Manag+inovarii

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN BUCUREŞTI
Sanda Vişan Ligia Florica Botez
MANAGEMENTUL CERCETĂRII-DEZVOLTĂRII
Curs pentru învăţământul la distanţă
pentru studenţii facultăţilor
de
Management, anul I
Comerţ, anul III
Editura ASE
Bucureşti
2011
Copyright © 2011, Sanda Vişan, Ligia Florica Botez
Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate autorilor
Editura ASE
Piaţa Romană nr. 6, sector 1, Bucureşti, România
cod 010374
www.ase.ro
www.editura.ase.ro
editura@ase.ro
Referenţi:
Prof. univ. dr. Cosmin DOBRIN
Prof. univ. dr. Ion POPA
ISBN 978-606-505-503-2
Cuprins
Introducere
Unitatea de invatare 1. Procese fundamentale in epoca contemporană
1.1. Revoluţia ştiinţifico-tehnică contemporană
1.2. Strategia Lisabona si obiectivul “3%”
1.3. Procesul Bologna
1.4. Anul european al creativităţii şi inovaţiei
1.5. Strategia economică a UE 2020
Teste de autoevaluare la unitatea de invatare 1
Rezumat la unitatea de invatare 1
Răspunsuri la testele de autoevaluare de la unitatea de invatare 1
Bibliografie unitatii de invatare 1
Unitatea de invatare 2. Creativitate
2.1. Noţiuni generale
2.2. Metode şi tehnici de stimulare a creativităţii tema
Bibliografie la unitatea de invatare 2
Unitatea de invatare 3. Inovare
3.1. Noţiuni introductive
3.2. Omul inovant
3.3. Inovarea tehnologică
3.4. Rolul progresului tehnic în dobândirea şi menţinerea avantajului concurenţial
3.5. Strategii de perfecţionare tehnologică
3.6. Managementul inovării
3.6.1. Activitatea inventivă şi invenţiile
1

3.6.2. Brevetul de invenţie
3.6.3. Protecţia invenţiilor
Răspunsuri la testele de autoevaluare la unitatea de invatare 3
Unitatea de invatare 4. Cercetarea ştiinţifică
4.1. Locul şi rolul cercetării ştiinţifice în societatea modernă
4.2. Ştiinţa şi cercetare ştiinţifică
4.3. Forme de cercetare ştiinţifică
4.4. Etapele de realizare a cercetării ştiinţifice
4.5. Scientometria
4.6. Ierarhizarea universităţilor conform clasamentului Shanghai
4.7. Clasificarea universităţilor din România
4.8. Obiectivele politicii în domeniul cercetării ştiinţifice în România
Unitatea de invatare 5. Managementul cercetării ştiinţifice
5.1. Conceptul de management al cercetării ştiinţifice
5.2. Sistemul de cercetare
5.2.1. Sistemul de cercetare în România
5.2.2. Autoritatea Naţională pentru Cercetare Ştiinţifică
5.2.3. Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice
5.3. Publicaţii ştiinţifice
5.4.Controlul activităţii de cercetare-dezvoltare-inovare
5.5. Finanţarea activităţii de cercetare ştiinţifică
5.5.1. Finanţarea de la buget
5.5.2. Planul Naţional de Cercetare, Dezvoltare şi Inovare II
5.5.3. Alte surse de finanţare
5.6. Proiecte de cercetare
5.7. Programe-cadru ale Uniunii Europene pentru cercetare.
Unitatea de invatare 6. Progresul tehnic
6.1.Progresul tehnic şi creşterea economică
6.1.1. Definiţii
6.1.2. Caracteristicile progresului tehnic
6.1.3. Progresul tehnic şi strategiile ştiinţei
6.2. Difuzarea progresului tehnic
6.3. Transferul de cunoştinţe şi tehnologie
6.4. Forme de materializare a progresului tehnic
Bibliografie
2

Introducere
Cursul de Managementul cercetării-dezvoltării este destinat studenţilor din anul I ai Facultăţii
de
Management şi din anul III ai Facultăţii de Comerţ, pentru activitatea didactică, dar şi celor
preocupaţi de probleme legate de tematica acestui curs.
Obiectivul încorporat în acest curs este în concordanţă cu importanţa activităţii de cercetare
ştiinţifică pentru mediul universitar. Centrul de greutate al preocupărilor noastre a fost orientat
spre aspectele esenţiale ale stadiului actual al ştiinţei de la începutul mileniului al III-lea, actul
creator şi de inovare, locul şi rolul cercetării ştiinţifice, managementul cercetării ştiinţifice. Se
acordă interes şi aspectelor legate de progresul tehnic, rezultate din cele mai noi cuceriri ale
ştiinţei, ca o componentă majoră a dezvoltării economico-sociale actuale.
Cursul este structurat pe 6 unităţi de învăţare :
1. Procese fundamentale în epoca contemporană
2. Creativitate
3. Inovare
4. Cercetare ştiinţifică
5. Managementul cercetării ştiinţifice
6. Progresul tehnic
În acest scop au fost definite şi clarificate noţiuni legate de cercetare, cine o face, de ce, în ce
condiţii, cerinţele actuale în contextual globalizării, concurenţei, ridicării la grad înalt a
utilizării informaţiilor prin mijloace ultraperformante, a asigurării protecţiei mediului.
Considerăm că studenţii economişti trebuie să se înscrie chiar din anul I în procesul de
cunoaştere, atât prin asimilarea cunoştinţelor predate la cursuri, cât şi prin participarea
efectivă la cercetarea ştiinţifică. Cadrele didactice au obligaţia profesională şi morală de a
educa studenţii în spiritual celor mai noi descoperiri din domeniu. Invăţământul actual trebuia
să fie cât mai antrenant, astfel încât studenţii să fie motivaţi pentru o participare cât mai activă
la diferite forme de cercetare economică.
Formele de cercetare studenţească sunt diverse, pornindu-se de la referate realizate ca teme
pentru casă, la lucrări ştiinţifice ce pot fi prezentate în sesiuni de comunicări ştiinţifice
studenţeşti, sau de nivel ceva mai ridicat, precum participarea la realizarea unor teme de
cercetare finanţate sau nefinanţare şi culminând cu elaborarea lucrării de diplomă.
Acest curs, sperăm să contribuie la instruirea modernă a studentului economist, să-i cultive
aptitudinile creatoare, spiritul de cercetător ştiinţific, pentru a deveni viitor specialist pe
probleme de economie, sensibil şi adaptabil la tot ce este nou, capabil de decizii corecte, un
membru competent sau un leader în echipe integrate de cercetare ştiintifică.
Cursul are afectat în programa analitică 4 ore de activităţi tutoriale (AT), 10 ore de activităţi
tip TC şi câte 14 ore pentru fiecare grupă de activităţi aplicative (AA) la facultatea de
Management.
Pentru facultatea de Comert sunt prevazute 6 ore de activităţi tutoriale (AT) si 16 ore de
activităţi tip TC.
Pe lângă predare, la activitătile tutoriale se vor discuta aspecte fundamentale conţinute în
unităţile de învăţare şi se vor realiza diverse aplicaţii.
Activitatea se încheie cu:
- examen în sesiunea de examen din iulie, pentru studenţii Facultăţii de Management, anul I ;
- probă de verificare pentru studenţii Facultăţii de Comerţ, anul III.
Nota de la examen, respectiv proba de verificare se va calcula ţinând cont de rezultatele
obţinute la examen/proba de verificare şi de activitatea la TC si AA, conform programelor
analitice specifice facultăţilor.
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1
PROCESE FUNDAMENTALE ÎN EPOCA CONTEMPORANĂ
3

Cuprins
Obiective
1.1. Revoluţia ştiinţifico-tehnică contemporană
1.2. Strategia Lisabona si obiectivul “3%”
1.3. Procesul Bologna
1.4. Anul european al creativităţii şi inovaţiei
1.5. Strategia economică a UE 2020
Teste de autoevaluare la unitatea de învăţare 1
Rezumat la unitatea de învăţare 1
Răspunsuri la testele de autoevaluare de la unitatea de învăţare 1
Bibliografie unităţii de învăţare 1
Obiective
Prezenta unitate de învăţare ajută la conştientizarea studentului asupra epocii actuale, cu
cerintele ei generale şi în particular cu cerinţele învăţământului universitar european.
1. Revoluţia ştiinţifico-tehnică contemporană
Epoca actuala este influenţată de noua revoluţie ştiinţifico-tehnică, în care se schimbă rapid
tehnologiile, se extinde automatizarea, se prelucrează şi se transmit rapid informaţiile.
Ştiintele si tehnologiile se dezvoltă în ritm exponenţial, afectând toată viaţa, de la domeniul
casnic, la spaţiul cosmic. Noile descoperiri ştiinţifice pot contrazice unele legi stabilite
anterior, ca de ex. indivizibilitatea atomului, teoria formării speciilor etc.
Se reduce perioada între o descoperire ştiinţifică şi aplicarea ei în practică.
În epoca actuală, competitivitatea nu se mai bazează numai pe factorii de producţie primari,
cum ar fi forţa de muncă ieftină şi accesul la resursele naturale, sau pe investiţii. Economia se
bazează pe inovare, ca sursă dominantă a avantajului competitiv, deci pe capacitatea de a
realiza produse şi servicii inovatoare la limita maximă a tehnologiei globale, utilizând cele
mai avansate metode.
Cercetarea-dezvoltarea a fost socotită fie ca iniţiator, fie ca factor decisiv al procesului
inovator. S-au descoperit şi se perfecţionează continuu sistemele de propulsie auto, naval şi
aeriene, care au făcut posibilă pătrunderea omului şi în spaţiul cosmic; radiodifuziunea şi
televiziunea dau o noua valoare transmiterii informaţiilor şi sunt perfectibile, tinzând către
televiziunea digitală şi tridimensională; mijloacele de comunicaţie s-au perfecţionat
spectaculos, folosind şi sistemul de sateliţi, ajungând să dirijeze traficul auto, aerian, marin, să
exploreze spaţiul terestru şi marin, să aibe aplicaţii spectaculoase în tehnica militară.
Tehnologiile informaţiei şi comunicării (TIC) au devenit parte integrantă a activităţii
cotidiene.
S-au descoperit noi materiale şi structuri, care au înlocuit materialele tradiţionale în
construcţiile mecanice, civile şi industriale. Se descoperă particule subatomice, noi substanţe
chimice, care vor modifica radical modul de viaţă şi vor contribui şi la păstrarea sănătăţii
oamenilor.
Actuala revoluţie ştiinţifico-tehnică a adus schimbări importante referitoare la:
- creşterea productivităţii;
- creşterea calităţii produselor;
- scăderea costurilor produselor;
- reducerea consumurilor de materii prime si de energie;
- orientarea investiţiilor preponderant spre domenii high-tech;
- reducerea poluării mediului;
- circulaţia rapidă a informaţiilor;
- dezvoltarea comunicării între oameni;
- cresterea importanţei individului în noua societate;
- angajarea unui număr crescut de oameni în activităţi de cercetare;
4

- adaptarea în timp a oamenilor la schimbări prin calificări si recalificări;
- creşterea calităţii vietii.
Pentru noul secol al XXI-lea, studiile de prognoză efectuate în ţări dezvoltate ale Uniunii
Europene, SUA şi Japonia au arătat că următoarele domenii ştiinţifice şi tehnologice vor avea
un rol important: ştiinţa şi tehnologia informaţiei; tehnologia genetică; tehnologia
materialelor; energetica; ştiinţa mediului; ştiinta creierului.
Un fenomen interesant al ultimilor ani, generat de dezvoltarea spectaculoasă a ştiinţei este
studiul multidisciplinar al unor fenomene. Tendinţa este de transformare a ştiinţei structurale
în ştiinţă integrativă. Ştiinţa integrativă se va baza pe principii fundamentale noi, va dispune
de o matematică integrativă, care să reprezinte noile teorii ale realităţii fizice şi
informaţionale, deoarece viaţa este deosebit de complexă.
Aceste transformări au loc simultan cu procesul de globalizare, ca rezultat al modificărilor la
nivelul economiei mondiale. Asistăm la dispariţia barierelor vamale, la apariţia unor firme
multinaţionale, la creşterea competiţiei pe pieţele interne şi externe.
Economia viitorului este considerată economia bazată pe cunoaştere − un concept
mai larg, care integrează inovaţia, societatea informaţională şi capitalul uman. Se întrevăd:
- utilizarea mai amplă a sistemelor inteligente, care să asiste managerii în luarea rapidă a
deciziilor importante;
- modificarea drastică a raportului dintre numărul personalului care va lucra în crearea
informaţiei şi cel care va lucra în activităţi de producţie de bunuri materiale;
- informaţia va deveni o marfă, datorită valorii şi codificării ei;
- pregătirea profesională va fi tot mai bună. În viitor o persoană va trebui să posede nu numai
know-how, adică abilităţi fizice, psihice şi mentale (şcolarizare, training, forţă de muncă,
rezistenţă la stress), dar şi know-what (cunoaşterea informaţiei, faptelor, fenomenelor), know-
why (înţelegerea fenomenelor) şi know-who (capacitatea de a interacţiona cu persoane
deţinătoare de informaţii);
- scurtarea duratei de viaţă a produselor;
- produsele vor fi mai ieftine, mai competitive, de calitate mai bună, cu durata de viaţă
stabilită de design şi nu de materialele utilizate;
- activităţile ce înglobează progres tehnic vor deveni tot mai eficiente;
- tot mai multe produse vor îngloba tehnologie inteligentă (microcalculatoare, sisteme mobile
de comunicaţii, sisteme multimedia etc.);
- se va realiza “comunicarea” între diferite produse, excluzând omul din activităţile de rutină,
necreative.
Datorită concurenţei tot mai puternice, marile firme vor forma consorţii internaţionale, care
vor împărţi riscul identificării, producerii şi lansării noilor tehnologii.
Organizarea firmelor va tinde către modelul tip reţea, renunţând la modelul piramidal.
Activitatea productivă se va orienta către zonele sărace, cu forţă de muncă ieftină, păstrând în
ţările avansate tehnologic numai activităţile de concepţie, design şi de producere a bunurilor
de “marcă”.
Munca fizică va deveni mai puţin apreciată, exceptând sectorul serviciilor.
Angajaţii vor fi apreciaţi tot mai mult şi după calităţile native: creativitate, spontaneitate,
rapiditate în luarea deciziilor. Se vor forma echipe internaţionale, multidisciplinare şi
multiculturale.
România dispune de forţă de muncă relativ ieftină şi bine instruită, cu potenţial inovativ,
capabilă de a utiliza noul, creativă, aptă de a obţine finanţări pentru proiecte locale. Totodată
trebuie stimulaţi creatorii de informaţie să rămână în ţară. Investiţiile trebuie orientate către
domenii de înaltă tehnologie, către cercetare, training, industria de software. Este necesar să
se dezvolte infrastructura comunicaţiilor, accesul la internet, comerţul electronic.
2. Strategia Lisabona si obiectivul “3%”
5

Plecînd de la premizele că cercetarea stiintifica, dezvoltarea tehnologică şi inovarea sunt
principalii factori de crestere a competitivitatii firmelor si a ocuparii fortei de muncă, în
martie 2000, Consiliul European întrunit la Lisabona a stabilit strategia bazată pe obiectivul
ca până în 2010 Europa să devină “cea mai competitivă şi dinamică economie bazată pe
cunoaştere din lume, capabilă de creştere economică susţinută, cu locuri de muncă mai
multe şi mai bune şi o extraordinară coeziune socială”. Scopul strategiei este de a ajuta
Europa să recupereze decalajul faţă de Statele Unite, care au întrecut Europa din punct de
vedere al dezvoltării. Strategia se află în permanenţă modernizare şi reconfigurare pe măsura
evoluţiei cadrului teoretic şi a contextului politic.
UE si-a propus totodată creşterea investiţiei în cercetare la 3% din PIB-ul UE incepând cu
anul 2010, din care 2% din investiţii private şi 1% din sectorul public.
Strategia Lisabona şi-a propus şase obiective importante:
1. Crearea centrelor europene de excelenţă prin colaborarea între laboratoare;
2. Lansarea iniţiativelor tehnologice europene – platformele tehnologice,
3. Stimularea creativităţii în cercetarea fundamentală prin competiţia între echipe la nivel
European,
4. Europa să devină mai atractivă pentru cei mai buni cercetători;
5. Dezvoltarea infrastructurii de cercetare de interes european;
6. Imbunătăţirea coordonării programelor naţionale de cercetare.
Consiliul European întrunit în primavara anului 2005, analizând stadiul indeplinirii
obiectivelor stabilite prin Strategia Lisabona a constatat necesitatea relansării acesteia prin
stabilirea ţintelor, indicatorilor si a procedurii de monitorizare. Astfel lansarea Programul
cadru 7 de cercetare ştiinţifică va imbunătăţi cooperarea prin stimularea investiţiilor private în
domenii cruciale pentru competitivitate şi prin depaşirea decalajului tehnologic. Lansarea
initiativelor (platformelor) tehnologice va reprezenta o noua cale de realizare a parteneriatelor
public-privat.
Dintre programele lansate pentru perioadele următoare se citează:
1. Programul pentru competitivitate şi inovare (2007-2013) creat pentru:
- susţinerea actiunilor pentru dezvoltarea capacităţăă inovative a întreprinderilor şi industriei ;
- implementarea instrumentelor de capital de risc pentru companiile inovative si cu rata
ridicata de crestere;
- îmbunătăţirea rolului retelelor suport pentru inovare si afaceri;
- asigurarea programelor de formare pentru factorii de decizie care elaborează politici in
domeniul inovarii.
2. Programul de antreprenoriat si inovare care:
- facilitează accesul la finanţare şi investiţii suport pentru activităţi innovative;
- asigură introducerea celor mai bune reglementări si a unui mediu administrativ prietenos.
Politica de coeziune economică şi socială
Uniunea Europeana are în componenţă 460 milioane locuitori situaţi în state cu dezvoltare
economică diferită. Politicile comune tuturor statelor membre, elaborate si adoptate de
instituţiile comunitare cu aplicabilitate pe întreg teritoriul Uniunii urmăresc o dezvoltare
armonioasă şi reducerea discrepanţelor. Politica de coeziune este parte integranta a stragiei de
la Lisabona.
Politica de coeziune are trei obiective:
1. Convergenţa, sau reducerea decalajelor de dezvoltare dintre regiuni. Statele pot solicita
finanţare pentru regiunile care au PIB/capita sub 75% din media europeana. Este finantat din
toate cele 4 Fonduri Structurale si are cele mai mari sume alocate (78%);
2. Competitivitatea regională şi ocuparea forţei de muncă. Statele pot solicita finanţare pentru
regiunile care nu sunt eligibile pentru obiectivul Convergenţă. Sunt alocate în acest scop18%
din Fondurile Structurale;
6

3. Cooperarea teritorială europeană - sprijină adaptarea şi modernizarea politicilor şi
sistemelor de educaţie, instruire şi angajare a forţei de muncă. Obiectivul este finanţat de FSE
(fondurile structurale europene) şi acoperă întreag teritoriul Uniunii Europene, cu excepţia
regiunilor ce fac obiectul obiectivului 1. Alocarea este de 4% din fonduri.
Fondurile Structurale sunt principalul instrument al politicii de coeziune economică şi
socială a Uniunii Europene, politică ce are ca scop reducerea diferenţelor de dezvoltare dintre
diferitele regiuni ale Uniunii. Pentru România, Fondurile Structurale reprezinta poate cel mai
mare avantaj al integrării, aducând şansa de a recupera decalajele economice si sociale ce ne
despart de statele mai dezvoltate.
Comisia europeana a prezentat la 2 februarie 2005 o strategie revizuită pentru UE în scopul
stimulării creşterii şi creării de locuri de muncă. Aceasta strategie are ca scop revitalizarea
agendei Lisabona prin programele de dezvoltare regională şi natională.
La 14 iulie 2004 Comisia Europeana a adoptat cadrul legislativ pentru reforma politicii de
coeziune pentru perioada 2007-2013, în care obiectivul programelor este de a ridica nivelul
competitivităţii si al creşterii Uniunii Europene lărgite.
3. Procesul Bologna
Procesul Bologna urmăreşte crearea unei arii de educaţie superioară stabilind standarde de
absovire academică şi de asigurare a calităţii mai comparabile şi compatibile în Europa. S-a
denumit după locul unde s-a propus, Universitatea din Bologna, în care s-a semnat în 1999
declaraţia miniştrilor educaţiei din 29 de ţări ale europei. Acest proces a deschis semnarea
Convenţiei Culturale Europene a Consiliului Europei şi întâlniri guvernamentale.
Înainte de semnarea Declaraţiei de la Bologna s-a lansat Magna Charta Universitatum, în
1988, la întâlnirea rectorilor de universităţi la a 900-a aniversare a universităţii din Bologna.
Miniştrii educaţiei din câteva ţări mari europene au semnat declaraţia de la Sorbonna (Paris,
1988), fiind de acord cu „armonizarea arhitecturii sistemului European al educaţiei
superioare”. De aceea, oficialii francezi denumesc în particular La Sorbonne/Bologna
process.
Consiliul Europei şi UNESCO au recunoscut convenţia de la Lisabona şi recunoaşterea părţii
de calificare academică a procesului, care au fost ratificate de majoritatea ţărilor participante
la procesul Bologna.
4. Anul european al creativităţii şi inovaţiei
Anul 2009 a fost desemnat de Parlamentul European ca fiind "Anul european al
creativităţii şi inovării", prin rezoluţia legislativă adoptată la data de 23 septembrie 2008. .
Obiectivul global al Anului european al creativităţii şi inovării a fost sprijinirea
eforturilor statelor membre pentru promovarea creativităţii, prin învăţarea de-a lungul
vieţii, drept motor pentru inovare şi factor-cheie pentru dezvoltarea competenţelor
personale, profesionale, antreprenoriale şi sociale şi bunăstarea tuturor membrilor
societăţii.
Obiectivul specific al Anului european al creativităţii şi inovării a fost de a
sublinia factorii care pot contribui la promovarea creativităţii şi a capacităţii de inovare:
• crearea unui mediu favorabil inovării şi adaptabilităţii într-o lume aflată în
continuă schimbare, inclusiv pe planul social şi antreprenorial;
• evidenţierea deschiderii spre diversitate culturală drept mijloc de încurajare a
comunicării interculturale şi promovarea unei mai strânse legături între arte,
precum şi cu şcolile şi universităţile;
• stimularea sensibilităţii estetice, dezvoltării emoţionale, gândirii creative şi
intuiţiei la toţi copiii, de la vârsta cea mai fragedă, inclusiv în învăţământul
preşcolar;
• promovarea educării, în domeniile matematic, ştiinţific şi tehnologic,
a aptitudinilor de bază şi avansate favorabile inovării tehnologice;
7

• lărgirea accesului la o serie de forme creative de exprimare atât prin intermediul
învăţământului formal, cât şi prin activităţi neformale şi informale pentru tineret;
• sensibilizarea publicului, atât în interiorul, cât şi în exteriorul pieţei muncii, în
ceea ce priveşte importanţa creativităţii, cunoaşterii şi flexibilităţii într-o epocă a
schimbărilor tehnologice şi integrării globale rapide pentru o viaţă prosperă şi
satisfăcătoare etc.
Pentru ca Europa să devină mai creativă şi mai inovatoare este nevoie de o
majorare a investiţiilor publice şi private în dezvoltarea şi punerea în practică
a cunoaşterii. De asemenea, sunt necesare fonduri suplimentare pentru măsuri care să
ajute oamenii să ţină pasul cu schimbarea (de exemplu prin formare profesională şi
programe de învăţare de-a lungul vieţii).
5. Strategia economica a UE 2020
Comisia Europeana a elaborat strategia economică pentru perioada 2011-2020.
Strategia 2020 are scopul de a scoate Europa din criză si de a pregăti economia UE pentru
deceniul următor, în condiţiile concurenţei pe plan mondial si a altor provocări.
Documentul Comisiei subliniază necesitatea coordonării si colaborării economice între
statele membre ale UE, evidenţiind trei domenii prioritare:
• creşterea economică inteligentă − dezvoltarea unei economii bazate pe cunoaştere
şi inovare;
• creşterea economică durabilă − promovarea unei economii competitive, cu emisii
scăzute de carbon şi o utilizare eficientă a resurselor;
• creşterea economică inclusivă − promovarea unei economiii cu grad ridicat de
ocupare a forţei de muncă, generatoare de coeziune socială şi teritorială.
Pentru a măsura aceste obiective largi, Comisia a stabilit cinci indicatori
de referinţă la nivel UE:
1. 75% din populaţia în vârstă de 20-64 de ani trebuie să fie angajată.
2. 3% din PIB-ul UE trebuie să fie investit în cercetare şi dezvoltare.
3. Să fie îndeplinite obiectivelor climatice şi energetice „20/20/20”: reducerea
emisiilor de dioxid de carbon cu 20% faţă de nivelul din anul 1990, scăderea
consumului energetic cu 20%, iar 20% din energie să fie produsă din surse
regenerabile.
4. Ponderea abandonului şcolar timpuriu trebuie să fie sub 10%, iar cel putin 40%
din generaţia tânară trebuie să aibă studii universitare.
5. Trebuie redus cu 20 de milioane numărul persoanelor expuse riscului sărăciei.
Comisia a propus initiative-pilot, care devin prioritare pentru organizaţiile la
nivelul UE, pentru statele membre, autorităţile locale şi regionale:
• O uniune a inovării − reorientarea cercetării-dezvoltării şi a politicii de inovare
către provocările majore, reducând în acelaşi timp timpul de lansare pe piaţă a
noilor produse.
• Tineretul în mişcare−promovarea mobilităţii studenţilor şi a tinerilor profesionişti.
• O agendă digitală pentru Europa − printr-o piaţă unică digitală bazată pe internet
ultrarapid.
• O Europă care îşi utilizează eficient resursele.
• O politica industrială pentru o creştere economică verde.
• O agendă pentru noi competenţa şi locuri de muncă.
• Platforma europeană împotriva sărăciei – asigurarea coeziunii economice, sociale
şi teritoriale, ajutând persoanele sărace şi excluse social şi permiţându-le să joace
un rol activ în societate.
1. Cum se numeşte actualul proces revoluţionar care afectează viaţa economicosocială
8

contemporană?
2. Care sunt schimbările importante aduse de actuala revoluţie ştiinţifico-tehnică ?
3. Cum definiţi Strategia Lisabona?
4. Ce se înţelege prin obiectivul „3%” din politica UE?
5. Ce este procesul Bologna?
6. Ce domenii prioritare se înscriu în Strategia economică a UE până în anul
2020?
De consultat:
1. http://www.cnfis.ro/fd/bologna/niv_national.html;
2. www.europarl.ro/view/ro/activitati/anul_european.html
Epoca actuala este influenţată de noua revoluţie ştiinţifico-tehnică, în care se
schimbă rapid tehnologiile, se extinde automatizarea, se prelucrează şi se transmit rapid
informaţiile. Economia se bazează pe inovare, ca sursă dominantă a avantajului
competitiv, deci pe capacitatea de a realiza produse şi servicii inovatoare la limita
maximă a tehnologiei globale, utilizând cele mai avansate metode. Aceste transformări au
loc simultan cu procesul de globalizare, ca rezultat al modificărilor la nivelul economiei
mondiale. Considerând cercetarea stiintifica, dezvoltarea tehnologică şi inovarea ca
principalii factori de crestere a competitivitatii firmelor si a ocuparii fortei de muncă, în
martie 2000, Consiliul European întrunit la Lisabona a stabilit strategia ca Europa să
devină “cea mai competitivă şi dinamică economie bazată pe cunoaştere din lume,
capabilă de creştere economică susţinută, cu locuri de muncă mai multe şi mai bune şi
o extraordinară coeziune socială”. Anul 2009 a fost declarat ca anul european al
creativităţii şi inovaţiei.UE si-a propus creşterea investiţiei în cercetare la 3% din PIB-ul
UE începând cu anul 2010, din care 2% din investiţii private şi 1% din sectorul public. În
privinţa învăţământului superior, procesul Bologna urmăreşte crearea unei arii de
educaţie superioară stabilind standarde de absovire academică şi de asigurare a calităţii
mai comparabile şi compatibile în Europa. UE a stabilit Strategia pentru creşterea
economică a Europei până în anul 2020.
1. Epoca actuala este influenţată de noua revoluţie ştiinţifico-tehnică, în care se
schimbă rapid tehnologiile, se prelucrează şi se transmit rapid informaţiile,
economia se bazează pe inovare, ca sursă dominantă a avantajului competitiv,
iar cercetarea-dezvoltarea suht considerate fie ca iniţiator, fie ca factor decisiv
al procesului inovator.
2. Actuala revoluţie ştiinţifico-tehnică a adus schimbări importante referitoare la:
creşterea productivităţii; creşterea calităţii produselor; reducerea consumurilor
de materii prime si de energie; orientarea investiţiilor preponderent spre
domenii high-tech; reducerea poluării mediului; circulaţia rapidă a
informaţiilor; dezvoltarea comunicării între oameni; creşterea importanţei
individului în noua societate; angajarea unui număr crescut de oameni în
activităţi de cercetare; adaptarea în timp a oamenilor la schimbări prin
calificări si recalificări; creşterea calităţii vietii.
3. În martie 2000, Consiliul European întrunit la Lisabona a stabilit strategia
bazată pe obiectivul ca până în anul 2010 Europa să devină „cea mai
competitivă şi dinamică economie bazată pe cunoaştere din lume, capabilă de
creştere economică susţinută, cu locuri de muncă mai multe şi mai bune şi o
extraordinară coeziune socială”.
4. UE si-a propus creşterea investiţiei în cercetare la 3% din PIB-ul UE incepând
cu anul 2010, din care 2% din investiţii private şi 1% din sectorul public.
9

5. Procesul Bologna urmăreşte crearea unei arii de educaţie superioară stabilind
standarde de absovire academică şi de asigurare a calităţii mai comparabile şi
compatibile în Europa.
6. Domeniile prioritare ale Strategiei UE 2020 sunt: creşterea economică
inteligentă, durabilă şi inclusivă.
CREATIVITATE
Cuprins
Obiective
2.2. Metode şi tehnici de stimulare a creativităţii
Obiective
Studentul va cunoaşte sensul corect al noţiunii de creativitate, importanţa ei legată
de activitatea de cercetare ştiintifică şi de cea productivă, precum şi câteva din metodele
şi tehnicile de stimulare a creativităţii.
Noţiunea de creativitate a fost introdus în 1938 de G.W.Allport ca o dispoziţie
generală a personalităţii spre nou, deci o anumită organizare a proceselor psihice în
sistemul de personalitate.
Creativitatea poate fi definită şi drept capacitatea de identificare a unor noi
legături între elemente, evenimente, obiecte, legi etc. aparent fără legătură.
Trăsăturile definitorii creativităţii sunt noutatea şi originalitatea ideilor,
soluţiilor, comportamentelor. Noutatea se referă la diferenţa de timp la care apare un
produs faţă de celelalte produse, iar originalitatea se referă la raritatea produsului. Pot
exista şi idei, produse etc. noi (recente), dar cu originalitate redusă. Important este ca
produsele, ideile etc. să aibe valoare, deci calităţi care să le recomande. De aceea este
absolut necesar să existe curaj pentru asumarea riscului, să se renunţe la felul clasic, dar
comod de a privi lumea.
Alte trăsături ale creativităţii sunt eficienţa, productivitatea, utilitatea. Multe idei
pot fi noi, originale, dar nu sunt creative deoarece nu sunt utile, sau nu sunt eficiente.
Există mai multe forme de creativitate:
1. După modul de desfăşurare a activităţii creatoare poate exista creativitate
individuală, colectivă şi socială.
2. După conţinut, există creativitate tehnică, ştiinţifică, artistică, organizatorică,
politică etc.
Activitatea creativă implică:
- selectarea informaţiei, deci identificarea unui domeniu, a unor elemente la care
se pot aduce contribuţii noi;
- realizarea propriu-zisă a actului creativ, prin realizarea de noi conexiuni;
- analiza produsului actului creativ, pentru a stabili dacaă va fi acceptat pe piaţă.
Uneori acceptarea de către piaţă se face în mai mulţi ani.
Oamenilor înalt creatori le sunt caracteristice două trăsături:
- abstractizarea, deci capacitatea de a stabili clar modelul de căutare a soluţiei,
independent de contextul problemei;
- generalizarea, deci extinderea răspunsurilor la clase largi.
Etapele procesului creator
10

Procesul creator necesită parcurgerea a patru etape şi anume: prepararea,
incubaţia, iluminarea şi verificarea.
1) Prepararea sau pregătirea este o etapă complexă şi uneori chiar decisivă, în
care au loc:
- observaţia şi sesizarea problemei;
- analiza şi definirea problemei, pentru a clarifica necesitatea creativităţii;
- strângerea materialului informaţional, de preferinţă cât mai variat;
- formularea de ipoteze preliminare, restructurarea materialului şi apariţia
primelor soluţii.
Originalitatea are un rol important în căutarea preliminară de soluţii. Trebuie să se
renunţe la modele tradiţionale, la restricţii iluzorii, pentru a nu bloca creativitatea.
2) Incubaţia este etapa de aşteptare, în care activitatea se desfăşoară preponderant
în plan mintal, preconştient, cu grad mai mare de libertate şi flexibilitate. Persoana este
aparent pasivă, dar mintal realizează operaţii de combinare şi sinteză între informaţiile
deja stocate şi cele noi.
3) Iluminarea este momentul central al creaţiei, bazat pe etapele anterioare. Ideea,
soluţia la o problemă apare brusc, fără intervenţia unei persoane, prin asociaţii, analogii
între domenii. Se poate produce în stări conştiente sau mai puţin conştiente (somn,
trezire). Este facilitată de unele condiţii cum sunt: ambianţă plăcută, linişte, singurătate,
capacitate de transpoziţie.
4) Verificarea este o etapă de elaborare, revizuire şi cizelare a ideilor, soluţiilor.
Pentru domeniul tehnico-ştiinţific, verificarea se realizează în trei faze, prin:
- proiectul pentru materializarea ideii într-o soluţie tehnică reală;
- execuţia, sau realizarea fizică la nivel de laborator;
- experimentele pentru confirmarea practică a realizării ideii.
Finalizarea ideilor creatoare necesită eforturi mari spirituale, fizice şi susţinere
financiară.
Factorii intelectuali care favorizează creativitatea
Factorii intelectuali implicaţi în activitatea creatoare sunt numerosi. Conform
psihologului american J.P.Guilford, creator al unui “model tridimensional al
intelectului”, aceşti factori sunt:
1) Inteligenţa, definită drept capacitatea de a utiliza gândirea într-un anumit scop
şi pentru rezolvarea de probleme.
2) Rezolvarea de probleme, adică de situaţii pentru care nu există încă
modalităţi de soluţionare.
3) Imaginaţia permite utilizarea de imagini complexe şi dinamice pentru
descoperirea de noi relaţii. Mecanismele operaţionale sunt asocierea şi
combinarea între fenomene, obiecte care par total diferite între ele, pentru
apariţia de idei originale.
4) Sensibilitatea la implicaţii constă în observarea şi analizarea unei nevoi,
cerinţe, care ridică o problemă. În modelul lui Guilford, această abilitate este
denumită evaluarea semantică de implicaţii şi reprezintă o dispoziţie complexă
a personalităţii pentru a identifica probleme pe care ceilalţi nu le văd.
5) Procesele asociative. Activitatea creatoare implică operaţii de combinare şi
recombinare a unor elemente existente separat până la un moment dat.
6) Fluiditatea se referă la uşurinţa şi rapiditatea de a stabili asociaţii, la debitul
verbal, de idei şi de exprimări După materialul cu care se operează pot exista
mai multe tipuri de fluiditate:
- fluiditatea ideaţională (de idei), caracterizată prin cantitatea de idei,
cuvinte, titluri, fraze, răspunsuri elaborate de individ;
11

- fluiditatea asociativă dată de cantitatea de asociaţii, relaţii, produse,
stabilirea de analogii, similarităţi, aflarea de sinonime;
- fluiditatea expresională dată de cantitatea de expresii noi, propoziţii, idei,
întrebări, răspunsuri;
- fluiditatea verbală, exprimată prin cantitatea de cuvinte folosite în unitatea
de timp, cuvinte ce corespund cerinţelor unor clase stabilite anterior;
- fluiditatea figurală exprimată de desene cu o anumită temă.
7) Flexibilitatea se referă la modificarea, restructurarea eficientă a gândirii
odată cu apariţia ideilor noi. Flexibilitatea poate fi:
- spontană, când iniţiativa elaborării unei diversităţi de răspunsuri aparţine
unei persoane;
- adaptivă, când elaborarea unei diversităţi de răspunsuri rezultă din
instructajul probei.
8) Originalitatea sau capacitatea de aflare a unor răspunsuri rare din punct de
vedere statistic.
9) Elaborarea reprezintă stabilirea etapelor (paşilor) pentru rezolvarea unei
probleme, considerând cât mai multe consecinţe şi implicaţii pe care le poate
avea soluţia problemei.
Motivaţia
Motivaţia reprezintă motorul fiecărei acţiuni şi activităţi. Ea poate fi reprezentată
prin dorinţa de a avea succes, sau prin teama de eşec.
Motivaţia creativă poate fi apreciată prin:
- caracterul ofensiv (de creştere, de dezvoltare);
- caracterul neperiodic, deci dorinţa de cunoaştere a noului se amplifică fără
periodicitate;
- caracterul direct sau intrinsec. Omul nu urmăreşte un scop exterior acţiunii, ci
acţionează din plăcere;
- orientarea către conţinutul muncii şi nu spre aspectele de climat;
- orientarea spre obţinerea de performanţe superioare în muncă;
- caracterul extensional, spre proiecte variate, nu numai spre un singur domeniu
de activitate.
Se apreciază că persoanele înalt-creatoare se manifestă în mai multe domenii de
acţiune, din care 2-3 sunt diferite de profesie.
Atitudini creative
Atitudinile creative reprezintă o trăsătură de personalitate, având un rol decisiv în
realizarea si autodepăşirea persoanei. Câteva exemple:
- capacitatea de a observa lucruri banale;
- capacitatea de concentrare;
- experienţa proprie;
- receptivitatea faţă de nou;
- curajul în abordarea situaţiilor noi şi asumarea riscului;
- nonconformismul intelectual şi profesional;
- orientarea către viitorul îndepărtat;
- sensibilitatea faţă de experienţa anterioară;
- căutarea creativă;
- abilitatea de organizare optimă şi eficientă a timpului, prin ierarhizarea
problemelor şi soluţionarea lor în funcţie de importanţă;
- responsabilitatea profesională;
- finalizarea ideilor, a proiectelor;
- forţa intelectuală şi morală pentru argumentarea propriilor idei;
12

- autonomie şi independenţă în realizarea problemelor de specialitate (prin efort
individual);
- evitarea problemelor de rutină, a muncii repetitive;
- independenţa în gândire şi acţiune;
- relativa independenţă faţă de opiniile altora;
- aprecierea şi autoaprecierea după originalitatea rezultatelor;
- spiritul de investigaţie ştiinţifică;
- iniţiativa;
- încrederea în forţele proprii;
- abilitatea de a opera în acelaşi timp cu mai multe idei;
- aspiraţiile profesionale permanent la cote ridicate;
- autodepăşirea, nemulţumirea faţă de lucrurile deja finalizate;
- tendinţa de autoperfecţionare continuă.
2.2. Metode şi tehnici de stimulare a creativităţii
Producerea ideilor necesită metode şi tehnici speciale. Metodele trebuie să fie
combinate, utilizate alternativ (pentru a nu se instala rutina), iar trecerea de la o metodă la
alta să se realizeze cu uşurinţă.
Metodele sunt foarte diverse, dar pot fi grupate în trei mari categorii:
- metode de abordare logică (convergente);
- metode euristice (divergente);
- metode imaginative.
Metodele convergente intervin preponderent în actul de creaţie, la etapele de
pregătire şi incubaţie. Metodele divergente şi imaginative intervin în etapele de iluminare
şi verificare.
I. Metode de abordare logică (convergente)
Aceste metode urmăresc să pună în evidenţă subproblemele, pentru a fi mai uşor
de abordat. Se utilizează analiza funcţională, analiza morfologică şi analiza grafică.
a. Analiza funcţională utilizează evidenţierea funcţiilor unui produs, ierarhizarea
acestor funcţii, costurile lor. Se caută apoi soluţii de îndeplinire a funcţiilor în
condiţii îmbunătăţite, în care costurile pot rămâne constante, sau se
diminuează.
b. Analiza morfologică implică descompunerea unui produs în elemente de formă,
căutarea tuturor soluţiilor existente, combinarea acestor soluţii, stabilirea
costului de realizarea a fiecărei soluţii şi alegerea variantei optime.
c. Analiza grafică efectuează analiza folosind grafice. De exemplu: drumul critic,
arborele decizional etc.
II. Metode euristice (divergente)
Aceste metode îşi propun să caute o soluţie dintr-o infinitate de soluţii, fără a avea
certitudinea de că soluţia aflată este cea optimă. Metodele sunt: morfologică, matricea
descoperirilor şi desfacerea problemei în elemente.
1. Metoda morfologică urmăreşte identificarea tuturor soluţiilor de rezolvare a
unei probleme, în limitele unor restricţii de natură tehnologică, financiară,
comercială etc. Metoda se foloseşte la conceperea de noi produse, sau la
modernizarea produselor. Se parcurg mai multe etape:
• precizarea problemei ce trebuie rezolvată, definindu-se principalii factori
(parametri) implicaţi în rezolvarea ei;
• analiza factorilor şi stabilirea valorilor pe care le pot lua. Valorile se
înscriu în matrici de forma:
Se încercuieşte în fiecare matrice câte o valoare şi se leagă între ele cercurile,
obţinându-se un lanţ ce poate constitui o soluţie de rezolvare a problemei. Operaţiile se
13

repetă, pentru obţinerea tuturor soluţiilor posibile, în anumite condiţii restrictive. Se
recomandă ca la aplicarea metodei să nu se facă nicio apreciere asupra utilităţii soluţiilor.
• stabilirea valorilor performanţelor pentru toate soluţiile posibile. Se alege
soluţia optimă pentru posibilităţile şi condiţiile la un moment dat. Metoda contribuie la
identificarea unor noi soluţii, oferind simultan idei pentru cercetarea ştiinţifică.
2. Matricea descoperirilor este o tehnică care permite combinarea a doi factori.
Se construieşte un tabel cu dublă intrare, în care se înscriu diferiţi factori pe
orizontală şi verticală. Acestea se pot combina diferit, pentru a se obţine o idee
asupra unui nou produs, sau altă necesitate luată în considerare.
De cele mai multe ori, factorii luaţi în studiu sunt de natură tehnică-tehnică şi
tehnică-economică. Eficienţa acestei tehnici creşte când echipa de cercetare este alcătuită
din specialişti pe diverse domenii, furnizori de materiale si beneficiari.
De exemplu, matricea tehnico-economică este folosită pentru căutarea ideilor de
obţinere a noi produse, sau de realizare a produselor cu costuri minime.
3. Desfacerea problemei în elementele sale şi înscrierea lor într-o matrice de
analiză este o tehnică prin care fiecare element component este cercetat cu o
serie de întrebări dintr-o grilă. Tehnica se foloseşte în special pentru
perfecţionarea produselor deja existente.
Matricea de analiză poate fi şi tridimensională. Fiecare proprietate a produsului
(mărime, culoare, densitate etc.) se analizează cu o grilă de evaluare (de tipul a adăuga, a
rearanja, a omite, a separa etc.) şi o listă cu întrebări (cine?; unde?; când?; ce?; cum?;
de ce?). Se reprezintă matricea printr-un paralelipiped, având înscrise pe laturi
proprietăţile produsului, grila de evaluare şi lista de întrebări. Parcurgând proprietăţile
produsului în diferite situaţii (prin luarea în considerare a posibilităţilor de schimbare şi
a întrebărilor) se ajunge la o serie de soluţii noi, de îmbunătăţire a produsului (fig.2.1).
III. Metode imaginative
Pentru a stimula creativitatea se iau în considerare metodele creative (nu şi cele
reproductive), orientate spre crearea unui lucru nou. Tehnicile utilizate sunt denumite:
brainstorming, sinectică, carnetul colectiv, Phillips 66, notarea ideilor din timpul somnului.
i) Brainstorming (asaltul de idei) apelează la discuţia în grup pentru obţinerea
a cât mai multe idei, într-un timp scurt (0,5-1 oră), în vederea aflării soluţiei
optime pentru rezolvarea unei probleme. Autorul acestei tehnici (A. Osborn)
a considerat valabile următoarele reguli:
• cantitatea generează calitatea, deci la cât mai multe idei creşte
probabilitatea de a afla una valoroasă;
• orice critică este interzisă pentru a evita inhibarea ideilor;
• stimularea asociaţiei de idei pornind de la ideile emise;
• imaginaţia, chiar absurdă este bine-venită.
Sedinţa de brainstorming se organizează cu 5-12 persoane de profesii diferite, pe
aceeaşi poziţie ierarhică, cu interes pentru o problemă, prin participare benevolă. Locul
se alege în afara instituţiei, la o oră convenabilă tuturor participanţilor. Convocarea se
face prin invitaţie; ţinuta membrilor grupului este comodă ; prezentarea problemei de
către conducătorul grupului va dura 3 minute, iar intervenţiile vor fi de 1-2 minute. Se
vor nota toate ideile, care vor fi ulterior analizate de experţi.
După încheierea şedinţei grupul se dizolvă.
Tehnica prezintă şi dezavantaje: apariţia de stagnări în timpul şedinţei, peste care
trebuie să se treacă cu abilitate şi nevalorificarea permanentă a potenţialului creativ al
grupului.
Tehnica a fost îmbunătăţită prin mărirea duratei unei şedinţe la câteva ore şi
reluarea acesteia pentru soluţionarea problemei. Se recomandă ca din grup să facă parte
14

persoane cu experienţă, dar şi altele cu experienţă redusă, chiar studenţi sau elevi. Alte
abordări ale tehnicii brainstorming recomandă abordarea treptată, în etape, a rezolvării
unei probleme complexe. De exemplu, reducerea costurilor de producţie poate fi abordată
prin divizare în subprobleme, care sunt analizate una câte una.
ii) Sinectica utilizează analogii, deci referiri şi comparaţii cu activitatea fiecărei
persoane, cu fapte din domenii diferite, sau cu imagini simbolice.
Grupul sinectic cuprinde 5-7 persoane, cu vârste de 25-40 ani, din toate sectoarele
întreprinderii, cu interes faţă de problemele de specialitate. Discuţiile se poartă în
contradictoriu, argumentate ştiinţific, într-o şedinţă de 50-60 minute. Grupul este condus
de doi leaderi, unul tehnic şi celălalt din afara domeniului. Discuţiile sunt înregistrate
pentru a fi analizate ulterior.
a. Metoda carnetului colectiv este apreciată ca una dintre cele mai eficiente
metode intuitive. Aplicarea metodei constă într-o serie de etape:
- constituirea unui grup de creativitate, în care fiecare persoană primeşte un
carnet pentru notarea timp de o lună a ideilor, în vederea soluţionării unei
probleme;
- după o lună, fiecare membru întocmeşte un rezumat, în care propune idea
cea mai bună;
- conducătorul grupului preia carnetele şi sintetizează ideile;
- carnetele cu rezumatul conducătorului sunt redistribuite membrilor
grupului;
- organizarea unei discuţii în grup pentru alegerea celor mai bune idei.
b. Tehnica Phillips 66 (denumită după numele lui Phillips Donald) propune
organizarea de reuniuni cu maxim 30 persoane, care vor dezbate o problemă de
creativitate timp de 2 ore.
Participanţii sunt împărţiţi în grupuri de câte 6, din care unul va fi ales ca
reprezentant. Se prezintă problema ce trebuie rezolvată, după care grupurile se retrag
pentru 6 minute. Fiecare reprezentant de grup notează ideile elaborate. Grupurile se
reunesc şi fiecare reprezentant va prezenta ideile. In final se vor selecta ideile interesante
si se va adopta idea cea mai avantajoasă.
Această tehnică este apreciată ca deosebit de operativă.
c. Tehnica notării ideilor din timpul somnului pleacă de la ideea că în timpul
somnului se pot stabili combinaţii noi între informaţii.
Practic, această tehnică presupune însuşirea datelor unei probleme, înainte de
culcare. Se notează rapid imaginile ce apar înainte de dormit, sau la trezire. Ideile noi se
discută apoi în echipă, pentru selectarea lor. Tehnica se poate combina cu reuniunile de
brainstorming. După o astfel de reuniune, pot apărea a doua zi, idei noi, chiar superioare.
Cu unele mici dezavantaje, metodele şi tehnicile de stimulare a creativităţii
prezintă avantaje:
- contribuie la creşterea eficienţei economice şi sociale;
- contribuie la creşterea competitivităţii firmelor, prin asimilarea de noi produse,
reducerea costurilor, creşterea calităţii produselor şi a activităţii firmelor în
general, asigurarea protecţiei mediului etc.;
- atrag personalul la rezolvarea unor probleme complexe ale conducerii;
- permit elaborarea mai multor variante de decizii, cu consecinte economicosociale
diferenţiate.
Teste de autoevaluare la unitatea de învăţare 2
1. Cum se defineşte creativitatea?
2. Cum se clasifică formele de creativitate?
3. Care sunt etapele ale procesului creator?
15

4. Enumeraţi factorii care facvorizează creativitatea.
5. Care sunt categoriile de metode şi tehnici de stimulare a creativităţii?
6. Cum se aplică metoda morfologică?
7. Cum se aplică metoda “matricea descoperirilor”?
8. Ce este brainstormingul şi ce reguli se impun după Osborn?
Rezumat la unitatea de învăţare 2
Se prezintă şi se defineşte creativitatea ca o dispoziţie generală a personalităţii spre
nou (G.W.Allport, 1938), sau drept capacitatea de identificare a unor noi legături între
elemente, evenimente, obiecte, legi etc. aparent fără legătură. Se specifică trăsăturile şi
formele de creativitate. Sunt prezentate cele patru etape ale procesului creator (prepararea,
incubaţia, iluminarea şi verificarea), factorii care favorizează creativitatea şi diverse tipuri
de motivaţii. Sunt descrise metode şi tehnici de stimulare a creativitătii: metode de abordare
logică (convergente), metode euristice (divergente) şi metode imaginative.
1. După G.W.Allport, creativitatea reprezintă o dispoziţie generală a
personalităţii spre nou, deci o anumită organizare a proceselor psihice în
sistemul de personalitate. Creativitatea poate fi definită şi drept capacitatea de
identificare a unor noi legături între elemente, evenimente, obiecte, legi etc.
aparent fără legătură.
2. Există mai multe forme de creativitate:
- după modul de desfăşurare a activităţii creatoare poate exista creativitate
individuală, colectivă şi socială,
- după conţinut, există creativitate tehnică, ştiinţifică, artistică, organizatorică,
politică etc.
3. Etapele procesului creator sunt: prepararea, incubaţia, iluminarea şi verificarea.
4. Conform psihologului american J.P.Guilford factorii care favorizează
creativitatea sunt: inteligenţa, capacitatea de rezolvare a problemelor,
imaginaţia, sensibilitatea la implicaţii, capacitatea de a efectua procese
asociative, fluiditatea ideaţională (de idei), asociativă, expresională, verbală,
figurală, flexibilitatea spontană şi adaptivă, originalitatea , elaborarea.
5. Metodele şi tehnicile de stimulare a creativităţii sunt pot fi grupate în trei mari
categorii: de abordare logică (convergente); euristice (divergente); imaginative.
6. Analiza funcţională utilizează evidenţierea funcţiilor unui produs, ierarhizarea
acestor funcţii, costurile lor. Se caută apoi soluţii de îndeplinire a funcţiilor în
condiţii îmbunătăţite, în care costurile pot rămâne constante, sau se
diminuează.
7. Metoda morfologică pentru identificarea tuturor soluţiilor de rezolvare a unei
probleme, în limitele unor restricţii de natură tehnologică, financiară,
comercială etc. utilizează mai multe etape: • precizarea problemei ce trebuie
rezolvată; • analiza factorilor şi stabilirea valorilor pe care le pot lua. Valorile
se înscriu în matrici; • se încercuieşte în fiecare matrice câte o valoare şi se
leagă între ele cercurile, obţinându-se un lanţ ce poate constitui o soluţie de
rezolvare a problemei. Operaţiile se repetă, pentru obţinerea tuturor soluţiilor
posibile, în anumite condiţii restrictive; • se alege soluţia convenabilă pentru
un moment dat.
8. Brainstorming apelează la discuţia în grup pentru obţinerea a cât mai multe
idei, într-un timp scurt (0,5-1 oră), în vederea aflării soluţiei optime pentru
rezolvarea unei probleme. Autorul acestei tehnici (A. Osborn) a considerat
valabile următoarele reguli: • cantitatea generează calitatea, deci la cât mai
multe idei creşte probabilitatea de a afla una valoroasă; • orice critică este
16

interzisă pentru a evita inhibarea ideilor; • stimularea asociaţiei de idei pornind
de la ideile emise; • imaginaţia, chiar absurdă este bine-venită.
INOVARE
Cuprins
Obiective
3.2. Omul inovant
3.6. Managementul inovării
3.6.3. Protecţia invenţiilor
Obiective
Studentul învaţă despre o problemă deosebit de importantă a actualei revoluţii
ştiinţifico-tehnice, inovarea şi în particular inovarea tehnologică, precum şi despre câteva
aspecte manageriale legate de activitatea inventivă.
Prima definiţie a inovării tehnico-economice a fost dată de economistul austriac
J.Schumpeter în anul 1941, care afirma că inovarea reprezintă acţiunea de a produce
altceva sau altfel. El considera următoarele activităţi ca aparţinând activităţii de inovare:
- crearea de produs nou;
- introducerea unei noi metode de fabricaţie;
- utilizarea unei materii prime noi;
- intrarea pe o nouă piaţă, sau crearea unei noi pieţe;
- o nouă organizare a firmei;
- crearea unei noi imagini a firmei.
După Mansfield, inovarea reprezintă procesul global de creativitate tehnologică şi
comercială, transferul unei idei noi, sau un nou concept, până la stadiul final al unui nou
produs, proces, sau activitate de service acceptate de piaţă.
Altă definiţie consideră inovarea ca fiind transformarea unei idei într-un produs
vandabil, nou sau ameliorat, într-un proces industrial sau comercial, sau într-o nouă
metodă socială.
Inovarea nu înseamnă un proces revoluţionar întotdeauna, ci se poate realiza şi în
paşi mici. Pentru materializarea inovării se parcurg mai multe etape:
1. Apelare la sursa ideilor: imaginaţie, observaţii, analize.
2. Creativitatea pentru generarea de idei noi.
3. Rafinarea ideii pentru a stabili dacă ideea este compatibilă cu problemele şi
politica firmei.
4. Fezabilitatea pentru a justifica tehnic şi economic utilitatea aplicării ideii.
5. Implementarea în practică a ideii noi.
6. Obţinerea rezultatului: produs nou, proces nou, costuri mai mici etc.
17

Cauzele care determină inovarea în întreprinderi POATE FII SUBIECT DE
EXAMEN a spus
Activitatea de inovare în întreprinderi este provocată de o serie de factori, ca de
exemplu:
1. Nevoia de a păstra sau dezvolta poziţia ocupată de firmă pe piaţă, pentru a nu
pierde clienţii.
2. Cererea pieţii pentru produse cât mai diverse, cu performanţe înbunătăţite
3. Obligativitatea de a respecta legislaţia şi cerinţele sociale.
4. Utilizarea de resurse de materii prime şi de energie care pot avea fluctuaţii de
preţuri;
5. Concurenţa, care poate pătrunde pe piaţă cu produse noi, mai ieftine etc.;
6. Cerinţele dezvoltării întreprinderii;
7. Poziţia şi strategia conducerii firmei.Conducerea poate fi de tip conservator
(mizând pe stabilitate), controlor (urmărind aspectele tehnico-economice şi
sociale), lider (încurajează creşterea, optimizarea), întreprinzător (caută
oportunităţi), creator (crează oportunităţi).
Factorii care încurajează inovarea într-o întreprindere
Se identifică o multitudine de factori care încurajează inovarea într-o
întreprindere:
- conducerea întreprinderii orientată spre introducerea noului, cu strategie şi
obiective clare;
- alegerea corectă a personalului, după criterii de competenţă;
- existenţa unui serviciu de cercetare, care să se implice în toate fazele
activităţii;
- alcătuirea unei echipe pluridisciplinare pentru inovare şi introducerea
elementelor inovante;
- cunoaşterea opiniei clienţilor, în privinţa deficienţelor produselor,
îmbunătăţirii caracteristicilor produselor, introducerii de noi produse;
- apelarea la studii de prognoză, care să permită alegerea corectă a politicii
firmei, pentru dezvoltare, introducerea noului;
- concentrarea resurselor pe un număr limitat de proiecte de inovare, pentru o
realizare rapidă a lor.
Pot exista însă în activitatea firmelor şi factori care frânează activitatea de
inovare, ca de exemplu:
- concentrarea excesivă a eforturilor pe activităţi de perfecţionare;
- poziţia conducerii de a nu-şi asuma riscul introducerii noului, de a nu se
angaja în proiecte de introducere a noului;
- depresiunea economică, care limitează fondurile, scade cererea produselor pe
piaţă, creşterea riscurilor;
- inerţia pieţei în a accepta noul. Poate fi cauzată în unele ţări şi de puterea
slabă de cumpărare;
- schimbarea domeniului de activitate al firmei prin înnoire, care poate frâna
temporar;
- incertitudinile referitoare la evoluţia preţurilor resurselor naturale şi de
energie;
- informarea defectuoasă.
Se admite existenţa următorilor factori care explică de ce unele întreprinderi sunt
mai inovante decât altele (în special în sfera IMM-urilor):
1. Deschiderea firmei spre mediul exterior (deci capacitatea firmei de a urmări
informaţiile din exterior);
18

2. Resursele umane;
3. Resursele tehnologice: materii prime, materiale, utilităţi, energie, informaţii,
utilaje, aparate etc.
4. Resursele financiare;
5. Organizarea întreprinderii;
6. Strategia adoptată;
7. Conducerea întreprinderii.
Clasificarea întreprinderilor după implicarea în activitatea de inovare este
prezentata în tabelul 3.1.
Tabelul 3.1. Clasificarea întreprinderilor după implicarea în activitatea de inovare
Tipul întreprinderii închisă stabilă deschisă inovantă
Inovare foarte redusă redusă moderată susţinută
Comportare opusă la nou răspunde la nou activă permanent activă
Eficienţă redusă moderată înaltă slabă
Conducere opusă la nou lipsă de interes acceptă noul susţine permanent noul
Sursele potenţiale ale inovării poate fii subiect ex
Economistul american Peter Drucker a identificat şapte surse potenţiale ale
inovării, din care patru sunt surse interne firmei, iar următoarele trei sunt surse externe
firmei.
Sursele interne de stimulare a inovării sunt:
1. Neprevăzutul, sub forma succesului sau insucesului. De exemplu, multe
produse realizate pentru tehnica militară au avut success pe piaţa de bunuri. De
exemplu GPS – sistemul de poziţionare globală, a pătruns şi în construcţia de
automobilele, pe lângă aeronave şi nave maritime.
2. Incongruenţa sau discrepanţa poate stimula sau nu inovarea. De exemplu,
incongruenţa dintre realitatea percepută şi cea adevărată. Astfel, cererea mare
la transportul de mărfuri şi de pasageri a stimulat creşterea gabaritului navelor,
extinderea utilizării transcontainerelor, adaptarea managementului prin noi
soluţii de depozitare şi transport, noi construcţii de porturi etc.
3. Necesităţile procesului. Multe procese sunt susceptibile la inovare pentru a
câştiga pe piaţă, sau a menţine un segment de piaţă. Astfel, fabricarea
circuitelor integrate s-a realizate pe plachete germaniu, apoi de siliciu,
lucrându-se azi pe plachete de siliciu cu depunere de germanium, după care se
configurează circuitul integrat.
4. Schimbări în structura domeniului sau a pieţelor. Fotografia pe placă de
sticlă a fost înlocuită cu cea cu peliculă pe suport de celuloză modificată, iar în
ultimii ani, cu fotografia digitală. Preţurile au scăzut, performanţele aparatelor
au crescut, devenind azi accesibilă multor categorii de oameni.
Sursele externe de stimulare a inovării sunt considerate:
1. Modificările demografice, ca număr, grupe de vârstă. Astfel, tinerii impun
anumite cerinţe pentru produse şi servicii, care nu pot fi trecute cu vederea..
2. Schimbările de atitudine. Uneori în societate pot apărea unele atitudini care
stimulează creativitatea şi inovarea. De exemplu, grija faţă de sănătate a dus la
apariţia produselor “ecologice”, a crescut solicitarea pentru vaccinuri,
gimnastică de întreţinere, publicaţii, reclame etc.
3Noile cunoştinţe din diferite domenii ale ştiinţei şi tehnologiei sunt generatoare de inovaţie.
Indicatorii procesului de inovare
Indicatorii procesului de inovare urmăresc:
· Comercializarea tehnologiei, deci transferul de la ştiinţă la idei comerciale de succes.
· Transferul de cunoştinţe, prin colaborare efectivă şi flux de informaţii, la toate nivelele.
19

· Receptivitatea faţă de ideile altora, asigurându-se astfel şi accesul la sursele de cunoştinte
din întreaga lume.
Câteva exemple de indicatori :
1. Cheltuielile întreprinderilor cu inovaţia, inclusiv C-D
2. Performanţa în domeniul brevetelor ( patentelor)
3. Ponderea firmelor care inovează. De exemplu, în UK, peste jumatate din întreprinderile
din industria prelucrătoare sunt clasificate drept inovatoare, ceea ce este peste media
europeană.
4. Procentul vanzărilor de produse noi sau îmbunătăţite
5. Colaborarea cu universităţi, crearea de firme în mediul universitar
‘Spin-offs’ şi ‘start-ups’ sunt firme create pentru a aplica direct în lumea
comercială cunoştinţele şi expertiza deţinute de institutele de învăţământ
superior. Ele pot fi infiinţate de studenţi şi membri ai staff-ului universitar, pe
baza cunoştinţelor şi expertizei din toate domeniile.
6. Apelarea la diverse surse de informaţii pentru inovaţie.
7. Publicarea cercetărilor în parteneriat universităţi – industrie. Această practică
este dominantă în industriile farmaceutică şi chimică, care în UK, de exemplu,
deţine 40% din articolele publicate în comun cu universităţile.
8. Internaţionalizarea cercetării şi dezvoltării (C-D). Canada deţine primul loc,
urmată de UK, fiind cele mai atractive locaţii pentru activităţile de C-D cu
participare străină.
9. Alianţele tehnologice între firme
10. Rata de înfiinţare şi închidere de întreprinderi. O rata înaltă a întreprinderilor
noi demonstrează un dinamism întreprinzator al economiei şi capacitatea ei de
a se transforma şi adapta la noile condiţii impuse de piaţă. O rată înaltă a
întreprinderilor închise trebuie să ducă la îmbunătăţirea alocării resurselor,
deoarece resursele pot fi dirijate către aceia care sunt capabili să le exploateze.
11. Viteza de creştere a firmelor. Există puţine întreprinderi cu ritm rapid de
dezvoltare (companii cu rata compusă de creştere de cel putin 20% pe an, timp
de 4 ani ), care tind să fie principala sursă de inovare şi de creare de noi locuri
de munca. Acestea descoperă rapid noile oportunităţi şi sunt destul de flexibile
ca să le exploateze. Cercetările din SUA relevă că în perioada 1994-1998,
astfel de întreprinderi au reprezentat 4% din numărul firmelor, dar au creat mai
mult de 95% din noile locuri de muncă.
12. Atitudinea faţă de asumarea unor riscuri
Atitudinea firmelor faţă de nereuşită este de asemenea importantă, deoarece
întreprinzătorii trebuie să înveţe din propriile greşeli înainte de a realiza o
afacere de succes.
Atitudinea societăţii faţă de risc poate de asemenea să afecteze dinamismul
unei economii prin influenţa ei asupra : cererii de noi produse şi servicii ;
adoptarea unor noi tehnologii ; disponibilitatea capitalului de risc ; politicile
guvernamentale şi abordarea reglementărilor.
3.2. Omul inovant
Activitatea creatoare şi de inovare este caracteristică omului. Un om inovant
trebuie să fie receptiv la nou, să dea dovadă de imaginaţie, spirit de observaţie, capacitate
de a face conexiuni, extrapolări şi în acelaşi timp să fie pragmatic.
Capacitatea de a fi creativ şi inovant se poate aprecia după următoarele criterii:
1. Uşurinţa de a rezolva problemele cu care se confruntă.
2. Capacitatea de a-şi asuma riscuri, inevitabile oricărei înnoiri.
3. Capacitatea de a conduce un colectiv deoameni (să fie leader).
20

4. Să comunice cu uşurinţă cu oamenii.
5. Să posede experienţă în domeniu.
6. Să dea dovadă de imaginaţie şi optimism.
Calităţile cerute de criteriile prezentate nu se pot reuni în acelaşi om. Pot exista
oameni creativi, dar care nu reuşesc să transpună în viaţă produsul imaginaţiei şi oameni
care nu generează idei noi, care realizează noul după ideile altora etc.
Sociologul englez Kirton consideră existenţa a două mari categorii de oameni:
metodici (pedanţi) şi inovativi. El propune un test specific, cu 32 întrebări notate de la
1 la 5, pentru autoapreciere de către subiecţi. Nota finală va fi cuprinsă în intervalul
32-160. Mediana, care exprimă în măsură egală creativitatea şi inventivitatea este
considerată pentru punctajul de 96. Se obţine o distribuţie Gauss a celor chestionaţi, în
care cei cu punctaj sub 96 sunt consideraţi metodici, iar cei cu punctaj peste 96, inventivi.
Într-o echipă pot coexista oameni inventivi şi metodici, care trebuie să
colaboreze. Oamenii inventive vor facilita introducerea noului, vor dinamiza echipa prin
comportarea lor, creând mobilitatea necesară schimbărilor radicale.
Oamenii metodici în schimb, vor aduce ordine, stabilitate, coerenţa echipei,
asigurând siguranţa realizării inovaţiilor cu grad mai mare de risc.
Caracteristicile de bază ale oamenilor metodici şi inventivi sunt sintetizate în
tabelul 3.2.
Tabelul 3.2. Caracteristicile oamenilor metodici şi inventivi
Caracteristicile oamenilor metodici Caracteristicile oamenilor inventivi
Precizie, constanţă, eficienţă, prudenţă, spirit metodic
Par indisciplinaţi, au un stil propriu de abordare a problemelor
Caută solutii problemelor după o metodologie stabilită şi verificată (prin paşi de rezolvare)
Caută soluţii complicate, inedite, alternative, fiind deseori în contradictoriu cu ceilalţi
Urmăresc în mod egal scopul şi mijloacele de atingere
Se preocupă în special de scop
Pot lucra o lungă perioada de timp fără schimbări
Acceptă pentru scurt timp activitatea de rutină
Respectă reguli, regulamente Nu respectă reguli, obiceiuri
Conduc structuri stabilizate Preiau controlul în situaţii atipice
Nu sunt prea siguri de sine, se supun ordinelor ierarhice
Sunt foarte siguri de sine, apărându-şi propriile idei
Au un aport major în societate Foarte utili în situaţii de criză, sau pentru prevenirea lor
După J.P.Sol, oamenii se deosebesc ca: logici (perfecţionişti), poeţi (care propun idei
originale) şi experţi (care judecă şi critică). In echipe este de preferat să existe
oameni din toate categoriile.
Oamenii pot fi stimulaţi să aducă soluţii noi prin mediul de activitate şi prin poziţia conducerii
firmei.
Pot fi însă şi situaţii de stagnare a performanţelor creative ale oamenilor. De exemplu: teama
de a nu face greşeli, de ridicol, sau de furt intelectual; birocraţia care poate „sufoca”
realizarea ideilor; ierarhizarea în echipă, când cei cu idei, de obicei tineri, nu îndrăznesc să-şi
promoveze ideile; alegerea greşită a temei.
Conform Lexiconului tehnic român, tehnologia industrială este „ştiinţa metodelor şi a
mijloacelor de prelucrare a materialelor”, respectiv „ansamblul proceselor tehnologice folosite
pentru realizarea unui produs”.
Conform definiţiei date de comisia economică ONU pentru Europa, tehnologia
industrială constă în „aplicarea corectă a cunoştiinţelor ştiinţifice şi tehnice în concepţia,
dezvoltarea şi fabricarea unui produs”.
21

Procesul tehnologic reprezintă totalitatea operaţiilor concomitente sau ordonate în timp,
necesare fie pentru obţinerea unui produs (prin extragere, prelucrare, asamblare), fie pentru
întreţinerea sau reparea unui sistem tehnic.
Procedeul tehnologic indică modul corect, respectiv mijloacele tehnice prin care se realizează
procesele tehnologice de obţinere a unui produs.
Operaţia tehnologică reprezintă o etapă prin care se realizează o anumită
transformare a materiei prime. Operaţiile pot fi fizice, chimice şi biologice.
Un grup de operaţii constituie o fază de fabricaţie (de preparare, de separare etc.),
iar timpul necesar pentru ca materiile prime să parcurgă toate etapele procesului
tehnologic constituie ciclul de fabricaţie.
Succesiunea logică a tuturor etapelor de transformare a materiei prime în produs
constituie fluxul tehnologic al procesului considerat.
Fluxul tehnologic se reprezintă prin scheme de operaţii, care conţin succesiunea
în timp a operaţiilor, inscripţionate în dreptunghiuri şi prin scheme cu utilaje (scheme
tehnologice), care reprezintă succesiunea utilajelor (notate convenţional prin simboluri)
corespunzătoare operaţiilor prin intermediul cărora se realizează procesul tehnologic.
Operaţiei principale din cadrul unui proces tehnologic îi corespunde un utilaj
principal; în funcţie de capacitatea acestuia se stabileşte capacitatea de producţiei a
întregii instalaţii.
Fluxurile tehnologice permit acestuia cunoaşterea integrală a procesului
tehnologic, cu evidenţierea intrărilor şi ieşirilor pe fiecare fază, în scopul întocmirii
bilanţurilor, a calculării costurilor şi optimizării procesului de producţie în ansamblu etc.
Inovarea tehnologică reprezintă aşadar transformarea unei idei într-un produs
vandabil, nou sau ameliorat, sau într-un proces industrial îmbunătăţit sau nou.
Clasificarea inovaţiilor tehnologice se poate orienta după: poate fii subiect ex
1. obiectul inovării;
2. gradul de intensitate;
3. impactul asupra industriei şi pieţii în general.
1. După obiect se diferenţiază inovarea de produs şi cea de proces tehnologic, cu
trei variante: de flux tehnologic, de procedeu de fabricaţie şi inovarea incrementată.
a) Inovarea de produs este forma de inovare cea mai frecventă, ce se manifestă
prin schimbări în:
- concepţia produsului, utilizând principii noi, tehnologii noi;
- utilizarea de noi materiale cu caracteristici mai bune;
- un nou design;
- noi utilizări ale aceluiaşi produs.
b) Inovarea de proces vizează aspectele interne dintr-o întreprindere. Se pot schimba:
- fluxurile tehnologice (de exemplu: introducerea robotizării în industria de asamblare a
aparatelor electronice, în construcţia de autoturisme etc.);
- procedeele de fabricaţie (procedeul float de obţinere a geamurilor plane, pe orizontală şi nu
pe verticală, cum erau variantele clasice, sau procedeele noi din construcţii, bazate pe cofraje
glisante, utilizarea de materiale polimerice etc.);
- se ameliorează unele operaţii ale fluxului, pentru reducerea consumurilor
de materiale, energie, creşterea calităţii, a productivităţii etc. Această variantă poartă
denumirea de inovare incrementată.
O analiză a procedeelor de inovare reliefează că inovarea de produs ocupă un loc primordial
faţă de cea de proces, cu toate că activitatea de cercetare-dezvoltare a firmelor
este direcţionată preponderent către inovarea de proces.
Inovarea de proces nu este specifică numai industriei, ea afectând şi alte domenii de activitate.
Inovarea de produs are o pondere mai mare în perioada emergentă a tehnologilor,
22

când se caută soluţii de obţinerea produselor cu performanţe mai bune, dar şi cu costuri
acceptabile. Inovarea de proces este intensificată în special în perioada evolutivă a
tehnologiilor. La maturitatea tehnologiilor intervine rutina, activitatea inovativă scade,
referitor la procesul tehnologic şi produsul deja lansat. Dar inovarea se poate concentra spre
alt process, sau alt produs, ce urmează a fi lansate pe piaţă.
2. După gradul de intensitate tehnologică se deosebesc inovaţii de ameliorare, de adaptare
şi de ruptură.
a) Inovaţiile de ameliorare sunt mai simplu de gândit şi realizat. Prin acestea se fac modificări
pentru înlocuirea unor materiale cu altele, modificări la soluţiile constructive, se apelează la
alte tehnici şi tehnologii. De exemplu se înlocuiesc metalele cu materiale plastice sau
compozite; materialele clasice din construcţii: ciment, var, ipsos se înlocuiesc cu materiale
plastice, aluminiu, sticlă etc.
b) Inovaţiile de adaptare menţin principiile de bază ale produsului, dar realizează un salt
calitativ la unul sau mai multe componente. De exemplu, introducerea motorului Diesel la
automobile; trenurile de mare viteză adaptate la circulaţia călătorilor (după modificările
constructive ale garniturii de tren, infrastructurii, şi managementului feroviar) etc.
c) Inovaţiile de ruptură sunt cele care schimbă principiile de funcţionare, pentru obţinerea de
produse noi, sau cu performanţe înbunătăţite. Este posibilă chiar a dispariţie a vechilor
tehnologii, prin substituirea cu cele noi. Astfel, centralele neconvenţionale de producere a
energiei electrice se bazează pe alte principii de funcţionare decât termo-, hidro – sau
atomocentralele. Centralele solare folosesc fie încălzirea cu radiaţie solară a unor fluide, fie
efectele termoionic şi fotovoltaic. Centralele eoliene utilizează curenţii de aer, centralele
mareomotrice – mişcările de flux-reflux şi ale valurilor, centralele geotermale folosesc
căldura acumulată în roci etc. Din păcate aceste tipuri de centrale încă nu pot substitui pe cele
convenţionale.
Fig.3.1. Modificarea unei tehnologii prin perfectionare sau înlocuire
3. După impactul asupra pieţei în general şi asupra industriei în particular se disting
inovaţii de fond, de nişă comercială, curente şi revoluţionare.
Inovarea de fond crează un produs nou pentru o piaţă nouă.
Inovarea de nişă comercială foloseşte un produs deja cunoscut căruie îi găseşte o piaţă nouă.
Inovarea curentă aduce pieţii produse îmbunătăţite calitativ, sau cu design modificat, cu preţ
mai scăzut etc.
Inovarea revoluţionară schimbă modul de realizare a produsului, păstrându-i acestuia
funcţiile şi a segmentului de piaţă . Astfel, fiecare generaţie de calculatoare reprezintă o
inovaţie revoluţionară.
În general, un produs nou parcurge următoarele etape: apariţie (inovare de fond), lărgirea
aplicaţiilor (inovare de nişă), îmbunătăţiri (inovare curentă), inovare revoluţionară.
Diferitele tipuri de inovaţii pot avea efecte economice diferite:
- pot păstra şi chiar întări vechile relaţii de afaceri;
- crează noi relaţii de afaceri;
- păstrează tehnologiile existente;
- crează noi logistici tehnologice.
Concurenţa obligă întreprinderile să inventeze permanent, pentru a nu fi eliminate
de pe piaţă. Sunt situaţii când se poate modifica poziţia concurenţială a firmelor pe piaţă
datorită experienţei în domeniu şi progresului tehnic. Curba “experienţei” ce redă
variaţia costului unitar în timp este descrescătoare (fig.3.2). Progresul tehnic determină ca
la costuri egale, produsele să prezinte performanţe diferite. Considerând două firme A şi
B, reprezentând variaţia costurilor unitare în timp se observă avantajul concurenţial al
firmei A la un moment dat, când costul unitar în firma A este mai scăzut decât în firma B.
După N ani, avantajul concurenţial se schimbă în favoarea firmei B, prin reducerea costurilor.
23

Fig.3.2. Variaţia costurilor unitare în două firme A şi B în timp.
Progresul tehnic contribuie la creşterea competitivităţii firmei, deci la creşterea capacităţii
acesteia de a rezista concurenţei. Pentru a studia rolul progresului tehnic în dobândirea şi
menţinerea avantajului concurenţial se întreprind activităţi specifice, cunoscute ca veghe
tehnologică şi prognoză tehnologică.
1. Veghea tehnologică
Veghea tehnologică reprezintă activitatea de structurare, finalizare şi prezentare
a rezultatelor căutării de informaţie externă.
Veghea tehnolgică are ca obiective:
- informarea asupra stadiului cunoaşterii din alte firme şi tendinţele dezvoltării;
- detectarea noutăţilor susceptibile de a fi integrate în sistemele deja existente
(tehnici noi, aparate, dispozitive, tehnologii);
- identificarea potenţialilor concurenţi;
- depistarea zonelor în care firma se poate extinde datorită unor avantaje:
performanţele produselor, costurile convenabile, concurenţa redusă, piaţa favorabilă etc.
Informarea întreprinderii asupra apariţiei noului în zona de preocupări cunoaşte mai multe
stadii. La început se semnalează sporadic, elemente ce prefigurează o viitoare dezvoltare. În
etapa următoare, informaţiile devin mai coerente şi consistente şi valorificarea lor poate aduce
un avantaj economic, sau dimpotrivă, momentul favorabil a fost depăşit. La durată de timp
mai mare, avantajele economice scad, datorită extinderii concurenţei.
Informaţiile pe care trebuie să le obţină întreprinderile pot fi de natură diferită şi anume:
ştiinţifice, tehnice, tehnologice, tehnico-economice, legislative, de protecţie a mediului,
oamenilor, (producători şi consumatori), marketing, comunicaţii, organizare, formare.
Informaţia este prelută ca informaţie brută, devine apoi informaţie prelucrată, ce se poate
utiliza şi difuza.
a) Informaţia brută este diversă, vastă, necesitând resurse importante pentru culegere.
Statistica arată că firmele investesc în culegerea şi prelucrarea de informaţii utile sume ce
reprezintă sub 1% din cifra de afaceri în Europa şi 1,5% din cifra de afaceri în Japonia.
Sursele din care se procură informaţiile pot fi primare, secundare şi neformalizate.
Sursele primare sunt considerate revistele de specialitate, volumele conferinţelor,
congreselor ştiintifice şi simpozioanelor, brevetele de invenţii, tezele de doctorat. Se găsesc in
biblioteci, sau pe suport electronic şi se apelează prin internet şi intranet.
Conţin informaţii de ultimă oră, în detaliu.
Sursele secundare pot fi: revistele de rezumate, ziare, cărţi,, bănci de date, reviste specializate
în veghea tehnologică (FUTURETECH, HIGH TECH MATERIALS ALERT, INSIDE R&D
ş.a. în SUA.), mijloacele mass-media, internet. Conţin informaţii prezentate relative succinct.
Sursele neformale sunt cu mult mai diverse. Cele legale sunt materialele publicitare,
prospectele, manualele tehnice de utilizare a produselor, expoziţiile, colocviile, saloanele
tehnice, sesiunile de comunicări. Informaţii se mai pot obţine din atelierele de service, de la
furnizorii de materiale, din vizite în întreprinderi, călătorii de studii, contractele de cercetare,
din contactul direct cu angajaţii unei alte firme etc.
Un alt mod de a privi sursele de informaţii consideră existenţa unor surse:
- „deschise” ce pot reprezenta 70% din totalul informaţiilor;
- „închise” , cu o pondere de 20%;
- spionaj economic (10%), pentru care se iau măsuri speciale de delimitare. Nu
este de neglijat în domenii ca produse farmaceutice, aeronautică, materiale speciale,
industria automobilelor etc.
b) Informaţia prelucrată
24

Prelucrarea informaţiei are drept scop înţelegerea ei şi eliminarea informaţiilor inutile.
Trebuie făcută în timp scurt de la culegere pentru a fi utilizabilă.
Prelucrarea informaţiei urmează mai multe etape:
1. completarea informaţiei sumare cu detalii. Se apelează la cărţi, articole din
reviste, brevete în original, banca de date etc.;
2. trierea informaţiei, prin extragerea elementelor utile;
3. evaluarea prin apelare la cunoştinţele specialiştilor întreprinderii;
4. verificarea;
5. sinteza, sub formă de rapoarte cu volum acceptabil, care să ajute la dezvoltarea
întreprinderii.
c) Difuzarea informaţiei
Informaţia prelucrată trebuie difuzată şi stocată pe suport de hârtie, sau electronic
şi difuzată, mijloacele de difuzare devenind astfel surse de informaţii.
2. Prognoza tehnologică
Perioada actuală este definită prin progresul rapid al ştiinţei, tehnicii, scurtarea duratei de la
apariţia unei invenţii la transpunerea ei în practică. Estimarea corectă, fundamentată ştiinţific
a tendinţelor de evoluţie a unui domeniu apelează la studii de prognoză.
Prognoza reprezintă evaluarea probabilă, ştiintifică a evoluţiei calitative şi cantitative a unui
domeniu într-un interval de timp.
Limita de timp se denumeşte orizont şi poate fi scurt, mediu şi lung. Alegerea dimensiunii
orizontului prognozei are în vedere scopul urmărit Se estimează evoluţiile posibile ale
domeniului, probabilitatea de atingere a acestor evoluţii, pentru a stabili strategia de atingere a
unor obiective şi mijloacele necesare de realizare.
Alegerea orizontului studiului de prognoză depinde de:
- scopul urmărit;
- beneficiarul studiului: serviciu, firmă, guvern, organizaţie naţională/
internaţională;
- importanţa deciziilor ce trebuie luate;
- stabilitatea studiului. Sistemele stabile evoluează diferit faţă de sistemele
turbulente, deci studiile de prognoză se apropie mult de adevăr;
- costurile pentru punerea la punct a tehnicii de realizare a prognozei, de corecţie
pentru actualizare şi pentru comparare cu alte metode;
- uşurinţa în aplicare.
Studiile trebuie să fie precise, deci marja de eroare trebuie să fie în limite
acceptabile. Marja de eroare acceptată depinde de natura procesului prognozat, scop,
tehnica folosită, orizontul de timp. Se exprimă prin valori numerice pozitive şi negative
(de exemplu: + 5 % ).
După domeniul abordat se diferenţiază mai multe tipuri de prognoze: tehnologice,
economice, sociale, politice etc.
Studiile de prognoză se realizează de specialiştii din interiorul firmelor, sau din
firme specializate. Se apelează la diverse tehnici, calitative sau cantitative.
Tehnicile cantitative se fac de obicei pe orizonturi scurte de timp, apelând la date
statistice ale evoluţiei trecute, pe care le extrapolează. În cele mai multe cazuri se
apelează la tehnici de regresie şi metode de prognoză prin filtraj adaptiv.
Tehnicile calitative au în vedere orizonturi de timp medii şi mari, iau în considerare o
multitudine de factori în evoluţia lor, corelaţiile dintre ei, probabilitatea de apariţie a
perturbaţiilor, frecvenţa şi intensitatea acestor perturbaţii.
De exemplu, în domeniul construcţiei avioanelor civile, firmele americane alocă
aproximativ 70-75 % din fondurile de prognoză pentru studii pe orizont de maxim 5 ani,
20-25 % pentru studii pe 10 ani şi aproximativ 5 % pentru prognoze pe termen lung.
25

Rezultatul acestui tip de prognoză nu se exprimă numeric, ci prin aprecieri asupra tendinţelor
şi limitelor de evoluţie posibilă. Ca metode de lucru se utilizează diverse metode, din care se
exemplifică metoda curbelor logistice.
Metoda curbelor logistice poate fii subiect ex
Evoluţia unui produs pe piaţă, a unei tehnologii etc. poate fi descrisă matematic de o ecuaţie
logistică cu formula: y = p/(1+ae-bx)
unde: - y reprezintă performanţa urmărită; - p este valoarea maximă a lui y la care
funcţia tinde tangenţial, când x tinde către infinit; - x este timpul; - a,b sunt parametri de
care depinde înclinarea părţii ascendente a logisticii faţă de axa Ox şi ordonata la origine.
Alura unei curbe logistice este prezentată în figura 3.3.
Fig.3.3 . Evoluţia unei tehnologii după o curbă logistică.
Pe curbă se distind următoarele zone:
OA = perioada de iniţiere, când tehnologia este emergentă, sau născândă;
AB = perioada de creştere, de dezvoltare;
BC = perioada de plafonare, când tehnologia nu se mai dezvoltă;
CD = perioada de declin;
DE = perioada de dispariţie, cănd tehnologia este depăşită şi trebuie înlocuită.
Aşadar, curba logistică corespunde perioadelor de evoluţie a unei tehnologii: perioada
emergentă, evolutivă, de maturitate şi de declin.
In perioada de declin poate apare pe piaţă o nouă tehnologie, sau un nou produs, ce
evoluzează după o curbă logistică proprie, care însă pleacă de la altă origine
(performanţă). Procesul se repetă în timp cu alte tehnologii. Curbele logistice au o
tangentă comună, numită înfăşurătoare (fig. 3.4).
Deşi interesul oricărei firme este să dispună de sisteme tehnologice cât mai avansate care să-i
permită o creştere cât mai rapidă, momentul de lansare a unei tehnologii determină nivelul
cheltuielilor. Acestea vor fi mari sub aspect economic dacă lansarea se face prematur, fără a
ţine seama de elementele încă insuficient studiate (de exemplu, beneficiile lansării la o
anumită dată a avionului Concorde nu au acoperit cheltuielile de cercetare-proiectare necesare
pentru corectarea deficienţelor).
Fig. 3.4. Succesiunea dezvoltării unei tehnologii pentru trei variante tehnologice
Pe de altă parte, dacă tehnologia nouă este lansată cu întârzire, eforturile financiare vor fi mai
mici, deoarece problemele din sfera cercetării au fost rezolvate, dar nici beneficiile nu vor fi
prea mari (cazul tehnologiilor “oferite” ţărilor din lumea a II-a, ndupă ce au atins perioada de
plafonare. Efectele economice ale momentului de lansare a unei noi tehnologii sunt prez
entate în figura 3.5.
Fig. 3.5. Efectele economice ale unei noi tehnologii
1-curba “optimă”;
2-curba reprezentând lansarea prematură a tehnologiei;
3- curba reprezentând lansarea cu întârziere a tehnologiei
Curba trasată continuu (1) reprezintă situaţia „optimă” a evoluţiei unei noi tehnologii lansate
la timp. Eforturile financiare încep în momentul I, mult înainte de momentul O când (pe
graficul de sus) se lansează noua tehnologie. În perioada I-F se fac cercetări fundamentale
apoi, în F-O, studii în instalaţii pilot şi semi-industriale, care presupun eforturi financiare
mari. In perioada G-A` eforturile financiare se
materializează în investitii, care însa încep să fie acoperite din producţia noii tehnologii.
În domeniul A`-B`-C` beneficiile sunt substanţiale, apoi în C`D` ele scad.
Când beneficiile tind spre zero (punctul D`), tehnologia nu mai este rentabilă şi se
renunţă la ea.
Totalul eforturilor financiare este dat de suprafaţa cuprinsa între curba I-F-G-A` şi
axa Ox, iar totalul beneficiilor e dat de suprafaţa între curba A`- B`-C`-D` şi axa Ox.
26

Totalul beneficiilor trebuie să depăşeasca totalul cheltuielilor, deci succesul
tehnologiei va fi cu atât mai mare cu cât diferenţa între suprafaţa de deasupra axei Ox şi
cea de sub axa Ox este mai mare.
Strategia tehnologică se plasează în domeniul optimizărilor, în condiţii de
incertitudine sau risc.În literatura de specialitate sunt descrise diferite metode de alegere
a unei strategii, metode bazate pe aprecierea globală, de ansamblu, a situaţiei − de
exemplu: metoda grilei de evaluare a lui Arthur D. Little ş.a.
În funcţie de natura efortului depus în obţinerea tehnologiei se face distincţie între
strategia dezvoltării tehnologice şi o strategie a achizăţiei/vânzării de tehnologie, adică a
transferului de tehnologie.
Strategia dezvoltării este o strategie de inovare, ca rezultat al unei activităţi de
cercetare-dezvoltare continue şi care asigură un avantaj concurenţial cert şi o poziţie de
lider (naţional sau mondial) firmei care o adoptă.
Strategia achiziţiei de tehnologii vizează :
- cooperarea cu alte firme (joint venture) pentru dezvoltarea de noi tehnologii;
- cumpărarea de licenţe, ceea ce permite accesul la tehnologiile dezvoltate de alţii şi reduce
termenul de implementare a noilor tehnologii;
- cumpărarea de componente care înglobează tehnologii noi, asamblarea şi vânzarea
produselor eventual sub marca firmei.
Strategia vânzării este specifică firmelor care nu doresc să-şi valorifice, cu efort
propriu, tehnologiile pe care le-au dezvoltat şi le oferă spre cumpărare celor interesaţi.
Este cazul ofertelor tehnologice făcute de firme puternice către ţări mai puţin dezvoltate.
Oferta este făcută de cele mai multe ori, în momentul în care tehnologia respectivă a atins
pragul plafonării în ţara de origine. De regulă, tehnologiile performante nu pot fi cumpărate
de ţările mai puţin dezvoltate fie datorită costului prohibitiv, fie pentru evitarea unor noi
concurenţi pe piaţă.
Dar transferul de tehnologie poate avea loc chiar în interiorul firmei, de la sectorul de
cercetare către sectoarele productive, în cadrul unei strategii globale de dezvoltare a
întreprinderii, care ţine cont de momentul introducerii tehnologiilor noi şi de caracterul
producţiei (continuă, omogenă, neomogenă etc.).
3. 6. Managementul inovării
Invenţia reprezintă rezolvarea tehnică a unei probleme din orice domeniu, care reprezintă
noutate şi progres faţă de stadiul cunoscut al tehnicii pe plan naţional şi internaţional.
Elementele componente ale invenţiei sunt prezentate sub forma de revendicări ce
definesc elementele de noutate ale invenţiei.Noutatea invenţiei se apreciază după data
(referinţa în timp) depunerii în ţara respectivă, la oficiul naţional de proprietate
industrială, pentru România acesta fiind OSIM (Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci).
Această dată constituie limita de la care se stabileşte stadiul tehnicii faţă de care se
raportează noutatea. Stadiul tehnicii include toate cunoştinţele care au devenit accesibile
publicului până la data înregistrării cererii de brevet de invenţie, sau a priorităţii.
Noutatea se stabileşte în conformitate cu prevederile legale - art.8. din Legea 64/1991, în
raport cu conţinutul revendicărilor şi cu domeniul de aplicare precizat în descriere.
Cazurile în care o invenţie este complet nouă sunt extrem de rare în zilele noastre.
În majoritatea lor, invenţiile au la bază cunoştinţe şi soluţii anterioare, faţă de care aduc
anumite elemente de noutate.
Orice invenţie implică o activitate inventivă dacă este îndeplinită cel puţin una
din condiţiile următoare:
- nu rezultă ca evidentă în stadiul tehnicii din domeniul de aplicare, sau dintr-un
27

domeniu apropiat al acestuia;
- specialistul din domeniu nu poate rezolva problema aşa cum o rezolvă invenţia;
- necesitatea rezolvării problemei există de mult timp şi rezolvările cunoscute nu
sunt la nivelul rezolvării din invenţie;
- invenţia este folosită cu sau fără modificări într-un domeniu, cu efecte cel puţin
egale cu efectele altor invenţii din acel domeniu;
- inventia constă în îmbinarea elementelor cunoscute din stadiul tehnicii, obţinând
un efect global pozitiv;
- inventia are ca obiect un procedeu analog, care realizează fie un efect tehnic
nou, fie o substanţă cu calităţi noi, fie materii prime noi.
Pe de altă parte, se consideră că o propunere de invenţie nu implică o activitate
inventivă si deci nu se poate acorda un brevet de inventie, dacă:
- se enunţă numai o problemă tehnică, fără a o rezolva;
- se rezolvă numai o problemă de economisire de materiale sau energie,
optimizarea dimensiunilor sau reducerea costurilor, fără a obţine efecte tehnice
noi, sau superioare;
- se rezolvă problema numai printr-o simplă înlocuire de materiale cu
caracteristici cunoscute, care conduc la efecte previzibile;
- se modifică forma, sau aspectul în scop estetic;
- se rezolvă problema prin simplificare, sau prin mijloace echivalente existente,
fără a obţine efecte cel puţin egale cu tehnicile cunoscute;
- se îmbină două sau mai multe soluţii deja cunoscute, cu efecte previzibile (cazul
juxtapunerii soluţiilor cunoscute);
- se selectează un caz particular fără să conducă la efecte deosebite;
- se alege un material cunoscut şi/sau execută modificări constructive după reguli
cunoscute;
- se referă la un produs natural asupra căruia nu s-a intervenit tehnologic.
Noutăţile considerate a fi invenţii sunt certificate prin brevete de invenţii, care
atestă dreptul exclusiv de exploatare. La brevetarea invenţiilor, condiţia de noutate nu
este însă suficientă pentru acordarea brevetului de invenţie.
Criteriile de brevetabilitate ale unei invenţii sunt: noutatea, activitatea inventivă
şi aplicabilitatea industrială. Neîndeplinirea unui singur criteriu de brevetabilitate
determină respingerea cererii de brevet. Legea interzice brevetarea acelor invenţii,
calificându-le nebrevetabile dacă sunt contrare ordinii publice sau bunelor moravuri.
Pot constitui invenţii brevetabile:
- soluţiile practice, din orice domeniu, care realizează orice idee, teorie ştiinţifică,
metodă matematică, de învăţământ, sistem de urbanizare etc.;
- orice procedeu ce permite facilitarea unei operaţii tehnice utilizând programe de
calculator, în măsura în care se obţine şi efectul tehnic. Programele de calculator
sunt considerate ca echivalentul metodelor matematice, prezentând caracter pur
abstract, fiind incluse în documentaţia cererii de brevet;
- jocuri şi jucării noi bazate pe reguli de joc nebrevetabile;
- produse alimentare noi, la care se utilizează reţete culinare nebrevetabile;
- mijloacele şi procedeele tehnice de creare, reproducere, multiplicare,
înregistrare, redare, conservare, recondiţionare a operelor de artă.
Cererea de brevet de invenţie
In conformitate cu prevederile legale naţionale şi internaţionale, cererea de brevet
de invenţie trebuie să se refere la o singură invenţie, sau la un grup de invenţii legate întrun
concept inventiv general. In caz contrar, autorul sau de succesorul său în drepturi
28

poate diviza cererea de brevet.
Există practic doua variante în a redacta o cerere de inventie:
a) cererea de brevet de invenţie care cuprinde o singură invenţie;
b) cererea de brevet de invenţie care conţine un grup de invenţii.
Cererea unitară de brevet de invenţie poate să includă o singură revendicare,
situaţie cel mai des întâlnită, sau mai multe revendicări. Revendicările trebuie să asigure
protecţia produsului nou creat, sau să prezinte variante de produşi, punând în evidenţă
anumite caracteristici fizico-chimice ale produşilor creaţi şi precizând domeniile de
utilizare.
În cererile de brevet de invenţie referitoare la un grup de invenţii se admit
revendicări independente în următoarele situaţii: pentru produs, pentru un procedeu
conceput pentru fabricarea produsului şi pentru folosirea produsului; pentru un procedeu
şi pentru un mijloc special conceput pentru realizarea produsului; pentru produs, pentru
un procedeu special conceput pentru realizarea produsului şi pentru un mijloc special
conceput pentru realizarea produsului.
Revendicările definesc obiectul protecţiei solicitate de inventator pentru
activitatea inventivă depusă. Ele trebui să fie clare şi să prezinte caracteristicile esenţiale,
care sunt necesare pentru rezolvarea problemei tehnice din cererea de brevet de invenţie.
Obţinerea brevetului de invenţie
Brevetul de invenţie este un document de protecţie ce se acordă unei persoane
fizice sau juridice, sau unui grup de persoane, pentru protejarea invenţiilor.
Dacă una şi aceeaşi invenţie a fost creată independent, de doi sau mai mulţi
inventatori, sau de colective de inventatori, brevetul de invenţie se acordă aceluia care a
depus la OSIM în condiţii reglementare, cererea de brevet. Dacă toţi inventatorii au
depus cereri reglementare, brevetul se acordă aceluia dintre ei a cărui cerere are prioritate
în timp.
În România, protecţia invenţiilor este reglementată prin dispoziţiile legii
nr.64/1991, care stabileşte că eliberarea brevetului de invenţie aparţine inventatorului,
sau succesorilor săi legali, sau testamentari. Inventatorul are dreptul de a i se menţiona
numele şi calitatea de inventator în brevetul de invenţie, în toate publicaţiile editate în
legătură cu acest brevet şi în cartea sa de muncă. In cazul în care mai multe persoane au
creat aceeaşi invenţie, dreptul la brevet le aparţine tuturor, ei fiind consideraţi coautori.
Invenţiile de serviciu sunt invenţii realizate de salariaţi, legate sau nu de obligaţii
contractuale, dar create în legătură cu activităţile unităţii, sau cu funcţia salariatului,
utilizând cunoştinţele tehnologice sau baza materială din unitate. Inventatorii şi unitatea
au obligaţia reciprocă de a se informa asupra creării invenţiei, respectiv asupra stadiului
ei de realizare şi de a se abţine de la orice divulgare.
Se pot menţiona trei situaţii distincte;
1 - dacă inventatorul a creat invenţia în cadrul unui contract de muncă în care i sa
încredinţat explicit o misiune inventivă, dreptul de eliberare a brevetului
aparţine unităţii;
2 - dacă invenţia a fost creată pe baza uneui activităţi rezultată dintr-un contract
de cercetare, dreptul de brevet de invenţie aparţine unităţii care a comandat
cercetarea;
3 - dacă invenţia a fost creată de salariaţi nelegaţi prin contract cu misiunea
inventivă, sau de un contract de cercetare, dreptul la brevetul de invenţie
aparţine inventatorilor salariaţi.
Nebrevetarea unei soluţii tehnice brevetabilă şi exploatarea ei fără protecţia legală
presupune asumarea unui risc, existând posibilitatea obţinerii de către altă persoană a
drepturilor, creşte concurenţa pe segmental de piaţă, scad încasările etc.
29

Manag+inovarii

Recommended

Recommended

More Related Content

Viewers also liked

Viewers also liked (19)

Similar to Manag+inovarii

Similar to Manag+inovarii (20)

Manag+inovarii