1. Invatatii discuta, si nu fara oarecare motive, intelesul si insemnatatea ce au expresiunile de
„istoria literara" si „istoria literaturii" unui popor. Rezultatul dezbaterii este ca urmeaza a se face
o deosebire esentiala intre una si alta.
,Jstoria literara incepe, ca sa zicem astfel, deodata cu insasi natiunea, cu limba. Ea nu inceteaza
decat atunci cand a disparut natiunea, sau cand limba i-a devenit o limba moarta. (Asadar)
trebuie sa coprinda tot ce s-a scris, sa fie ca un inventar credincios si amanuntit despre tot ce a
iesit la lumina si a fost citit, o lista rationala de toti cati au tinut o pana [in mana]: meritul unui
inventar de felul acesta e sa nu treaca pe nimeni cu vederea.
Pentru istoria literaturii e cu totul altfel. Esista o epoca precisa cand ea incepe si cand se
fineste, iar obiectul ii poate fi determinat cu lamurire. Exista o literatura din ziua cand exista o
arta: deodata cu arta, inceteaza si literatura. in acceptiunea cea mai simpla a cuvantului, arta
este exprimarea adevarurilor generale intr-un limbagiu perfect, adica pe deplin conform geniului
tarii care-l vorbeste si spiritului uman. Si ce e aceasta perfecta conformitate a limbagiului cu
geniul particular al unei natiuni si cu spiritul omenesc in genere, daca nu intrunirea tuturor
calitatilor, care-l fac imediat limpede si inteligibil pentru acea natiune si pentru spiritele cultivate
ale tuturor natiunilor?"
D. Nisard desi in teorie sileste o diferenta atat de profunda intre „istoria literara" si „istoria
literaturii", totusi in practica le conciliaza cu bunavointa si face dintr-una continuarea fireasca a
celeilalte. Dupa ce, vorbind despre Francia, ii imparte istoria literaturii in trei epoce; dupa ce
constata ca istoria literaturii incepe pentru Francia numai dintr-a doua epoca (zisa a Renasterii),
caci atunci arta gasi o limba formata si putu sa exprime adevaruri generale; mai in urma
recunoaste ca prima epoca, desi lipsita de arta, desi cu idei particulare si locale, c-o limba ce se
schimba pe toata ziua, recunoaste ca prima epoca merita a fi studiata cu cea mai mare
atentiune, pe cand - dupa diferinta de mai sus - ea nu si-ar fi putut avea locul intr-o „istorie a
literaturii", ci numai intr-o simpla „istorie literara".1Intrucat ne priveste pe noi romanii,
opiniunile sunt felurite. Unii afirma ca nu putem avea o „istorie a literaturii", fiindca n-avem o
literatura, adica scrieri care sa exprime adevaruri generate intr-o limba perfecta. Altii, din
contra, sustin ca nu e deajuns simplul inventar al scriitorilor si scrierilor de pana astazi, ci ca e
posibila, si utila, si neaparata trebuitoare o istorie a literaturii romane.
Vom examina mai jos fiecare din aceste asertiuni. Aci se cuvine a sili ca istoria literara e de-o
importanta incontesila, caci formeaza baza istoriei literaturii, fireasca-i introductiune. inceputul
si constituirea unei notiuni; originea, fazele si dezvoltarea limbii ce intrebuinteaza; influenta ce-
au exercitat asupra-le diferitele elemente afine sau eterogene cu care s-a aflat in contact: iata
tot atatea subiecte ce se impun studiului si atentiunii. in urma unor asemenea investigari, istoria
literaturii gaseste un taram neted, devine mai inteleasa si, poate, mai facila de realizat.
Istoria culturii unei natiuni
Daca s-a gasit ca exista deosebire intre istoria literara si istoria literaturii, apoi acelasi lucru se

2. poate zice despre istoria culturii unui popor.
Aceasta din urma cuprinde tot ce a contribuit sa-l ridice de la starea primitiva la conditiunea de
natiune civilizata: prin urmare se ocupa cu cercetarea simtamintelor, moravurilor, institutiunilor
si cultura intelectuala a unei natiuni; utilizeaza istoria mestesugurilor, manufacturii, fabricilor,
comertului, navigatiunii, legislatiunii; studiaza imbunatatirile aduse diverselor stari sociale,
influenta ce au avut si schimbarile la care au fost supuse; da un loc important economiei
politice, care s-a definit „istoria ata a cauzelor si efectelor starii politice, morale si economice a
natiunilor"1; in scurt cerceteaza din toate punctele de privire activitatea spiritului omenesc la
poporul despre care e vorba2, adesea in atiune cu popoare[le] straine sau similare.
O asemenea lucrare reclama scriitorului cercetari lungi si anevoioase, dar in acelasi timp
constituie cel mai pretios serviciu adus patriei.
Scopul si utilitatea istoriei literaturii
Istoria literaturii (fie sau nu precesa ori combinata cu istoria literara), nu se limiteaza a insira
numiri si titluri. in interesul umanitatii, ea poate incepe cu originea limbii spre a expune modul
cum a ajuns pana la starea in care se afla actualmente; insa misiunea-i de capetenie consta in a
studia spiritul natiunii, dupa cum dansul pare din productiunile literare, imagine aproape fidela a
fiecarei epoce, a fiecarui grad de progres ori de scadere.
Ca sa ajunga la aceasta tinta, ea isi propune sa aprecieze cu nepartinire felul de a trai, de a
crede, de a cugeta si de a se exprima al tuturor generatiunilor trecute. Daca i se permite sau i
se cere a fi mai dezvoltata in fiece perioada, inregistreaza conditiunile politice, religioase,
morale si economice ale natiunii; cerceteaza institutiunile-i interne si raporturile ce-a avut cu
alte popoare-n afara. In tot cazul judeca producerile diferitelor genuri de literatura, oprindu-se
la viata scriitorilor nu ca biograful, ci numai intrucat ea poate lumina istoricul lucrarii ce
examineaza. in fine, menirea istoriei unei literaturi e sa califice si sa claseze operele literare
dupa bunatatea ideilor si dupa frumusetea formei; sa laude virtutea si sa infiereze vitiul; sa
admire talentele si sa dezaprobe defectele; sa-si pronunte sentinta cu onestitate si in cunostinta
de cauza; sa se conforme principiilor a tot ce e adevarat, frumos si bine .
Considerata din acest punct de vedere, istoria unei literaturi e lucrarea cea mai anevoioasa, dar
in acelasi timp cea mai utila: anevoioasa prin vastitatea materiei ce imbratiseaza, prin
aprofundarea diferitelor fenomene ce s-au produs in viata unei limbi si unei nationalitati, prin
varietatea producerilor si cumpanita lor judecare, prin necesitatea ca cel ce o-ntreprinde sa
poseada gust si stiinta, sa cerceteze si sa controlefze] prin sine insusi, sa recurga la
0 multime de scrieri speciale; utila, pentru ca prezinta, ca intr-o singura ela, totalitatea epocelor
si intregului trecut al poporului, inlatura prejudecatile si exagerarea, se face interpretul opiniunii
generale si recomanda posteritatii numai ceea ce e demn sa traiasca pentru totdeauna, modele
de imitat, cugetari mari, adevarate, folositoare, investmantate in forme cat mai frumoase si
relatiperfecte.
Sistema si stilul istoriei literaturii

3. Istoria literaturii, in natura mai mult decat narativa, apartine genului didactic, caci ne face sa
cunoastem operele si meritul autorilor, ne ofera tipurile cele mai alese, ne da criteriul unei
critice masurate, constiincioase, impartiale. Cand cu istoria literaturii se uneste istoria artistica si
civila, atunci sau se formeaza sumare despre starea afacerilor publice la-nceputul fiecarui secol,
precum a facut Tiraboschi la italieni, Fr. Ficker pentru literatura greco-latina la germani etc, sau
se expun evenimentele politice pe scurt si la locurile potrivite, cand se vorbeste despre viata si
despre operele scriitorilor.In Istoria literaturii se pot adopta doua metode: metoda cronologica,
clasificandu-se scriitorii unul dupa altul in sirul natural al timpilor, si metoda stiintifica care-i
aseaza dupa felul scrierilor, tinandu-se seama de epoca in care au aparut.
F. A. Wolf divide istoria literaturii in externa si interna: celei d-intai ii atribuie ca obiect sa
expuna operele, viata si imprejurarile in care au scris autorii; celei de-a doua, studiul dezvoltarii
stiintifice si literare, cu circumstantele ce au contribuit ca spiritul oamenilor sa stea departe sau
sa se apropie de cunostinta adevarului si frumosului.
Cea mai nimerita sistema consta in a expune producerile literare in paralel cu istoria civila,
atintind privirea atat la autori, cat si la stiinte, te litere, la artele frumoase, aratandu-le nasterea,
dezvoltarea sau decadenta, nu intr-un singur tinut, ci in toata natiunea, caci adesea initiativa si
exemplul dintr-un loc a exercitat inraurire asupra activitatii dintr-alta.
Cat despre stil, desi trebuiesc observate preceptele relative la stilul didactic, totusi se pernite, ba
chiar e de trebuinta, mai multa varietate, o vioiciune si ornamente mai dese decat in tratatele
stiintifice. Sunt cazuri cand i se potrivesc insa caldura scrierilor oratorice .
Istoria literaturii romane
Am enuntat mai sus cele doua opiniuni contradictoare relative la o istorie a literaturii romane.
Fie-ne iertat a expune si propriile noastre vederi intr-o asemenea materie.
Mai intai, cauta sa recunoasca oricine ca posedam catalogul, mai mult sau mai putin complet al
scrierilor si scriitorilor de pana astazi: s-au facut incercari laudabile pentru istoria literara3 si
chiar pentru istoria literaturii romane . Studiele critice, monografiile si lucrarile unor barbati de
valoare5 au lamurit multe puncte obscure si au netezit calea unei asemenea lucrari.
E adevarat ca s-au facut destule cercetari speciale asupra fiecarei epoci, asupra fiecarei opere
de valoare, ca raman inca multe investigari de facut, ca activitatea literara e azi la noi o
ocupatiune atat de ingrata, incat nici succesul nu e-n stare s-o recompenseze. Cu toate astea,
cine poate nega ca avem o limba si o literatura?
Se stie ca limba - cel putin forma si starea ei - se fixeaza prin monumente scrise. La noi, cartile
incep a se tipari in romaneste tocmai intr-a doua jumatate a secolului XVI. E acesta un
argument doveditor ca pan-aci nu existase natiunea romana? Atunci am intreba daca se poate
admite ca din chiar senin, deodata, sa se iveasca un intreg popor, vorbind o limba formata si
vorbind-o nu intr-un singur tinut, ci in mai multe tari, despartite una de alta prin piedici
serioase. De unde iesira, ca prin farmec, acele lungi si frumoase produceri ale muzei populare?
Cine putu sa imagineze si sa invete atatea legende, atatea basme, atatea cantece, atatea
ghicitori si proverbe pe incultii agricultori de pe tarmii Dunarii, din poalele Carpatilor si ale
Emului, incepand de la octogenar pana la copilul ce abia stie sa vorbeasca?

4. Apoi, de la primele carti bisericesti pana la cronicari, de la cronicari pana in zilele noastre,
spiritul romanesc n-a produs nimica? Faptele raspund ca acel spirit a viat, si producerile lui stau
de fata spre a ne convinge ca posedam o literatura nationala.
Si chiar cand ni s-ar cere arta, ca o conditiune indispensabila pentru existenta literaturii, in
acceptiunea cea mai stricta a acestei numiri, putem afirma ca nici dansa nu ne lipseste.
Literatura populara, in proza ca si-n versuri, exprima adevaruri generale intr-o forma perfecta,
c-un limbagiu pe deplin conform geniului romanesc si spiritului uman in genere. Ea intruneste
toate calitatile care o fac imediat limpede si inteligibila atat pentru romani, cat si pentru spiritele
cultivate ale tuturor natiunilor.
Deosebire intre limbile antice si cele moderne (limba romana)
Limbile antice, si mai cu seama cea elena, desi sunt nume ale limbilor modeme, au insa,
confruntate cu dansele, un caracter cu totul opus. Cei vechi puneau in cuvantare o inalta
importanta. Zeita neida, ea care invata si dovedea toate, conducea singura, numai prin dulci si
intelepte cuvinte, toate treburile republicelor elene. De aceea, cu cata ingrijire, cu cata dibacie,
cu cata subtila stradare cultiva grecii limba lor! La dansii, cand omul zicea ceva, nu era destul
sa-l spuie astfel numai, incat sa fie de toti inteles: trebuia inca sa placa si mintii si auzului. De
acolo deriva toata acea cultura maiestrita a limbii, care printr-o frazeologie concreta, viguroasa
si mult coprinzatoare, variata in mii de feluri, cu mii de culori, si impletita cu o gratioasa si
cumpatata continuitate - ca meandrele ce ornau friza templurilor grecesti - facu din poporul
elen poporul cel mai literat ce s-a vazut pana acum in lume.
Limbile modeme, din contra, au sacrificat claritatii atat gratia, si energia. Despicand pana la
infinit si frazele, si formele sintactice, si gramaticale, si chiar cuvintele, ele au ajuns a fi - in
atiune cu cele antice - niste insiruiri molatece si discolore ale zicerii, care n-au alta virtute, decat
aceea d-a prezenta mintii un inteles neted si lesnicios, graiului un rost limpede si necomplicat,
scrierii o obisnuinta accesibila tuturor si care se invata cu putina silinta.
La sfarsitul secolului al XVIII, limba romana putea inca sa aleaga intre aceste doua modele1.
Literatii, care se adapasera din studiul serios al limbii elene, nu tinura-n seama ca limba romana
era deja formata, ca poseda o vasta literatura populara, nescrisa inca, dar incredintata
memoriei poporului; nu tinura seama ca tipariturile din secolii precedenti contribuisera foarte
mult a fixa limba prin monumente scrise. Ei nesocotira caracteru-i analitic, firea oricarei limbi
neo-latine, si cautara - potrivit cu ale lor mijloace - sa o impinga pc_ calea dificultoasa, dar plina
de frumuseti, a urutatiunii celor antici. incercarea lor se poate asemana cu a lui Ronsard in
Francia, cu nazuintele asa-numitei Pleiade, cu deosebire ca acolo tendinta avea drept tinta si
limba latina, pe cand la noi era numai limba greaca.
Aceasta incercare n-avu consistenta. Alti scriitori posteriori, rapiti de spiritul mai nerabdator al
epocei si poate de instinctul natural al natiunii, gasira ca drumul spre clasicism era prea
intarzietor, deci ii deschisera calea batuta a limbilor modeme, lesne pentru toti, insa tocmai
pentru acelasi motigrea de ilustrat prin opere temeinice.