1. EVANGHELIA
PROFEŢIILOR MESIANICE
BIBLICE
INTRODUCERE
După cum enunţă titlul, această lucrare tratează profeţiile mesianice din Biblie. În
cele ce urmează, vom prezenta conceptele cu care vom opera şi vom stabili orizontul
discursiv.
I. Delimitări conceptuale.
A. Evanghelia
Semnificaţia termenului „Evanghelie” sau a oricărui concept biblic nu se află
căutând în Dicţionarul Explicativ, ci analizând etimologia termenului, sfera sa
semantică, examinând prima sa ocurenţă, cadrul în care apare ea implicit şi
explicit, precum şi urmărind evoluţia sa, verificând uzanţele şi conotaţiile sale
în contextele ulterioare în care a fost folosit respectivul termen. În
monumentala sa Concordanţă1, James Strong a înseriat cuvântul „Evanghelie”
cu numărul 2098 (Strong G 2098). El provine din doi termeni greceşti, eu-,
care înseamnă „bun, agreabil”, şi aggelo, „a rosti un mesaj”. Iniţial,
euaggelion semnifica răsplata dată celui care aducea o veste bună, dar în timp
accentul s-a deplasat spre a însemna conţinutul bunei-vestiri, vestea bună
însăşi.2
Termenul „Evanghelie”, deşi are aromă grecească, nu este nou! Evanghelia,
într-o formă aluzivă, apăruse şi în limba ebraică a Tanaħ-ului, aşa-numitul
Vechi Testament, de pildă în Isaia, 40:9-11, 52:7, 61:1-3. Verbul ebraic basar
(Strong H 1319) înseamnă a duce veşti (bune), substantivul „veste (bună)”
este besorah (Strong H 1309), iar contextele din cartea profetului Isaia ne
ajută să observăm faptul că, în prevestirea sa, slujitorul dumnezeiesc
conturează umbra Evangheliei. Evanghelia, ca atare, avea să fie adusă prin
Yeşua Mesia. Aşadar, această lucrare prezintă, mai întâi de toate, o veste
bună.
B. Profeţia.
1
THE AGES DIGITAL LIBRARY REFERENCE, James Strong, Greek Dictionary of the New Testament,
Books for the Ages, AGES Software • Albany, OR USA, Version 1.0 © 1997
2
W.E. Vine, An Expository Dictionary of New Testament Words, vol. II, Fleming H. Revell Company, Old
Tappan, New Jersey, USA, ed. a 17-a, 1966. 167.
1

2. În Biblie fenomenul profetic este o temă teologică vastă, aici emit doar câteva
consideraţii generale despre profeţie.
Etimologia verbului „a profeţi” este greacă, provenind din propheteuo (Strong
G 4395) care, la rândul său, provine din pro-, înainte şi phemi, a vorbi.3
Propheteia înseamnă a vorbi înainte, adică, în primul rând, a vorbi înaintea
oamenilor (valenţa spaţială) şi, în al doilea rând, a vorbi despre evenimente
aflate în viitor (valenţa temporală). Insistăm asupra primei semnificaţii, adică
rostirea unui om făcută înaintea oamenilor, întrucât Tanaħ-ul, Vechiul
Testament, este considerat adesea, şi în mod incorect, o carte de preziceri, de
profeţii care indică spre viitor, când de fapt el este o carte a rostirilor
dumnezeieşti, care vorbesc inclusiv despre evenimente majore trecute
(Creaţia, de exemplu).
În ceea ce priveşte persoana care profeţeşte, profetul, în perioada timpurie,
Tanaħ-ul evreiesc îl denumea navi, un „văzător”, cu menţiunea că el nu era
atât de mult unul care-L „vede” pe Dumnezeu, cât unul care are relaţii
nemijlocite cu El, care „stă la sfat” cu El, primeşte rostirile Sale în formă
audibilă şi doar uneori i se împărtăşesc şi imagini (profeţii apocaliptice)
adăugate mesajului oral.
C. Mesia, mesianic. Pentru definirea pe larg a conceptului mesianic, a se vedea
secţiunea I, Privire de ansamblu asupra unor diferite tripuri de mesianism, din
articolul Unicitatea mesianismului restaurator, de pe acest site.
D. Biblismul.
Ce semnifică al treilea termen al titlului, adjectivul „biblic”? Am inserat în
titlu acest adjectiv nu pentru a mă deosebi de majoritatea cercetătorilor
creştini ai profeţiilor mesianice, ci pentru a stabili cadrul livresc al studiului
nostru. Altfel spus, voi trece în revistă nu ceea ce au de spus despre Mesia
cărţile sfinte ale religiilor enumerate mai sus, ci ce scrie Biblia. Dar ce este
Biblia, care este corpus-ul de cărţi care o alcătuiesc?
În primul rând, iudaismul are o colecţie de cărţi sfinte şi canonizate, colecţie
care se numeşte Tanaħ. Acest titlu este, de fapt, un acronim care provine din
Torah (Legea), Nevi’im (Profeţii) şi K(e)tuvim4 (Scrierile sau Hagiografele),
cele trei mari diviziuni ale colecţiei de cărţi sfinte.
De obicei, Torah se traduce prin „Lege” – deşi această traducere este
improprie şi sărăcită de bogăţia sa de sensuri, întrucât o traducere mai corectă
ar fi „Învăţătura, Instrucţiunile”.
La îndemnul lui YHWH5 (baruħ-Hu!), Moșeh (Moise) a scris o carte în cinci
volume: Băreşit (adică Genesa), Ş(e)mot6 (Exodul), Va’yikra (Leviticul), Be-
midbar (Numeri) şi D(e)varim7 (Deuteronomul). „Cele cinci cărţi alcătuiesc o
3
Id., op.cit., vol III, p. 221.
4
Şva mobile apare în paranteză pentru că, deşi nu se citeşte, totuşi el apare în textul scris şi nu poate fi
ignorat.
5
YHWH, adică „Eu sunt Cel ce sunt” este Numele prin care Dumnezeu S-a revelat lui Moşe şi, prin el,
poporului Yisrael. El este par excellence Numele de legământ al Dumnezeirii.
6
Şva mobile apare în paranteză pentru că, deşi nu se citeşte, totuşi el apare în textul scris şi nu poate fi
ignorat.
7
Şva mobile apare în paranteză pentru că, deşi nu se citeşte, totuşi el apare în textul scris şi nu poate fi
ignorat.
2

3. naraţiune completă şi continuă, care începe cu crearea lumii, continuă cu
istoria patriarhilor şi cu primirea Torei pe Muntele Sinai şi se încheie cu
moartea lui Moşe, în ajunul pătrunderii lui Israel în Canaan (...). În vremea lui
Ezra şi Neemia, când Pentateuhul a început să se răspândească masiv,
relatarea a fost împărţită în cinci părţi, transcrise fiecare pe un sul aparte, de
unde şi denumirea de carte în cinci volume sau, în ebraică, chamişah
chumeşeh Torah, „cele cinci cincimi ale Torei”, expresia care, cu timpul, s-a
concentrat într-un singur cuvânt – Chumaş. Termenul Pentateuh, care s-a
încetăţenit în mai multe limbi occidentale, este echivalentul grecesc al lui
Chumaş.”8
A doua mare diviziune a Tanaħ-ului este Nevi’im, adică Profeţii. În canonul
evreiesc, cărţile profeţilor se împart în două: pe de-o parte, există cărţile care
vorbesc despre acţiunile şi slujirea profeţilor timpurii (Nevi’im rişonim) sau
clasici, pe de cealaltă parte există scrierile profeţilor târzii (Nevi’im
aharonim).
Cărţile profeţilor timpurii (Nevi’im rişonim) sunt Yehoşua (Iosua), Şof(e)tim
(Judecători), cartea lui Şmuel (Samuel) – ulterior împărţită în Şmuel alef şi bet
(I şi II Samuel) – precum şi cartea Melaħim, Regi, (şi ea împărţită ulterior în
Melaħim alef şi bet, adică Întâia şi a Doua carte a Regilor).
Scrierile profeţilor târzii (Nevi’im aharonim) sunt Yeşayahu (Isaia),
Yremiyahu (Ieremia) şi Yeħezkel (Ezechiel). În plus, mai era şi o carte care
colecţiona scrierile celor doisprezece aşa numiţi profeţi „mici”: Hoşea (Osea),
Yoel, Amos, Obadiyah, Yonah (Iona), Micah, Naħum, Habakuk, Ţefaniyah,
Ħagai, Zeħariyah (Zaharia) şi Maleaħi. Aici trebuie să spunem răspicat că
sintagma „Profeţi mici” nu se referă la calitatea slujbei şi la valoarea
oracolelor profetice rostite de ei, ci pur şi simplu la dimensiunile corpus-ului
de text pe care l-au redat în scris.
Ultima diviziune a Tanaħ-ului este K(e)tuvim, Scrierile sau Hagiografele.
Cărţile care alcătuiesc K(e)tuvim sunt: Sefer Tehilim, deci cartea Psalmilor,
Sefer Mişley sau cartea Proverbelor, Yiov, Şir ha-Şirim, adică prea-frumoasa
Cântare a cântărilor, Ruth, Eiħah sau Plângerile lui Ieremia 9, Qoheleth,
Propovăduitorul sau Eclesiastul, Ester sau cartea împărătesei Hadassah,
Daniel, o carte care nu era considerată profetică, ci istorică şi intra în
secţiunea Scrierilor, Ezra-Neħemiyah, care, iniţial, în canonul evreiesc formau
o singură carte, şi Divrey ha-Yamim, impropriu tradus Cronici10.
În total, în canonul evreiesc, existau 24 de cărţi, deşi alţii le considerau a fi
doar 22, în acord cu numărul literelor alfabetului evreiesc.
În al doilea rând, la Tanaħ creştinii şi credincioşii mesianici adaugă un corpus
de scrieri denumit „Noul Testament” sau, mai corect, cărţile Legământului
8
Art. „Biblie”, în Dicţionar enciclopedic de iudaism, ed. Hasefer, Bucureşti 2000, trad. V. Prager, C.
Litman, Ţ. Goldstein, p. 111-119.
9
Această carte nu urmează oracolelor profetice ale lui Yremiyahu/Ieremia, ci este plasată în literatura
sapienţială a K(e)tuvim-ului.
10
Divrey ha-Yamim: „Evenimente ale zilelor”. Ieronim, traducătorul Bibliei (Vulgata) în limba latină, a
preferat să traducă această sintagmă prin Cronici, şi această traducere s-a impus în lume. Cartea aceasta nu
urmează după Regi, ca în împărţirea creştinilor, ci încheie canonul evreiesc al Tanaħ-ului.
3

4. Înnoit [gr., He Kaine Diatheke, ebr., Ha-B(e)riyt11 ha-Ħadaşah12],
considerându-l a fi o prelungire organică a Vechiului Testament, în acord cu
maxima Fericitului Augustin:
Noul Testament în Vechiul e ascuns,
Vechiul Testament în cel Nou e revelat.
Aici nu tratăm problema canonizării cărţilor care formează Legământul Înnoit
şi motivele care i-au determinat pe urmaşii lui Yeşua Noţri, Iisus din Naţereth,
să le alipească, în gândire şi în fapt, la Tanaħ, ci ne vom mulţumi să spunem
că creştinii consideră că, în ceea ce priveşte profeţiile mesianice, cărţile
Legământului Înnoit, Noul Testament, trebuie citite folosind metoda de studiu
denumită tipologie, despre care vom vorbi puţin mai jos.
Să recapitulăm: în această lucrare vom prezenta vestea bună că în Tanaħ,
Dumnezeu a prevestit venirea unui Om absolut special, care urma să răscumpere o
rămăşiţă a omenirii şi să restaureze Universul; bazându-se pe Noul Testament (cărţile
Legământului Înnoit) credincioşii creştini şi mesianici13 cred că această promisiune s-a
materializat în Iisus din Naţereth, Persoana şi natura Sa, caracterul Său, locul şi data
venirii Lui în lume, lucrarea ispăşitoare şi substitutivă săvârşită demonstrând faptul că El
era Mesia.
II. Metodologia tratării
Învăţaţii creştini declară în mod solemn că Yeşua Noţri, Iisus Nazarineanul, este
Mesia cel prevestit de Cel Preasfânt în cărţile Tanaħ-ului. Pentru a ajunge la această
declaraţie, învăţaţii în cauză au parcurs un anumit traseu, au aplicat textelor sacre o
anumită hermeneutică. Metoda de studiu aplicată în acest demers hermeneutic este cea
tipologică. Noţiunea de „tipologie” derivă din grecescul tupos, care semnifică „(urmă
lăsată de) lovitură; imprimare; impresie; caracter; formă, matriţă; model; tip” 14 sau, mai
concret, „urma lăsată de sigiliu”. Dicţionarul biblic o defineşte ca fiind „Un mod de
descriere a istoriei biblice a mântuirii astfel încât fazele ei de început sunt privite ca
anticipări ale fazelor ulterioare, sau unele faze târzii sunt privite ca o recapitulare sau
împlinire a unor faze anterioare.” 15 Rezultatele aplicării metodei de studiu tipologice,
11
Şva mobile apare în paranteză pentru că, deşi nu se citeşte, totuşi el apare în textul scris şi nu poate fi
ignorat.
12
Ha-B(e)riyt ha-Ħadaşah: Noul Testament sau, mai corect, Legământul Înnoit. Sintagma, în integralitatea
sa, se referă la Legământul mântuitor pe care, în suveranitatea Sa, YHWH îl oferă Yisraelului şi în care pot
fi incluşi, „altoiţi”, şi goyim-ii, ne-evreii. Cărţile scrise de şeliaħim-i, apostolii lui Yeşua, tratează înnoirea
acestui Legământ. În literatura şi discuţiile teologice Ha-B(e)riyt ha-Ħadaşah/Legământul Înnoit/He Kaine
Diatheke/Noul Testament se referă uneori la Legământ ca act sacru şi soteriologic, instituit de Yeşua, dar de
cele mai multe ori vizează numai cărţile care alcătuie Noul Testament. Aici mă refer la cărţile care alcătuie
Noul Testament, nu la Legământul soteriologic.
13
După cum am demonstrat în alte articole, nu se poate pune semnul de echivalenţă între „credincios
mesianic” şi credincios creştin.
14
Tupos, în W.E. Vine, op. cit.
15
Art. „Tipologie”, în J.D. Douglas (ed. principal), Dicţionar biblic, ed. Cartea Creştină, Oradea, 1995,
trad. Liviu Pup, John Tipei. Vezi şi excelentul articol Typology of the Scripture din http://www.bible-
researcher.com/type.html
4

5. adunate într-un sistem coerent, dau la iveală o „teologie a împlinirii”: se va vedea cu
claritate că unele pasaje din Noul Testament sunt împliniri (parţiale sau plenare) ale unor
profeţii din Tanaħ.
În această lucrare, însă, nu ne vom mărgini la a descoperi „teologia împlinirii”
elaborată de creştini, ci, împreună cu cititorii noştri, vom vedea, măcar pe alocuri, chipul
lui Mesia aşa cum era el creionat de rabinii evrei înşişi, făcând apel şi la literatura
rabinică, fie din surse primare, fie din surse secundare.
Însă, înainte de vedea rezultatul acestei creionări a chipului lui Mesia, să vedem
care era hermeneutica pe care o aplicau rabinii pentru a ajunge la Persoana şi lucrarea lui
Mesia.
Hermeneutica rabinică este îndeobşte cunoscută sub termenul Pardes (sau
PaRDeS); acesta este un acronim pentru cele patru niveluri de interpretare a Bibliei: P =
Peşat (sensul literal, exegeza gramatical istorică); R = Remez (sensul aluziv); D = Deraş
(interpretare omiletică); S = Sod (interpretare ezoterică sau mistică). În anumite cazuri,
rabinii operau cu toate cele patru sisteme de interpretare, ştiind bine că exegeza Peşat
trebuie să fie făcută corect, iar celelalte doar construiesc pe ea, fără a avea dreptul de a o
infirma. Nu mai este cazul să spunem că exegetând astfel Sfânta Scriptură, uneori rabinii
evrei Îl vedeau pe Mesia acolo unde învăţaţilor creştini nu le-ar fi trecut prin minte să-l
caute.
Iar acum, să purcedem la drum şi să prezentăm versete din Torah care prevestesc
personaje şi/sau acţiuni din Ha-B(e)riyt ha-Ħadaşah.
SECŢIUNEA ÎNTÂI
PROFEŢII MESIANICE
ÎN „CARTEA LUI MOISE”
5

6. (PENTATEUĦ)
PARTEA ÎNTÂI
ALUZII ŞI PROFEŢII MESIANICE
ÎN CARTEA GENESA
Capitolul I
ALUZII LA MESIA ÎN GENESA, CAPITOLUL 1
I. Descoperiri rabinice16
‫והארץ היתה תהו ובהו וחשך על־פני תהום ורוח אלהים מרחפת על־פני המים׃‬
Pământul era fără formă şi gol; peste faţa adâncului era întuneric, iar Duhul lui
Dumnezeu plutea peste întinderea apelor.
Genesa, 1:2.17
În abordarea profeţiilor mesianice, deşi rabinii nu sunt unanimi în doctrina cu
privire la vremurile mesianice, totuşi, pentru ei planul mântuirii se începe să desfăşoare
încă de la Creaţie, anume chiar din Genesa, 1:2, pe care ei îl abordează conform
hermeneuticii PaRDeS.
În Genesa, 1:2, mulţi rabini vedeau o referire la Mesia. Să exemplificăm: în
perioada clasică a iudaismului, prin secolul al III-lea e.n., un rabin – tradiţia spune că ar fi
fost un amora pe nume Hoşayah –, a scris un midraş, adică un comentariu omiletic, non-
legal, denumit Băreşit Rabba, adică Genesa Mare. Acesta este un comentariu agadic,
adică un comentariu care mai cuprinde şi folclor sau anecdote istorice, îmbărbătări sau
sfaturi practice18, scris pe marginea cărţii biblice Genesa (Băreşit, în ebraică). Desigur,
comentariul respectă exegeza midraşică a acelui veac, fiind plin de aluzii şi conexiuni
care transgresează în alegoric. Midraş Băreşith Rabba asupra versetului 2 din Genesa 1
spune că Duhul lui Dumnezeu, Ruaħ Elohim, era „Duhul lui Mesia”19, şi acest midraş
prezintă o conexiune cu Isaia, 11:2: „Şi Duhul DOMNULUI (Ruaħ YHWH) Se va odihni
16
Acest subcapitol citează extensiv din Risto Santala,
http://www.kolumbus.fi/risto.santala/rsla/OT/index.html
17
Versiunea Noua Traducere Română (NTR), de pe
http://www.bibleserver.com/text/Genesa#/text/NTR/Genesa 1
18
http://en.wikipedia.org/wiki/Aggadah
19
Vezi pag. 17 din Băreşit Rabba,
http://www.archive.org/stream/midrashrabbahgen027557mbp#page/n63/mode/2up
6

7. peste El”, adică peste Mesia. „Prin ce merit va veni (duhul lui Mesia)? Prin meritul
pocăinţei”.20 Teologul finlandez Risto Santala ne dezvăluie că Yalqut Meħiri21 asupra
Psalmului 139:12 stabileşte aceleaşi conexiuni.
Relaţia dintre Duhul lui Dumnezeu şi Mesia, Regele-Uns, este amintită şi în
Pesiħta Rabbati 3322, care este o colecţie de predici medievale alcătuite pe baza
Pentateuhului şi a sărbătorilor evreieşti, precum şi în Yalqut Şimoni23, o compilaţie
agadică a cărţilor din Tanaħ, „cea mai cunoscută şi mai amănunţită antologie de texte din
Midraş”24. Rabinilor nu le era greu să facă asemenea conexiuni, întrucât în concepţia lor,
chiar şi numele şi funcţiile lui Mesia fuseseră „contemplate” de Dumnezeu, adică decise
de El25 în atemporalitatea Sa, înainte de întemeierea timpului şi a spaţiului.
„Să fie lumină!” Şi a fost lumină. Şi Dumnezeu a văzut că lumina era bună.
Genesa, 1:3b-4a.
Primele cuvinte rostite de Dumnezeu apar în Genesa 1:3b-4a (vezi mai sus).
Studiind cu atenţie relatarea Creaţiei, observăm că numai în ziua a patra a creat
Dumnezeu marii purtători de lumină, soarele şi luna. Din nou, înţelepţii evrei înţelegeau
aceasta ca fiind o aluzie mesianică. Midraş-ul Băreşith Rabba spune că această lumină
ţine de vremurile mesianice în care Templul va fi restaurat 26. Iar când midraş-ul Pesiħta
Rabbati, 62:1, întreba: „A cui este lumina aceasta care cade peste adunarea
DOMNULUI?”, i se dădea răspunsul: „Este lumina lui Mesia”.
În acelaşi gând scria şi Yalqut Şimoni, operă care cuprindea pasaje talmudice şi
midraşice redactate în sec. al XII-lea şi al XIII-lea: „Aceasta este lumina lui Mesia, după
cum este scris în Psalmul 36:10: « Prin lumina Ta vedem lumina »” (Yalqut Şimoni 56).
Mai mult, rabinii, de exemplu rabbi Abba din Serungayya 27, considerau că
termenul aramaic nehora, „lumina”, este unul dintre Numele secrete ale lui Mesia. De
unde deduceau ei lucrul acesta? Ei porneau de la versetul Daniel, 2:22, scris în aramaică:
El descoperă ce este adânc şi ascuns.
El ştie ce este în întuneric şi la El locuieşte lumina.
Midraş-ul înţelege cuvintele din Daniel 2:22 în chip mesianic:
„‚Şi Nehora locuieşte la El’ vorbeşte despre Regele-Mesia, căci este scris:
‚Scoală-te, luminează! Căci lumina ta vine…’” (Isaia, 60:1).
După cum se vede, metoda asociativă evreiască descoperă aluzii mesianice în
locuri în care Biserica creştină şi teologii săi nu le-au sesizat. Teologul finlandez Risto
20
După Raphael Patai, The Messiah Texts, Avon Books, Hearst Corporation, New York, USA, 1979, p. 19.
21
http://en.wikipedia.org/wiki/Machir_ben_Abba_Mari
22
http://en.wikipedia.org/wiki/Pesikta_Rabbati
23
http://en.wikipedia.org/wiki/Yalkut_Shimoni
24
Art. „Ialkut Șimoni”, în Dicţionar enciclopedic de iudaism, ed. Hasefer, Bucureşti 2000, trad. V. Prager,
C. Litman, Ţ. Goldstein.
25
Vezi nota de subsol 2 de la pag. 6 din
http://www.archive.org/stream/midrashrabbahgen027557mbp#page/n53/mode/2up
26
Vezi pag. 19 din Băreşit Rabba,
http://www.archive.org/stream/midrashrabbahgen027557mbp#page/n63/mode/2up
27
Id., ibid, p. 3.
7

8. Santala, citat aici in extenso spune că, probabil, la această tradiţie interpretativă iudaică
făcea aluzie apostolul Pavel când spunea că această taină a lui Mesia, sau Cristos, „a fost
ţinută ascunsă din veşnicii şi în toate veacurile/generaţiile” (Epistola către coloseni,
1:26).
II. Mesia în Genesa, capitolele 1 și 2
Neavând înţelepciunea rabinică, autorul acestui studiu nu izbuteşte să-L descopere
pe Mesia în capitolele 1 şi 2 din cartea Genesa, dar aceasta nu înseamnă că nu are nimic
de comentat cu privire la Mesia ca fiind lumină. Pasajele pe care ne fundamentăm
afirmaţiile sunt, desigur, diferite, fiind redate în Noul Testament, cărţile Legământului
Înnoit.
Cu privire la conceptul de lumină în iudaismul biblic, să cităm dintr-o altă lucrare,
denumită Cristologie mesianică. Menţionăm că traducerea pasajului din Evanghelia după
Ioan ne aparţine:
4 În El era viaţă, şi viaţa era lumina oamenilor.
5 Lumina luminează în întunecime, şi întunecimea n-a biruit-o.
6 A apărut un om fiind trimis de Dumnezeu: numele îi era Yoħanan.
7 Acesta a venit spre mărturie, pentru a mărturisi despre Lumină, pentru ca toţi să creadă
prin el.
8 Nu era acela Lumina, ci el a venit pentru a mărturisi despre Lumină.
9 Lumina aceasta era adevărata Lumină care, venind în lume, luminează pe orice om.
Evanghelia după Ioan, 1:4-9.
Contextul vorbeşte despre Logos-ul care nu numai că era la început cu Dumnezeu, fiind
Dumnezeu, şi prin care fuseseră făcute toate lucrurile, ci în care era şi viaţa, viaţa care era
lumina oamenilor. Această lumină luminează în întunecime, şi întunecimea n-a biruit-o...
Aici vom face un popas în care vom privi admirativ modul în care şaliaħ Yoħanan, în
buna tradiţie a gânditorilor evrei, se joacă cu cuvintele, fie ele şi într-o limbă care nu era
cea maternă, pentru că ceea ce am tradus prin „a birui” are sensuri mult mai bogate. Şi,
ATENŢIE: când folosesc un termen cu sensuri multiple, evreii nu înţeleg doar unul dintre
sensurile sale, chiar dacă acesta ar fi cel denotativ, ci iau în discuţie toate conotaţiile sale.
În consecinţă, teologia evreiască este mult mai bogată decât cea creştină, pentru că la un
totalitatea sensurilor unui concept, rabinii relaţionau multe alte versete care tratau chiar şi
tangenţial una din conotaţiile sale. Vom exemplifica mai jos, când vom vorbi despre
relaţia „lumină-viaţă/suflet-înţelepciune-mântuire-Mesia”.
Ca atare, verbul folosit aici, termenul grecesc katalambano nu înseamnă numai „a birui”,
ci şi a înţelege, a avea comprehensiune; a asimila; a-şi însuşi. Întunecimea, fie ea raţiunea
omenească limitată şi întunecată de păcat, fie puterile demonice oculte ale întunericului
(contextul nu afirmă explicit despre care întunecime e vorba), nu au înţeles misiunea
luminii şi, în consecinţă, n-au biruit, însuşindu-şi-o!... Dacă atunci când apostolul scria
aceste cuvinte se referea implicit la gnosticismul care făcea prăpăd în Biserică şi ataca
propovăduirea mântuirii de tip gnostic, adică mântuirea printr-o cunoaştere elevată, prin
gnoză, prin activarea puterilor ascunse ale intelectului uman, atunci corolarul este că nu
poţi înţelege misiunea soteriologică a Luminii dacă nu eşti „străluminat”, iluminat printr-
o străfulgerare divină, trans-raţională.
8

9. Între versetul 5 şi 6 avem, aparent, o rupere de ritm, o fragmentare a ideii, dar aceasta
este numai pentru a pune în opoziţie elementul omenesc cu cel dumnezeiesc, adică pe
Yoħanan ha-Maţvil, Ioan Botezătorul, cu Logos-ul înomenit. Juxtapunerea ajută scoaterii
în relief a ideii „Nu Yoħanan era lumina, dimpotrivă, el a venit pentru a trimite spre
lumină.”
Aici mai există un joc de cuvinte, pentru că numele Yoħanan semnifică „Yah este
îndurător”. Adică, Yah îndurătorul ne mărturiseşte despre lumina care, venind în lume,
luminează pe orice om. Când vom ajunge să abordăm Evanghelia după Luca, versetele
13,60,63 şi mai ales 72 din capitolul 1, vom vedea că preotul aharonic Zeħaryahu face un
joc de cuvinte între Yoħanan, adică „Yah este îndurător” şi „El (Yah) Îşi arată îndurarea
faţă de părinţii noştri”. Pentru evenimentele care circumscriu naşterea Înainte-
mergătorului mesianic, adică vestirea ei şi naşterea sa efectivă, vezi Luca 1:5-25, 41, 57-
80. Tot acolo vom aminti şi versetele 6-8 şi 15 din acest capitol 1 din Evanghelia după
Ioan.
În ceea ce priveşte conceptul de lumină, care este miezul acestor versete, el este foarte
bine valorizat în iudaism, el semnificând multe lucruri. De exemplu, conform Ioan 1:4,
lumina oamenilor este viaţa, sau sufletul, substantive care în iudaism sunt
interschimbabile. La aceasta concură, de pildă, Proverbele, 20:27: „Suflarea omului este
o lumină a DOMNULUI, care pătrunde până în fundul măruntaielor.”
Lumină mai semnifica şi înţelepciunea şi priceperea: Psalmii, 119:130 ne spune că
„Descoperirea cuvintelor Tale dă lumină, dă pricepere celor fără răutate.”
O altă conotaţie dată luminii este cea a unui om de mare valoare: II Samuel, 21:17 îl
denumeşte pe David „lumina lui Israel”.
Mai târziu, atunci când murea un înţelept, un rabin, se spunea cu jale: „S-a stins o lumină
în Israel”. (...)
Însă lumina era în special asociată cu mântuirea şi chiar cu Mesia, după cum reiese din
texte biblice şi rabinice: în contextul imediat, lumina ca mântuire sau Mesia ca lumină
apare în Ioan, 1:9, care este o aluzie la trei pasaje mesianice, Isaia, 42:6, 49:6 şi 60:1-3.
Toate aceste pasaje ar trebui citite în contextul lor, adică Isaia, 42:1-7, prima Cântare a
Robului pătimitor al lui YHWH, respectiv Isaia, 49:1-7, a doua Cântare a Robului
pătimitor al lui YHWH.28
Eu, YHWH, Te-am chemat ca să dai mântuire, şi Te voi lua de mână, Te voi păzi şi Te
voi pune ca legământ al poporului, ca să fii Lumina Neamurilor.
Isaia, 42:6.
El (YHWH) zice:
„Este prea puţin lucru să fii Robul Meu ca să ridici seminţiile lui Iacov şi să aduci înapoi
rămăşiţele lui Israel. De aceea, Te pun să fii Lumina Neamurilor, ca să duci mântuirea
până la marginile Pământului.”
Isaia, 49:6.
Scoală-te, luminează-te! Căci Lumina ta vine, şi Slava lui YHWH răsare peste tine. Căci
iată, întunericul acoperă Pământul, şi negură mare popoarele; dar peste tine răsare
YHWH, şi Slava Lui se arată peste tine. Neamuri vor umbla în lumina ta, şi împăraţi în
strălucirea razelor tale.
Isaia, 60:1-3.
28
Celelalte trei „Cântări ale Robului pătimitor al lui YHWH” sunt Isaia, 50:4-10, 52:13-53:12; 61:1-3.
9

10. Deci semnificaţia este Lumină = mântuire.
Şi chiar şi în această Evanghelie, Evanghelia după Yoħanan, la capitolul 8:12, cu ocazia
Praznicului Corturilor, Ħag ha-Sukot, Yeşua face o proclamaţie absolut stupefiantă
pentru urechile unui evreu de rând:
Eu sunt lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea
lumina vieţii.
Evanghelia după Ioan, 8:12.
Această proclamaţie şi mai ales cadrul în care este ea făcută, evenimentul acela al
Praznicului Corturilor şi ceremonialul care avea loc în iudaism vor primi o atenţie
specială mai târziu.”
Capitolul al II-lea
PROTO-EVANGHELIA:
O RE-EXAMINARE
10

11. Să trecem acum la studiul Proto-Evangheliei. Întreaga taină a istoriei mântuirii 29 şi
a ordinii în care se săvâşeşte această mântuire 30 sunt desfăşurate în ea şi „ca un sfinx, ea
se ghemuieşte la intrarea în istoria sacră…31
I. Traducerea textului biblic
1 Şarpele era mai şiret32 decât toate fiarele câmpului pe care Domnul Dumnezeu le
făcuse. El i-a spus femeii:
- A zis oare Dumnezeu: „Să nu mâncaţi din orice pom din grădină“?
2 - Putem să mâncăm din rodul pomilor din grădină, i-a răspuns femeia şarpelui,
3 dar Dumnezeu a zis: „Să nu mâncaţi din rodul pomului care este în mijlocul grădinii;
nici să nu-l atingeţi, pentru că veţi muri negreşit!“
4 Dar şarpele i-a zis femeii:
- Nu veţi muri nicidecum!
5 Dimpotrivă, Dumnezeu ştie că, atunci când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii
şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul.
6 Când a văzut că rodul pomului era bun de mâncat, plăcut la înfăţişare şi de dorit să facă
pe cineva înţelept, femeia a luat din rodul lui şi a mâncat; i-a dat şi soţului ei, care era cu
ea, şi a mâncat şi el.
7 Atunci li s-au deschis ochii, şi-au dat seama că sunt goi, au cusut laolaltă frunze de
smochin şi şi-au făcut învelitori cu ele.
8 Ei au auzit glasul Domnului Dumnezeu, Care umbla prin grădină în adierea amurgului 33
şi s-au ascuns de Domnul Dumnezeu printre pomii din grădină.
9 Dar Domnul Dumnezeu l-a chemat pe Adam şi i-a zis:
- Unde eşti?
10 - Am auzit glasul Tău în grădină, a răspuns el, dar mi-a fost teamă pentru că eram gol;
de aceea m-am ascuns.
11 Dumnezeu l-a întrebat:
- Cine ţi-a spus că eşti gol? Ai mâncat cumva din pomul din care ţi-am poruncit să nu
mănânci?
12 - Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie cu mine mi-a dat din pom şi am mâncat, a
răspuns Adam.
13 Atunci Domnul Dumnezeu i-a zis femeii:
- Ce ai făcut?
- Şarpele m-a înşelat şi am mâncat, a răspuns femeia.
14 Domnul Dumnezeu i-a zis şarpelui:
„Pentru că ai făcut aceasta34,
Blestemat eşti între toate vitele
29
Termenul teologic consacrat pentru sintagma „istoria mântuirii” este germanul Heilsgeschichte.
30
Sintagma teologică consacrată pentru „ordinea mântuirii” este latinescul ordo salutis.
31
Franz Delitzsch, Messianic Prophecies in Historical Succession, translated by Samuel Ives Curtiss, Wipf
and Stock Publishers, Oregon, USA, 1997, p. 37.
32
De fapt, mai subtil. În limba ebraică, termenul folosit pentru „şiret”, (‫ )ערום‬sună asemănător cu cel pentru
„goi” (‫ ,)ערומים‬din 2:25.
33
Lit.: vântul (adierea) zilei, cel mai probabil cu referire la amurg.
34
Aranjarea în formă poetică aparţine autorului rândurilor de faţă.
11

12. Şi între toate animalele sălbatice;
Pe pântece te vei târî
Şi vei mânca ţărână toată viaţa.
15 Voi pune duşmănie între tine şi femeie,
Între sămânţa ta şi sămânţa ei35;
El îţi va zdrobi capul,
Iar tu îi vei zdrobi călcâiul.“
16 Femeii i-a zis:
„Îţi voi mări mult durerile naşterii;
În durere vei naşte copii.
Dorinţa ta va fi pentru soţul tău,
Iar el va stăpâni peste tine36.“
17 Iar lui Adam i-a zis: „Pentru că ai ascultat de soţia ta şi ai mâncat din pomul din care-
ţi poruncisem să nu mănânci,
Blestemat este pământul din cauza ta;
Cu trudă îţi vei lua hrana din el toată viaţa ta.
18 Spini şi mărăcini îţi va da,
Iar tu vei mânca din plantele câmpului.
19 Cu sudoarea frunţii tale îţi vei mânca pâinea,
Până când te vei întoarce în pământ,
Pentru că din el ai fost luat;
Căci ţărână eşti
Şi în ţărână te vei întoarce.“
20 Adam a numit-o Eva37 pe soţia sa, pentru că ea a fost mama tuturor celor vii.
21 Domnul Dumnezeu a făcut haine de piele pentru Adam şi pentru soţia sa şi i-a
îmbrăcat.38
Genesa, 3:1-21.
Adevărurile majore ale acestui pasaj au fost interiorizate şi au devenit parte a
arhetipurilor umane, iar mai apoi s-au manifestat pe trei planuri majore:
1. pe planul antropologiei culturale şi religioase;
2. pe planul ideologiei şi practicii unor religii politice (marxism-leninismul
sovietic şi naţionalism-socialismul german);
3. pe planul teologiei, fie ea rabinică, creştină sau mesianică.
În acest capitol vom trece în revistă câteva generalităţi despre primele două
planuri, urmând ca în următorul capitol să analizăm mai detaliat cel de-al treilea plan.
II. Genesa, capitolul 3, pe planul antropologiei culturale şi religioase
35
Cu referire la sămânţa femeii.
36
Sensul în ebraică al celor două versuri este nesigur; sau: dar dorinţa ta va depinde de el; sau: Tu vei dori
să-ţi domini soţul, / dar el va stăpâni peste tine.
37
Eva (ebr.: Ħavah) înseamnă viaţă.
38
Versiunea Noua Traducere Română (NTR), de pe
http://www.bibleserver.com/text/Genesa#/text/NTR/Genesa 3
12

13. Antropologi care cercetează diferite populaţii şi culturi au descoperit că această
„vârstă de aur” anterioară Căderii în păcat, din Genesa, capitolele 1 şi 2 a fost prezervată
în producţiile literare ale multor popoare, sumero-akkadian, asiro-babilonian, chinez,
indian, iranian, grec, etc., în cosmogoniile, teogoniile şi antropogoniile lor.
Mai mult, există fapte comune cu naraţiunea biblică din Genesa 3 39: şi în aceste
culturi răul exista înainte de a fi existat omenirea, dar nu exista în omenire ci, dimpotrivă,
exista o perfecţiune a originilor. Cumva, omul a căzut sub puterea răului, pierzând relaţia
perfectă pe care o avea cu zeii săi şi s-a alienat de ei; alienarea omenirii de zeii săi e o
pierdere teribilă care poate fi întrucâtva atenuată prin expiere, adică îmbunarea divinităţii
prin jertfe obligatorii, ofrande voluntare și libații. Căderea în păcat a produs nu numai o
alienare „religioasă”, ci şi o alienare socială, o mulţime de racile găsindu-şi obârşia în
această Cădere. Franz Delitzsch40 prezintă structura miturilor soteriologice descoperite şi
în alte culturi primitive semnificative:
1. exista un Rău demonic personal înainte ca răul să fi pus stăpânire pe om;
2. acest Rău demonic personal era puterea ispitei în faţa căreia a căzut omul;
3. după Căderea oamenilor, Dumnezeu i-a pedepsit, dar în acelaşi timp a
deschis o cale de mântuire, prin care ei îşi puteau asigura din nou comuniunea
cu Dumnezeu;
4. Dumnezeu a pus înaintea lor, ca perspectivă, victoria asupra acelei puteri a
ispitei prin intermediul cărora îşi pierduseră comuniunea cu Dumnezeu în
Paradis.
În lucrarea „Religiozitatea preistorică” am tratat despre elementele care
constituiau principalele obiecte de închinare, acestea fiind aştrii (astrolatria), strămoşii,
şerpii (ofiolatria), cultul fertilităţii şi sexualităţii (manifestat sub forma închinării la Zeiţa-
Mamă, la falusuri, bucranii, la tauri şi, mai târziu, la ţapi) şi tot acolo am menţionat şi
instituirea praznicelor religioase peste care, frecvent, se suprapuneau şi cele agricole. În
preistorie – şi nu numai – oamenii au trăit cu nostalgia originilor pierdute, iar această
nostalgie a funcţionat şi în privinţa păstrării şarpelui ca entitate de tip divin care trebuie
luat în considerare, într-un fel sau altul. Cum ziceam în lucrarea respectivă, ofiolatria s-a
manifestat atât în perioada preistorică, precum și în cea istorică din spațiul geografic al
Orientului Apropiat Antic. În lucrarea respectivă, am tratat închinarea la şarpe în perioada
peristorică, şi am amintit că, în diverse alte culturi, şarpele este reprezentat ca având
înzestrări diferite. De exemplu, în zoroastrism Spiritul Rău se numea Ahriman şi era atât
reprezentat ca un şarpe, cât şi denumit şarpe, şi prima lui creaţie a fost tocmai un şarpe.
Şarpele creat reuşeşte să distrugă pacea şi Paradisul, şi-l doboară pe Yima, domnitorul
epocii de aur, adică primul om.41
De asemenea, şarpele poate simboliza fie mitul eternei reîntoarceri (şarpele
Ouroboros42), un mit pe larg comentat de Mircea Eliade43, fie, găsit sub forma caduceului,
39
Vezi şi http://en.wikipedia.org/wiki/Panbabylonism
40
Franz Delitzsch, op. cit., p. 32.
41
Franz Delitzsch, op. cit., p. 33.
42
Vezi http://en.wikipedia.org/wiki/Ouroboros
43
Vezi, de pildă, Mircea Eliade, Mitul eternei reîntoarceri, ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2011, trad.
M. și C. Ivănescu.
13

14. sau, mai precis, încolăcit pe toiagul lui Aesculap, este simbol al medicinii şi
farmacologiei. Gnosticismul ofit44 se bazează pe închinarea la şarpe (şi, probabil, şarpele
Glykon45 era un obiect de cult46), precum şi închinarea mayaşilor şi aztecilor la
Quetzalcoatl47, şarpele cu pene.
Nici iudaismul nu fusese total imun la închinarea la şarpe, amintim textul din
Numeri, 21, care prezintă un moment critic din timpul peregrinărilor din pustie: poporul
evreu cârteşte împotriva lui Moşe şi YHWH trimite împotriva oamenilor „şerpi înfocaţi”,
care-i muşcă şi-i pedepsesc. La porunca dumnezeiască (Numeri, 21:8), Moşe a făcut un
şarpe de aramă, care vindeca oamenii de muşcătura de şarpe atunci când ei se uitau la el.
Şarpele avea, deci, nu numai un rol punitiv, ci şi taumaturgic... Însă un text apocrif
clarifică situaţia:
Căci Tu le-ai dat un semn al mântuirii, ca să le amintească de porunca Legii (Torah) tale.
Cel ce s-a întors spre el [spre şarpele de aramă, n.ns] a fost mântuit, dar nu de ceea ce a
văzut, ci de Tine, Mântuitorul tuturor… Tu îi pogori pe oameni până la porţile Şeolului
şi-i aduci-napoi…
Înţelepciunea lui Solomon, 16:7,8,13.
Astfel că nu ne miră ceea ce ne descoperă Cuvântul sacru privitor la acţiunea
regelui Hezekiah care a distrus acest talisman care devenise un substitut, un înlocuitor al
adevăratei religii:
…a sfărâmat în bucăţi şarpele de aramă pe care-l făcuse Moşe, căci copiii lui Yisrael
arseseră până atunci tămâie înaintea lui: îl numeau „Nehuştan” [bucata de aramă, n.ns].
Cartea a doua a Regilor, 18:4.
Rabbi Şlomo Iţħaqi (Raşi, 1040-1105), eminentul comentator al Bibliei şi
Talmudului, ne luminează: „A fost numit « Nehuştan », care este un cuvânt depreciativ şi
semnifica « Ce nevoie avem noi de asta? Acesta nu e nimic altceva decât un şarpe de
aramă… »”
…Să ne reamintim afirmaţia făcută mai sus, aceea că omul este o fiinţă profund
religioasă. El vrea să se-nchine, tot ce este în natura sa tânjeşte să se-nchine…
În acelaşi timp, de la Căderea-n păcat, natura omului este aşa de trădătoare încât
un obiect lipsit de viaţă poate deveni punctul focal al închinării, chiar dacă e închinare
falsă…
III. Genesa, capitolul 3, pe planul ideologiei şi practicii unor religii politice
Mai sus spuneam că adevărurile arhetipale din Genesa, 3 au trecut şi pe palierul
ideologiilor şi practicilor unor religii politice. Jean-Pierre Sironneau, profesor emerit de
sociologie şi antropologie, rezumă:
44
Vezi http://ro.wikipedia.org/wiki/Gnosticism şi http://en.wikipedia.org/wiki/Ouroboros
45
Vezi http://ro.wikipedia.org/wiki/Glykon
46
Cu titlu informativ, merită menţionat un fapt şocant: în lume există oameni (mai ales printre sectele
ophiolatrice, de închinători la şarpe) care consideră această catastrofă drept un eveniment fericit... Aceştia,
însă, se înşeală amarnic: proto-părinţii L-au dezonorat pe Creator şi au împins lumea în păcat şi dezastru.
47
Vezi http://en.wikipedia.org/wiki/Quetzalcoatl
14

15. Pe de altă parte, altă posteritate, cea a ideologiilor revoluţionare, a reluat, într-un mod mai
mult sau mai puţin secularizat, scenariul milenarist; dacă luăm în considerare două
ideologii revoluţionare proprii secolului al XX-lea, marxism-leninismul şi naţional-
socialismul, regăsim cele patru momente ale scenariului: starea de perfecţiune iniţială,
căderea, ruptura mesianică, instaurarea împărăţiei. Comunismul primitiv sau epoca eroică
a vechilor arieni sunt echivalente ale Edenului; diviziunea în clase sau amestecul raselor
sunt echivalente ale căderii; ruptura revoluţionară violentă evocă acele cataclisme care
precedă venirea lui Mesia; instaurarea societăţii fără clase sau a stăpânirii ariene sunt o
secularizare a împărăţiei lui Dumnezeu. 48
Teoretic, acum, după ce proiectele religiilor politice marxist-leniniste şi naţional-
socialiste şi-au demonstrat ineficienţa, omenirea pare să se fi potolit în ceea ce priveşte
dorinţa sa abisală de a construi omul nou. Însă aceasta este doar o aparenţă: undeva, în
laboratoarele puterii oculte, „trans-omul” îşi aşteaptă momentul în care va apărea pe
scena mondială. Despre acest „trans-om” nu are rost să dăm mai multe detalii; cine are
urechi de auzit, să audă, iar cine are creier de gândit, să gândească!...
IV. Genesa, capitolul 3, în teologia rabinică antică
A. Genesa, capitolul 3, în Targum-uri
Prin căderea în păcat, dulcea părtăşie cu Dumnezeu a fost ruptă, iar omul a
încercat (în mod inutil, spunea regele-psalmist David, Psalmii, 139:7-12) să alerge
departe de Faţa lui Dumnezeu, de prezenţa Sa, de şeħinah. Consecinţele căderii au fost
intrarea în lume a păcatului, cu tot cortegiul său de boli, suferinţe şi moarte.
Înainte de a vedea ce spun rabinii despre pasajul din discuţie, este necesar să
clarificăm ce semnifică termenul Targum, cu care vom opera in extenso. Pentru forma sa
de plural vom ignora pluralul evreiesc Targumim, şi vom folosi pluralul românizat
Targum-uri.
Trimiterea poporului iudeu în exilul neo-babilonian a avut loc în trei valuri, în anii
605, 597 şi 587 î.e.n. Strămutaţi în Imperiul Neo-Babilonian al împăratului
Nabucodonosor sau Nebuħadneţar, iudeii au intrat în contact cu aramaica, lingua franca
Asiei de sud-vest, folosită nu doar în diplomaţie şi afaceri, ci şi în relaţiile interpersonale.
În scurt timp, evreii au adoptat această limbă, aproape excluzând limba lor natală.
La revenirea lor din deportarea babiloniană („strămutarea”, metoikesia din
Evanghelia după Matei, 1:11), evreii au păstrat graiul aramaic. Chiar mai mult, începând
cu perioada celui de-al doilea Templu, rabini de binecuvântată memorie au făcut
traduceri ale Tanaħ-ului în limba aramaică, adnotând traducerea cu interpretări midraşice,
note explicative date de ei. Dacă aş adapta conceptul la cultura neo-protestantă a
României anului 2011, aş putea spune că ele erau un fel de „Biblia cu explicaţii”, sau,
mai corect, „Biblia de studiu pentru o viaţă deplină”. Să recitim pasajul Genesa, 3:15:
48
Jean-Pierre Sironneau, Milenarisme şi religii moderne, ed. DACIA, Cluj-Napoca, 2006, trad. I. Lascu,
pp. 18,19. A se vedea şi comentariul lui Lucian Boia, Pentru o istorie a imaginarului, edit. HUMANITAS,
Bucureşti, 2000, trad. T. Mochi, pp. 21-23, 148-152. Pentru o comparaţie deosebit de izbutită între
legionarismul românesc şi comunismul sovietic, a se vedea şi http://www.revista22.ro/generatia-27-intre-
holocaust-si-gulag-i-368.html
15

16. ‫ואיבה ׀ אשית בינך ובין האשה ובין זרעך ובין זרעה הוא ישופך ראש ואתה תשופנו עקב׃ ס‬
15 Voi pune duşmănie între tine şi femeie,
Între sămânţa ta şi sămânţa ei49;
El îţi va zdrobi capul,
Iar tu îi vei zdrobi călcâiul.“
Să vedem interpretările date acestuia în operele rabinilor, aducându-ne aminte că
ele sunt interpretări, nu sunt cuvintele inspirate ale Scripturii: Targum-urile aramaice şi
sinagoga antică descopereau aici o profeţie mesianică centrală! Lucrul acesta-l
fundamentăm prezentând textele relevante:
Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, şi între fiul tău şi fiul ei. El îşi va aduce aminte ce
i-ai făcut la început, iar tu-l vei respecta la sfârşit.
Targum Onkelos, care este Targum-ul oficial pe Torah.
Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, şi între sămânţa fiului tău şi sămânţa fiilor ei. Şi
se va întâmpla: când fiii femeii vor respecta poruncile Torei, ei vor fi pregătiţi să-ţi
izbească capul. Dar când ei vor părăsi poruncile Torei, tu vei fi gata să le muşti călcâiul.
Cu toate acestea, pentru ei va exista un medicament, în timp ce pentru tine nu va exista
nici un medicament. Şi ei vor găsi un remediu pentru călcâi în zilele Regelui-Mesia. 50
Targum Pseudo-Jonathan.
Acest citat provine din Targum Pseudo-Jonathan, care cuprinde „mult material
agadic colecţionat din surse variate târzii, ca Midraş Rabbah, precum şi din material mai
timpuri din Talmud.”51
Vom cita şi din Targum-urile palestiniene. Acestea constau din trei grupe de
manuscrise, Targum Neofiti I, Targum-ul Fragmentar şi Targum-ul Fragmentar din
geniza din Cairo.
Dintre acestea, Targum Neofiti este de departe cel mai voluminos, acoperind toate
cărţile Pentateuħului.52 Pentru Genesa, 3:15, el redă după cum urmează:
Şi voi pune vrăjmăşii între tine şi femeie, şi între fiii tăi şi fiii ei. Şi se va întâmpla: când
fiii ei vor ţine Legea şi-i vor pune poruncile în practică, te vor ţinti şi te vor izbi în cap şi
te vor omorî; dar când vor părăsi poruncile Legii, îi vei ţinti călcâiul şi-l vei vătăma şi-l
vei îmbolnăvi. Pentru fiul ei, va exista totuşi un remediu, dar pentru tine, şarpe, nu va
exista remediu. Ei vor face pace în viitor, în ziua Regelui-Mesia.
Targum Neofiti.
Targum-ul Fragmentar „constă dintr-un mare număr de fragmente care au fost
împărţite în zece manuscrise. El spune cam acelaşi lucru ca şi Targum Neofiti, întrucât s-
ar prea putea să fie o citire cu variante a respectivului Targum, dar mai face şi un joc de
cuvinte interesant între „călcâi” şi „sfârşit”, aqev însemnând „călcâi”, şi iqvah, „final,
sfârşit.”
49
Cu referire la sămânţa femeii, cf. NTR.
50
http://targum.info/pj/pjgen1-6.htm
51
http://en.wikipedia.org/wiki/Targum_Pseudo-Jonathan
52
http://en.wikipedia.org/wiki/Targum
16

17. Şi va fi aşa: când fiii femeii vor respecta Torah şi-I vor împlini poruncile, ei vor ţinti să-ţi
izbească capul şi să te omoare. Şi când fiii femeii vor uita preceptele Torei şi nu-i vor ţine
poruncile, tu vei ţinti să-i muşti de călcâi şi să-i vatămi. Cu toate acestea, va exista un
remediu pentru fiii femeii, în timp ce pentru tine, şarpe, nu va exista nici un remediu.
Totuşi, iată, se vor îmbuna unii pe alţii la sfârşitul zilelor, în zilele Regelui-Mesia.
Targum-ul Fragmentar.
În comentariile lor, rabinii încercau să dea semnificaţie fiecărui detaliu
individual din Torah. Ca atare, vom citi textul prin perspectiva lor, întrebuinţând aceeaşi
metodă, mai mult sau mai puţin, descoperind ce semnifică sămânţa, ce semnificaţie are
şarpele, ce înseamnă zdrobirea, când şi cum va avea ea loc.
B. Sămânţa (‫ )זרעה‬femeii în teologia rabinică antică
Declaraţia nr. 1: rabinii din antichitate înţelegeau că termenul „sămânţă”
desemnează un personaj fizic şi istoric concret, nu o entitate difuză.
Facem această afirmaţie având în vedere metoda denumită notarikon, folosită în
Qabalah: această metodă considera fiecare literă a unui cuvânt ca fiind litera iniţială a
unui alt cuvânt. Spre exemplu, cele trei litere evreieşti care formau numele „Adam” ( ‫)ארמ‬
erau interpretate ca făcând referire la Adam, David şi la Mesia. În felul acesta, Mesia, o
persoană istorică, precum Adam şi David, va corecta căderea lui Adam.
Poate că unii se vor grăbi să afirme că opera mistică şi speculativă denumită
Qabalah este o creaţie de prin anii 1100 e.n. Le-am sugera să nu se grăbească cu
periodizarea aceasta. Mircea Eliade făcea un comentariu în acest sens, zicând că „…
riscăm, de exemplu, să confundăm apariţia unei credinţe cu data când este ea clar atestată
pentru prima dată”, iar la nota de subsol, el continua: „Aplicată riguros, această metodă
ne-ar determina să considerăm ca dată a apariţiei basmelor germanice anii 1812 – 1822,
anii publicării lor de către fraţii Grimm.” 53 Or, rudimente speculative de tip cabalistic
existau deja din timpul lui Iisus din Naţereth. Ca atare, nu se poate spune că proiectez,
eronat, o idee medievală asupra gândirii rabinice antice, ci mai degrabă gândirea rabinilor
din antichitate au condus la concretizarea lucrării Qabalah în Evul Mediu.
Însă argumentul nostru este chiar mai fundamentat pe Declaraţia nr. 2.
Declaraţia nr. 2: rabinii din antichitate înţelegeau că „sămânţa femeii” este o
persoană cu atribuţii speciale, un „uns al lui YHWH”, un Mesia şi, chiar mai mult,
un rege. Să vedem elementele pe care se fundamentează această declaraţie.
Rabini de binecuvântată memorie din antichitate erau conştienţi de faptul că
sintagma „sămânţa femeii” era unică în Biblie. Această „sămânţă” a jucat un rol
important în scrierile lor, şi aceasta cu atât mai mult cu cât, la un moment dat, se vor
stabili conexiuni între „sămânţa femeii” şi „sămânţa lui Avraham”. De pildă, am văzut
Targum-urile care, privitor la Genesa, 3:15, afirmau că dacă sămânţa femeii va respecta
Torah, adică Legea, va fi în poziţia, sau va avea capacitatea, de a zdrobi capul Şarpelui.
În plus, textul biblic ulterior, din Genesa, 4:25, spune: „Dumnezeu mi-a dat o altă
sămânţă în locul lui Abel.” Cu privire la acest verset, Huna, amora babilonian din
generaţia a doua (216-297 e.n.), spune: „Dumnezeu a pregătit « o altă sămânţă » dintr-un
alt loc, şi el este Regele-Mesia” (Ruth Rabbah, 8). Iar Rabbi Tanhuma, „amora
53
Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. I, ed. Universitas, Chişinău, Moldova, 1992,
trad. C. Baltag, p. 5.
17

18. palestinian din secolul al IV-lea, foarte prolific autor de texte hagadice”, despre care s-a
spus că era „pecetea Midraş-urilor”, îl îngână, parcă: „aici avem « o altă sămânţă » dintr-
un alt loc. Şi cine este acesta? Este Regele-Mesia” (Băreşit Rabbah, 23).
În Genesa, capitolul 38, va apărea un personaj, Pereţ, fiul lui Yehudah (Iuda). Mai
târziu în cuprinsul acestei lucrări vom vedea mai multe detalii despre el, dar până atunci
inserăm următorul text, care aminteşte de „o altă sămânţă dintr-un alt loc” şi care
proclamă o stare nouă de lucruri:
Aceasta este istoria lui Pereţ şi ea are o semnificaţie profundă… Când Cel Sfânt a creat
lumea Sa, nu exista încă Îngerul Morţii… Dar când Adam şi Eva au căzut în păcat, toate
generaţiile au fost stricate. Când Pereţ s-a ridicat, istoria a început să fie împlinită prin el,
pentru că prin el urma să vină Mesia, şi în zilele lui urma Cel Sfânt să facă astfel încât
moartea să fie înghiţită, după cum este scris: « El va nimici moartea pe vecie » (Isaia,
25:8).
Şemoth Rabbah, 30.
Mai mult, când vorbeşte despre v. 18 din Ruth, capitolul 4, Midraş-ul scris pe
baza acestei cărţi biblică vorbeşte despre „ruda răscumpărătoare” şi asociază conceptul de
„sămânţă” cu Mesia.
Declaraţia nr. 3: rabinii din antichitate înţelegeau că Mesia nu doar că are
misiunea de a nimici moartea şi de a mântui rămăşiţa credincioasă, dar trebuie şi să
restaureze întregul Univers.54
Să vedem elementele pe care se fundamentează această declaraţie.
În Şemoth Rabbah, 30, din care mai sus am inserat un pasaj, nu se vorbeşte doar
despre o nouă stare de lucruri, fie ea chiar şi timpul acela fericit când „moartea va fi
nimicită pe vecie”, ci se sugerează chiar mai mult: că întregul Univers va fi restaurat.
Lucrurile pe care Dumnezeu le-a creat desăvârşite [spune Şemoth Rabbah 30] s-au
stricat [‫ ]נתקלקלו‬când a păcătuit omul şi nu vor fi restaurate până ce vine fiul lui Pereţ...
…acest fiu al lui Pereţ fiind Mesia din tribul lui Yehudah, vezi şi Genesa, 38:29.
Conform acestei rostiri, Mesia este atât Mântuitor cât şi Restaurator. Ce înseamnă aceste
prerogative, vom vedea concret când vom trece la textele sacre ale Noului Testament
(cărţile Legământului Înnoit).
Conform rabinilor, Mesia va zdrobi capul Şarpelui în timp ce va efectua şi tiqun
ha-olam, adică „reparaţia sau restaurarea lumii”. Rabinii se bazau pe Daniel, 9:24, care
descrie misiunea mesianică de restaurare a lumii constând în: „…încetarea fărădelegilor,
ispăşirea păcatelor, aducerea neprihănirii veşnice…” În felul acesta urma „Sămânţa
femeii” să zdrobească capul Şarpelui.
C. Vremurile sfârşitului şi Mesia în teologia rabinică antică
Declaraţia nr. 4: pentru rabinii din antichitate tot ceea ce Targum-urile
denotau ca fiind „vremurile sfârşitului” (aħrit ha-yamim), avea o aromă mesianică.
Elementele pe care se fundamentează această declaraţie sunt următoarele:
1. Targum-ul ierusalimitean (Targum Yeruşalmi) atrage atenţia asupra
vremurilor finale atunci când interpretează versetul ca: „Vor face pace în
54
Mai târziu vom vedea şi opinia creştinilor şi a mesianicilor despre această declaraţie.
18

19. final, la încheierea sfârşitului zilelor, în zilele Regelui-Mesia.” Termenul
aramaic pentru „a face pace”, şefiyuta, aminteşte termenul ebraic „a
zdrobi”, yeşufħah, şi unii aramaişti acceptă traducerea „În final, în zilele
Regelui-Mesia, el va fi rănit în călcâi.” Vindecarea călcâiului muşcat de
şarpe va avea loc, deci, la sfârşitul zilelor, în zilele Regelui-Mesia.
2. Cea mai obişnuită tâlcuire printre rabini a acestui verset este ilustrată de
interpretarea lui Jonathan: „« Ei vor fi vindecaţi (de muşcătura
şarpelui) » înseamnă că ei vor primi un antidot. « Vor face pace »
înseamnă « pace şi siguranţă ». Iar « El va fi vindecătorul lor în viitor, în
zilele lui Mesia » înseamnă că va fi pace şi odihnă.” (Vezi şi S.H. Levey,
The Messianic Exegesis of the Targum, în legătură cu Genesa, 3:15.)
3. Targum-urile accentuează faptul că Mesia va veni „în vremurile
sfârşitului”. Termenul aramaic be-Iqva („la sfârşit”), aminteşte de
sintagma „iqvoth meşiha”, care înseamnă „paşii lui Mesia”. Talmud-ul
conţine o discuţie extinsă privitoare la aceşti paşi mesianici, semne ale
sfârşitului vremurilor, despre care vom vorbi o dată viitoare.
4. Între 1160 şi 1235 a trăit Radaq, Rabbi David Qimhi. S-a spus că fără el,
Legea nu poate fi pricepută55. Pornind de la Isaia, 2:2, afirma şi el, în ton
cu alţii, că „oriunde se menţionează « zilele de pe urmă », se face
referire la zilele lui Mesia.” (Mikraoth Gedoloth asupra Isaia, 2:2).
Lucrul acesta se poate vedea atat în interpretarea Proto-evangheliei, cât
şi a profeţiilor din Tanaħ, care conţin vreun termen ce se referă la „zilele
de pe urmă”.
D. Şarpele (‫ )נחש ה‬în teologia rabinică antică
ׁ
Până acum am încercat să decelăm „Sămânţa femeii” şi s-o tratăm, în prima fază
cel puţin, separat de vremurile sfârşitului. Acum ne vedem siliţi să schimbăm oarecum
modul de studiu, pentru că personajul şarpelui nu poate fi decelat, vorbind despre el
separat de acţiunea zdrobirii capului său, şi încă separat despre modul şi timpul în care va
avea ea loc; textele rabinice nu permit această deconstruire. Mai degrabă, le vom examina
împreună.
Declaraţia nr. 5: rabinii din antichitate au stabilit că în spatele reptilei
vorbitoare din Genesa 3, stătea ‫ שטן‬ha-Satan, diavolul, întruchiparea răului absolut.
Iudaismul rabinic antic considera că şarpele nu era acea reptilă primordială, pe
care Abel, sau Seth, sau vreunul dintre copiii femeii urma s-o întâlnească şi să-i
zdrobească craniul, în timp ce-i era vătămat călcâiul, ci rabini de memorie binecuvântată
ştiau că termenul „şarpe” îl viza pe Satan. Declaraţia noastră se fundamentează, de
exemplu, pe un pasaj din cartea apocrifă Înţelepciunea lui Solomon, scrisă în secolul al II-
lea î.e.n., care spune că „Din cauza geloziei/invidiei lui Satan, moartea a intrat în lume”
(2:27).
V. Genesa, capitolul 3, din perspectiva teologiei mesianice
55
Art. „Kimhi”, în Dicţionar enciclopedic de iudaism, ed. Hasefer, Bucureşti 2000, trad. V. Prager, C.
Litman, Ţ. Goldstein.
19

20. După ce am văzut puţintel din modul în care Genesa 3 a fost abordată de rabinii
evrei din antichitate, să vedem acum cum a fost şi este ea interpretată de oameni care au
parte de experienţa existenţială a întâlnirii cu Yeşua Noţri, Iisus din Naţereth. Dintre ei,
unii, extrem de puţini, dar cei mai semnificativi (apostolii creştinătăţii sau persoane de
încredere din anturajul lor) au scris opere literare care, în timp, au fost canonizate şi au
ajuns să constituie corpus-ul Noului Testament, sau cărţile Legământului Înnoit. Având
credinţa că Duhul Sfânt care l-a inspirat pe Moise să scrie cartea Genesa este Acelaşi
Duh Sfânt care i-a inspirat şi pe apostoli să-şi consemneze memoriile sau să scrie
epistole, putem purcede la lecturarea capitolului 3 din Genesa în cheie apostolică.
În acelaşi timp, când analizăm Genesa 3, ne amintim, ca regulă hermeneutică de
bun simţ, că Dumnezeu a călăuzit spre consemnarea cuvintelor Sale în forme literare pe
care cultura umană este capabilă să le recepteze ca mesaj scris, le poate citi şi înţelege
analizând formele literare şi culturale existente atunci, şi descifrând mesajul care viza un
anumit Sitz im Leben. Sau, aşa cum scria Beniamin Fărăgău:
…Dumnezeu a vorbit ca să se facă înţeles. Iar pentru aceasta, El S-a folosit de codul
limbii, în toată frumuseţea şi complexitatea lui, şi de codul culturii pe care limba a creat-o
în spaţiul geografic al celor cărora le-a vorbit Dumnezeu, în perioada istorică respectivă. 56
Prin urmare, pentru a analiza cât mai precis acest capitol din cartea
„Începuturilor”, vom spune câte ceva despre genurile literare întâlnite aici şi tâlcul pe
care ni le transmit ele.
A. Genesa, capitolul 3: forme literare
Din punct de vedere al formei, textul sacru înfățișat aici prezintă aspecte literare,
sau, mai exact, trăsăturile genului epic: are acţiune, la care participă personaje, iar modul
dominant de expunere este naraţiunea, care se împleteşte cu dialogul; astfel, aparţine
stilului beletristic.
Textul este scris atât în proză (v. 1-14a, 16a, 17a, 20, 21), cât şi în versuri (14b,
15, 16b, 17b-19). În proză, după cum se ştie, se întâlnesc mai puţine figuri de stil decât în
poezie.
Teoria literaturii numeşte „operă literară” „scrierea în versuri sau în proză, care
porneşte de la un fapt real pe care-l îmbracă cu elemente imaginare, trezind în cititor
emoţii puternice”. În pofida acestei definiţii aplicabile literaturii laice, textul de faţă este,
totuşi, operă literară. Facem această afirmaţie fundamentându-ne pe două argumente:
1. chiar dacă nu conţine elemente imaginare, poate fi numit literatură, având în
vedere modul de formare a acestui cuvânt, derivare cu sufixul „–tură” de la
cuvântul de bază „literă”. Aşadar, conceptul „literatură” înseamnă tot ce este
scris;
2. prezenţa figurilor de stil şi a imaginilor artistice este o caracteristică specifică
textului literar.
Am notat aceste chestiuni tehnice pentru a face următoarea afirmaţie categorică:
în pasaj nu este vorba absolut deloc despre un mit, şi nici măcar despre metafore
56
Beniamin Fărăgău, Shema Israel!, ed. LOGOS, Cluj-Napoca, 1994, p. 177.
20

21. sau personificări, ci despre acţiuni reale şi personaje reale. Vom clarifica alte detalii
pe parcurs.
B. Genesa, capitolul 3: cadrul general
Mai întâi, trebuie să ne amintim rostirea Creatorului din Genesa, 2:16,17, aceasta
având relevanţa sa:
16 Domnul Dumnezeu i-a poruncit lui Adam:
„Poţi să mănânci din orice pom din grădină,
17 dar din pomul cunoaşterii binelui şi răului să nu mănânci, pentru că în ziua în care vei
mânca din el vei muri negreşit!“57
În pasaj avem o permisiune care oferă abundenţă, precum şi o poruncă cu o faţetă
prohibitivă şi cu un avertisment predictiv foarte grav. Traducerea „vei muri negreşit”
reproduce textul ebraic care spune: moth tamuth, adică „de moarte veţi muri”, deci un
verb la forma sa intensivă.
Capitolul 3 din Genesa a fost redat mai sus, deci nu-l vom insera din nou, dar
anterior exegetării profeţiei mesianice din capitolul 3 trebuie să re-lecturăm capitolele 1 şi
2 din Genesa. Recitindu-le, ne scufundăm adânc în străfundurile noastre, deşteptăm
amintiri străvechi şi nelămurite, dar întipărite în abisurile fiinţei noastre, redevenim
contemporani cu Pământul nou creat, vedem cum el scânteiază în lumini multicolore şi
miroase a proaspăt, iar natura ni se înfăţişează în toată frăgezimea ei feciorelnică. Răul,
durerea, bolile, întristarea, violenţa, moartea, nu intraseră în lume, domnea tihna, totul era
„vis şi armonie”, vorba poetului... În acest mediu idilic, Creatorul avea o relaţie strânsă
cu omul creat de El, o părtăşie caldă cu făptura mâinilor Sale.
Ajungând cu lectura în capitolul 3, am văzut că ni se istorisea tragedia căderii în
păcat a proto-părinţilor noştri. Şarpele vorbeşte, ispitind-o pe femeie: „femeia a văzut”
(v. 6)… Înainte, văzuse văzând, acum vedea poftind şi fantazând. Capacitatea de a izvodi
închipuiri şi de a meşteşugi fantasme era stârnită în ea… Ea păşise într-altă lume înainte
de a păşi într-o altă lume… Pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit, şi de dorit
pentru a deschide cuiva mintea… Se răsculau şi se învălmăşeau în ea, cerându-şi dreptul
la existenţă, trăiri noi, plăceri gustative, estetice, intelectuale… sau, denumite biblic,
pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii (I Ioan, 2:16).
Fructul pomului gnozei, oricare ar fi fost acela, rodie, lămâie, smochină, strugure,
măr, trebuia însuşit, melodiile lăuntrice se unduiau: „Gustaţi şi vedeţi ce bun este
fructul!...”58
’Işah-femeia se lasă sedusă, încalcă porunca prohibitivă şi mănâncă din fructul
pomului gnozei. Mai mult, îl îndeamnă pe ’iş-bărbatul din care fusese plăsmuită să se
împărtăşească şi el.
În acest moment, apare Căderea, cu consecinţele sale multiple şi dezastruoase:
încălcarea poruncii dumnezeieşti duce la sfărâmarea ireparabilă a inocenţei iniţiale,
cunoaşterea intuitivă (gr., oida) se refugiază dinaintea cunoaşterii experimentale,
57
Versiunea Noua Traducere Română (NTR), de pe
http://www.bibleserver.com/text/Genesa#/text/NTR/Genesa2
58
Îndemnul corect era „Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul!” (Ps. 34:8.)
21

22. gnostice, iar în sufletele proto-părinţilor irump sentimente amestecate: ruşine, alienare
familială şi socială.
Următoarea acţiune săvârşită de proto-părinţii noştri, Adam şi Eva, este la fel de
îngrozitoare: termenul ħagor (Strong 2290) tradus aici drept „învelitori”, care semnifică
mai degrabă „acoperitori” arată incontestabil faptul că, o dată ce şi-au dat seama de
goliciunea lor, ei au încercat s-o acopere şi să revină la Dumnezeu conform planului
născocit de gândirea lor şi prin propriile lor forţe.
Să spunem lucrurile altfel: DUPĂ RUPEREA DE DUMNEZEU, NĂSCOCIREA
UNUI PLAN PENTRU ACOPERIREA ŞI „CÂRPIREA” DEZASTRULUI, PENTRU
APROPIEREA DE DUMNEZEU PRIN EFORTURI PROPRII ŞI NEVOINŢA
PERSONALĂ ÎN VEDEREA MÂNTUIRII, SEMNIFICĂ PRIMELE MANIFESTĂRI
ALE RELIGIEI ANTROPOCENTRICE PĂGÂNE, CARE-L MÂNĂ PE OM SPRE
TRUDA DEZNĂDĂJDUITĂ ŞI FALIMENTARĂ DE A SE MÂNTUI PRIN FAPTE!
Apogeul acestei religii antropocentrice păgâne, rod al răzvrătirii, este format din
două culmi: prima culme este aceea a politeismului, iar cealaltă este cea a persecutării –
într-o formă sau alta – a celor care au credinţe religioase diferite.
Genesa, 4:3,5-8, la fel ca şi Genesa, 10:8-12 şi 11:1-9, confirmă prima culme a
acestei religii antropocentrice păgâne.
La secole după aceste întâmplări, un rabin evreu, unul din mai-marii partidei
„nazarinenilor”, Şa’ul din Tarsul Ciliciei, căruia creştinii îi spun apostolul Pavel,
încapsula în câteva versete nişte adevăruri inspirate şi majore:
19 … ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu le este descoperit în ei, căci Dumnezeu le-a
arătat.
20 De la crearea lumii, însuşirile Lui invizibile – puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui
– au fost percepute clar, fiind înţelese din ceea ce a fost creat, pentru ca ei să fie fără
scuză,
21 pentru că, deşi L-au cunoscut pe Dumnezeu, ei nu L-au slăvit ca Dumnezeu şi nici nu
I-au mulţumit, şi astfel gândirea lor a devenit fără folos, iar mintea lor nesăbuită s-a
întunecat.
22 Pretinzând că sunt înţelepţi, au înnebunit
23 şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o imagine făcută după asemănarea
omului muritor, a păsărilor, a patrupedelor şi a animalelor mici 59.
24 De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei, ca să urmeze poftele inimilor lor,
dezonorându-şi astfel trupurile între ei.
25 Ei au schimbat adevărul lui Dumnezeu într-o minciună şi s-au închinat şi au slujit
creaţiei în locul Creatorului, Care este binecuvântat în veci, amin! 60
Epistola lui Pavel către romani, 1:19-25.
Redăm un scurt comentariu privitor la căderea în păcat şi derapajul spre politeism,
comentariu scris de mitropolitul ortodox Irineu Mihălcescu, care a cunoscut păgânismul:
59
1:23 Sau: animalelor care mişună; sau: animalelor care se târăsc; termenul ebraic tradus în greacă face
referire la toate celelalte animale mai mărunte, distincte de vite şi de animalele sălbatice mari; de asemenea,
termenul poate include şi insectele (vezi Gen. 1:24 şi nota). N. tr.
60
Noua Traducere Română a Bibliei, disponibilă pe http://www.bibleserver.com
22

23. Dar prima pereche de oameni ieşită din mâna lui Dumnezeu a călcat voia Lui şi s-a
înstrăinat de El. Ca urmare a acestui păcat numit originar, mintea li s-a întunecat, inima s-
a pervertit şi voinţa li s-a slăbit. Aceste triste urmări ale păcatului au mers crescând, încât
omenirea străveche a ajuns în scurtă vreme într-o stare de decădere generală. În această
stare, oamenii au uitat că Dumnezeu este Unul, că este Duh şi că este Creatorul şi
Pronietorul şi, cu mintea lor întunecată şi rătăcită, şi-au făcut mai mulţi dumnezei şi i-au
înfăţişat sub chip omenesc şi de animale sau, ceea ce este şi mai grav, au îndumnezeit şi
ceea ce era neînsufleţit în jurul lor sau deasupra capului lor, ca: râuri, lacuri, izvoare,
mare, arbori, stânci, vântul, ploaia, fulgerul, tunetul, soarele, luna, stelele, lumina,
întunericul etc.
Aşa s-a ajuns de la monoteismul primitiv curat şi spiritual, la politeismul cu toate formele
lui: zoolatrie, fiziolatrie, astrolatrie, la animism şi fetişism (…)61
Astfel, mitropolitul Irineu se asociază concepţiei denumită „protomonoteism”,
solid fundamentată de Wilhelm Schmidt, care a strâns o cantitate imensă de date şi care
în timp de 24 de ani (1912-1936) a scris o carte monumentală, Der Ursprung der
Gottessidee.62 W. Schmidt susţinea existenţa unui protomonoteism, a unui monoteism
primitiv care a degenerat treptat, lăsând numai fiinţe supreme foarte risipite şi nişte mari
zei, recuperaţi în variate tipare religioase şi în încercări de încropire a unor sisteme
teologice.
În ceea ce priveşte a doua culme a acestei religii antropocentrice păgâne, rod al
răzvrătirii, spuneam că ea este demascată de persecuţiile aplicate de păgâni celor care
aveau alte credinţe religioase. Cititorii care doresc să afle mai multe despre formele de
manifestare ale păgânismului au la dispoziţie o multitudine de surse, printre care se află şi
istoria Bisericii (sau, mai bine scris, a „Bisericii”), unde le recomandăm analizarea
sutelor de mii de crime pe care această instituţie le-a săvârşit de-a lungul veacurilor.
Ceea ce ei încă nu ştiau atunci, dar urmau să descopere, este că vor exista şi alte
consecinţe ale căderii: entropia dăduse buzna în lume şi în omenire, rasa umană devenise
sclava legii sau a principiului păcatului şi a morţii (Rom. 5:12-7:25), peste ea se va
prăvăli în toată groaza ei ISTORIA, cu întreg cortegiul său de păcate, de rele, de dureri,
de boli, de întristări, de suferinţe, de violenţe, de războaie şi de morţi, şi însăşi natura, în
întregime, fusese supusă deşertăciunii (Rom. 8:20).
…Acum, nu vrem să ne lăsăm cititorii cuprinşi de deznădejde, ci dorim să le
ridicăm privirile din ţărână spre minunatul nostru Dumnezeu care, cu înţelepciune şi
dragoste, a urzit căi de îndreptare a dezastrului şi de restaurare nu doar a omului, ci a
întregului Univers pângărit de păcat. Astfel, profeţiile mesianice, ca un caleidoscop
minunat, ne vor înfăţişa o înnoire a tuturor lucrurilor: Răscumpărătorul promite o
restaurare a omului la un nivel de puritate şi de sfinţenie mult superior primului!
Să exemplificăm: proto-părinţii noştri, Adam şi Eva, s-au întinat păcătuind şi
chipul omului, făcut după asemănarea cu Dumnezeu, a fost grav desfigurat; profeţiile
mesianice, pe de altă parte, ne vor desluşi felul în care spiritul uman, pângărit de păcat, va
61
Mitropolit Irineu Mihălcescu, Teologia luptătoare, ed. a doua, Edit. Episcopiei Romanului şi Huşilor,
1994, p. 19. (Regretabilă moartea în condiţii misterioase a acestui teolog...).
62
Despre metoda antropologică a lui Wilhelm Schmidt se poate citi în Handbuch der Methode der
kulturhistorischen Ethnologie (1937), iar cititorii de limbă engleză pot găsi concepţiile sale în The Origin
and Growth of Religion (1931), în High Gods in North America (1933) şi în Primitive Revelation (1939).
23

24. primi iertare de la Cel Îndurător, va fi purificat de Cel Preasfânt şi va avea din nou o
dulce părtăşie cu Creatorul şi Răscumpărătorul său.
Prin Căderea în păcat, gândirea omului a fost pervertită, voinţa i-a fost înrobită şi
sentimentele învălmăşite. Profeţiile mesianice, pe de altă parte, vor expune modurile în
care sufletul omului va fi tămăduit şi suferinţele alinate.
După dezastrul din Grădina Eden, alimentaţia omului a fost modificată, bolile au
dat buzna în trupul omului şi putreziciunea morţii l-a invadat ca o cangrenă. Profeţiile
mesianice ne vor arăta chipurile în care bolile trupeşti vor fi lecuite, alimentaţia,
schimbată, iar moartea, înfrântă.
La secole după păcatul originar, limba oamenilor a fost încurcată, iar comunicarea
inter-personală a devenit confuză. Profeţiile mesianice, însă, ne aduc nădejdea în
restabilirea clarităţii comunicării.
După Căderea în păcat, orice acţiune omenească este înfăptuită sub rânjetul
malefic al lui Satan şi al cohortelor sale demonice. Dar această stare de lucruri nu va
rămâne aşa: profeţiile mesianice ne făgăduiesc că Regele-Mesia, Unsul lui Dumnezeu, nu
doar că va face de ruşine stăpânirile şi autorităţile demonice despuindu-le de puterea lor,
şi nu doar că va zdrobi capul şarpelui-diavol, printr-o victorie triumfătoare, dar va şi
repara distrugerile produse de acesta şi va reaşeza toate lucrurile. Toate acestea vor duce
la manifestarea finală a unicei comunităţi de credinţă şi închinare, adevărata Biserică.
Pe plan pământesc, profeţiile vor demonstra modul în care vor fi reinstaurate
Constituţia şi legislaţiile regatului mesianic; vom vedea felul în care rămăşiţa copiilor lui
Avraham se va întoarce în Ţion.
Profeţiile mesianice ne arată că zidirea aceasta, Creaţia (rezultatul pasiv al actului
de creaţie activă), atât cea însufleţită, cât şi cea neînsufleţită, va fi readusă la esenţa sa
iniţială. Creaţia se va supune din nou omului, dar, de data aceasta, Cel care stăpâneşte
peste ea este nu doar un om, ci chiar Dumnezeul făcut Om, şi El domneşte de pe un tron
care…are forma crucii…
Şi, în sfârşit, profeţiile mesianice ne arată modul în care timpul, lecuit de sine
însuşi, va păşi în veşnicie.
Profeţiile mesianice sunt jaloanele pe care le avem în scrutarea viitorului
ÎNSUFLEŢIŢI DE NĂDEJDE… Acum, însă, reveria fuge de la noi pentru că, deodată,
auzim mişcare: SE-AUD PAŞII DOMNULUI VENIND...IAR NOI TOCMAI
CĂZUSEM ÎN PĂCAT!
Şi, deodată, prezenţa DOMNULUI, care înainte fusese un motiv de bucurie, acum
devine unul de groază: prin căderea în păcat, dulcea părtăşie a omului cu Dumnezeu
fusese sfâşiată, Făptura se rupsese de Făcătorul său, de Sursa vieţii şi a fiinţei sale,
încercând să alerge departe de Faţa lui Dumnezeu, de prezenţa Sa. Dar…
Cel ce a sădit urechea, s-ar putea să n-audă?...
Cel ce a întocmit ochiul, s-ar putea să nu vadă?...
Psalmii, 94:8,9.
Cu privire la paşii DOMNULUI, în subcapitolul „Începutul şi obiectul
teofaniilor” din cartea sa Messianic Prophecies in Historical Succession, Franz Delitzsch
are un comentariu remarcabil:
24

25. El vine, într-adevăr, ca un Judecător de care trebuie să te temi, care, cu toate acestea, nu
distruge de dragul de a pedepsi, ci, prin mustrări amare, vrea să recâştige ce era pierdut.
Şi, semnificativ, Cel care apare Se numeşte Yahweh-Elohim, adică Dumnezeu, ca şi
Creator al întregii creaţii şi Desăvârşitor (Vollender) al ei, fiind, adică, Puterea care,
finalmente, o umple în întregime cu slavă (I Cor. 15:28), este denumit ‫ ;36אלהים‬şi
Dumnezeu ca Răscumpărător, adică Mediator al acestei desăvârşiri (Vollendung) prin
păcat şi mânie, este pretutindeni denumit ‫ .46יהוה‬Paşii Săi audibili după Cădere sunt
primii Lui paşi făcuţi spre ţelul revelării Sale în trup de carne (I Tim. 3:16), care este
restaurarea şi desăvârşirea dragostei dumnezeieşti imanentizate în lume.
La întrebările DOMNULUI, adresate spre pocăinţă, textul sacru ne arată că apar
refuzul asumării vinovăţiei personale şi, simultan, încercarea de transferare a vinii asupra
altuia.
Căderea în păcat a oamenilor declanşează o avalanşă de judecăţi rostite de
Elohim; împotriva şarpelui amăgitor (v. 14) este rostită nu numai o judecată, ci chiar o
imprecaţie: şarpele va mânca ţărână. Această expresie nu înseamnă că şarpele va avea o
alimentaţie bazată pe minerale şi pe diferite tipuri de sol, preferabil argiloase, ci, în
concordanţă cu partea finală a v. 15, se prevesteşte că „va muşca ţărâna” sau, în termenii
profetului Mica65, „va linge pulberea”.
În plus, el este plasat într-o relaţie de duşmănie cu femeia, o vrăjmăşie care se va
perpetua, trecând de la cei doi la sămânţa lor, pentru ca, mai apoi, vrăjmăşia să culmineze
cu două zdrobiri.
La finalul v. 15, şarpele iese din scena vizibilă, rămânând, însă, în culise, după
cum vom vedea în altă parte. Apoi Suveranul izgoneşte cuplul primordial din Paradisul
pământesc şi închide definitiv posibilitatea întoarcerii în el.
Cum au decurs lucruri după aceea?... Aici putem îngădui închipuirii să zburde:
înainte de a părăsi definitiv Paradisul, probabil că ’işah-femeia a mai privit o dată în
urmă, plină de regrete, aşa cum, după veacuri, urma să facă şi surata ei, soţia lui Lot, dar
fără acelaşi sfârşit tragic.66 Au drumeţit, neştiind încotro s-o apuce, până când soarele a
început să apună şi atunci şi-au înjghebat un culcuş. Şi, mai apoi?... Ce s-a întâmplat mai
apoi cu proto-părinţii?...
Ne răspunde Georges Simenon, autorul unei serii de cărţi poliţiste unde personajul
principal era celebrul comisar Maigret:
Cine ştie dacă nu e asta cea mai veche angoasă din lume? Îmi imaginez primul cuplu, fie
că e vorba despre Adam şi Eva în Paradisul terestru, fie despre fiinţe primitive, păroase,
căutându-şi pe dibuite drumul spre evoluţia speciei, îmi imaginez primul cuplu, zic,
asistând la spectacolul nou şi solemn al soarelui coborând la orizont.
Femeia, tremurând, se ghemuieşte în braţele bărbatului şi două perechi de ochi privesc fix
astrul de foc înghiţit de adâncuri ducând cu el lumina, căldura, poate viaţa.
63
Elohim. În textul original apare cu caractere ebraice. N. ns.
64
Aceasta este o libertate pe care suntem obligaţi să ne-o asumăm. Majoritatea termenilor ebraici din textul
german nu sunt vocalizaţi. Cu toate acestea, profesorul Delitzsch nu pronunţa niciodată ‫ יהוה‬Iehova, lucru
pe care el îl considera o monstruozitate filologică. Însă, în transliterarea pe care el o făcea acestui Nume, el
putea doar să recomande studenţilor săi să pronunţe Yahweh sau să urmeze exemplul evreilor, citind
Adonai. N. tr. S.I. Curtiss.
65
Mica, 7:17.
66
Vezi Genesa, 19:26.
25

26. Noaptea acoperă lumea plină de freamăte tainice şi pot să jur că Eva a murmurat atunci:
- Dormi?
Bărbaţii au păstrat obiceiul de a nu răspunde imediat la această întrebare.
- Dormi? a repetat ea atingându-i umărul.
El a mormăit, ca şi urmaşii lui:
- Ce vrei?
- Nu ştiu. Mi-e frică.
- Frică de ce?
Şi Eva a mărturisit, ca şi copiii mei, ca şi ai voştri:
- Mă întreb dacă soarele va reveni.
E cu totul probabil, după câte cunoaştem astăzi despre om, ca Adam să fi răspuns:
- Va reveni, ce tot spui acolo? Dormi!
- Eşti sigur?
- Sigur.
- De ce?
Şi el i-a explicat. Nu adevărul, pe care nu-l cunoştea şi pe care, după atâtea secole, nu-l
cunoaştem nici noi. Fără îndoială s-a mulţumit, cum fac de atunci mereu bărbaţii, să-i
spună o poveste liniştitoare.
Aşa a fost, pe scurt, primul roman. 67
Curmăm discuţia despre geneza romanului în Genesa pentru a reveni la capitolul
3. Aici trebuie să sesizăm că din pasajul acesta, atât de funebru, ţâşnesc şi raze de lumină.
Cu blândeţe, ele adastă asupra sufletelor noastre, ni le mângâie şi ne alină durerile.
Crâmpeie din aceste raze vindecătoare sunt înfăţişate în adnotările lui Herbert Lockyer:
…Atragem atenţia asupra faptului că profeţia dumnezeiască a început atunci când
Dumnezeu a spus lui Adam şi Evei în grădină: „…din pomul cunoştinţei binelui şi răului
să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit” (Genesa, 2:17; cf.
3:3,4). Atunci a fost momentul în care a început testul profetic. Lui Adam, făcut după
chipul lui Dumnezeu, şi în inocenţa sa iniţială, în comuniune cu Dumnezeu în ambianţa
desăvârşită a Edenului, bucurându-se pe deplin de fiecare binecuvântare şi libertate, i se
dăduse şi profeţia dumnezeiască avertizatoare, pentru a nu mânca dintr-un anumit pom.
Dar Adam şi Eva au dat greş în împlinirea testului profetic şi s-au înfruptat din rodul
interzis al pomului, aducând prăbuşirea şi moartea întregii omeniri, prin respingerea
avertismentului profetic. Apoi a fost rostită profeţia preţioasă a răscumpărării prin
sămânţa femeii, care păcătuise prima. Prima profeţie a fost un avertisment cu moartea, a
doua a fost o promisiune de viaţă.68
Pământul va produce, într-adevăr, spini şi pălămidă (v. 18), roade ale entropiei,
dar va da şi ierburi hrănitoare, care vor furniza un aport de hrană la hrana bazată exclusiv
pe fructe din grădina din Eden.
Versetul 23 arată, într-adevăr, izgonirea proto-părinţilor, dar versetul 21 ne arată
intervenţia expresă a lui YHWH care, înainte de a-i mâna pe oameni în frigul de afară al
istoriei, îi şi îmbracă adecvat…. şi îi îmbracă jertfind un animal în locul lor... Pe pământ
67
Georges Simenon, L’âge du roman, apud Irina Petraş, Genuri şi specii literare, edit. Demiurg, Bucureşti,
1993, pp. 32, 33.
68
Herbert Lockyer, All the Messianic Prophecies of the Bible, Zondervan, Grand Rapids, Michigan, USA,
1973, p. 60.
26

27. se zăreşte umbra principiului biblic al substituţiei, când prin jertfa Sa, Altul îi va îmbrăca
pe oameni cu Sine...
Iar izgonirea proto-părinţilor din Gan Eden, oricât ar fi fost ea de tranşantă, era o
binecuvântare deghizată, un act milostiv, căci ar fi fost o tragedie ca proto-părinţii să
mănânce din pomul vieţii şi să trăiască veşnic fără posibilitatea de a experimenta
reversarea consecinţelor păcătuirii. La milenii după aceea, pomul vieţii va reapărea, dar
umbra aruncată de el pe pământ era cruciformă…
Şi, în acest cadru de blesteme şi binecuvântări deghizate, apare versetul 15, pe
care teologi trăitori în Biserica post-apostolică, cum ar fi Iustin, Filosoful şi Martirul (cca.
anii 160 e.n.) şi Irenaeus (sec. al II-lea e.n.) l-au denumit „Proto-Evanghelia”, adică
Evanghelia străveche.
C. Genesa, capitolul 3: acţiune şi personaje
1. Acţiunea văzută din punct de vedere al momentelor subiectului.
Undeva mai sus am invitat cititorii să re-lectureze capitolele 1 şi 2 ale cărţii Genesa.
O asemenea re-lecturare ar fi utilă pentru că, adăugată citirii capitolului 3, ne-ar ajuta să
vedem aceste trei capitole pliate pe paradigma momentelor subiectului, definită şi
explicată de teoria literară ca etapele acţiunii.
Astfel, primul moment al acţiunii este expoziţiunea sau situaţia iniţială. În cazul
nostru, ea este constituită de Genesa 1 şi 2.
Al doilea dintre momentele subiectului este intriga sau cauza care declanşează
acţiunea. Aici avem Genesa, 3:1-6.
Al treilea moment este desfăşurarea acţiunii, adică prezentarea faptelor generate
de intrigă. Pentru a înţelege acest moment, citim Genesa, 3:7-13.
Momentul al patrulea este punctul culminant sau momentul de maximă
intensitate, în cazul nostru acesta fiind Genesa, 3:14-19.
Ultimul moment este deznodământul sau situaţia finală, constituită de Genesa,
3:20-24.
Trecem acum la identificarea personajelor din Genesa, capitolul 3.
2. Personajele din Genesa, 3.
2.1. Identitatea şarpelui edenic
Sarcina noastră de a stabili identitatea şarpelui este uşurată de descoperirile
teologice făcute de rabinii evrei din antichitate; nici nu se putea altfel, întrucât iudaismul
este matricea credinţei creştine şi mesianice.
Astfel, după cum am văzut, Înţelepciunea lui Solomon, 2:27, de pildă, stabileşte
că şarpele era Satan.
În această lucrare, noi prezentăm aceeaşi concluzie, dar nu pentru că am fi
acceptat dogmatic descoperirile rabinice, ci pentru că la ele se mai poate ajunge pe încă
două căi, demascându-l pe şarpe şi dezvăluind faptul că el era, de fapt, Satan împieliţat.
Cele două căi sunt următoarele:
a. calea celor patru argumente circumstanţiale şi a textelor din Vechiul
Testament;
27

28. b. calea afirmaţiilor concrete din Noul Testament.
Să le examinăm pe rând.
a.Calea celor patru argumente circumstanţiale
Mai întâi de toate, pornim de la afirmaţiile literale ale textului; oricât ar părea de
simplu, şarpele era…şarpele, adică acea reptilă primordială creată de Dumnezeu, despre
care Creatorul spusese că „era bună”. Şarpele din Genesa, 1:25, era o biată reptilă
fojgăitoare, care se târa pe pântece şi era integrat în ecosistem: el făcea parte din regnul
animal, i se îngăduise o alimentaţie luată din regnul vegetal (Gen. 1:30) şi era subordonat
regnului uman şi, prin acesta, lui Dumnezeu. Cu foarte puţin timp înainte, şarpele trecuse
prin faţa omului primordial în acea colosală defilare din Genesa, 2:19,20 şi omul, cu
capacitatea sa intelectuală uluitoare, proaspătă şi ne-degenerată, îl denumise printre alte
mii de specii de animale şi îl reţinuse ca existent în subordinea lui.
Deci, şarpele era, mai întâi de toate, şarpe. Dar versetul 1 din Genesa 3 ridică o
chestiune foarte interesantă, întrucât spune că şarpele era arum (‫ .)ערום‬Acest termen
arum este mai greu de tradus, el fiind o capacitate care ţine nu numai de intelect, ci şi de
afecte şi de personalitate. Arum presupune a avea nu numai un coeficient de inteligenţă
sporit, eventual şi de inteligenţă emoţională, ci şi isteţime, creativitate, o gândire
fluidiformă, speculativă, euristică, capacitatea de a jongla cu conceptele. Când arum
(phronimos, în greaca Septuagintei) are un vector moral pozitiv, proprietarul său uman
este subtil sau isteţ. Când arum este orientat negativ, posesorul său este şiret sau viclean.
Chiar dacă am face abstracţie de conotaţiile negative (viclean, şiret) sau pozitive
(subtil, isteţ) ale termenului arum, şarpele avea o capacitate intelectuală superioară. Însă,
una dintre întrebările care se ridică în dreptul versetului 1 din Genesa 3 este, desigur,
următoarea: o dată ce animalele create, chiar dacă nu gândeau raţional, erau bune, cum de
şarpele avea gândire, şi încă o gândire arum?... Rezultă argumentul circumstanţial nr.
1: şarpele era mai mult decât un simplu şarpe.
Apoi, textul sacru spune că şarpele vorbeşte. Este un fapt surprinzător, întrucât
Sfânta Scriptură spune că numai Dumnezeu, îngerii, demonii şi oamenii au capacitatea de
a vorbi.69 Cine putea vorbi prin şarpe? Păstrându-ne încă în cadrul cărţilor Vechiului
Testament, procedăm prin excludere: ar fi nedemn să credem că Dumnezeu vorbea prin
şarpe; am fi nesăbuiţi să credem că vreun al treilea om, inexistent atunci, se împieliţase
cumva în şarpe. Rămân, teoretic, două opţiuni: fie un înger, la porunca Stăpânului, luase
vietatea în stăpânire şi vorbea prin ea, fie un demon care nu-şi păstrase vrednicia, ci-şi
părăsise locuinţa (Epistola lui Iuda, 6) se împieliţase şi vorbea prin şerpişor.
În munca noastră de cercetare în vederea stabilirii identităţii şarpelui, merită să
baleiem rostirile lui: mentalitatea greacă antică afirma că poţi identifica inteligenţa unui
om după retorica sa. Cităm din lucrarea noastră Cristologie mesianică:
…Discursul oratoric arăta valoarea şi calitatea unui om. Exprimat altfel, discursul era
extensia personalităţii omului, discursul era omul în sine!
Grecii analizau discursurile oamenilor:
• Erau atenţi la vocabular: era oratorul un om citit şi informat, sau avea un orizont mai
redus?
69
Măgăriţa lui Balaam din cartea Numeri a putut vorbi numai pentru că DOMNUL i-a deschis gura (Num.
22:28).
28

29. • Erau atenţi la gramatica oratorului: respecta acesta regulile gramaticale sau le
încălca?
• Erau atenţi la gândirea oratorului: îşi prezenta el ideile într-un mod logic-coerent,
avea el un sistem filosofic închegat sau bătea câmpii?...
Discursul, deci, revela înţelepciunea interioară şi personalitatea oratorului...
Discursul şarpelui edenic revelează inteligenţa sa speculativă: el acţionează
metodic, generând o perdea de fum printr-o întrebare derutantă, prefăcându-se uşor
nesigur şi confuz, poate chiar timid: „Oare…, cu adevărat…, chiar Dumnezeu şi nu
altcineva…, toţi pomii…?” Întrebarea plină de ezitări a determinat-o pe femeie să lase
garda jos şi să-i dea un răspuns în esenţă corect, dar la care mai adaugă ea câte ceva 70, ca
un predicator care propovăduieşte porunca Domnului, adăugând la ea.
În acest moment, pe fondul dezechilibrului pe care femeia deja îl resimţea, şarpele
îi pufneşte în nas, vorbind categoric şi amplificând vertijul: „Hotărât că nu aşa stă
situaţia, ci total diferit, îţi spun eu, că ştiu mai bine: eşti jefuită de bunuri preţioase…”
Viclenia şarpelui edenic şi capacitatea sa de a comunica îl ajută în mod magistral
să elaboreze strategii în vederea captării atenţiei, a instaurării unei confuzii, spre
focalizarea partenerului de dialog asupra unui punct de interes diferit, spre un
dezechilibru şi spre preluarea conducerii. Sau, conform unei rostiri a lui Nikita Hruşciov:
„Toţi politicienii sunt la fel: ei îţi promit că vor construi un pod în satul tău…deşi prin
satul tău nu curge nici un râu…”
Argumentul circumstanţial nr. 2: şarpele comunică oral. Indirect, aici ni se dă
de înţeles faptul că cel care gândea viclean şi manipula magistral era mai mult decât un
şarpe, şi că, teoretic, putea fi fie un înger, fie un demon. Continuând să rămânem în
cadrul Vechiului Testament şi să procedăm prin excludere, vom adăuga un al treilea
argument circumstanţial care ne ajută să-l demascăm pe şarpe şi să-i dezvăluim
identitatea, demonstrând că numai un demon putea fi cel care se împieliţase în biata
reptilă.
Argumentul circumstanţial nr. 3: încălcarea principiului distinctivităţii.
Lucrurile de-aici sunt mult mai grave decât par ele la prima vedere: entitatea
spirituală care se materializase prin intermediul şarpelui încălcase principiul
distinctivităţii. Învăţătura biblică privitoare la acest principiu este clară: atunci când
Elohim creează, el plasează fiecare lucru într-o categorie anume, distinctă; regnul
mineral, regnul vegetal, regnul animal, omenirea şi îngerii stau, fiecare, în lumea sa.
Elohim a făcut fiecare lucru „după soiul său”, sintagmă care apare de nouă ori în Genesa,
1:11-25. Pe baza mandatului creaţiei, Elohim-Creatorul a interzis mutaţiile între regnuri
şi chiar şi între soiuri! Dumnezeu urăşte hibridizarea! De exemplu, Leviticul 19 şi
Deuteronomul, 22: acolo bărbaţilor li se interzice răspicat purtarea îmbrăcăminţii
femeieşti, iar femeilor purtarea îmbrăcăminţii bărbăteşti. Acestea sunt ħukim, precepte
prohibitive care au fost date probabil din cauză că aceste acţiuni pot influenţa spre
androginism, efeminizare şi, respectiv, masculinizare, în atitudine, aspect fizic şi
comportament, inclusiv sexual. Mai mult, se interzice chiar împreunarea vitelor din specii
diferite, a însămânţării ogorului cu două feluri de seminţe (kilaim) şi a hainelor ţesute din
două feluri de fire (şaatnez).71
70
„…şi nici să nu vă atingeţi de el…”, Genesa, 3:3b.
71
Vezi şi II Corinteni, 6:14-18.
29