrat în comunitatea Bisericilor ortodoxe autocefale pentru ca obţinerea recunoaşterii
din partea doar a uneia dintre ele înseamnă şi stabilirea de relaţii legiuite şi cu celelalte. După
exemplul bisericii ortodoxe româneşti vor proceda şi alte comunităţi bisericeşti ortodoxe, atât cât
le va fi posibil din cauza împrejurărilor războiului”.
2Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (în continuare ACNSAS), fond SIE,
dosar 142, f. 42-44.
19

18. Asemănător se consemna în oficiosul Bisericii Ortodoxe croate, „Glas pravoslavja”
(Vocea Ortodoxiei), din 17 august 1944, care într-un număr special titra următorul editorial: „Cel
mai important eveniment în viaţa bisericii noastre de la formarea ei şi până astăzi este
recunoaşterea ei din partea bisericii autocefale ortodoxe româneşti şi stabilirea legăturilor
religioase dintre ele. În acest fel, biserica noastră a intrat, în sfârşit, în comunitatea bisericilor
ortodoxe autocefale, căci dobândirea recunoaşterii din partea uneia dintre ele şi stabilirea unor
legături bisericeşti cu aceasta, stabileşte legături şi cu celelalte, atât cât întreţinerea lor e posibilă
din considerente tehnice. După exemplul bisericii ortodoxe române vor acţiona acum şi alte
biserici ortodoxe, după cum, datorită împrejurărilor războiului, vor avea posibilitatea. […]
Recunoaşterea bisericii noastre din partea altor biserici ortodoxe autocefale este o mărturie a
întăririi ei şi un imbold pentru dezvoltarea ei ulterioară. […] Această recunoaştere, în aceste
timpuri, e o dovadă că, conducerea Bisericii Ortodoxe Române crede în viitorul şi succesul trainic
al activităţii bisericii noastre şi, de aceea, îi întinde o mână frăţească, introducând-o în comunitatea
celorlalte bisericii ortodoxe”3.
Evident că afirmaţiile din editorialul revistei croate cu privire la recunoaşterea Bisericii
Croate, prin simpla prezenţă a unui mitropolit ortodox român, erau forţate şi menite să justifice
funcţionarea acesteia. Nu aceeaşi exprimare era în scrisoarea de recomandare a patriarhului
Nicodim, din 4 august, transmisă prin mitropolitul Visarion şi publicată în acelaşi oficios: „Am
fost înştiinţaţi prin intermediul ministerului afacerilor străine şi prin legaţia croată la Bucureşti că,
pentru sfinţirea noului episcop care trebuie făcută la Zagreb, la 15 august în acest an, aveţi nevoie
de un reprezentant din partea sfintei biserici ortodoxe române. Cu deosebită bucurie şi dragoste
întru Hristos vă trimitem pentru aceasta pe Înalt Prea Sfinţia Sa Mitropolitul Visarion, pe care îl
însoţesc preacinstiţii protoiereu Vasile Ştefan, consilier patriarhal, şi Traian Ghica, arhidiacon al
Patriarhiei noastre.
Transmitem bisericii ortodoxe croate cele mai fierbinţi salutări şi dorinţa de propăşire,
felicit pe noul episcop, căruia, de asemenea, îi dorim cea mai rodnică activitate pastorală, rugându-
l pe Dumnezeu să ajute Ortodoxia să-şi îndeplinească greaua şi sfânta sa misiune, în special în
vremurile de astăzi, cu cea mai mare rodnicie. Rog pe Înalt Prea Sfinţia voastră să binevoiască a
primi expresia dragostei întru Hristos, Nicodim”4.
Potrivit presei croate, Mitropolitului Hermogen a răspuns prin următoarele: „Primind
delegaţia voastră în frunte cu preasfinţitul mitropolit Visarion suntem fericiţi că putem, uniţi în
rugăciune, să trimitem mulţumiri preafericirii voastre pentru că, în acest moment, s-au stabilit
legături între biserica noastră şi cea românească ceea ce ne încurajează să ne urmăm drumul
nostru în slujba lui Dumnezeu şi a poporului”.
Dacă presa din Croaţia relata importanţa vizitei mitropolitului Visarion într-o prezentare
exagerată, trebuie spus că el a fost primit ca un şef de stat. Jurnaliştii croaţi consemnau că
delegaţia română a fost însoţită de la Viena de prof. Mato Socoloc, ataşat cultural şi de presă al
Legaţiei croate de la Bucureşti, iar la frontieră a fost întâmpinată de reprezentanţi croaţi alături de
Virgil Gheorghiu, ataşatul de presă al Legaţiei române de la Zagreb. De asemenea, în gara din
Zagreb, mitropolitul a fost primit de oficialităţile croate, iar din partea legaţiei române au fost
prezenţi ministrul M. Mitilineu, maiorul Constantin Maftei, ataşat militar5, Nicolae Teianu,
3 Apud Gheorghe Zbuchea, Ultima misiune oficială a mitropolitului Visarion Puiu din partea Bisericii Ortodoxe
Române în Croaţia: Zagreb 1944, susţinută la simpozionul „Mitropolitul Visarion Puiu-125 ani de la naştere”,
26 februarie 2004, Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti.
4 Ibidem.
5 Acesta a fost ataşat militar la Zagreb în timpul războiului, unde ar fi colaborat cu serviciile secrete
germane. După schimbarea politică survenită la 23 august 1944 a refuzat să se întoarcă în ţară, rămânând
20

19. secretar, Mihail Cârciog, ataşatul comercial, Valentin Chelaru, ataşatul cultural şi corespondentul
agenţiei de presă române „Rador”.
Presa croată a consemnat toate evenimentele la care mitropolitul român a participat,
dându-le o importanţă prea mare, preluând probabil şi unele afirmaţii ale acestuia, cu un înţeles
puţin deformat. De asemenea, după săvârşirea hirotonirii arhimandritului Spiridon Mifka, în presa
croată s-a consemnat cum acesta afirma că vizita mitropolitului român a pus „temelia colaborării
frăţeşti şi a legăturilor” dintre cele două Ortodoxii6.
Tot pentru a conferi o mare importanţă vizitei mitropolitului Visarion Puiu, presa croată
anunţa primirea acestuia, în ziua de 16 august, de către arhiepiscopul catolic de Zagreb, dr. Alojzie
Stepinač, total distorsionat faţă de cum prezenta informatorul „Negru în nota sa, apoi, în 17
august, se publica despre gestul poglavnicului Ante Pavelič de a mulţumi, în cadrul unei recepţii,
pentru sprijinul acordat de Biserica Ortodoxă Română, acordând mitropolitului român înalta
distincţie croată, „Pentru Serviciu” în gradul de Mare Cruce7.
Aproximativ la fel s-a anunţat şi în presa românească centrală, „Universul” şi „Curentul”,
prin ştirea trimisă la 21 august de corespondentul „Rador” de la Zagreb, dar publicată la
Bucureşti abia la 23 august, respectiv 24 august, într-o casetă pe două coloane. Diferenţa
fundamentală în anunţul apărut la Bucureşti este că nu se vorbeşte nicăieri de recunoaşterea
Bisericii ortodoxe croate, accentuându-se pe greutatea evenimentului de la Zagreb prin prezenţa
mitropolitului Visarion Puiu, în urma invitaţiei guvernului croat, dar şi pe principalele momente
ale vizitei. În schimb, în articolul românesc se reliefează titlurile publicaţiilor croate care fac
referire la recunoaşterea Bisericii croate ca pe un aspect puţin exagerat din partea acesteia, dar ca
o formă de prestigiu a Ortodoxiei româneşti şi în virtutea relaţiilor româno-croate8, acestea
probabil la sugestia cenzurii militare.
Însă, în ce a constat stabilirea relaţiilor dintre cele două părţi şi recunoaşterea Ortodoxiei
croate? Aceleaşi surse vorbesc de prezentarea scrisorii din 4 august semnată de patriarhul
Nicodim şi înmânată de mitropolitul Visarion. Prin urmare avem de-a face cu o simplă scrisoare,
ci nu de o gramată din partea Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, potrivit cutumei bisericeşti.
În acest context, nici patriarhul, nici mitropolitul Visarion nu se puteau exprima în numele
Bisericii Ortodoxe Române, deoarece recunoaşterea canonică şi delegarea în sânul Ortodoxiei
croate era numai atributul Sfântului Sinod de la Bucureşti.
Participarea mitropolitului Visarion la solemnităţile de la Zagreb a fost percepută de
istoriografia sârbă postbelică ca un simplu act fără semnificaţii bisericeşti profunde. Se pare că
atât istoricii, cât şi reprezentanţii Bisericii sârbe au privit acest episod ca unul banal, fără
consecinţe negative la adresa vieţii bisericeşti din spaţiul iugoslav9.
în tabăra legionarilor care trebuiau să formeze guvernul de la Viena la cererea autorităţilor germane.
Conform lui Valerian Trifa, Maftei a colaborat cu Oficiul Altenburg din Ministerul de externe german
(pentru Europa de Sud-Est) pe probleme militare româneşti, el fiind unul dintre cei care a purtat discuţii
cu mitropolitul Visarion Puiu pentru formarea guvernului de la Viena (cf. Mihai Pelin, Opisul emigraţiei
politice. Destine în 1222 de fişe alcătuite pe baza dosarelor din arhivele Securităţii, Editura Compania, 2002, p. 197;
INMER, Au ales libertatea! Dicţionar. 2265 de fişe personale din evidenţele Securităţii, ed. îngr. de Veronica Nanu şi
Dumitru Dobre, Bucureşti, Editura ProHistoria, 2007, p. 453; Viorel D. Trifa, Memorii, ed. Eugene S.
Raica, Cluj Napoca, Editura Limes, 2003, p. 156).
6 Apud Gheorghe Zbuchea, op. cit.
7 AMAE, fond 71/Iugoslavia-telegrame şi rapoarte Zagreb şi Skopje, dosar 4/1941-1944, f. 159;
„Curentul”, 24 august 1944; Apud Gheorghe Zbuchea, loc. cit.
8 „Universul”, an 61, nr. 232, 23 august 1944; „Curentul”, an XVII, nr. 5935, 24 august 1944.
9 Apud Gheorghe Zbuchea, loc. cit.
21

20. Evident că gestul mitropolitului Visarion, girat de patriarhul Nicodim, prin scrisoarea din
4 august 1944, şi, se pare, de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, este la limita
canonicităţii, dar nicidecum nu poate exprima recunoaşterea Bisericii ortodoxe croate, după cum
nici Biserica sârbă nu a considerat după al doilea război mondial.
Un gest similar a fost în cazul sfinţirii bisericii române de la Sofia, din 6 decembrie 1923,
unde, de asemenea, la solemnitate a participat Visarion Puiu, la vremea aceea episcop al
Hotinului. Despre acest moment aflăm din cartea care s-a tipărit cu această ocazie: „La început,
mitropolitul Ştefan al Bulgariei voia ca întregul act al sfinţirii să fie săvârşit numai de dânsul,
«întrucât locaşul acesta se găseşte în eparhia sa» şi întrucât alte biserici ruseşti aflate în Bulgaria au
fost sfinţite de chiriarhii bulgari respectivi, iar noi urma să luăm parte numai ca asistenţi.
Noi, însă, potrivit dreptului canonic şi instrucţiunilor primite, sprijiniţi şi de stăruinţele
ministrului României, dl. C. Langa Râşcanu, am arătat Înaltpreasfinţului Ştefan, mitropolitul
Sofiei, că, întrucât biserica e a statului român, făcută cu cheltuiala statului şi destinată populaţiei
româneşti, apoi arătând care ar fi rezultatul unei persistări ca cea de până astăzi, am cerut
Înaltpreasfinţiei sale dimpotrivă să ne lase a săvârşi noi singuri toate momentele cele mai
însemnate din actul sfinţirii. După mai multe discuţiuni, Înaltpreasfinţia sa a cedat trecerea acestor
momente asupra noastră, dar nu a renunţat a oficia împreună cu noi, însoţit de un număr egal de
clerici.
Atunci, neavând nici o oprire canonică (deoarece biserica noastră română niciodată nu a
declarat pe cea bulgară schismatică, precum nu a declarat-o nici cea rusă, sârbă, greacă şi
patriarhul Antiohiei), ci, dimpotrivă, urmând delegaţiei ce ni s-a făcut prin adresa Mitropoliei
Ungrovlahiei cu nr. 5230 şi urmând dorinţei de a vedea unite în dragoste bisericile noastre din
răsărit, apoi spre a împlini stăruinţele populaţiei româneşti, care dorea să se sfinţească această
biserică cât mai curând, am procedat cu participarea clerului bulgar la sfinţirea ei”. Slujba
vecerniei a fost începută de mitropolitul bulgar, iar episcopul Visarion Puiu a fost cel care a slujit
utrenia. A doua zi, înconjurul bisericii s-a făcut cu preoţii din ambele biserici, iar intrarea cu
sfintele moaşte şi aşezarea lor în piciorul sf. Mese a fost săvârşită de episcopul român.
Proscomidia a fost făcută de ieromonahul Teofil Ionescu, iar aromatele au fost pregătite de
arhimandritul Simion Ciumandra de la schitul Darvari din Bucureşti. Stropirea şi ungerea bisericii
s-au făcut de episcopul Visarion Puiu, iar Sf. Liturghie a fost săvârşită pe antimisul trimis de
mitropolitul primat Miron Cristea. Apostolul şi Evanghelia au fost citite în limba română,
răspunsurile au fost date în româneşte şi slavoneşte, iar pomenirile de la ieşirea cu Cinstitele
Daruri au fost rostite de cei doi ierarhi. Astfel, după 18 ani de aşteptare, biserica românească din
Sofia era sfinţită10. Astfel, înţelegea episcopul Visarion Puiu să sfinţească biserica românească din
capitala Bulgarie, ţară care avea o autocefalie ortodoxă considerată schismatică de Patriarhia
Ecumenică, dar care rămăsese în comuniune cu celelalte scaune autocefale ortodoxe.
Un aspect până acum inedit în cazul participării mitropolitului Visarion Puiu la Zagreb
este legat de anunţul din 3 septembrie 1944, atunci când în ziarul „Curentul nou” se publica
următorul articol cu tilul „Biserica ardeleană se ridică contra recunoaşterii Bisericii Ortodoxe
croate” şi care avea următorul conţinut: „După cum se ştie, cu câteva zile înainte de doborârea
dictaturii lui Antonescu, presa din Capitală a publicat în loc de frunte ştirea că Patriarhia Română
a trimis un delegat la Zagreb pentru a recunoaşte Biserica ortodoxă a Croaţiei.
Ultimul număr al oficiosului Mitropoliei Transilvaniei, gazeta «Telegraful român», purtând
data de 27 august a.c., ocupându-se de acest fapt, scrie: «Cu uimire am aflat din ziare că un
mitropolit român în retragere a participat la Zagreb la hirotonirea unui episcop al Bisericii
10Visarion, episcop de Hotin, Sfinţirea Bisericii Române din Sofia (Bulgaria), Chişinău, Imprimeria statului,
1933, p. 11-12.
22

21. ortodoxe din Croaţia, ducând şi recunoaşterea acelei Biserici din partea Sf. Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române. Se ştie că Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a pus la dosar cererea
Bisericii Ortodoxe din Croaţia de a fi recunoscută ca Biserică autocefală, deoarece nu s-a dezlipit
canonic de Biserica ortodoxă şi de patriarhul de care aparţinea».
Gazeta «Telegraful român» din Sibiu este condusă de către însuşi IPSS mitropolitul
Nicolae Bălan, una dintre cele mai proeminente figuri ale Transilvaniei. De aceea, faţă de cele
scrise, o urgentă precizare din partea forurilor în drept se impune”11.
Precizarea publicată în oficiosul sibian avea o semnificaţie aparte în contextul politic
românesc schimbat la 23 august 1944. Este lesne de înţeles la un mitropolit precum Nicolae
Bălan, care nu de puţine ori se manifestase împotriva regimului sovietic de la Moscova şi reuşise,
cu mici excepţii, să coabiteze cu guvernul antonescian pentru un spaţiu mai mare de manevră în
folosul Bisericii pe care o conducea. O exprimare individualistă a mitropolitului ardelean nu era
inedită, dar faţă de un patriarh şi un mitropolit pensionat aproape acuzaţi de abuz în faţa
Sinodului, care amânase sine die rezolvarea problemei ortodoxe croate, era totuşi politică. Mai ales
că, Nicolae Bălan nu reuşise în ultima perioadă să colaboreze atât de strâns cu aceşti doi ierarhi.
Gestul lui Nicolae Bălan era politic, deoarece vorbea de recunoaşterea Bisericii croate, ceea ce era
evident fals, iar el ştia acest lucru. În acelaşi timp, articolul publicat în ziarul sibian îl punea în
dificultate pe Visarion Puiu, care îl situa imediat în afara cadrului canonic bisericesc şi la limita
unei acţiuni proprie regimului antonescian care de acum începea să fie hulit de noii politicieni care
se exprimau „cu sugestie” de la Moscova.
În loc de concluzii
În cele de mai sus am încercat să ilustrăm împrejurările şi faptele mitropolitului Visarion
Puiu în Croaţia. După persecuţia ustaşă, rămasă în conştiinţa sârbilor, ca una de nuanţă catolică,
statul croat solicita ca Biserica Ortodoxă Română să recunoască noua entitate ortodoxă croată. La
solicitările statului croat au răspuns factorii guvernamentali români, care, în interesul cultivării
relaţiilor politice şi culturale tot mai intense, în cadrul Axei, împotriva Ungariei, Slovaciei şi
Bulgariei, au cerut patriarhului Nicodim şi Sf. Sinod al BOR o acceptare a croaţilor ortodocşi în
comuniunea ortodoxă. Patriarhul româna s-a arătat reticent de la bun început, deoarece acest
construct bisericesc era făcut într-o perioadă incertă din punct de vedere politic, dar mai ales din
cauza opoziţiei manifestate de Patriarhia sârbă şi cea Ecumenică. Sf. Sinod al BOR a amânat
discutarea problemei croate, până în 1944, când, se pare, a pronunţat un acord de principiu, în
urma căruia patriarhul Nocodim l-a delegat pe mitropolitul Visarion Puiu. Acesta nu mai era
membru al Sf. Sinod al BOR de la data de 1 iunie 1944, ceea ce, prin actul său de hirotonire a
unui cleric croat, alături de un ierarh ortodox din vechea Biserică a Rusiei, nu implica direct
Biserica Ortodoxă Română şi nu recunoştea în nici un fel Biserica ortodoxă croată.
11 „Curentul nou”, seria a II-a, nr. 5, 3 septembrie 1944.
23