2. Dua di-di, dua da… Dua di-di, dua da…
Aş putea să îmi fac un tricou pe care să îl port mereu. Şi pe care să scrie “Nihil sine musica”. Dar ar fi prea mult.
Adevărat, perfect adevărat, dar prea mult. Adevărat pentru că nu pot înţelege viaţa în lipsa muzicii. Nu mă pot
înţelege pe mine în lipsa ei. Cei 35 de ani ai mei m-au adus la fireasca înţelegere a faptului că muzica este
pentru viaţa omului ce este apa pentru viaţă. Poţi trăi şi fără muzică. Dar numai puţin. Şi foarte urât. Prea mult
pentru că e vorba de muzica TA, numai a TA, pe care nu o împarţi cu nimeni şi pe care o cânţi doar tu.
Iubesc muzica. Am iubit-o de când mă ştiu. Şi, în multe momente ale vieţii mele, am simţit (oh, cum ne
autosugestionăm ca să putem trece peste toate…) că şi muzica mă iubeşte pe mine. Şi mă ajută. “Love of my
life”, după cum ne spune Freddy.
Mi se pare că sufletul omului e ca o chitară. Multe corzi, multe acorduri, multe falseturi. Depinde de cum
zdăngăneşti. Şi dacă vrei să o faci. Uneori suntem atât de nemulţumiţi de cum e acordată, de coarda aia
enervantă Si care nu sună aşa cum am vrea, încât, prinşi de mult prea multele încercări de acordaj, uităm că mai
cântăm. Atât de mult vrem ca chitara să sune bine, să sune perfect, încât lăsăm cântecul la o parte şi devenim
acordeori nu cântăreţi. Şi încet, încet, fără să simţim, căci noi suntem în continuare enervaţi pe coarda si care nu
sună aşa cum am vrea, trupa nu mai vrea să cânte cu tine, începi să uiţi versurile, melodiile se estompează. Şi
când, în sfârşit, chitara e acordată, e mult prea târziu. Nu mai ai muzică în tine. Nu mai ai nici un refren care să
poată fi cântat. Şi atunci îţi dai seama că nu dezacordată coarda Si contează, ci acordul pe care puteai să-l îl faci,
lăsând celelalte corzi să estompeze rătăcirea lui Si. „Good times, bad times” al Zeppelinilor all over again…
Ai clipe în care cauţi cu disperare muzica. În care vrei ca ea să acopere un hău imens care s-a căscat în tine.
Când ai nevoie de un ritm care să te ajute să îţi recapeţi cadenţa, să revii la viaţă, să uiţi de ce ţi se întâmplă.
Dar nu reuşeşti, muzica nu mai cântă pentru tine, totul e o tăcere teribilă, în care doar urletul tău se aude şi e
propria sa muzică şi propriu său ritm. „A murit mama”… Şi simţi că nu vei mai putea asculta niciodată muzică
la fel ca înainte. Simţi că de acum înainte „Mama, I’m coming home” a lui Ozzy Osbourne va suna cu totul altfel
pentru tine…
Uneori muzica tace. Trebuie să tacă. Pentru că nu este loc şi de ea şi de tine. Momente în care sufletul ţi-e prea
plin de viaţă şi melodia trebuie pusă pe pauză, ca să simţi fără bass, tobă sau solo de chitară tot ce ţi se
întâmplă. Momente ca şi acela când auzi că sună telefonul şi şti, simţi cu tot ce eşti tu, fără picătură de îndoială,
că cea care sună este cea cu care îţi vei petrece viaţă. Şi că de la acel „alo, eu sunt” înainte, viaţa ta intră pe
partitura la care ai visat mereu şi pe care şti că urmează să o scrieţi împreună. Sau acel moment în care mama
ţi-a luat mâinile tale în mâinile ei şi, uitându-se în ochii tăi aşa cum numai mama ştie să o facă, îţi spune
zâmbind „ea este, dragul mami”, şi partitura pe care ai început să o scrii mai întoarce o pagină. Joe Satriani
cântă numai pentru tine „Always with me, always with you”…
3. Ţi se întâmplă să scrii simfonii ad-hoc. Pe care numai tu le auzi, pe care numai tu le înţelegi, pe care numai tu le
dirijezi. Prima simfonie adevărată din viaţa mea a fost scrisă pe loc atunci când, pe 29 iunie 1999, am auzit „să
vă trăiască, domnule, aveţi un băiat!”. Alexul lui tata… Pianul atacă dur acordurile grave, viorile izbucnesc
teribil, toba mare loveşte pătrimile cu patimă. Sau pe 13 ianuarie 2005, când simfonia a fost scrisă în ritmul pe
care mi-l dădea mâna soţiei, care mă strângea strâns în timp ce Mara venea pe lume. Simfonia a V-a
beethoveniana…
E greu să găseşti o definiţie a the meaning of life mai bună decât asta. Decât cea pe care Leonard Cohen a dat-o
în concertul din Bucureşti. Dua di-di, dua da. Dua di-di, dua da… E teribil câtă complexitate a prins Cohen în
câteva silabe. În câteva silabe cântate. Pentru că viaţa cântată sună mai bine decât cea rostită. Pentru că
muzica vieţii nu se aude într-o viaţă fără muzică. Pentru că, maestre drag, ai perfectă dreptate, “I am the
distance you put between/All of the moments that we will be/ You know who I am…” -
4. Am scris o povestire in 1 ora si 32 minute
Later edit: tovarasu’ Gabi m-a lasat cu gura cascata cand a creat deja (spirit de initiativa antreprenoriala, ce
sa mai…) o coperta foarte misto pentru “cartea” in care, cica, o sa fie publicata povestirea de mai jos. Jos
palarie, domnu Gabi, jos palaria :)
De cateva saptamani, din nu stiu ce cauze bizare, mi-a venit ideea povestirii de mai jos. Si cum stiam ca daca nu
o sa o scriu o sa imi stea pe creier si o sa ma enerveze constant, azi m-am enervat io primul si am scris-o. Ma
rog, luati-o ca pe o schita a schitei. Adica evident ca mai trebuie lucrat pe ea si imbogatita (desi ma indoiesc
foarte tare ca o sa o fac vreodata). Caci mai jos am bagat ceva ce am putea numi ideile principale putintel mai
nuantate :)
Bun. De ce o public pe blog? Pai ce sa fac altceva cu ea? De publicat nu stiu pe unde, prin ce revista, da-i pace,
de tinut la sertar nu se cade caci, totusi, am muncit pe ea, asa ca normal ca o pun pe blog. Desi stiu ca foarte
putini dintre voi o sa o citeasca :)
Inca ceva. Apropo de intrebarea unuia care se stie el: am scris randurile de mai jos in 1 ora si 32 de minute :D
5. Ciresul
Grigore isi freca barba nerasa de doua zile cu incheietura mainii, gest ramas din armata, cand capitanul le zicea
ca daca nu simt nimic la incheietura atunci inseamna ca sunt rasi bine. “Hai ca o mai las o zi, ca doar nu ma mai
duc la maritat”, gandi el, ranjindu-si singur din oglinda. Isi potrivi cravata (aia pe care i-o cumparase Rodica
acuma vreo… pfffff… cum dracu de au trecut deja 28 de ani???) si atunci il vazu din nou. Si iar simti ca incepe
sa se enerveze.
Ciresul ala ii statea in gat, in suflet si, asa ca o alta gluma pe care i se parea el ca o face numai atunci cand e
singur el cu el, in portofel. Avea nise amintiri cu el, normal, asa cum orice gospodar are amintiri cu tot ce
traieste pe la curtea lui. Il plantasera de ziua Veronicai, mai mult de gura neveste-sii, “ca sa vada si copiii peste
ani de zile ca oameni am fost, ca am lasat ceva in urma noastra”, argument la care el ridicase din umeri si se
dusese sa caute harletul. Avea rost sa se certe cu ea pentru atata? Ca doar era un doar un pom. Si o sa il puna
acolo in coltul curtii, chiar langa gard, de nu o sa deranjeze pe nimeni. Ba chiar, daca sta sa se gandeasca, dupa
ce o sa creasca si o sa faca frunzis mult, o sa si acopere imaginea aia cu curba de la intrarea din sat, de tot
zicea Rodica “o sa vezi tu ca pana la urma o sa intre unul cu un camion in gardul nostru”.
Acuma se certa singur pentru ca a ales locul ala sa planteze ciresul. Nu putea si el sa il puna in spatele casei?
Sau in fundul gradinii, la hotarul cu Silvica, vecinul si prietenul lui de 40 de ani? Avea 1 hectar jumate sa tot
planteze pe unde ar fi vrut, dar pe el l-a mancat undeva sa il puna fix in coltul ala de curte, ca sa il incurce
acuma peste masutra.
Bun, e drept ca 500 de lei pe luna nu e o avere. Dar daca ii poate primi fara sa faca nimic de ei, asta inseamna
ca e chiar o afacere buna. Ma rog, ar fi daca ar putea semna contractul si firma aia, cum ii spune, aia cu
panourile, ar veni si, dupa cum i-a spun domnu ala tinerel, “nea Grigore, noi suportul il inaltam in cateva ore,
iar reclama o sa putem pune la greu, da’ vezi matale cum e treaba, punem degeaba panoul daca nu se vede
nimic de ciresul asta al matale”. Si avea dreptate omul. Degeaba a zis Grigore “hai sa il punem mai in stanga,
mai in dreapta, mai in spate” ca, si-a dat si el seama mai incolo, singurul loc de unde se vedea tot panoul cum
veneai din curba de la intrarea in sat era fix acolo unde era ciresul. “Da’ de ce nu il tai, nea Grigore? Ca si asa,
uite la el, e batran si nu mai are mult oricum”, l-a intrebat domnu cel tanar. Nu i-a raspuns nimic, a dat doar din
umeri. Ce era sa ii spuna? Ca nu il lasa inima sa il taie pentru ca asa le-ar supara pe nepoatele lui, care erau
lumina si soarele si luna lumii sale in cele doua saptamani de vacanta cand veneau sa stea la el? Ca nu s-ar mai
putea uita niciodata in ochii celor doua ghemotoace care, imediat dupa ce ii sareau de gat si il sarutau strigand
“bunuuuuleeeeee, ce dor ne era de tineeeeee” urcau repede in cires si nu le mai vedeai ore bune? Nu ar putea
face asa ceva niciodata. Da-i dracului de bani. Cu ei, fara ei, cam tot pe acolea, la urma urmei.
- Grigoreeeeeee, il intrerupse Silvica de la poarta, ce ai intepenit asa acolo, mai? Te ia reumatismul sau numa’
romantismul?, hahai Silvica , batand usurel cu piciorul in bancuta de langa intrare.
- Bine ca esti tu smecher, ii raspunse Grigore razand. Hai ca vin acuma. Se ridica sa isi ia haina din cuierul de
dupa usa, cand auzi o masina oprind in fata portii si pe Silvica vorbind cu cineva.
6. - Bai, Grigore, ia e Filimon aici langa mine si ma intreaba daca nu vrei ceva substanta de omorat buruienile?
Zice ca e de aia de rade tot si arde mai rau ca focul iadului. Ceva concentrat de nu stiu ce. Ce zici, vrei macar
intr-o sticla de bere?, striga Silvica incepand sa rada din nou.
Grigore zambi, se intoarse catre Silvica si se pregati sa ii raspunda ca el foloseste sticlele de bere la altceva,
cand privirea ii cazu pe cires. Zambetul i se stinse imediat si simti ca il iau niste calduri ciudate. Smulse repede
haina din cuier si se repezi inspre poarta. Se opri cateva secunde inainte de a o deschide, ca sa isi traga sufletul
si sa se calmeze un pic. Apoi, zambind usor, apasa pe clanta si se duse langa Silvica si langa masina de unde
Filimon povestea ceva cu geamul lasat.
- Si ia zi, mai Filimoane, ce substanta magica ai? Ceva napalm de Vietnam sau ce?, il intreba Grigore, facandu-i
cu ochiul lui Silvica.
- Fa tu misto cat vrei, da’ am vazut niste pamant unde au folosit unii solutia asta si nu e de gluma, zau. Au
diluat-o, nu au lucrat cu ea asa concentrata. Pustiu a lasat in urma, mai Grigore, zici ca ai dat cu bomba pe
acolo. Nu a mai ramas nimic din buruieni sau din scaieti. Zau ca e buna rau…
- O fi, mai Filimoane, cum zici tu, da’ gandesc ca e mai scumpa daca e asa cum zici tu. Si poate nu imi renteaza
sa o cumpar, zise Grigore, incercand sa nu lase sa se vada cum ii zvacnesc tamplele.
- Haide, bai Grigore, nu fi copil, ca doar oameni suntem acuma… Si doar ne stim de atata vreme. Iti fac un pret
bun si la buna revedere. Bem o bere si am batut palma. Ia zi, cat iti trebe?
- Pai stiu si io ce sa zic? Cat ai?, intreba Grigore si simti ca i se taie respiratia cand il vazu pe Filimon cum ii
arunca o privire ciudata. Rase fortat si nu il lasa pe celalat sa mai zica nimic.
- Nu de alta, da’ daca e asa de buna, ma gandesc sa ti-o iau pe toata si sa o trimit apoi la oras, la Nicu sa o
vanda pe un pret mai bun acolo.
- Nu zici rau, bai Grigore, zambi cu toti dinti la vedere Filimon. Uite cum facem: ti-i las pe toti 25 de litri cu 500
de lei. Nu negociem nimic, ca solutia e buna si pretul e de asta de prieteni. Hai, nu mai zice nimic si bate palma
colea, rade Filimon.
- Bine, bai, bine, fie ca tine, da’ tu dai berea, ii intinse repede mana Grigore, simtind ca se sufoca de emotie
daca nu face repede ceva.
Filimon iesi din masina, deschise portbagajul si scoate o canistra de aia veche.
- Hai ca ti-o duc eu pana in curte, asa ca bonus, zise Filimon. Unde sa o pun?
- Acolo, langa… cires, zise Grigore cu greutate.
- Unde zici?
7. - Grigore isi drese glasul si zise cu putere: Langa cires, Filimoane, langa cires.
………………………………………………………………………………..
Grigore se aseza in fata oglinzii. Se uita intr-o parte. De parca ii era rusine sa se uite in ochii lui din oglinda. De
parca ii era rusine de el. Ridica ochii si primul lucru pe care il vazu era imaginea ciresului, uscat, parca mai mic,
cu crengile lasate, infrant. Simti ca ii vine sa planga…
Dupa ce a luat solutia aia de la Filimon s-a gandit cateva zile daca sa o foloseasca sau nu. Nu l-ar fi putut banui
nimeni de nimic. Ciresul s-ar fi uscat singur si toata lumea ar fi dat vina pe varsta lui inaintata, pe schimbarea
vremii, pe orice. Pe el nu l-ar fi banuit nimeni de nimic. Stia asta. Dar mai stia ca el ar fi stiut ce facuse. Si mai
stia ca i-ar fi fost greu sa traiasca cu gandul asta.
Intr-o dimineata s-a trezit insa si si-a dat seama brusc ca aia 500 de lei pe luna merita riscul asta. Si fara sa se
spele pe ochi s-a dus, a luat canistra cu solutie si a aruncat-o toata la radacina ciresului. Apoi a dus canistra la
gunoi. Noaptea aia nu a putut inchide ochii. S-a ridicat de cateva ori sa se uite la cires, de parca se astepta ca
acesta sa se prabuseasca sau sa ii cada crengile. Nu s-a intamplat nimic. A urmarit cu atentie ciresul cateva zile
la rand, dar nu dadea nici un semn ca ar fi suferind. Grigore incepuse sa se impace cu gandul ca solutia nu a
avut efect. Ba chiar ii parea bine. “Lasa ca e mai bine asa, sa aiba fetele unde sa se joace, dragele mele
minunate”, trase pana la urma concluzia si se linisti.
Numai ca azi, imediata ce s-a trezit, s-a uitat din obisnuita la cires si a inlemnit. Nu mai avea nici o frunza pe el.
S-a apropiat incet si a vazut, poate i s-a parut, cine mai stie, ca si scoarta era crapata si parca imbatranita.
Ciresul murise, asa dintr-odata.
……………………………………………….
Silvica iesi in curte si isi intinse bratele sa se dezmorteasca. Se uita peste gard sa vada daca Grigore s-a trezit
si il vazu mesterind ceva.
- Ai nevoie de ajutor, bai, mate fripte?, isi intreba vecinul. Acesta nici macar nu se intoarse sa ii raspunda. “Iar
are o zi de aia ciufuta”, dadu Silvica din umeri.
……………………………………………
- Ei, asa traznaie mai rar, bai Grigore, zise razand Silvica, uitandu-se la constructia de lemn pe care Grigore o
inaltase in locul vechiului cires. Ai si tu niste idei cateodata de nici nu mai stiu ce sa zic, scutura din cap Silvica.
Se apropie de ciudata schela, zgarie cu unghia lemnul si zise:
- Bun lemn, de calitate. Cires?
Grigore se sprijina de poarta si coborand privirea ii raspunse:
8. - Ce-am avut si eu pe aici, ce-am avut si eu pe aici…
………………………………………….
Toata lumea care intra in sat si facea curba aia, cu masina, cu bicicleta, cu caruta sau pe jos reactiona cumva la
constructia lui Grigore. Unii claxonau, altii se hlizeau, unii s-au oprit sa ii faca poze, iar altii au aruncat cu mere
si cu rosii in ea. Dar toti o bagau in seama. Pentru ca nu puteai trece nepasator pe langa ceva ce semana cu o
schela de lemn, de care era prins in varf un panou mare, tot din lemn, pe care scria cu litere mari, vopsite cu
pensula:
RESPECTA-TI NATURA.
NU FACE-TI CA MINE.
9. Doar o poveste
El, 33 de ani, ea, 31. Căsătoriţi de 7 ani, servicii bune amândoi. Cu ce au primit de la părinţi, cu ce au mai strâns
ei, şi-au mai luat un credit de nevoi personale şi au găsit un apartament nici prea-prea, nici foarte-foarte, pe
care să îl cumpere şi căruia să îi spună “casă”. Au încercat să facă şi un copil. Îşi doreau enorm asta. Dar după
ani de încercări, s-au dus să facă nişte analize să vadă care e problema.
În ziua aceea tocmai ieşeau de la medic, care le-a spus că de vină (de parcă ar fi trebuit să fie cineva de
vină…) sunt amândoi. Şi că niciodată nici unul dintre ei nu va putea avea copii. S-a prăbuşit cerul peste ei…
Stăteau în faţa spitalului copleşiţi de vestea primită, ca şi cum ar fi aşteptat pe cineva, oricine, să vină să le
spună că analizele au fost greşite şi că viaţa lor va putea fi aşa cum au visat.
Atunci le-au văzut pe cele două. Mama, cam de vârsta lor, şi fiica, de vreo 3 ani. Fetiţa strângea la piept o
păpuşică decolorată, genul acela de jucării de care copiii se ataşează şi care devin prietenii lor cei mai buni. Se
uita mirată la mama ei, care stătea şi ea în faţa spitalului, cu o privire goală, parcă nereuşind să respire. Apoi
femeia a început să plângă… Fără lacrimi, încet, ca şi cum nu ar fi vrut să o audă cea mică.
Cei doi s-au apropiat de ea. Au luat-o în braţe şi au întrebat-o dacă o pot ajuta cu ceva. Femeia a început să le
povestească, cu o privire ce trecea prin ei, că doctorii i-au spus că fiica ei suferă de o boală gravă şi că şansele
de supravieţuire sunt extrem de mici. Şi că doar o operaţie prin China, care costa peste 100.000 de euro, ar fi
singura soluţie. Şi că nu are nici măcar 1000 de euro şi nici nu are cum să facă rost de alţi bani. Măcar să îmi
ajungă de înmormântare, murmura întruna femeia…
Cei doi, el, 33 de ani, ea, 31, căsătoriţi de 7 ani, s-au uitat unul la altul şi, zâmbind, fără să schimbe un cuvânt,
au ştiut ce au de făcut.
….
După 25 ani, cei doi, acum cu 2 fete, înfiate, fără casă proprie, căci nu au mai reuşit să strângă bani pentru aşa
ceva, primesc un pachet, prin curier. În el, o păpuşă veche, decolorată, 100.000 de euro şi un bileţel pe care
scria: “Mulţumesc, mamă! Mulţumesc, tată!”.
10. The best of Mara mea cea minunată
Trec acum prin nişte postări de-ale mele mai vechi (e pentru un proiect mişto, despre care o să vă raportez mai
încolo un pic :D). Şi mă emo ionez teribil când citesc minună iile pe care mi le-a servit Mara mea cea minunată
în ultima vreme. Pe care vi le dau aici mai jos, într-un fel de the best of. Doamne, ce fată faină are tata :D
”Tati, la ce foloseşte sufletul?” – Asa m-a intrebat minunata mea Mara, la cei aproape 5 ani ai ei, in seara asta.
Am depasit cu greu momentul de uluiala si de blocaj si am rezolvat-o cumva. Dar cat de frumosi sunt copiii
nostri si ce minte cutremuratoare au…
Cea mai frumoasa poezie din lume este cea de mai jos. Pe care a compus-o minunata mea Mara (4 ani si 10 luni)
in ziua de 5 noiembrie 2009, ora 21.41. Am notat-o imediat cu mana tremurand de emotie…
Vantul bate din senin
Eu sunt trista, nu pot sa ma joc
Iata si lacul e trist…
Am o ideee
Daca toti oamenii desenam vara
Iata vara vine si toti suntem fericiti.
Mara mea m-a sunat (caci doarme in weekendul asta la bunica ei) pe telefonul fix. Va redau convorbirea, ca sa
nu avem discutii:
- Tati, ce inseamna politica?
- Aaaaaaaa… Pai politica inseamna… este… politica inseamna nenii aia la care se uita tati la TV.
- Aha. Bine, ciao.
Si a inchis.
- Tati, de ce unele magazine fac farse?
- …
- De ce pun lucruri in vitrina si cand intri acolo nu sunt de vanzare?
- …
11. - Pentru ca asa vor sa faca mai multi bani. Pentru ca parintii cumpara lucruri copiilor cuminti daca intra intr-un
magazin. Dar asta inseamna sa faci o farsa.
- Pai…
- Da’ stii ceva, tati? O sa ma duc eu cu Tudor (prietenul ei din scara blocului, n.m) intr-o zi la magazinele astea si
o sa le facem si noi farse. O sa le punem pe jos gheata, frunze si apa. Asa, ca sa le venim de hac!
- …
Mara mea cea minunată are darul fenomenal, la cei aproape 5 ani ai ei, sa mă topească decisiv de multe, multe
ori. Cum a fost aseară, când mi-a servit nişte lucruri care m-au, după cum vă spuneam, topit :)
- Copiii ies din burtică prin suflet
+ Copiii din burtică sunt făcuţi într-o fabrică
+ Îmi pare rău că nenii ăia răi l-au omorât pe Iisus, că părea un om simpatic
+ Băieţii nu poartă rochii, numai Doamne Doamne, da’ el are grijă de noi
Mara: Mami, tu te-ai sărutat cu al i băie i:
Adina: Da.
Mara: Şi numai cu tati te-ai măritat?
Adina: Da.
Mara: Atunci cu ceilal i de ce te-ai sărutat?
Adina: …
12. The best of Alecu meu cel drag
M-au întrebat mai mul i de ce când vorbesc despre Mara folosesc ”cea minunată” i când vorbesc despre Alecu
doar ”cel drag”. Întrebarea era, de fapt, dacă nu mi se pare că ”drag” e mai pu in de impact decât ”minunată”.
Nici nu are rost să răspund la a a ceva, e ca i cum a considera că a a ceva este subiect de discu ie :) Îmi
iubesc copiii de (a a cum îi place Marei să spună) de ”1000 de infinite” mai mult decât infinitul însu i. Precizez,
totu i, că lui Alecu îi spun ”cel drag” pentru că el are o anumită vârstă, un anumit orgoliu i nu mai merge să
vorbesc despre el în public cu drăgălă enii de astea, care la Mara merg perfect. Când suntem doar noi doi,
lucrurile se schimbă, dar de fa ă cu al ii Alecu meu cel drag e bărbat în toată regula, da? :D
i pentru că am făcut un the best of Mara, vă dau mai jos i un the best of Alecu. În cazul lui, însă, o să folosesc
mai mult linkuri, cu câteva explica ii. Pentru că, după cum spuneam, el are o vârstă la care mă ajută mult mai
mult decât am sperat vreodată :)
Alecu m-a convins să renun la fumat. A dat dovadă de atâta maturitate i determinare când a discutat cu
mine, încât am considerat că îi aduc un adevărat omagiu să mă las de fumat. Ceea ce am i făcut :)
Alecu a scris cel mai tare guest post din existen a trecută i viitoare a acestui blog :)
in minte că Alecu meu, când m-a văzut pentru prima dată la televizor, m-a întrebat oarecum fâsticit: ”Tati, tu
e ti vedetă acuma?”. M-am cutremurat i i-am fixat un întreg sistem de valori printr-o lovitură dură i
ireparabilă. I-am spus: ”Băi, tată, tu cum crezi că miroase căcătul unei vedete?”. După un moment de
perplexitate, Alecul meu a zis doar ”aaaaaaaaaaa” i de atunci nu mai are nici o problemă cu vedete,
vedetisme and shit.
Nu vă pute i imagina ce emo ionat am fost când Alecu a fost reporter acreditat la un festival de film pentru
copii. i acum când scriu aceste rânduri simt acea emo ie. i o mândrie teribilă :D
Când Alecu a început să îmi dea subiecte pentru blog, mi-am dat seama nu că vremea mea a început să treacă,
ci că vine vijelios vremea lui :)
Când Alecu a apărut la tiri cu trupa sa de teatru, m-am bucurat teribil de bucuria lui. Cea mai frumoasă bucurie
din lume :)
13. Scrisoare deschisă către Dragoş şi către Tudor
Dragul meu Dragoş, stimate Tudor,
Vă zic aşa pentru că pe Dragoş îl ştiu şi sună mai bine să mă dau coios că îl ştiu la nivel de prietenar, iar pe
Tudor zău dacă îl ştiu personal, aşa că trebe să dau dovadă de respect fa ă de el. Cel pu in în prima frază…
Ok, am în eles că toată faza cu şpaga and shit a fost o glumă. Bănuiam că aşa e încă de când am scris că sunt
trist. Nu ştiam sigur, că doar, vorba aia, nimic nu mai e sigur în lumea asta. Ba nu, sigur este că eram trist,
indiferent dacă ce a i făcut voi era caterincă sau nu. Cu permisiunea dumneavoastră (pluralul de polite e e
numai din cauza lui Tudor, fireşte).
Din start vă spun că am un sim al umorului foarte dezvoltat. Exacerbat chiar. Dar îmi lipseşte teribil
grobianismul. Chiar dacă e vorba de unul finu , de salon, între oameni care, de altfel, îmi plac, mie tot îmi
lipseşte. Sunt un neîmplinit, ştiu, dar ăsta sunt eu şi mi-e cam nu ştiu cum să fac o scenetă telenovelistică să
mă arăt că aş fi fiul so iei unchiului vărului mătuşii bunicului numai din motive comerciale.
Nu am râs deloc la ce a i făcut voi. Nu voi sunte i de vină, desigur, ci spiritul meu retrograd, care îmi şopteşte
mereu în ureche ”fraiere care eşti, una e să încerci să lansezi un produs pe pia ă, alta e să consideri că orice e
justificabil ca să faci asta”. Faptul că voi a i discutat ca doi valutişti de cartier de provincie pe o tema pe care
eu, în cretineala mea, chiar o iau în serios (aia cu promovarea pe bloguri and căcat) mi-a creat un anumit
disconfort. Ca să nu zic că mi-a făcut silă.
A fost o glumă, zici tu, Dragoş. Mă scuzi că nu râd la ea. Şi mă mai scuzi că te-am considerat altfel. Şi mă mai
scuzi că sunt cam prostalău aşa de felul meu încât să cred că nu se poate glumi cu orice, oricând, oriunde.
Creezi nişte precedente pe care poate tu i le permi i, dar noi, ăştialal i, mai pitici, nu le vrem, nu le apreciem
şi, ca să i-o spun pe aia dreaptă, nu ni le permitem. Şi aici vorbesc în nume personal, desigur.
Cât despre domnul Tudor (i-aş spune domnul Chirilă, dar chiar nu e cazul aici), cum nu îl cunosc îndeajuns, îi
spun doar că nu o să ascult niciodată piesa pe care vrea să o promoveze în stilul ăsta. Deşi ştiu că domnul
Tudor ar putea zâmbi în barbă zicându-şi că oricum o promovez scriind, pentru a doua oară, despre tristul
dialog dintre el şi Dragoş. Numai că, aşa cum domnul Tudor nu mai promovează de mult nişte piese (pentru că,
trist fiind spun, nu prea mai are ce), ci promovează doar faptul că face piese, aşa şi eu sunt con tient că nu am
discutat despre piesa în sine ci despre faptul că unii discută despre faptul că a fost făcută o piesă pe care eu nu
o să o ascult niciodată.
În rest sunte i băie i valabili amândoi, cu care, când o să îmi treacă triste ea asta, aş putea beri multe. Dar nu
încă… Pentru că mi-ar sta în gât.
14. Băi, parcă nu-s io ăla din interviul din Adevărul…
Serios vă spun :)) Când am citit interviul din Adevărul, am sim it că parcă nu io sunt ăla care vorbesc acolo :)) E o
chestiune ciudată asta… La fel am pă it şi când am dat interviul pentru Revista Flacăra. Prima dată am crezut
că e o întâmplare, că nu am fost io în formă, dar acum, după ce l-am citit pe cel din Adevărul, cred că se impun
nişte concluzii. Personale, fireşte :D
1. Ca blogger, este în natura ta să conduci tu ”ostilită ile”, indiferent de împrejurare. Când scrii pe blog, tu eşti
şeful. În universul tău, tu eşti the king. Aşa că atunci când vine un jurnalist să facă un interviu cu tine, el este
cel care ini iază ac iunea şi care o şi gestionează. Din actant devii subiect al ac iunii (ok, asta a fost dură,
recunosc, dar nu ştiu cum să zic altfel :D). Ceea ce, acum îmi dau seama, îmi creează o stare de disconfort. Ca şi
cum nu aş mai fi eu cel care de ine controlul. Şi e naşpa…
2. Jurnalistul are anumite deprinderi, anumite tabieturi, dacă pot să le spun aşa, care îl face să fie foarte bun în
meseria sa. Şi care îl ajută să îşi facă treaba cât mai bine. Numai că în momentul în care interac ionează cu
lumea asta 2.0, ciudată în frumuse ea ei şi complicată în simplitatea ei aparentă, de multe ori deprinderile
astea func ioneză ca frână. De pildă, eşti rugat să ”traduci” anumite concepte 2.0 care pentru tine, ca blogger,
sunt intraductibile. Cum aş putea să traduc ”social media”? Sau ”platformă de blogging”? Evident că nu ai cum.
Sau, mă rog, o po i face, un fel de furculition, dar în momentul acela ajungem la ce vreau să zic la punctul 3 de
mai jos :)
3. Când un blogger apare în presa tradi ională, suntem încă la stadiul în care interac ionează două lumi diferite.
A te afla la intersec ia celor două lumi are şi păr i bune, dar şi păr i rele. Păr ile bune in de notorietate, de
faptul că ai trecut nişte bariere conven ionale şi, mai ales, pentru că, indiferent cât de tari ne credem noi ăştia
din online, ne sim im foarte mândri şi valida i ori de câte ori ne bagă presa tradi ională în seamă :) Păr ile rele
in de faptul că suferi o ”traducere” simultană şi oarecum incorectă, în care nici una din cele două lumi nu
în elege cu adevărat care e faza. Lumea 2.0 simte că ceva e fals în cum apari tu în acest context (şi da, aşa
este, e alt limbaj, alt mod de a pune problema), iar lumea clasică (hai să îi spunem aşa) se uită la tine cam ca la
o ciudă enie.
Părerea mea :)
15. Dacă voi sunte i bloggeri, atunci eu nu sunt, clar
Ieri am fost la Congresul PSD. Nu pentru că ar fi fost nu ştiu ce mare şmecherie evenimen ială. M-am dus ca un
gest de respect pentru Ana şi pentru Cristi, cei care au invitat bloggerii la acest eveniment şi care au creat un
punct de acreditare special pentru bloggeri, care au avut locurile lor rezervate la lojă. Cum întotdeauna am
militat pentru ieşirea bloggerilor în lume şi pentru intrarea lumii în blogosferă (a i în eles ce vreau să zic), am
considerat că ar fi de porc să nu onorez invita ia, chiar dacă, repet, Congresul în sine nu a avut nimic special.
La un moment dat am spus pe twitter şi pe facebook că mi se pare un pas înainte pentru bloggeri faptul că au
un punct de acreditare special pentru ei şi locuri rezervate şi că, spusă pe scurt, începe lumea să îi bage în
seamă. La fel am spus şi când bloggerii au fost invita i la Congresul PNL, dar acolo, e drept, nu au fost
considera i o categorie specială de invita i. Nu am zis că e un pas gigantic, nici uriaş, ci doar un pas. Şi au şi
sărit unii să îmi spună că sunt papagal şi că ce aşteptări mici am şi alte în elepciuni masive din această
categorie.
În urmă cu vreo doi ani, nimeni nu dădea două cepe împu ite pe bloggeri atunci când se organizau astfel de
evenimente. Raportat la acea vreme, da, cred că ceea ce s-a întâmplat şi la PNL şi la PSD este un pas înainte.
Nu mare, nu gigantic, dar un pas înainte.
În urmă cu un an nimeni nu ne invita nicăieri, iar acum în zona de acreditări scria mare ”Bloggeri” exact lângă
”Presă”. Deci da, după mintea mea stupidă, acesta este un pas înainte. Nu mare, nu gigantic, dar un pas înainte.
În urmă cu o lună, nimeni nu s-ar fi gândit că vreo 3000 de delega i din toată ara la un congres de partid
parlamentar o să se uite mira i la foaia aia cu care scria cu litere de o şchioapă ”Bloggeri”, unii scărpinându-se
în cap că ”ce e ăştia?”, al ii strâmbându-se că ”ce dracu i-a chemat şi pe ăştia?”, al ii, pu ini, e drept, ridicând
sprâncenele a mirare şi a apreciere. Deci da, după mintea mea înceată rău, acesta este un pas înainte. Nu
mare, nu gigantic, dar un pas înainte.
16. În urmă cu 3 zile, nimeni din presă nu ar fi crezut că o să sufere un asemenea afront ca la un asemenea
eveniment politic bloggerii să fie pe acelaşi picior de acreditare cu jurnaliştii. Deci da, după mintea mea de
dobitoc 2.0, acesta este un pas înainte. Nu mare, nu gigantic, dar un pas înainte.
Iar dacă to i cei care fac mişto de faptul că eu zic că a fost un pas înainte sunt bloggeri, atunci categoric că eu
nu sunt. Dacă a fi blogger înseamnă a nu aprecia că blogosfera luată în ansamblu începe să fie luată în seamă,
atunci eu unul nu sunt blogger. Şi dacă a fi blogger înseamnă în continuare că to i e proşti şi numai eu, cel care
gândesc impresionant 2.0 dar cu făcutul sunt la un magistral 0.002, atunci clar că nu am cum să mai fiu blogger.
17. Noi în anul âşpe mii, când nu vom mai fi bloggeri-copii
Am deja vreo trei anişori de blogosferă. Dar mi se par decenii, zău… Iar la viteza cu care se mişcă onlineul,
pot spune că am ajuns aproape de vârsta senectu ii…Iar viteza cu care m-am mişcat eu, de la nobody la un
nume cunoscut, a fost şi ea ame itoare. Drept pentru care am ajuns în punctul în care simt nevoia să scriu acest
post.
Am cunoscut bloggeri. Şi am cunoscut bloggeri. Şi am cunoscut bloggeri. Cu unii am rămas prieten şi acum, cu
al ii am început bine, dar apoi, odată cu succesele mele pe linie blogosferică, unii au luat-o la modul personal şi
rela iile s-au răcit, iar cu unii am stabilit clar că nu avem ce povesti chiar de la început. Dar indiferent de natura
rela iilor mele cu ei, am încercat ca numitorul comun să fie respectul. Şi sper că am reuşit, măcar în mare.
În timp mi s-au format nişte categorii de bloggeri în mintea mea. Despre cele care îmi plac nu o să vă spun
acum. Azi le luăm pe alea care nu îmi plac. Sau, hai să o zicem altfel, care ar putea fi mai bune.
Unii îşi aduc frustrările în spa iul public, crezând că aşa pot scăpa de ele, ca un fel de purgativ de sorginte
modernă. Se înşeală, dar nici măcar nu îşi dau seama. Sau refuză să accepte că s-au înşelat. Expunerea
frustrărilor în pseudo-fiin area internetului nu le diminuează, ci le poten ează.
Văd oameni foarte mişto, fiecare în felul său, care se apucă să ducă nişte războaie pe care eu nu le în eleg. Pe
mul i dintre ei dacă îi întrebi repede care e motivul pentru care fac asta, au reale dificultă i în a- i răspunde.
Dar se războiesc în continuare.
Este fascinant câtă energie pun unii în nişte războaie personale, ale căror miză mie îmi scapă profund. Război
2.0 de dragul războiului. Din care ambele păr i cred că ies câştigătoare, când, de fapt, ca în orice război, toată
lumea pierde. Inclusiv victimele colaterale.
Oftez de fiecare dată când văd pe câte unul cum şi-a construit un brand personal în online, dar pe care îl lasă să
moară pentru că nimeni nu ştie cine e, nimeni nu a avut ocazia să îl cunoască personal sau să dea mâna cu el.
De ei mi-e cel mai milă. Pentru că a alege să trăieşti doar în online… asta nu e via ă, e scuză de a trece dintr-
o zi în alta.
Mi-e peste putin ă să în eleg de ce unii aleg să vadă doar partea nasoală din celălalt şi să rela ioneze constant
doar cu ea. Eu fac exact invers, caut partea bună din fiecare şi încerc să vorbesc doar cu ea. În timp am văzut că
ies mult mai bine la ”costuri” cu strategia asta, că energia consumată e mult mai mică şi cu beneficii mai mari.
Recomand, deci.
18. Ridic din sprânceană când văd unii care, precum nişte Fukuyama 2.0, se consideră ajunşi la capătul internetului,
că ei nu mai au ce învă a, ei ştiu tot. Şi, pe măsură ce lumea se schimbă cu o viteză teribilă, ei refuză să
privească în jur şi, evident, încep să intre în categoria frustra ilor, care încet, încet încep să iasă din internetul
pe care au crezut că îl au la degetul mic.
În fine, mă opresc aici. Că mă apucă triste ea…
19. Nu cumva dăm dovadă de fariseim 2.0?
Cât de frumos vuieşte internetul când vine vorba de o campanie umanitară… Se scrie despre respectivul caz
pe bloguri, se postează pe tot felul de conturi de re ele sociale, se dă RT pe twitter de î i vine ame eala, e un
buzz de nu se poate. De unde vine, de altfel, şi întrebarea din titlu…
E bine că facem atâta zgomot pe net pe anumite campanii umanitare. Numai că nu e de ajuns. Să scrii câteva
rânduri sau să dai un simplu click pentru a trimite mai departe o informa ie nu e de ajuns, zău. Prin asta, cel
mult, î i oferi tu singur confortul (mincinos) că ai făcut ceva pentru respectivul caz, că i-ai făcut datoria. Când,
cel mult, ai făcut un gest absolut firesc şi, în cazul unora, au vrut doar să se bage în seamă.
Hai să ne punem un pic şi în pielea celei sau celui care are probleme şi pentru care se face campania. Noi to i
facem un buzz nemaipomenit pe internet, facem un zgomot teribil (şi emo ionat, de altfel), încât transmitem
persoanei în cauză, prin mul imea de oameni pe care îi vede raliindu-se cauzei sale, exact ceea ce are nevoie:
speran ă, speran a că se vor strânge bani, că va reuşi să facă opera ia, că va fi mai bine. Numai că vine apoi
momentul în care vede că toată nebunia 2.0 în cazul său a fost doar un balon de săpun şi că nu s-a întâmplat
mai nimic. Iar căderea de la speran a unde noi, prin implicarea noastră superficială, am ridicat-o la realitatea
hâdă e de multe ori devastatoare pentru persoana respectivă.
Unii o să se supere pentru ce zic eu aici. Vă rog să mă crede i că, având în vedere subiectul pe care îl discutăm,
cu via a unor oameni pe muchie, chiar nu îmi pasă de supărările voastre. Însă nu aş vrea să se în eleagă
greşit. Mă bucur tare mult când văd onlineul românesc cum se implică în cazurile sociale. Numai că aş vrea să
trecem de la datul unui click la datul de ceva mai mult. Pentru că altfel, zău, facem mai mult rău decât bine.
20. Dacă nu te-ai îmbătat niciodată în via a ta, apoi rău ai făcut
Din start precizez că acest post este despre alcool. Şi că face parte dintr-o campanie în care maurul Cabral este
numero 1. Şi pe care campanie, ca adânc cunoscător al fenomenului ”campanizat”, o sus in din toată inima.
Aceste fiind spuse vă invit să trece i mai departe cu cititul sau, mul umindu-vă, să ne vedem altă dată :)
Acuma cum să vă zic io să mă şi în elege i şi să nu vă scadă abrupt minimul respect pe care îl ave i fa ă de
mine? Băi, nu am cum să o zic altfel, aşa că o zic cum trebe: io îs din Maramureş, aşa că domne, feri ce be ii am
tras la via a mea :))
Am io o teorie care se reduce la fix atât: dacă nu te-ai îmbătat niciodată în via a ta, apoi rău ai făcut :D Dar, căci
aici este un mare, mare ”dar”, dacă o faci mai mult decât de câteva ori, atunci, prietene, ai o mare problemă şi
chiar nu îmi mai place foarte tare de tine :)
A te îmbăta o dată este o experien ă revelatoare pentru unii. Pentru că, în cazul unora, reprezintă acel moment
când se în eleg cu adevărat. Be ia este atunci adevărata realitate, o oglindă în care te vezi ca un mic monstru,
ca un pămpălau sau ca un tip absolut decent. Recomand o astfel de ispravă dar doar privită ca o chestiune cu
adevărat ini iatică. A persista ani de zile în astfel de ”ini ieri” nu înseamnă că te dezvol i şi că ajungi să te
cunoşti mai bine, ci doar că eşti zevzec. Care zevzec am fost şi io, relax…
Eu unul vorbesc din propria experien ă. Căci am avut o tinere e de aia cum erau tinere ile pe vremurile
noastre, ale ăstora trecu i de vârsta christică. Adică, aşa ca exemplu, în primul an de facultate am avut câteva
luni în care aş fi putut număra pe degete zilele în care eram treaz. Aşa era anturajul, aşa era moda, aşa era
ritmul de student atunci. Dar, la un moment dat, m-am trezit şi am zis stop joc. Şi de atunci, cu rare excep ii,
beau cât să mă simt bine. Atât.
A bea în prostie este o prostie. A bea cât să te sim i bine este una din marile plăceri ale vie ii. O adevărată
artă, dacă e să o luăm aşa, iar adevăra ii artişti sunt cei care reuşesc să bea doar atât cât să poten eze
plăcerea de a sta cu prietenii la o poveste. A transforma băutul într-un concurs sau, mai grav, într-o uşă prin
care fugi mereu de tine însu i, este catastrofal, my friends, catastrofal…
21. D’aia ma dau pe munte, un loc sigur, cu oameni rari si adevarati
Despre Crina Coco Popescu, v-am spus chiar ieri. Când mă declaram fanul ei umil şi teribil de mândru că suntem
contemporani cu o fată ca ea, care la nici 16 a trăit mai intens decât o facem noi o via ă întreagă. Şi pentru că
nu m-am ab inut, am rugat-o să îmi răspundă, pe mail, la câteva întrebări. Îi mul umesc pentru că a răspuns
doar după câteva ore, aşa că vă pot oferi acest minunat interviu cu această teribilă Coco Popescu. Încă ceva:
Coco mai are nevoie de nişte bani ca să ajungă în Antarctica. Aşa că orice ajutor, oricât de mic, este binevenit.
Cristian China Birta: Tu, Coco, tu esti intreaga la cap? :)) In loc sa umbli prin cluburi si prin
malluri la varsta asta, tu urci pe cei munti si ne faci sa ne simtim enorm de mandri ca suntem
romani de-ai tai?
Coco Popescu: Nu, frate, da’ ma simt bine :). Umblu si io pe unde stiu, ca la noi la tara n-avem cluburi decat de
munte si mallurile sunt la oras si ma simt ciudat imbracata in Salomon ca astia nu pun etichete pe dinafara sa
vaza omu’ cat am dat pe ele :))
De unde pasiunea asta a ta pentru munte, pentru aventura? Caci, ma gandesc io asa din fata
televizorului, trebuie o pasiune imensa sa faci asa ceva…
Pasiune de dat pe munte am si cred ca e mare ca tot ce fac se leaga de miscare si de munte. Aventura nu-mi
place ca d’aia ma dau pe munte, un loc sigur, cu oameni rari si adevarati.
22. Care a fost cel mai greu moment de cand te-ai apucat de ispravile astea? Dar cel mai frumos?
In expeditii stiu fiecare pas care urmeaza, sunt concentrata si hotarata, nu am timp sa vad daca e greu. In
principiu greu e la antrenamente, cand dai totul si incerci cat mai mult, sa stii cat poti, sa poti cat mai mult.
Asa, ca exemple: in Aconcagua, din tabara de varf am prins vant de 120 Km/ora, in McKinley erau -30*C pe varf
in zi cu soare, in Carstensz am coborat in rapel pe lapovita si ploaie pe firul unei caderi de apa adunata de pe
versanti, in Giluwe am dormit o noapte in ploaie numai cu sac de dormit subtire si folie de supravietuire, in
Elbrus a batut vantul de mi-a crapat fata dupa ce am facut varful. Da’ astea-s chestii normale, asumate, nu-i
nimic prea greu sa nu te bucuri de muntele pe care esti si de reusita sportiva.
Frumos e peste tot pe munte, m-as reintoarce oricand pe fiecare munte pe care am fost, da’ parca tot in
America de Sud si in Georgia in Kazbek mi-a placut cel mai mult.
Cum caracterizezi reactia oamenilor fata de apelul tau pentru ajutor? De fapt, vorba vine
ajutor pentru tine, ca io vad altfel lucrurile, adica e un ajutor pe care ni-l dam noi singuri
sprijinindu-te, un ajutor pentru a visa mai frumos si mai departe…
Reactia este deosebita si eu cred ca inseamna apreciere pentru ce fac si, mai ales, dor de munte, de viata
adevarata. Pasiunea mea pentru munte pot sa mi-o linistesc si in munti mai de aproape, alpinism pot face si in
Carpati unde sunt zone excelente si trasee de toate gradele, dar parca ar fi pacat daca pot face recorduri care
conteaza in lume sa nu le incerc. La fel cum este pacat sa va amanati placerea de a cunoaste sau de a practica
sporturile montane doar pentru ca ziceti ca nu aveti timp.
23. Cu blogul cum e? Esti multumita cum evolueaza, cum reactioneaza lumea pe el?
Pe blog scriu pentru prieteni, incerc sa ii fac partasi la bucuriile mele, si cred ca cei care citesc sunt interesati de
ce fac, cine sunt, cum inteleg lucrurile si alte chestii de viata. Eu totdeauna sunt interesata de un om fericit si
linistit, vreau sa stiu cum se face de-i este bine si sa ma bucur de bucuria lui; asa cred ca functioneaza si blogul
meu.
Un mesaj pentru noi astialalti, care din fata monitorului te admiram nespus.
Multumesc mult pentru ca va intereseaza si va place ce fac. Da’ cred ca voua, de fapt, va place pe munte da’
sunteti oameni seriosi si nu va da mana sa recunoasteti dintr-o data . Asa ca va zic: TRAIESTE LA ALTITUDINE!
Sursa foto: cocopopescu.com
