1. 3. RAPORTUL JURIDIC ùI IZOARELE DREPTULUI
Obiective specifice:
La sfârúitul capitolului, vei avea capacitatea:
• să descrii conceptul de raport juridic;
• să argumentezi în maxim două pagini organizarea ierarhică a izvoarelor
dreptului;
• să precizezi statutul jurisprudenĠei úi al doctrinei juridice în raport cu
problematica izvoarelor dreptului”.
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 4 ore
Raportul juridic 74
Izvoarele dreptului 86
Obiectivele specifice unităĠii de învăĠare 73
Rezumat 102
Teste de autoevaluare 102
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare 103
Bibliografie minimală 103

2. Humă Ioan Raportul juridic úi izvoarele dreptului
Teoria generală a dreptului 74
3.1. Raportul juridic
3.1.1 Conceptul de raport juridic, Trăsăturile raportului juridic
Conceptul de raport juridic
Ca sistem al normelor juridice, dreptul nu este un scop în sine. El are menirea
de a reglementa conduita oamenilor în relaĠiile interindividuale úi în planul
vieĠii sociale, în conformitate cu interesul general úi valorile admise. În relaĠiile
lor reciproce, normate juridic, oamenii trebuie să se comporte după prescripĠiile
normelor juridice. Această comportare se concretizează în stabilirea úi
îndeplinirea unor drepturi subiective úi a obligaĠiilor anexate acestor drepturi,
astfel încât relaĠiile dintre oameni iau forma specifică a raporturilor sau
relaĠiilor juridice. Dacă raporturile politice úi morale îúi extrag conĠinutul din
impactul normelor politice ori etice asupra conduitei umane, raporturile
juridice iau fiinĠă prin acĠiunea dreptului.
PrescripĠiile normative, exprimate în mod generic, ipotetic, impersonal, se
materializează în raporturi juridice determinate: participanĠii devin purtători
sau titulari ai unor drepturi úi, corelativ, ai unor obligaĠii juridice.
Se pune problema dacă formarea úi desfăúurarea raporturilor juridice concrete
epuizează modalităĠile de realizare a funcĠiei sociale a dreptului în cazul tuturor
categoriilor de norme juridice. S-a avansat punctul de vedere că raporturile
juridice acoperă ansamblul modului de transpunere a dreptului în viaĠa socială,
că norma juridică ar fi literă moartă în afara raportului juridic în care se
manifestă concret drepturile úi obligaĠiile juridice. Există însă, aúa cum s-a
remarcat cu îndreptăĠire, úi norme care îúi realizează menirea de a reglementa
relaĠii sociale fără să creeze raporturi juridice. Este cazul, mai ales, al
normelor prohibitive care, cerând abĠinerea de la producerea faptelor
interzise, se realizează, dacă sunt respectate, fără să se creeze raporturi
juridice (Motica I. Radu, 1995, p. 190). SituaĠia este valabilă úi pentru normele
de drept care consacră drepturi absolute úi universale (opozabile erga omnes),
precum normele dreptului constituĠional care statuează drepturi úi libertăĠi
fundamentale (libertatea conútiinĠei, dreptul la siguranĠă individuală ú.a.).
Deoarece acestor drepturi le corespunde obligaĠia ce revine tuturor celorlalte
subiecte de a se abĠine de la acĠiuni care să împiedice realizarea lor de către
titulari, úi acest tip de norme se realizează fără producerea ca atare a unor
raporturi juridice. ùi aici, raportul juridic este provocat doar prin încălcarea
normei.
În cele mai multe cazuri, raportul juridic ia naútere, se modifică ori încetează
numai dacă intervine un fapt juridic care să provoace acĠiunea normei, fapt
care împreună cu norma însăúi reprezintă condiĠiile raportului juridic.
Aúadar, raporturile juridice constituie o categorie a raporturilor sociale
reglementate prin norme juridice, raporturi a căror formare, modificare úi
încetare are loc, de regulă, prin prezenĠa unui fapt juridic (acĠiune omenească
sau eveniment) úi în care părĠile se manifestă ca titulare de drepturi úi
obligaĠii ce se realizează, dacă este necesar, prin intervenĠia forĠei publice.

3. Humă Ioan Raportul juridic úi izvoarele dreptului
Teoria generală a dreptului 75
Trăsăturile raportului juridic
Spre deosebire de normele de drept, care promovează valori juridice ce trebuie
sau urmează să se realizeze în relaĠiile umane, raporturile juridice Ġin de sfera
relaĠională, faptică, a juridicului.
Raporturile juridice comportă anumite caracteristici:
a. Raporturile juridice sunt raporturi sociale; ele iau naútere ca relaĠii între
oameni, fie ca indivizi, fie organizaĠi în diferite colective. Dacă nu orice relaĠie
socială este un raport juridic (pentru că acesta din urmă are un conĠinut
conferit de normele juridice), totuúi orice raport juridic este cu necesitate o
relaĠie socială (fiind o relaĠie între oameni). Deúi are un conĠinut social,
raportul de drept, prin forma sa juridică de manifestare, se deosebeúte de
relaĠiile sociale cu caracter economic, politic, moral, religios etc.
Chiar úi în situaĠia în care unele raporturi juridice se referă la lucruri, ele nu
încetează să fie relaĠii între oameni. În raporturile juridice de proprietate, de
exemplu, nu stau faĠă în faĠă oamenii ca proprietari úi obiectele asupra cărora
poartă proprietatea; aici este un raport juridic între oameni, cu privire însă la
lucruri.
ùi raporturile procesuale sau procedurale, deúi au un caracter exclusiv formal úi
nu vizează, în consecinĠă, un conĠinut nemijlocit social, îúi păstrează, cu toate
acestea, caracterul social, deoarece, cuprinzând aspecte de tehnica aplicării
dreptului, împlinesc o funcĠie de interes social.
b. Raportul juridic are un caracter ideologic. În timp ce relaĠiile economice, ca
relaĠii materiale, se formează între oameni, dar independent de voinĠa lor,
având un caracter obiectiv, raporturile juridice se integrează în aceeaúi
categorie cu relaĠiile politice, morale sau religioase, a căror formare este
condiĠionată de momentul subiectual, al exprimării voinĠei. Ele sunt raporturi
care, formate conútient, au un caracter subiectiv, manifestându-se ca raporturi
nemateriale, ideologice.
Dimensiunea ideologică specifică raporturilor juridice rezidă în faptul că ele sunt
reglementate prin intermediul normelor de drept care exprimă voinĠa
legiuitorului, ea însăúi expresie juridiceúte adecvată a voinĠei sociale generale,
inevitabil determinată de opĠiunea ideologică (de interese úi idei) majoritară.
În comparaĠie cu norma de drept, care poate păstra aparenĠele caracterului
democratic chiar atunci când exprimă o voinĠă de stat antidemocratică, raportul
juridic reflectă mai adecvat conĠinutul úi caracterul democratic sau nedemocratic
al sistemului juridic ce funcĠionează în societate la un moment dat; în relaĠia
juridică concretă úi în modul de realizare a dreptului se evidenĠiază contradicĠia
dintre conĠinut úi formă, dintre spiritul úi litera legii.

4. Humă Ioan Raportul juridic úi izvoarele dreptului
Teoria generală a dreptului 76
c. Raportul juridic se manifestă ca raport de voinĠă. ParticipanĠii la raporturile
juridice îúi exprimă, mai mult sau mai puĠin activ, úi voinĠa lor proprie, în
conformitate cu limitele úi condiĠiile precizate în norma de drept, care exprimă
voinĠa legiuitorului. În cele mai multe situaĠii rezultă din însăúi norma de drept
că raportul juridic ia naútere prin manifestarea unor acte de voinĠă din partea
subiectelor de drept. Când apariĠia, modificarea sau stingerea raporturilor
juridice are loc ca urmare a unor evenimente, deci independent de voinĠa
subiectelor, totuúi realizarea obligaĠiilor úi a drepturilor subiective reclamă
manifestarea voinĠei părĠilor. În consecinĠă, se poate admite dublul caracter
voliĠional al raporturilor juridice, decurgând atât din norma juridică, precum úi
din voinĠa subiectelor raportului juridic concret.
Dublul caracter voliĠional al raporturilor juridice nu se confundă cu caracterul
bilateral sau contractual al unor tipuri de raporturi juridice concrete, caracterizate
prin existenĠa celor două părĠi cu interese deosebite (vânzarea-cumpărarea,
împrumutul, închirierea etc.). Tot dublului caracter voliĠional se revendică úi
raportul juridic produs în mod unilateral, fără consimĠământul celeilalte părĠi (în
cazul testamentului, de exemplu) sau chiar împotriva voinĠei acesteia (în cazul
actelor de impozitare, de pildă).
3.1.2. Structura raportului juridic
Raportul juridic are o structură cuprinzând elemente care îl condiĠionează:
subiectele (părĠile), conĠinutul úi obiectul.
Subiectele raportului juridic
Privit ca raport social, raportul juridic are ca subiecte oamenii, consideraĠi
individual sau ca participanĠi la anumite organizaĠii.
La încheierea unui raport juridic sunt necesare cel puĠin două persoane, care se
numesc subiecte ale raportului juridic. Unele dintre subiecte sunt, în cadrul
aceluiaúi raport, titulari de drepturi, altele de obligaĠii sau, în mod corelativ, úi de
drepturi úi de obligaĠii. Într-un raport juridic de drept financiar, de pildă, organele
administrative obligă contribuabilii la plata impozitelor, iar aceútia au obligaĠia
să plătească impozitele. În acest raport una dintre părĠi este titular de drepturi
(organul administrativ), iar cealaltă (contribuabilul) este titularul unei obligaĠii.
Dar în alte raporturi juridice fiecare subiect este deopotrivă titular de drepturi úi
obligaĠii.
Sarcina de lucru 1
Prezintă în 10-15 rânduri semnificaĠia raportului juridic sub aspectul sferei
relaĠionale a dreptului, dar úi al scopului reglementărilor juridice.

5. Humă Ioan Raportul juridic úi izvoarele dreptului
Teoria generală a dreptului 77
De pildă, în domeniul dreptului civil, unde întâlnim numeroase astfel de cazuri,
într-un contract de vânzare-cumpărare se creează un raport juridic în care
vânzătorul are dreptul să primească preĠul obiectului vândut, revenindu-i
corelativ obligaĠia de a preda obiectul; cumpărătorul este îndreptăĠit să
primească obiectul cumpărat, revenindu-i corelativ obligaĠia de a achita preĠul
obiectului.
Natura unui raport juridic îúi pune pecetea pe determinarea concretă, individuală
a subiectelor sale. În cele mai multe raporturi juridice sunt precizate în mod
concret úi individual atât titularii de drepturi, cât úi titularii de obligaĠii (aúa cum
este cazul raporturilor juridice de muncă, de vânzare-cumpărare, de plată a
impozitelor etc.). Sunt însă úi raporturi în care doar unul dintre subiecte este
precizat, anume titularul drepturilor, iar toate celelalte persoane rămân titulare de
obligaĠie. Astfel, într-un raport juridic de proprietate, stăpânirea unei case este
dreptul proprietarului, iar respectarea acestei proprietăĠi revine ca obligaĠie
tuturor celorlalte persoane. Cum se observă, subiectul titular al obligaĠiei nu este
individualizat. Numai când se nesocoteúte această obligaĠie se produce
individualizarea, situaĠie în care se creează însă un alt raport juridic, în care este
sancĠionat cel ce a săvârúit fapta ilicită.
La fel stau lucrurile úi în dreptul penal. Legea ocroteúte o seamă de valori,
garantând dreptul tuturor cetăĠenilor la viaĠă, la libertate individuală, la sănătate
ú.a. Toate persoanele sunt titulare ai acestor drepturi; titularii obligaĠiilor nu sunt
individualizaĠi, ei fiind, de asemenea, toate celelalte persoane. Individualizarea
titularului de obligaĠie operează numai atunci când o persoană pune în pericol
unul dintre drepturile apărate de lege, situaĠie în care apare un raport juridic de
drept penal.
a. Persoanele fizice - subiecte ale raportului juridic. Subiecte ale raportului
juridic sunt, în cazurile cele mai frecvente, cetăĠenii statului. În relaĠiile lor
reciproce ei produc cele mai diferite raporturi juridice: de familie, de
proprietate etc. Se pot naúte úi raporturi de drept între cetăĠenii unui stat úi
străini ori apatrizi (persoane fără nici o cetăĠenie).
Participarea unei persoane la un raport juridic este condiĠionată de aptitudinea
generală úi abstractă, stabilită de lege după criteriul vârstei úi al
discernământului. Numim capacitate juridică tocmai această aptitudine
generală úi abstractă de a participa la un raport juridic cu anumite drepturi úi
obligaĠii. Astfel, în raporturile privind exercitarea drepturilor electorale (raporturi
de drept constituĠional), capacitatea se manifestă la împlinirea vârstei de 18 ani;
în dreptul civil, capacitatea operează odată cu naúterea etc.
Teoria dreptului legitimează distincĠia capacitate generală - capacitate
specială. Prima constă în posibilitatea generală a cetăĠenilor de a fi titulari de
drepturi úi obligaĠii; cea de-a doua înseamnă posibilitatea unor categorii de
persoane de a crea anumite raporturi juridice prin calitatea pe care o au (de pildă,
deputaĠii, militarii, funcĠionarii de stat etc.).
Se poate face, de asemenea, distincĠie (în dreptul civil, în dreptul procesual civil)
între capacitatea de folosinĠă úi capacitatea de exerciĠiu.

6. Humă Ioan Raportul juridic úi izvoarele dreptului
Teoria generală a dreptului 78
Aptitudinea de a avea drepturi úi obligaĠii în cadrul unor raporturi juridice
constituie capacitatea de folosinĠă.
Aceasta revine tuturor persoanelor fizice, indiferent de gradul de conútientizare
sau de afirmare a voinĠei lor. Aptitudinea persoanei de a-úi exercita úi de a-úi
asuma obligaĠii producând acte juridice reprezintă capacitatea de exerciĠiu.
În stabilirea capacităĠii de exerciĠiu, legiuitorul ia în considerare o seamă de date
obiective privind posibilitatea persoanei de a evalua în cunoútinĠă de cauză
însemnătatea úi consecinĠele acĠiunii sale. Din acest motiv nu dispun de
capacitate de exerciĠiu, presupunându-se că nu au discernământ, alienaĠii sau
debilii mintali, persoanele puse sub interdicĠie legală sau judiciară, minorii sub
14 ani; minorilor de peste 14 ani le este recunoscută o capacitate de exerciĠiu
restrânsă. Dacă o persoană, având capacitate de folosinĠă, poate să fie lipsită de
capacitatea de exerciĠiu, ea nu poate totuúi, având capacitate de exerciĠiu, să nu
beneficieze de aceea de folosinĠă.
DistincĠia între cele două ipostaze ale capacităĠii este operantă numai pentru
acele drepturi al căror exerciĠiu nu este obligat să-l realizeze titularul lor. Ea nu
mai este posibilă în cazul drepturilor a căror exercitare revine exclusiv titularului.
De pildă, capacitatea de folosinĠă de căsătorie nu are sens fără aceea de exerciĠiu.
Calitatea de subiect de drept a cunoscut o evoluĠie social-istorică. În Antichitate,
sclavilor nu li se atribuia această calitate, iar între oamenii liberi erau unele
categorii (de exemplu, străinii, plebeii în Roma antică) cu o capacitate juridică
restrânsă. În Evul mediu, capacitatea subiectelor de drept depindea de poziĠia
persoanei în ierarhia feudală, astfel încât iobagilor li se recunoútea o capacitate
limitată în comparaĠie cu nobilii. Abia revoluĠiile burgheze au asigurat din punct
de vedere politic egalitatea formală (juridică) a cetăĠenilor, inclusiv în ceea ce
priveúte capacitatea subiectelor de drept.
b. Subiectele colective ale raportului juridic.
Constituirea raportului juridic are loc nu numai prin participarea persoanelor
fizice (membri ai societăĠii, care apar în raporturile juridice ca entităĠi de sine
stătătoare), ci úi a subiectelor colective sau organizate.
Din această a doua categorie fac parte:
- statul ca subiect de drept, în mod direct úi în nume propriu, îndeosebi în
raporturile de drept internaĠional public úi în acelea de drept constituĠional. În
raporturile civile el se manifestă ca subiect de drept prin intermediul
Ministerului FinanĠelor úi prin organele sale financiare teritoriale:
- organele de stat, care se manifestă ca subiect de drept în nume propriu,
distingându-se de stat, îndeosebi în relaĠiile de putere sau de autoritate, ca
instituĠii ale puterii legislative, executive úi judecătoreúti;
- persoanele juridice. Ca subiecte distincte în raporturile de drept civil ori în
acelea de drept comercial, persoanele juridice au o organizare de sine
stătătoare, un patrimoniu propriu, deosebit de al membrilor ce le compun, úi
urmăresc scopuri care trebuie să fie rezonante cu interesele generale, cu
bunele moravuri úi ordinea publică.

7. Humă Ioan Raportul juridic úi izvoarele dreptului
Din categoria persoanelor juridice fac parte în primul rând organele statului, dar
nu în ipostaza invocată mai sus, ci în cadrul acelor raporturi care nu sunt legate
direct de realizarea competenĠei lor (cum ar fi raporturile unei instanĠe
judecătoreúti cu o firmă, încheiate în scopul reparării mobilierului).
Au, de asemenea, personalitate juridică unităĠile administrativ-teritoriale (judeĠul,
municipiul, oraúul úi comuna). Prefecturile úi primăriile exercită drepturi úi
îndeplinesc obligaĠiile care revin judeĠelor úi, respectiv, celorlalte unităĠi
administrativ-teritoriale.
Ca persoane juridice, instituĠiile de stat desfăúoară o activitate fără caracter
economic, fiind finanĠate, de regulă, de la bugetul de stat (unităĠile din reĠeaua
învăĠământului de stat, muzeele, teatrele úi alte unităĠi culturale, spitalele,
căminele etc.).
Sunt persoane juridice úi organizaĠiile cu caracter economic nestatal
(cooperatiste), precum acelea meúteúugăreúti, de consum úi de credit, constituite
de către membrii lor prin punerea în comun, în baza liberului consimĠământ, a
activităĠii úi mijloacelor de producĠie, în scopul atingerii unor obiective
economice úi al satisfacerii intereselor acestora.
Dispun totodată de personalitate juridică celelalte organizaĠii nestatale -
sindicale, de tineret, asociaĠii, uniuni de creaĠie ú.a. Ele au în principiu un
caracter nepatrimonial úi acĠionează în baza legii, urmărind o finalitate politică,
socială, culturală ori religioasă.
Întrunesc calitatea de persoane juridice úi subiectele colective atipice (fundaĠiile,
barourile de avocaĠi etc.).
Din enumerarea subiectelor colective ale raportului juridic deducem că nu se
poate extrapola clasificarea subiectelor de drept în persoane fizice úi persoane
juridice, care este proprie dreptului civil, la sfera, mai cuprinzătoare, a întregului
sistem de drept, unde operează, din perspectiva Teoriei generale a dreptului,
clasificarea în subiecte individuale úi colective. Întrucât există subiecte colective
care nu au calitatea de persoane juridice (precum instanĠele judecătoreúti, unele
asociaĠii etc.), rezultă că personalitatea juridică nu epuizează calitatea de subiect
de drept a subiectelor colective.
Sarcina de lucru 2
Explică în 10-15 rânduri relaĠia existentă între noĠiunile de subiect colectiv de
drept úi persoană juridică.

8. Humă Ioan Raportul juridic úi izvoarele dreptului
Teoria generală a dreptului 80
ConĠinutul raportului juridic
ParticipanĠilor la raportul juridic le revin, pe de o parte, drepturi úi, pe de altă
parte, obligaĠii. Drepturile úi obligaĠiile sunt acelea care leagă între ele
subiectele raportului juridic úi care formează conĠinutul acestuia.
Unele raporturi juridice sunt simple, întrucât aici o parte se prezintă ca titular al
dreptului, iar cealaltă ca titular al obligaĠiei (cum este cazul contractului de
împrumut); alte raporturi juridice sunt complexe, deoarece fiecare parte este
deopotrivă titular de drepturi úi obligaĠii (în vânzare-cumpărare, de exemplu).
Dreptul subiectiv. Acesta constă în facultatea subiectului unui raport juridic
de a acĠiona într-un anumit fel, de a pretinde celuilalt sau celorlalte subiecte o
atitudine corespunzătoare, iar când este cazul, de a recurge la sprijinul forĠei
publice pentru realizarea dreptului său.
De pildă, proprietarul, într-un raport juridic de proprietate, are dreptul, în
limitele stabilite prin lege, de a poseda, de a folosi, de a dispune de lucrul la
care trimite dreptul său de proprietate úi, în acelaúi timp, de a pretinde celor ce
au legătură cu lucrul respectiv să-i respecte dreptul ce-l are.
Dreptul subiectiv ia naútere prin realizarea dreptului obiectiv în cadrul unui
raport juridic. Fără normele juridice care alcătuiesc dreptul obiectiv nu sunt
posibile drepturile subiective; drepturile úi obligaĠiile persoanelor fizice úi ale
subiectelor colective îúi află temeiul în dreptul obiectiv.
Dreptul este subiectiv, nu însă subiectivist, căci titularul său nu-l poate exercita
în mod arbitrar. Dreptul subiectiv are ca scop legitim satisfacerea intereselor
personale, materiale úi spirituale, însă pe baza respectării interesului general.
Depăúirea limitelor legii sau încălcarea scopului ei reprezintă abuzul de drept,
sancĠionat de lege.
Pentru că dreptul subiectiv este, conform definiĠiei, o facultate ori o posibilitate,
titularul său nu poate fi constrâns să-l realizeze, spre deosebire de titularul
obligaĠiei care poate fi Ġinut să-úi îndeplinească îndatoririle. Cu toate acestea,
unele drepturi nu pot forma obiectul unor înĠelegeri de modificare sau renunĠare
(de pildă, drepturile fundamentale ale cetăĠeanului ori cele nepatrimoniale
rezultând din statutul persoanei fizice etc.). Trebuie adăugat că sunt drepturi care
compar totodată ca veritabile îndatoriri faĠă de lege, aúa cum este dreptul
autorităĠii publice de a sancĠiona pe cel care a comis o abatere sau dreptul la
învăĠătură în cadrul învăĠământului general úi obligatoriu.
ExistenĠa úi exerciĠiul dreptului subiectiv nu înseamnă acelaúi lucru cu apărarea
lui juridică, unde intervine, dacă e cazul, forĠa coercitivă a statului, garantând
exercitarea prerogativelor recunoscute de lege.
ObligaĠia. În accepĠiune juridică, obligaĠia reprezintă îndatorirea pe care
subiectul raportului juridic trebuie să o îndeplinească úi pe care cealaltă parte o
poate pretinde în baza legii. Ea constă în a face, a nu face ceva sau a da ceva.

9. Humă Ioan
De exemplu, vânz
are obligaĠia să
serviciul de transport pentru care s
În raportul juridic, obliga
asemenea, ea nu
presat să o îndeplineasc
Fiind reglementat
realizată conform ei. Nu poate fi nici conceput
asumată ilegal sau imoral.
Clasificarea drepturilor subiective
următoarele criterii:
- conform importan
sunt fundamentale (de exemplu, cele electorale), in
nefundamentale sau ordinare, prev
consonanĠă cu primele;
- după natura lor juridic
úi procedurale (de form
juridic de realizare. Drepturile de con
(economice sau evaluabile pecuniar, precum sunt dre
de altă parte, drepturi nepatrimoniale care, neevaluabile
legate de persoana uman
fi exercitate decât de titularul lor (de exemplu, d
integritate fizic
diferenĠiază în d
drepturile de crean
împrumut).
Exercitarea drepturilor reale nu implic
drepturile de crean
raportul juridic, au obliga
- după gradul de opozabilitate, drepturile subiective se
absolute úi drepturi relative. Sunt absolute acelea c
generale úi nediferen
proprietate, de exemplu)
omnes). Sunt relative acele drepturi care produc efecte
raport juridic; de aceea, ele sunt opozabile în mod
titularul dreptului poate pretinde numai titularulu
conduită (de pild
află într-o strâns
proprietate, conform exemplului anterior) determin
relativ (de crean
dezdăunarea).
Dreptul subiectiv nu este acela
primul semnifică
Raportul juridic úi izvoarele dreptului
vânzătorul este obligat să predea obiectul vândut, cump
ia să plătească obiectul cumpărat, cărăuúul are obliga
serviciul de transport pentru care s-a angajat etc.
În raportul juridic, obligaĠia este un element corelativ dreptului subiectiv. D
asemenea, ea nu este o simplă posibilitate sau facultate, titularul ei putând fi
o îndeplinească.
Fiind reglementată juridic, obligaĠia are sens numai dacă este în acord cu legea
conform ei. Nu poate fi nici concepută úi nici îndeplinit
ilegal sau imoral.
Clasificarea drepturilor subiective úi a obligaĠiilor se întemeiaz
toarele criterii:
conform importanĠei úi modului lor de consacrare, drepturile
sunt fundamentale (de exemplu, cele electorale), inserate în Constitu
nefundamentale sau ordinare, prevăzute în diferite acte normative
Ġă cu primele;
natura lor juridică, drepturile úi obligaĠiile sunt materiale (de con
i procedurale (de formă). FaĠă de primele, cele secunde constituie cadrul lor
juridic de realizare. Drepturile de conĠinut sunt, pe de altă parte, patrimoniale
(economice sau evaluabile pecuniar, precum sunt drepturile de crean
parte, drepturi nepatrimoniale care, neevaluabile material, sunt
legate de persoana umană, servind individualizării úi ocrotirii ei
fi exercitate decât de titularul lor (de exemplu, dreptul la nume, onoare,
integritate fizică etc.). Cât priveúte drepturile patrimoniale, acestea se
ă în drepturi reale (de pildă, amintitul drept de proprietate)
drepturile de creanĠă (de exemplu, acela care rezultă din contractul de
Exercitarea drepturilor reale nu implică concursul altora, în timp ce pentru
drepturile de creanĠă e necesară existenĠa a două părĠi determinate, care, în
raportul juridic, au obligaĠia de a da, de a face sau nu ceva concret;
gradul de opozabilitate, drepturile subiective se diferenĠ
i drepturi relative. Sunt absolute acelea cărora le corespund obliga
úi nediferenĠiate pentru toate subiectele de drept (dreptul de
proprietate, de exemplu) úi care deci sunt drepturi opozabile tuturor (
). Sunt relative acele drepturi care produc efecte doar între p
raport juridic; de aceea, ele sunt opozabile în mod limitat (
titularul dreptului poate pretinde numai titularului obligaĠ
(de pildă, dreptul de creanĠă). Drepturile absolute úi cele relative se
o strânsă legătură: încălcarea unui drept absolut (a celui de
proprietate, conform exemplului anterior) determină formarea unui drept
relativ (de creanĠă), reclamând despăgubirea (restituirea, repararea,
Dreptul subiectiv nu este acelaúi lucru cu capacitatea juridic
primul semnifică o facultate recunoscută, concretă úi actuală, cealalt
i izvoarele dreptului
obiectul vândut, cumpărătorul
ul are obligaĠia să facă
ia este un element corelativ dreptului subiectiv. De
posibilitate sau facultate, titularul ei putând fi
este în acord cu legea úi
i nici îndeplinită o îndatorire
se întemeiază în
i modului lor de consacrare, drepturile úi îndatoririle
te în ConstituĠie, úi
zute în diferite acte normative úi în
iile sunt materiale (de conĠinut)
constituie cadrul lor
ă parte, patrimoniale
pturile de creanĠă) úi, pe
material, sunt strâns
i ocrotirii ei úi care nu pot
reptul la nume, onoare,
te drepturile patrimoniale, acestea se
, amintitul drept de proprietate) úi
din contractul de
concursul altora, în timp ce pentru
i determinate, care, în
ia de a da, de a face sau nu ceva concret;
diferenĠiază în drepturi
le corespund obligaĠii
iate pentru toate subiectele de drept (dreptul de
i care deci sunt drepturi opozabile tuturor (erga
doar între părĠile unui
limitat (inter partes):
i obligaĠiei o anumită
). Drepturile absolute úi cele relative se
lcarea unui drept absolut (a celui de
formarea unui drept
gubirea (restituirea, repararea,
atea juridică. În timp ce
i actuală, cealaltă este o

10. Humă Ioan Raportul juridic úi izvoarele dreptului
aptitudine, úi ea recunoscută, dar abstractă, de a avea anumite drepturi úi
obligaĠii; ea este premisa formării subiectului de drept. Drepturile úi obligaĠiile,
implicate potenĠial úi abstract în capacitatea juridică, se concretizează numai prin
intrarea subiectului în raporturi juridice.
Dreptul subiectiv se deosebeúte úi de statutul juridic al cetăĠeanului, numit úi
situaĠie juridică, care reprezintă ansamblul drepturilor úi obligaĠiilor
recunoscute persoanelor fizice prin normele în vigoare. Statutul juridic al
persoanei influenĠează hotărâtor însăúi capacitatea juridică, deoarece îi fixează
sfera de cuprindere, mai largă sau mai restrânsă, în funcĠie de ceea ce validează
ca drepturi úi obligaĠii recunoscute persoanei fizice. Statutul juridic al
cetăĠeanului sintetizează condiĠia sa juridică într-un sistem de drept.
Obiectul raportului juridic
Creând raporturi juridice, subiecĠii urmăresc realizarea unor scopuri. Drepturile
úi obligaĠiile, care Ġin de conĠinutul raporturilor juridice, vizează un fenomen
exterior acestora: obĠinerea de bunuri materiale, prestarea unui serviciu etc.
Obiectul raportului juridic nu se reduce la conduita părĠilor, deúi o implică;
acĠiunea ori inacĠiunea, rezultând din conduită, se leagă de drepturile úi
obligaĠiile părĠilor. Reducerea obiectului la conduita părĠilor duce la confundarea
conĠinutului raportului juridic cu obiectul său. De asemenea, obiect al raportului
juridic nu pot fi numai lucrurile, pentru că, pe lângă lucruri, obiectul raportului
juridic cuprinde, într-o sferă mai largă, úi alte elemente structurante; apoi,
absenĠa lucrurilor nu înseamnă în toate cazurile absenĠa raportului juridic.
Definim obiectul raportului juridic prin ceea ce se urmăreúte să se producă în
actul sau fapta generatoare de raport juridic; obiectul său este scopul
materializat în acĠiuni sau lucruri
Obiectul raportului juridic cuprinde:
a) lucruri;
b) conduita umană exteriorizată (acĠiuni sau inacĠiuni);
c)rezultatul creaĠiei intelectuale, opera ca unitate de idei, imagini úi forme de
exprimare obiectivă (operă literară, artistică, útiinĠifică, dar úi invenĠia, marca
de fabrică úi de comerĠ, desenul úi modelul industrial). Raporturile juridice de
constrângere, în care se pune problema stabilirii răspunderii juridice pentru
faptele ilicite săvârúite, au ca obiect însăúi sancĠiunea ce urmează să se aplice.
Diferite ramuri de drept circumscriu trăsăturile specifice ale obiectului raportului
juridic. În dreptul civil, de exemplu, se cere ca obiectul să fie determinat sau
determinabil, posibil, moral, licit. Sunt situaĠii în care raportul juridic are un
singur obiect, ca în actele civile unilaterale (testamentul) sau în actele de
autoritate (administrative, procesuale); acestea din urmă sunt emise nu numai
fără consimĠământul celeilalte părĠi, ci chiar împotriva voinĠei ei. Contractele
sinalagmatice (de pildă, cele de vânzare - cumpărare) au un dublu obiect,
deoarece conduita sau prestaĠia unei părĠi este cauza determinantă a

11. Humă Ioan
contraprestaĠiei celeilalte p
pentru că se vinde etc.).
Descifrarea obiectului raportului juridic nu este u
înĠelegerea naturii juridice
punct de vedere practic contureaz
derularea raportului juridic, permite precizarea mo
îndeplinesc obli
Prezintă în
juridic.
3.1.3. Actele úi faptele juridice, condi
Conceptul de fapt juridic
Fiecare moment
fapte. În sens general, orice schimbare social
determinare, este rezultatul unei ac
AcĠiunea socială
având ca obiect de transformare natura
între altele, úi urm
o energie care se declan
acĠiunile sale sunt “ac
cadrul relaĠiilor interumane, în situa
este o dimensiune, obiectiv
Aúa cum acĠiunea în general este o conduit
presupune o angajare axiologic
domeniul juridic, unde scopul este realizarea unui
În câmpul realit
juridice, ci úi
persoanei, induc ca efecte juridice obliga
respectiv drepturi de mo
voinĠa vreunei persoane
sau sting raporturi juridice.
Din această cauz
înĠelegem atât ac
úi evenimentele ap
Raportul juridic úi izvoarele dreptului
Ġiei celeilalte părĠi úi invers (vând pentru că se cump
se vinde etc.).
Descifrarea obiectului raportului juridic nu este un act gratuit; ea facilite
elegerea naturii juridice úi a specificului raportului în cauză
punct de vedere practic conturează conduita ce trebuie realizat
derularea raportului juridic, permite precizarea modului în care p
îndeplinesc obligaĠiile úi îúi realizează drepturile.
Sarcina de lucru 3
în 5-7 fraze deosebirea dintre conĠinutul úi obiectul raportului
i faptele juridice, condiĠii ale raportului juridic
Fiecare moment al vieĠii sociale este marcat de o paletă complex
fapte. În sens general, orice schimbare socială, indiferent de natura factorilor de
determinare, este rezultatul unei acĠiuni.
iunea socială, Ġinând de praxis (Praxis-ul reprezintă totalitatea ac
având ca obiect de transformare natura úi societatea, inclusiv gândirea.
úi următoarele elemente: un agent dominat de o aspira
o energie care se declanúează în direcĠia scopului úi rezultatului. O parte dintre
iunile sale sunt “acĠiuni juridice” . Nu există individ care să nu fie implicat, în
Ġiilor interumane, în situaĠii cu caracter juridic. Încât, praxis
este o dimensiune, obiectivă úi specifică, a vieĠii sociale.
Ġiunea în general este o conduită teleologică (guvernat
presupune o angajare axiologică, politică, morală etc.), la fel se întâmpl
domeniul juridic, unde scopul este realizarea unui drept sau a unei obliga
În câmpul realităĠilor dreptului însă, nu numai acĠiunile pot produce efecte
úi evenimentele. Unele dintre ele, precum naúterea sau moartea
persoanei, induc ca efecte juridice obligaĠii de întreĠinere úi educare pentru copil,
turi de moútenire pentru urmaúi ú.a. Aceste efecte nu decurg din
a vreunei persoane úi din ideea de scop, cu toate că úi ele creeaz
sau sting raporturi juridice.
ă cauză, doctrina juridică admite că prin fapte juridice trebuie s
elegem atât acĠiunile decurgând din libera voinĠă de manifestare a omului, cât
i evenimentele apărute independent de voinĠa umană.
i izvoarele dreptului
se cumpără, cumpăr
n act gratuit; ea facilitează
i a specificului raportului în cauză. Totodată, din
conduita ce trebuie realizată de părĠi în
dului în care părĠile îúi
i obiectul raportului
complexă de acte úi
, indiferent de natura factorilor de
totalitatea acĠiunilor umane
i societatea, inclusiv gândirea.), implică,
toarele elemente: un agent dominat de o aspiraĠie sau un scop,
i rezultatului. O parte dintre
ă nu fie implicat, în
ii cu caracter juridic. Încât, praxis-ul juridic
(guvernată de scop, care
etc.), la fel se întâmplă úi în
drept sau a unei obligaĠii.
iunile pot produce efecte
úterea sau moartea
i educare pentru copil,
.a. Aceste efecte nu decurg din
i ele creează, modifică
prin fapte juridice trebuie să
de manifestare a omului, cât

12. Humă Ioan Raportul juridic úi izvoarele dreptului
Teoria generală a dreptului 84
Alături de acĠiuni sau evenimente, mai dobândesc caracter juridic úi acele acte
(vezi infra) care poartă, prin esenĠa lor, denumirea de acte juridice, destinate
modificărilor în statutul juridic al persoanelor. Aceste modificări se fac fie pe
cale generală (prin legi úi statute cu caracter normativ), fie pe calea unor acte
individuale (cum sunt convenĠiile sau alte genuri de contracte).
Aúadar, în sensul larg de izvor al raporturilor juridice concrete, faptul juridic
încadrează actele juridice, evenimentele úi acĠiunile juridice, acestea din urmă
luate ca fapte care produc consecinĠe licite sau ilicite.
Conceptul de fapt juridic vizează acele fapte de a căror existenĠă legea leagă
efecte juridice, dând astfel naútere unor raporturi juridice ori modificându-le sau
stingându-le, fără să conteze dacă faptele în cauză s-au produs cu intenĠia sau
fără intenĠia de a crea efecte juridice corespunzătoare.
După ramura de drept ce le normează, faptele juridice se diferenĠiază în fapte
civile (de exemplu, delictele civile), fapte penale (infracĠiunile), fapte
administrative (contravenĠiile) etc.
În funcĠie de influenĠa lor asupra raportului juridic, deosebim fapte constitutive,
fapte modificatoare úi fapte extinctive (de încetare) de drepturi úi obligaĠii.
De exemplu, comiterea unei infracĠiuni creează raportul juridic penal cu
obligaĠii pentru autorul faptei ilicite. Sau: decesul este constitutiv în materie
succesorală, producând drepturi úi obligaĠii pentru moútenitori, dar úi extinctiv
în plan familial, determinând încetarea unor raporturi specifice, precum acelea
de căsătorie, de întreĠinere etc. Joacă rol de fapte modificatoare ale raporturilor
juridice circumstanĠele care în dreptul penal pot agrava sau, dimpotrivă, atenua
răspunderea penală.
Faptele juridice se mai deosebesc úi după gradul de complexitate. Faptele
juridice simple sunt acelea din a căror producere decurg nemijlocit consecinĠele
juridice (de pildă, din faptul ca atare al naúterii rezultă dobândirea capacităĠii
juridice úi a calităĠii de subiect de drept). Faptele juridice complexe reclamă
întrunirea cumulativă a mai multor condiĠii pentru producerea integrală a
efectelor juridice (moútenirea testamentară este operantă atunci când, între altele,
există un testament, intervine decesul testatorului úi are loc acceptarea
succesiunii).
Actele juridice
Actul juridic constă în manifestarea de voinĠă care are ca intenĠie producerea,
prin respectarea legii, a efectelor juridice scontate. Prin aceeaúi noĠiune se mai
înĠelege înscrisul constatator al actului juridic, deci materialul care încorporează
manifestarea de voinĠă sau elementul de probă materială.
Indiferent de ramura de care aparĠin, actele juridice cuprind o seamă de elemente
esenĠiale, care condiĠionează însăúi constituirea lor: subiectul de la care provine
actul; voinĠa exprimată în actul juridic, având caracter intenĠionat prin efectele
urmărite úi caracter manifest prin necesitatea cunoaúterii ei de către subiectele
interesate; obiectul actului juridic (obiectul reglementării în cazul actelor

13. Humă Ioan Raportul juridic úi izvoarele dreptului
Teoria generală a dreptului 85
normative úi acela al raportului juridic în cazul actelor individuale); motivaĠia
actului juridic.
La nivelul fiecărei ramuri de drept, elementele enunĠate dobândesc
particularizări. De pildă, în majoritatea actelor civile, unde operează acordul de
voinĠă al părĠilor, voinĠa devine consimĠământ; în dreptul administrativ, unde, în
temeiul úi pentru realizarea puterii de stat, actul juridic este un act de autoritate
sau de putere, voinĠa se manifestă unilateral, fără un acord.
Pe lângă elementele de fond, actele juridice trebuie să respecte úi anumite
condiĠii de formă, privitoare, de exemplu, la redactarea úi aducerea la cunoútinĠă
publică (prin publicare) ori a părĠilor interesate (prin comunicare sau notificare).
În dreptul civil există úi aúa-numitele modalităĠi ale actelor civile, condiĠia úi
termenul, care influenĠează existenĠa úi executarea lor.
Actele juridice se clasifică după diferite criterii.
Pornind de la natura raporturilor juridice create úi de la ramura de drept de
care aparĠin, se deosebesc acte de drept constituĠional, acte civile,
administrative, financiare ú.a.
Pe baza acestei clasificări se poate identifica mai adecvat regimul juridic al
actelor în cauză úi efectele speciale ce le produc.
În funcĠie de amploarea efectelor juridice produse, actele juridice apar ca acte
normative sau individuale.
Având aplicabilitate repetată, actele normative nu-úi epuizează conĠinutul; cele
individuale, bazate pe normă, încetează prin aplicarea sau executarea în cazul
dat. Dacă unele acte juridice sunt exclusiv normative (legea, regulamentul) sau
exclusiv individuale (actele civile, hotărârile judecătoreúti), altele aparĠin
ambelor categorii (decizii úi dispoziĠii administrative).
Actul juridic individual este valabil numai dacă respectă actul normativ după
care se desfăúoară. Primul este dependent de-al doilea, în timp ce acesta nu-úi
condiĠionează existenĠa prin celălalt. DiferenĠele dintre cele două categorii de
manifestări de voinĠă producătoare de efecte juridice explică de ce acelaúi act
juridic nu poate întruni, în principiu, atât prevederi normative cât úi dispoziĠii
individuale.
Având în vedere situaĠia juridică creată, actele juridice sunt fie constitutive de
drepturi úi obligaĠii (atunci când acte precum autorizarea administrativă,
hotărârea judecătorească de condamnare, actul de constituire a unei ipoteci
etc. sunt ele însele izvor al unei situaĠii juridice noi), fie acte translative (care
transferă drepturi úi obligaĠii, cum ar fi contractul de vânzare-cumpărare) ori
acte declarative (adică acelea care recunosc drepturi úi obligaĠii anterioare
actului juridic, cum este cazul actului de partajare a bunului între coproprietari
la ieúirea din indiviziune, a hotărârii judecătoreúti de soluĠionare a unui litigiu
contractual).

14. Humă Ioan Raportul juridic úi izvoarele dreptului
Teoria generală a dreptului 86
Actele juridice care, după conĠinutul lor, exprimă drepturile úi obligaĠiile ce
revin părĠilor unui raport juridic se numesc acte de drept material
(autorizaĠia administrativă, testamentul, contractul).
Acele acte care după conĠinutul lor constituie manifestări juridice de voinĠă cu
caracter formal úi care garantează, de cele mai multe ori, realizarea raportului
juridic material de regulă în cadrul răspunderii juridice se numesc acte de
drept procedural sau procesual (hotărârea judecătorească, procesul verbal
de sancĠionare contravenĠională). Cea mai importantă categorie a actelor de
drept procedural o reprezintă actele jurisdicĠionale, acte emise în soluĠionarea
unui conflict.
Sarcina de lucru 4
Redactează un eseu (maximum o pagină) în care să reliefezi sensurile
noĠiunii de act juridic.
3.2. Izvoarele dreptului
3.2.1.Conceptul izvorului de drept
VoinĠa socială generală nu poate deveni obligatorie pentru fiecare individ úi
pentru ansamblul colectivităĠii decât dacă se exprimă prin norme care îmbracă
o anumită formă, care mai este numită izvor de drept. Se acceptă în genere că
noĠiunea de izvor de drept úi aceea de formă de exprimare a dreptului au
aceleaúi sens
Conceptul de izvor de drept cuprinde mai multe accepĠiuni.
a) Dacă avem în vedere criteriul raportului dintre conĠinut formă, izvorul de
drept poate fi material sau formal (juridic). Ansamblul determinărilor vieĠii
materiale úi spirituale a societăĠii, care îúi pune pecetea pe conĠinutul voinĠei
sociale generale exprimată normativ, constituie izvorul material al dreptului.
Forma prin care se exteriorizează voinĠa socială generală pentru a se impune
individului úi colectivităĠii constituie izvorul formal (juridic) al dreptului.
Forma dreptului este internă (vizând ceea ce úi cum se exprimă reglementarea
juridică) úi externă (arătând prin ce se exprimă reglementarea juridică: prin
lege, decret, hotărâre etc.).
b) În funcĠie de caracterul sursei normative, izvoarele se diferenĠiază în izvoare
directe (imediate) sau indirecte (mediate). Primele reprezintă forme de
exprimare nemijlocită din care derivă norma (de exemplu, actele
normative).Cele din urmă nu sunt cuprinse în acte normative, dar la ele se
referă aceste acte, implicându-le în conĠinutul lor. Astfel de izvoare indirecte
sunt obiceiul úi regulile de convieĠuire socială.
c) Izvoarele dreptului se diferenĠiază úi după criteriul sursei de cunoaútere a

15. Humă Ioan Raportul juridic úi izvoarele dreptului
Teoria generală a dreptului 87
dreptului, în funcĠie de care distingem izvoare scrise (documente, inscripĠii
ú.a.) úi izvoare nescrise (date arheologice, tradiĠii orale etc.).
Conceptul de izvor de drept defineúte forma specifică dobândită de voinĠa
socială generală în scopul impunerii ca obligatorii, la un moment dat, a anumitor
reguli în manifestarea raporturilor ca obligatorii, la un moment dat, a anumitor
reguli în manifestarea raporturilor sociale, formă determinată de modul de
exprimare a regulilor de drept.
Sistemul úi caracterizarea izvoarelor dreptului român contemporan
Ca urmare a complexităĠii relaĠiilor sociale, a existenĠei diferitelor organe cu
atribuĠii normative specifice, derivând din locul acestora în cadrul statului ca
sistem ierarhic, precum úi ca urmare a particularităĠilor fiecărui sistem de drept,
în societăĠile organizate etatic se întâlnesc forme variate de exprimare a
dreptului. EvoluĠia istorică a tipurilor de drept este evoluĠia formelor de
exprimare a normelor, forme care au dobândit, de la un moment la altul, o
importanĠă diferită în ierarhia izvoarelor de drept.
Dreptul român contemporan constituie un sistem care cuprinde următoarele
categorii de izvoare:
- actele juridice normative, adică actele normative ale organelor de stat (fie ale
puterii legislative, fie ale puterii executive): legea úi actele normative
subordonate legii;
- actele normative emanând de la organizaĠii, asociaĠii, persoane juridice având
un caracter nestatal, privat;
- alte categorii de izvoare: contractul normativ, obiceiul juridic sau cutuma (în
mod excepĠional), regulile de convieĠuire socială;
- coexistenĠa noilor izvoare de drept (de exemplu, reglementările în materie
funciară úi comercială) cu ceea ce am putea numi izvoare remanente (Codul
civil, Codul penal ú.a.).
Izvoarele dreptului român contemporan se integrează unui sistem unitar,
implicând o ierarhie cu următoarele caracteristici:
a) CoexistenĠa diferitelor forme de exprimare a dreptului, în care forma
determinantă o reprezintă dreptul scris, dispunând de o modalitate unică de
exprimare: actul normativ. Acesta comportă mai multe atuuri:
- în comparaĠie cu celelalte forme (de exemplu, cu obiceiul juridic), permite
exprimarea concisă úi precisă a voinĠei legiuitorului úi a regulilor de conduită
pe care ea le prescrie;
- subiectul de drept accede mai lesne la înĠelegerea conĠinutului reglementării,
ceea ce constituie o premisă a conformării practice la exigenĠele normei.
Totodată, se restrâng posibilităĠile interpretării úi aplicării arbitrare a legii;
- sporeúte capacitatea adaptativă a dreptului la solicitările - de moment úi de
perspectivă - ale societăĠii úi, corelativ, permite abrogarea promptă a actelor
normative devenite redundante; pe această bază, sistemul de drept se manifestă
ca o realitate normativă unitară, omogenă, întemeiată pe corelaĠia funcĠională a
ramurilor sale, a exigenĠelor permanente cu solicitările de moment, a stabilităĠii
juridice cu dinamica legislativă;

16. Humă Ioan Raportul juridic úi izvoarele dreptului
Teoria generală a dreptului 88
- asigură folosirea unor forme adecvate úi a tehnicilor moderne în elaborarea,
sistematizarea, interpretarea úi aplicarea dreptului, întemeiate pe o metodologie
unitară de tehnică legislativă;
- apără úi promovează mai eficient legalitatea, drepturile úi libertăĠile
cetăĠeneúti;
- facilitează ordonarea úi ierarhizarea în sistem a izvoarelor de drept, după
criteriul forĠei lor juridice, determinată, ea însăúi, de natura organului emitent úi
de poziĠia sa ierarhică; în cadrul sistemului normativ, legii îi revine locul
central, celelalte acte normative urmând a i se conforma;
- permite, ca urmare a activităĠii normative, recunoscută de stat, a subiectelor
colective de drept privat, cristalizarea unor forme noi de exprimare a dreptului
scris;
- asigură preeminenĠa actelor normative ale statului în ierarhia izvoarelor de
drept.
b) În sistemul de drept românesc, obiceiul juridic sau cutuma, regulile de
convieĠuire socială pot deveni izvoare de drept numai în mod excepĠional úi
doar atunci când legea le invocă în mod expres.
c) Spre deosebire de alte sisteme juridice, acela românesc nu concede practicii
judiciare úi doctrinei juridice calitatea de izvor de drept.
Sarcina de lucru 5
Prezintă legătura funcĠională dintre forma de exprimare a dreptului úi
puterea normativă a unui izvor al dreptului (10 - 15 rânduri).
3.2.2. Actele normative ale organelor puterii úi administraĠiei de stat
Legea úi definiĠia ei
În sensul ei juridic mai larg, legea reprezintă însuúi dreptul scris, deci orice
formă a actelor normative. În sens strict însă, sens pe care îl utilizăm în
context, legea înseamnă numai acel act normativ care este elaborat de către
puterea legislativă după o procedură specială úi care, reglementând cele mai
importante relaĠii sociale, dispune de o forĠă juridică superioară celorlalte acte
normative ce i se conformează.
Istoria dreptului în momente legislative
Interesul juridic úi cultural faĠă de vechimea unor legi úi, implicit, faĠă de
particularităĠile concepĠiilor juridice la diferite popoare justifică prezentarea,
fie úi pe scurt, a câtorva dintre principalele legi cunoscute în istorie, care au
cuprins, originar, numeroase reguli cutumiare.
Codul Hammurabi (1792-1750 î. Chr.) este legea cu cea mai mare vechime
pe care o cunoaútem. În prologul ei se spune:

17. Humă Ioan
„Când zeii (...) m-au strigat pe nume, pe mine Hammurabi
zei, ca să dau în Ġară puterea drept
nu asuprească pe cel slab, ca s
Ġara, eu, Hammurabi (...) când zeul
dreptate, atunci am făurit eu însumi dreptul
să se bucure”.
ConĠinând 282 de articole, Codul normeaz
penale specifice vremii. Invocarea în textul citat a conceptelo
dreptate probeaz
modelele sau valorile privind ordinea rela
Legile lui Manu
având o puternic
legi exprimă exigen
de toate vieĠuitoarele; fa
chiar úi gândul r
unii pe alĠii, aú
este cârmuită ú
tuturor creaturilor mi
aparĠine úi de a
Dreptul vechilor hindu
precepte religioase. Castele au creat fiecare cutum
mare varietate de formule de drept. Izvorul regulil
ale brahmanilor
bază s-a format un drept cutumiar, dominat mai mult sau ma
religioasă a hinduismului
acest drept, cutumele au fost, în diferite etape, m
interpretate.
Legile confucianiste.
religios, cuprinzând
Între anii 550
care s-a păstrat o colec
legende, precum
justiĠia, iar justi
Gândirea confucianist
structura argumentelor folosite. Aplicarea practic
însă o viziune care contrasteaz
ales astăzi înĠelegem prin justi
chinezilor din epoca confucianist
al protecĠiei juridice a cuiva. Comandamentul moral
preeminenĠă în raport cu acela juridic
drept subiectiv determin
consideră preferabil ca cet
în ascuns pentru a nu ispiti oamenii la exercitarea
cunosc, să le înlocuiasc
Raportul juridic úi izvoarele dreptului
au strigat pe nume, pe mine Hammurabi, destoinic domnitor, cu frica de
puterea dreptăĠii, ca să nimicesc pe cel rău úi viclean, ca cel puternic s
pe cel slab, ca să mă înfăĠiúez oamenilor asemenea Soarelui spre a lumina
ara, eu, Hammurabi (...) când zeul Marduk mi-a încredinĠat cârmuirea lumii
urit eu însumi dreptul úi dreptatea în limba Ġării, făcându
inând 282 de articole, Codul normează majoritatea situa
fice vremii. Invocarea în textul citat a conceptelo
dreptate probează că, încă cu patru milenii în urmă, existau în con
modelele sau valorile privind ordinea relaĠiilor din comunitate.
Legile lui Manu (India antică) reprezintă un document legislativ versificat,
având o puternică factură religioasă úi filosofică. Operă a brahmanilor, aceste
ă exigenĠe morale în care se recomandă blândeĠea
Ġuitoarele; faĠă de oameni se interzice orice acĠiuni
i gândul rău. Dreptatea este misiunea regelui; aúa cum pe
Ġii, aúa úi oamenii s-ar ucide între ei dacă n-ar domni regele. Omenirea
este cârmuită úi protejată de pedeapsă; numai „frica de pedeaps
tuturor creaturilor miúcătoare úi nemiúcătoare de a se bucura de ceea ce le
i de a-úi respecta îndatoririle”.
Dreptul vechilor hinduúi reprezintă un amestec de reguli cutumiare
precepte religioase. Castele au creat fiecare cutume specifice, ceea ce a atras o
mare varietate de formule de drept. Izvorul regulilor îl constituie textele sacre
ale brahmanilor úi principiile susĠinute în tratatele despre virtute. Pe aceast
a format un drept cutumiar, dominat mai mult sau mai pu
a hinduismului úi care stabilea regula de conduită; în conformitate cu
acest drept, cutumele au fost, în diferite etape, modificate, orientate sau
Legile confucianiste. În China antică au existat legi scrise cu caracter
ios, cuprinzând úi unele prevederi penale, bazate pe răzbunare
Între anii 550-478 î. Chr., a trăit filosoful Cung-fu-ceu (Confucius), de la
ăstrat o colecĠie de maxime, sentinĠe morale, reguli de bun
legende, precum úi unele principii juridice. El susĠinea că statul implic
ia, iar justiĠia implică raĠiunea úi dezinteresarea.
Gândirea confucianistă este o gândire bine elaborată în ce priveú
structura argumentelor folosite. Aplicarea practică a acestor principii dezv
o viziune care contrastează puternic cu viziunea europeană
înĠelegem prin justiĠie úi dreptate. Legile nu sunt în concep
chinezilor din epoca confucianistă o cucerire a spiritului uman ú
iei juridice a cuiva. Comandamentul moral li
Ġă în raport cu acela juridic fa; în consecinĠă, insul care reclam
drept subiectiv determină o tulburare socială, afectând pacea comunit
preferabil ca cetăĠenii să nu cunoască legile, care trebuie s
în ascuns pentru a nu ispiti oamenii la exercitarea drepturilor, iar dac
le înlocuiască cu conútiinĠa proprie despre ceea ce este just. C
i izvoarele dreptului
, destoinic domnitor, cu frica de
i viclean, ca cel puternic să
ez oamenilor asemenea Soarelui spre a lumina
at cârmuirea lumii úi să aduc Ġării
ăcându-i pe oameni
majoritatea situaĠiilor civile úi
fice vremii. Invocarea în textul citat a conceptelor de ordine úi
, existau în conútiinĠa umană
document legislativ versificat,
a brahmanilor, aceste
Ġea úi dragostea faĠă
de oameni se interzice orice acĠiuni vătămătoare,
a cum peútii se înghit
ar domni regele. Omenirea
frica de pedeapsă îngăduie
toare de a se bucura de ceea ce le
un amestec de reguli cutumiare úi de
e, ceea ce a atras o
or îl constituie textele sacre
inute în tratatele despre virtute. Pe această
a format un drept cutumiar, dominat mai mult sau mai puĠin pe doctrina
ă; în conformitate cu
odificate, orientate sau
au existat legi scrise cu caracter
ăzbunare úi talion.
ceu (Confucius), de la
e morale, reguli de bună purtare,
inea că statul implică
în ce priveúte principiile úi
a acestor principii dezvăluie
puternic cu viziunea europeană, cu ceea ce mai
i dreptate. Legile nu sunt în concepĠia
o cucerire a spiritului uman úi nici un mijloc
li se bucură de
, insul care reclamă un
, afectând pacea comunităĠii. Se
legile, care trebuie să fie Ġinute
epturilor, iar dacă le
a proprie despre ceea ce este just. Căci

18. Humă Ioan
omul urmează ú
modul autentic ordinea social
Într-o interpretare prezenteist
puternic impregnat
antiumanistă. Or, avem de
fenomenului juridic, care are a se întemeia în valo
morală a datoriei. Nu frica de lege ori exerci
axiologic, al legii, care ia forma egoist
comande actele
dreptate, adică firesc, în consonan
ajunge prin practicarea ritului.
Legea celor XII Table
autoritatea pe care o are
Table a fost expus
procedură, a treia înf
se fac referiri la puterea p
moúteniri úi proprietate, a
asupra obligaĠiilor
drept public úi religios
Deúi conĠinea prevederi care pentru vremurile noastre sunt p
exemplu, aceea dup
Table constituia pentru acel timp un model evoluat
o ordine în expunere, de o pro
sistematică a principiilor juridice.
Suferind inerente modific
reprezintă totuúi principalul izvor normativ pentru legiuitorii Imp
úi din teritoriile car
expunerea ei în Forum, s
Justinian, care a devenit sursa
practicienii dreptului în secolele urm
Depăúirea economiei naturale prin dezvoltarea for
relaĠiilor de schimb a condus, în feudalism, la accentua
centralizare a puterii de stat. În aceste condi
dreptului scris s
particularismul juridic local, întemeiat pe cutume,
dreptului roman (manifestat
edictarea legilor
Germania, Codul maritim (1643)
Pravilniceasca Condic
(1818) în Ġara noastr
Ca urmare a opozi
domeniul politicii
formulate de ideologii prerevolu
supremaĠiei legii în cadrul activit
burgheze, pe fondul distinc
Raportul juridic úi izvoarele dreptului
ă úi trebuie să urmeze riturile, nu legile; numai ritul asigur
modul autentic ordinea socială.
o interpretare prezenteistă, s-ar părea că viziunea juridică a lui Confucius,
puternic impregnată etico-filosofic, ar fi conservatoare sau chiar reac
ă. Or, avem de-a face aici, dimpotrivă, cu o superioar
fenomenului juridic, care are a se întemeia în valorile sociale
a datoriei. Nu frica de lege ori exerciĠiul tehnicist, deci exterior
axiologic, al legii, care ia forma egoistă a “realizării drepturilor” , trebuie s
comande actele úi faptele omului; ele au a se împlini natural
dreptate, adică firesc, în consonanĠă cu firea úi legea imanent
ajunge prin practicarea ritului.
Legea celor XII Table. Prin romani instrumentul legislativ a dobândit
autoritatea pe care o are úi astăzi. În secolul al V-lea î. Chr. Legea celor XII
Table a fost expusă în Forum. Primele două table cuprind dispozi
, a treia înfăĠiúează norme referitoare la căile de executare, în a patra
se fac referiri la puterea părintească, a cincea úi a úasea se refer
úi proprietate, a úaptea úi a opta precizează care sunt dispozi
asupra obligaĠiilor úi delictelor, în a noua úi a zecea se circumscriu regulile de
drept public úi religios úi în ultimele două table se invocă dispozi
inea prevederi care pentru vremurile noastre sunt p
exemplu, aceea după care datornicul insolvabil poate fi ucis), Legea c
Table constituia pentru acel timp un model evoluat de legiferare, dispunând de
o ordine în expunere, de o procedură clară de judecată úi de o prezentare
a principiilor juridice.
Suferind inerente modificări de-a lungul vremii, Legea celor XII Table
totuúi principalul izvor normativ pentru legiuitorii Imp
i din teritoriile care au moútenit civilizaĠia romană. La peste 1000 de ani de la
expunerea ei în Forum, s-a constituit colecĠia Corpus juris civilis
Justinian, care a devenit sursa úi modelul clasic pentru teoreticienii
practicienii dreptului în secolele următoare.
irea economiei naturale prin dezvoltarea forĠelor de produc
iilor de schimb a condus, în feudalism, la accentuarea tendin
centralizare a puterii de stat. În aceste condiĠii, necesitatea social
dreptului scris s-au resimĠit pregnant. Deúi absolutismul feudal implica
particularismul juridic local, întemeiat pe cutume, totuú
dreptului roman (manifestată îndeosebi în sec. XIV - XV) s
edictarea legilor úi codurilor, precum Codul penal Carolina (
Germania, Codul maritim (1643) úi Codul comercial (1681) în Fran
Pravilniceasca Condică (1780), Codul Calimach (1817) úi Codul Caragea
ara noastră.
Ca urmare a opoziĠiei burgheziei în ascensiune faĠă de arbitrariul nobilimii în
iul politicii úi dreptului, epoca modernă consfinĠea, între principiile
formulate de ideologii prerevoluĠionari, úi pe acela al legalit
iei legii în cadrul activităĠii normative. În perioada revolu
burgheze, pe fondul distincĠiei, făcută tot mai clar, între legi
i izvoarele dreptului
urmeze riturile, nu legile; numai ritul asigură la
viziunea juridică a lui Confucius,
filosofic, ar fi conservatoare sau chiar reacĠionară úi
, cu o superioară înĠelegere a
sociale úi în conútiinĠa
iul tehnicist, deci exterior úi vidat
rii drepturilor” , trebuie să
natural întru bine úi
imanentă la care omul
. Prin romani instrumentul legislativ a dobândit
hr. Legea celor XII
table cuprind dispoziĠii de
ile de executare, în a patra
asea se referă la tutelă,
care sunt dispoziĠiile
i a zecea se circumscriu regulile de
dispoziĠii diverse.
inea prevederi care pentru vremurile noastre sunt primitive (de
care datornicul insolvabil poate fi ucis), Legea celor XII
de legiferare, dispunând de
ă úi de o prezentare
a lungul vremii, Legea celor XII Table
i principalul izvor normativ pentru legiuitorii Imperiului Roman
. La peste 1000 de ani de la
Corpus juris civilis a lui
i modelul clasic pentru teoreticienii úi
elor de producĠie úi a
iilor de schimb a condus, în feudalism, la accentuarea tendinĠelor de
ii, necesitatea socială úi importanĠa
i absolutismul feudal implica
totuúi recepĠionarea
XV) s-a însoĠit cu
i codurilor, precum Codul penal Carolina (1532) în
i Codul comercial (1681) în FranĠa,
úi Codul Caragea
de arbitrariul nobilimii în
Ġea, între principiile
i pe acela al legalităĠii úi al
ii normative. În perioada revoluĠiilor
tot mai clar, între legi úi alte acte

19. Humă Ioan Raportul juridic úi izvoarele dreptului
Teoria generală a dreptului 91
normative, gândirea juridică adânceúte înĠelegerea conĠinutului úi esenĠei legii,
legate mai hotărât de dimensiunea ei voliĠională. Astfel, înĠelegând legea ca
expresie a voinĠei generale a poporului, DeclaraĠia Omului úi CetăĠeanului din
1789 preciza, în art. 6, că toĠi cetăĠenii pot contribui, personal sau prin
reprezentanĠi, la elaborarea legilor.
Trăsăturile legii
Trăsăturile legii, aúa cum rezultă ele din sinteza criteriilor de ordin material úi
formal, pot fi următoarele:
1) Puterea legislativă - ea úi numai ea - este competentă să emită legea. În
România, Parlamentul (cuprinzând două camere: Senatul úi Camera
DeputaĠilor) este unicul organ legiuitor. El a adoptat (în 1991) Legea
fundamentală a statului nostru: ConstituĠia (prin reunirea celor două camere în
Adunarea Constituantă).
Într-un stat democratic, toate celelalte legi trebuie să se conformeze
prevederilor ConstituĠiei. Parlamentul oferă interpretarea general-obligatorie a
legilor.
Spre deosebire de statele unitare unde există, de regulă, un singur organ
legislativ (cu una sau două camere), în statele federative funcĠionează atât
organul legislativ federal, cât úi organul legislativ al fiecărui stat component
(stat federat). Legile statelor federate trebuie să fie în concordanĠă cu cele ale
organelor legislative federale. Când se ivesc conflicte între cele două categorii
de legi, intervin, aúa cum am precizat úi în alt context, reguli specifice de
soluĠionare, în conformitate cu normele de trimitere.
Pentru legile organice, unele sisteme de drept prevăd referendumul (formă de
adoptare a legilor specifică democraĠiei semi-directe).
2) Deoarece legea reglementează cele mai importante relaĠii sociale úi datorită
faptului că această reglementare este primară, originară (nu are nici o
îngrădire sau nu reclamă nici o autorizare derivând din acte normative altele
decât legea), ea reprezintă principalul izvor de drept. Legea consfinĠeúte
juridic, spre exemplu, sistemul politic al unei societăĠi, instituĠia proprietăĠii,
bugetul statului, infracĠiunile úi pedepsele etc. Celelalte acte normative au o
natură secundă derivată: ele se întemeiază pe lege, concretizând úi nuanĠând
normativ domenii rezervate legii sau reglementând domenii care nu revin
normării prin lege ori în care nu s-a produs încă o normare primară. Astfel,
ordonanĠele emise de Guvern (pe baza delegării legislative în materii rezervate
legii) trebuie supuse ratificării Parlamentului, fără de care ele rămân caduce; ca
acte emanând de la organul executiv, ordonanĠele nu pot depăúi, sub aspectul
forĠei juridice, legea. ùi decretele cu caracter normativ ale Preúedintelui
României se conformează obligatoriu legii, în raport cu care au o forĠă juridică
inferioară. Aúadar, legea dispune de o forĠă juridică superioară tuturor
celorlalte acte normative ale statului. Numai ConstituĠia se suprapune normativ
legii, fiind ea însăĠi o lege, o lege fundamentală însă. Ca emanaĠie a organului
reprezentativ, legea deĠine o poziĠie ierarhic superioară între izvoarele de drept,
încât celelalte acte normative i se subordonează; criteriul legalităĠii lor se
configurează numai în raport cu legea.

20. Humă Ioan Raportul juridic úi izvoarele dreptului
Teoria generală a dreptului 92
ForĠa juridică superioară a legii nu este un scop în sine, ci se revendică
exigenĠelor democraĠiei úi ale statului de drept, pentru care edictarea legii este
de competenĠa celui mai reprezentativ organ de stat - Parlamentul - întrucât el
exprimă, prin sufragiu universal, voinĠa naĠiunii.
3) Legea se distinge de celelalte acte normative, implicit faĠă de alte acte ale
organului legiuitor (de exemplu, hotărârile), úi prin procedura de adoptare.
Din punct de vedere formal, procedura de adoptare diferenĠiază cel mai
oportun, îndeosebi sub aspectul forĠei juridice, actele emise de acelaúi organ.
Procedura de adoptare a legii, din care rezultă úi forĠa ei juridică superioară
în comparaĠie cu alte acte ale Parlamentului sau ale camerelor sale,
presupune următoarele etape: într-o primă etapă, corespunzând procedurii
propriu-zise de adoptare a legii, distingem mai multe faze în cadrul fiecărei
camere: iniĠiativa legislativă, avizarea proiectului legii, dezbaterea sa,
votarea, trimiterea actului pentru dezbatere úi votare celeilalte camere,
medierea divergenĠelor, când acestea se ivesc; o a doua etapă vizează
îndeplinirea formelor posterioare adoptării: semnarea actului legislativ de
către preúedinĠii celor două camere, promulgarea legii de către Preúedintele
Republicii úi publicarea ei în Monitorul Oficial al României, partea întâi.
4) Dacă actele puterii executive pot fi normative sau individuale, legea are
însă un caracter exclusiv normativ. Normativitatea consubstanĠială legii
rezidă în forĠa obligatorie úi în caracterul ei general.
Sarcina de lucru 6
Redactează un eseu de o pagină în care să demonstraĠi că legea reprezintă
principalul izvor de drept.
Clasificarea legilor
Clasificarea legilor operează după mai multe criterii:
1. În funcĠie de autoritatea lor juridică, distingem legi constituĠionale,
organice úi ordinare.
Legile constituĠionale sau fundamentale (ConstituĠia ca lege fundamentală,
precum úi legile de modificare a ConstituĠiei) stabilesc principiile întemeietoare
ale vieĠii sociale úi de stat, sistemul organelor úi separaĠia puterilor în stat,
drepturile úi îndatoririle fundamentale ale cetăĠenilor.

21. Humă Ioan Raportul juridic úi izvoarele dreptului
Teoria generală a dreptului 93
SupremaĠia ConstituĠiei úi constituĠionalitatea legilor, trăsături esenĠiale ale
statului de drept, sunt asigurate prin modalităĠi instituĠionalizate de control al
constituĠionalităĠii legilor.
Teoria dreptului úi practica unor state, inclusiv a României, statuează aúa-
numitele legi organice, care, dacă iniĠial consfinĠeau organizarea, funcĠionarea
úi structura organelor statului, úi-au lărgit apoi aria reglementării asupra altor
domenii importante ale vieĠii sociale úi de stat, dobândind în consecinĠă o
poziĠie distinctă în ierarhia legislativă atât faĠă de ConstituĠie, cât úi de legile
ordinare. Articolul 72, alin. 3 din ConstituĠia noastră prevede expres úi limitativ
domeniile care fac obiectul exclusiv al legilor organice (de pildă, sistemul
electoral, organizarea úi funcĠionarea partidelor politice, organizarea
Guvernului úi a Consiliului Suprem de Apărare a ğării ú.a.).
Legile ordinare reglementează acele domenii ale relaĠiilor sociale care nu
constituie obiect al reglementării primelor două categorii de legi.
Între legile constituĠionale, organice úi ordinare intervin deosebiri semnificative
(care fac obiectul analizei unei alte discipline: Dreptul constituĠional) în ce
priveúte, de asemenea, iniĠiativa legislativă úi procedura de adoptare.
2. După criteriul conĠinutului lor, legile se diferenĠiază în legi procedurale úi
materiale.
Cele dintâi normează activitatea subiectelor de drept, persoane fizice úi
juridice, úi relaĠiile dintre ele. Legile procedurale stabilesc forma de
desfăúurare a unei acĠiuni sau activităĠi publice sau private, inclusiv forma de
emitere sau întocmire a actelor juridice úi aceea în care să fie sancĠionaĠi cei
care au nesocotit legea materială.
3. După criteriul obiectului reglementării juridice, distingem legi cu caracter
civil, penal, administrativ, fiscal etc.
4. Legile se mai diferenĠiază în legi generale, speciale úi excepĠionale. În
literatura problemei se menĠionează această formă de clasificare, fără a se
invoca însă criteriul ce o întemeiază. Considerăm că această distincĠie
marchează voinĠa legiuitorului de a se exprima juridic cât mai nuanĠat în raport
cu situaĠiile particulare, ireductibile, dar úi cu principiile de la care el porneúte.
Legea specială produce o reglementare aparte, particulară úi particularizantă
comparativ cu exigenĠele legii generale, care reprezintă dreptul comun.
(Astfel, Codul civil este o lege generală faĠă de legea contractelor economice;
Codul penal este, de asemenea, o lege generală în raport cu acele legi speciale
ce cuprind dispoziĠii penale.)
Fără să absolutizăm această distincĠie (care rămâne relativă, Ġinând de gradul de
generalitate a unei alte reglementări juridice cu care se compară), trebuie totuúi
să o reĠinem datorită importanĠei ce o are pentru procesul interpretării úi
aplicării dreptului. În caz de concurs între legea generală úi legea specială, se
aplică aceasta din urmă, după principiul “lex speciali derogat generali”. Se
înĠelege totodată că, atunci când legea specială, care este prin natura ei de
strictă interpretare, nu dispune totuúi altfel faĠă de cea generală, se aplică
aceasta din urmă.

22. Humă Ioan
Cât priveúte legile sau reglement
particulare. Astfel de
de necesitate.
Atunci când Parlamentul nu func
în momente de tranzi
decembrie 1989, pân
mai 1990, acte cu putere de lege, numite
Decretul-lege, cu un caracter hibrid, este un izvor de drept
că nu emană de la Legislativ, el are totu
relaĠiile sociale care prin importan
care o poate chiar modifica sau înlocui. Decretul
decret, pentru c
forĠa juridică proprie legii.
Decretul-lege se origineaz
asigure continuitatea func
Parlamentul fie c
puĠin prompt de func
necesare ori a fost desfiin
(lovitură de stat, revolu
creat astfel practica elabor
statului sau Guvernul). Îns
poate opera decât cu titlu excep
politică, permanentizarea norm
regimuri autoritare, nedemocratice.
În situaĠii provizorii, special precizate în Constitu
normative cu putere de lege în baza “legisla
La acelaúi nivel cu legea
(tratate, convenĠ
Europeană a Drepturilor Omului” pentru statele membre ale Co
Europei).
Actele normative (ale organelor de stat
Complexitatea vie
alcătuiesc sistemul socio
lege, a tuturor domeniilor sau a tuturor detaliilor
normarea prin lege (activitatea legislativ
consecinĠă, úi o sus
(Preúedintele Republicii, administra
Această acĠiune normativ
a) actele elaborate nu trebuie s
celorlalte legi; b) organele de stat în cauz
sau pentru domenii supuse norm
c) actele normative respective trebuie s
materiale úi teritoriale a organului de la care provin;
Raportul juridic úi izvoarele dreptului
úte legile sau reglementările excepĠionale, ele vizează
particulare. Astfel de acte sunt, de exemplu, acelea prin care se institui
Atunci când Parlamentul nu funcĠionează, Executivul este acela care poate da,
în momente de tranziĠie politică, precum acelea din România de dup
decembrie 1989, până la constituirea Parlamentului în urma alegerilor din 20
mai 1990, acte cu putere de lege, numite decrete-lege.
lege, cu un caracter hibrid, este un izvor de drept sui
nu emană de la Legislativ, el are totuúi putere de lege, reglemente
iile sociale care prin importanĠa lor fac obiectul normării prin lege, lege pe
care o poate chiar modifica sau înlocui. Decretul-lege este, pe de o parte,
, pentru că parvine de la Executiv, pe de altă parte este
ă proprie legii.
lege se originează în sistemul politico-juridic modern ú
asigure continuitatea funcĠionării puterii publice în condiĠiile de criz
Parlamentul fie că nu se poate întruni oportun, fie că, prin sistemul s
in prompt de funcĠionare, n-ar putea adopta rapid iniĠiativele legislative
necesare ori a fost desfiinĠat în urma precipitării evenimentelor politice
de stat, revoluĠie). Pentru evitarea vidului de putere de legiferar
practica elaborării decretelor-lege de către puterea executiv
statului sau Guvernul). Însă în statul de drept guvernarea prin decrete
poate opera decât cu titlu excepĠional; astfel, aúa cum probeaz
, permanentizarea normării prin decrete cu putere de lege conduce la
regimuri autoritare, nedemocratice.
ii provizorii, special precizate în ConstituĠie, guvernul poate emite acte
normative cu putere de lege în baza “legislaĠiei delegate” .
i nivel cu legea sunt, ca izvor al dreptului, úi unele acte interna
(tratate, convenĠii, acorduri etc.), semnate úi ratificate (precum “Conven
a Drepturilor Omului” pentru statele membre ale Co
Actele normative (ale organelor de stat) subordonate legii
Complexitatea vieĠii economice úi social-politice, infinitatea rela
tuiesc sistemul socio-uman fac imposibilă cuprinderea exhaustiv
lege, a tuturor domeniilor sau a tuturor detaliilor unui raport social. Al
normarea prin lege (activitatea legislativă a Parlamentului), opereaz
úi o susĠinută acĠiune normativă a celorlalte organe de stat
edintele Republicii, administraĠia publică).
Ġiune normativă incumbă următoarele exigenĠe:
) actele elaborate nu trebuie să cuprindă dispoziĠii contrare Constitu
celorlalte legi; b) organele de stat în cauză nu pot emite reglement
sau pentru domenii supuse normării prin lege;
c) actele normative respective trebuie să se circumscrie limitelor competen
úi teritoriale a organului de la care provin;
i izvoarele dreptului
ionale, ele vizează situaĠii cu totul
acte sunt, de exemplu, acelea prin care se instituie starea
, Executivul este acela care poate da,
, precum acelea din România de după 22
ituirea Parlamentului în urma alegerilor din 20
sui-generis; cu toate
i putere de lege, reglementează
ării prin lege, lege pe
lege este, pe de o parte,
parte este lege, întrucât are
juridic modern úi are scopul să
Ġiile de criză, când
, prin sistemul său mai
Ġiativele legislative
rii evenimentelor politice
ie). Pentru evitarea vidului de putere de legiferare s-a
tre puterea executivă (ùeful
în statul de drept guvernarea prin decrete-lege nu
a cum probează experienĠa
rii prin decrete cu putere de lege conduce la
ie, guvernul poate emite acte
i unele acte internaĠionale
i ratificate (precum “ConvenĠia
a Drepturilor Omului” pentru statele membre ale Consiliului
politice, infinitatea relaĠiilor ce
cuprinderea exhaustivă, prin
unui raport social. Alături de
a Parlamentului), operează, în
a celorlalte organe de stat
ii contrare ConstituĠiei úi
nu pot emite reglementări primare
scrie limitelor competenĠei

23. Humă Ioan
d) se cere respectat
e) toate aceste acte trebuie elaborate în forma
fiecare dintre
Deúi sunt subordonate autorit
conformează prevederilor ei, produc efecte în aceea
legea pentru subiectele la care se refer
care se aplică întotdeauna prioritar, aceste acte î
Distingem, în România, urm
legii: acte ale {
executive - hotă
sau alte organe centrale de stat; acte ale organelo
a) Decretele preziden
României în situa
mobilizării, a instituirii st
Preúedinte, aceste decrete trebuie contrasemnate de Pri
Preúedintele mai emite
concrete, individuale (ele privesc, de exemplu, aco
grade militare, numirile sau rechem
b) Hotărârile cu caracter nor
acestuia de a fi organ de vârf al administra
autoritatea executiv
ConstituĠie úi legi, hot
diferite domenii (de exemplu, organizarea administr
modul de realizare a activit
contravenĠii ú.a.). În baza unei împuterniciri exprese
guvernul poate adopta (a
emise pentru domenii rezervate legii, trebuiesc sup
Parlamentului, prin lege.
c) Ordinele cu caracter normativ
celorlalĠi conduc
administraĠiei de stat
adoptă în baza prevederilor exprese ale legii, decretelor
regulamentelor Guvernului. Ele se mai ad
asemenea împuterniciri lipsesc, dar actul normativ
superioară cere, în virtutea con
act subordonat, care s
d) Potrivit Legii nr. 69/1991 privind administra
unei unităĠi administrativ
normative ale consiliilor locale
ale consiliului jude
deciziile delega
Emise în baza legii
regulamentelor, având precizat temeiul lor legal, a
exercitarea atribu
organelor locale de specialitate (direc
Raportul juridic úi izvoarele dreptului
d) se cere respectată ierarhia forĠei juridice a actelor normative în stat;
e) toate aceste acte trebuie elaborate în forma úi cu procedura stabilite pentru
ele.
i sunt subordonate autorităĠii legii, actele acestor organe, întrucât se
ă prevederilor ei, produc efecte în aceeaúi măsură obligatorii ca
legea pentru subiectele la care se referă. Dacă totuúi intră în dezacord cu legea,
ă întotdeauna prioritar, aceste acte îúi pierd efectul juridic.
Distingem, în România, următoarele categorii de acte normative subordonate
legii: acte ale {úefului statului, numite decrete; acte ale organelor
hotărâri, ordonanĠe, instrucĠiuni, elaborate de Guvern, ministere
sau alte organe centrale de stat; acte ale organelor locale.
Decretele prezidenĠiale cu caracter normativ sunt emise de Pre
României în situaĠiile prevăzute de ConstituĠie úi legi: cu ocazia declar
rii, a instituirii stării de urgenĠă ori a declarării războiului. Semnate de
edinte, aceste decrete trebuie contrasemnate de Pri
edintele mai emite úi decrete fără caracter normativ, care sunt deci acte
concrete, individuale (ele privesc, de exemplu, acordările sau avans
grade militare, numirile sau rechemările din funcĠii diplomatice).
rârile cu caracter normativ ale Guvernului se întemeiaz
acestuia de a fi organ de vârf al administraĠiei publice, exercitându
autoritatea executivă pe întreg teritoriul statului. Fundamentându
úi legi, hotărârile prevăd măsuri de aplicare a legilor în cele mai
diferite domenii (de exemplu, organizarea administrativă central
modul de realizare a activităĠii economice úi financiare, reglementarea unor
ú.a.). În baza unei împuterniciri exprese úi pentru o durat
guvernul poate adopta (aúa cum am precizat supra) ordonanĠe
emise pentru domenii rezervate legii, trebuiesc supuse aprobă
Parlamentului, prin lege.
Ordinele cu caracter normativ úi instrucĠiunile mini
i conducători ai organelor centrale de specialitate ale
Ġiei de stat (Banca NaĠională, DirecĠia Centrală de Statistic
în baza prevederilor exprese ale legii, decretelor, hot
regulamentelor Guvernului. Ele se mai adoptă în mod excep
asemenea împuterniciri lipsesc, dar actul normativ de autoritate juridic
cere, în virtutea conĠinutului său, să se elaboreze úi s
act subordonat, care să impună un mod unitar de executare.
t Legii nr. 69/1991 privind administraĠia publică local
i administrativ-teritoriale se manifestă ca izvoare de drept
normative ale consiliilor locale, hotărârile (acelea care au caracter normativ)
ale consiliului judeĠean, ordinele prefectului (dacă cuprind norme juridice),
deciziile delegaĠiei permanente úi dispoziĠiile (normative) ale primarului.
Emise în baza legii cu scopul aplicării legilor, decretelor, hot
regulamentelor, având precizat temeiul lor legal, aceste acte normative asigur
exercitarea atribuĠiilor în interes local al autorităĠilor menĠionate. Conduc
organelor locale de specialitate (direcĠiile financiară, sanitară
i izvoarele dreptului
ei juridice a actelor normative în stat;
i cu procedura stabilite pentru
ii legii, actele acestor organe, întrucât se
sură obligatorii ca úi
în dezacord cu legea,
i pierd efectul juridic.
toarele categorii de acte normative subordonate
efului statului, numite decrete; acte ale organelor centrale
, elaborate de Guvern, ministere
sunt emise de Preúedintele
i legi: cu ocazia declarării
zboiului. Semnate de
edinte, aceste decrete trebuie contrasemnate de Primul ministru.
caracter normativ, care sunt deci acte
rile sau avansările în
ii diplomatice).
se întemeiază în calitatea
iei publice, exercitându-úi
pe întreg teritoriul statului. Fundamentându-se pe
gilor în cele mai
ă centrală úi locală,
i financiare, reglementarea unor
i pentru o durată limitată,
ordonanĠe. Acestea, fiind
use aprobării ulterioare a
iunile miniútrilor úi ale
de specialitate ale
ă de Statistică ú.a.) se
în baza prevederilor exprese ale legii, decretelor, hotărârilor úi
în mod excepĠional, când
de autoritate juridică
se elaboreze úi să se aplice un
ă locală, în limitele
ca izvoare de drept hotărârile
(acelea care au caracter normativ)
cuprind norme juridice),
(normative) ale primarului.
rii legilor, decretelor, hotărârilor
este acte normative asigură
Ġionate. Conducătorii
, sanitară, de muncă úi

24. Humă Ioan Raportul juridic úi izvoarele dreptului
Teoria generală a dreptului 96
ocrotiri sociale, inspectoratele pentru cultură, úcolar etc.) emit dispoziĠii pe
baza actelor normative cu autoritate juridică superioară, provenind de la
puterea legislativă, preúedinĠie sau de la administraĠia publică ierarhic
superioară.
Desigur, paleta izvoarelor dreptului este mai bogată, ea cuprinzând, pe lângă
actele normative deja enunĠate, úi alte acte normative ale organelor de stat.
Amintim, astfel, hotărârile normative ale Senatului úi Camerei DeputaĠilor,
prin care acestea îúi adoptă regulamentele de funcĠionare. La diferitele niveluri
ale puterii executive se întâlnesc “normativele”, “standardele”, “normele
interne” ú.a. În rezumat, se poate preciza că forĠa juridică a actelor normative
úi, ca urmare, locul ocupat pe scara ierarhică a izvoarelor de drept depind de
poziĠia de autoritate a unui organ de stat în cadrul sistemului autorităĠilor
publice (implicit de categoria de organe - legislativă ori executivă - în care se
integrează organul emitent) úi de caracterul general úi sau special al
competenĠei sale materiale.
Sarcina de lucru 7
Enumără în maximum 10 - 15 rânduri deosebirile existente între lege úi
decretul-lege, între o ordonanĠă úi o ordonanĠă de urgenĠă.
3.3. Izvoarele nonetatice ale dreptului
3.3.1. Actele normative ale organizaĠiilor nestatale
Pe lângă autorităĠile de stat, publice, în societatea noastră există úi acĠionează
numeroase organizaĠii úi asociaĠii nestatale sau private de diferite tipuri
(cooperativele, societăĠile, băncile etc.), având sau nu un scop lucrativ ori
personalitate juridică. În marea lor majoritate, ele se organizează úi
funcĠionează după propriile lor statute, elaborate în baza unor prevederi
exprese ale organelor de stat sau în consonanĠă cu exigenĠele generale ale legii.
Este semnificativ faptul că actele acestor organizaĠii nu au, obiúnuit, un
caracter juridic, membrii lor respectându-le benevol sau prin aplicarea
mijloacelor sancĠionatorii acceptate de colectiv. OrganizaĠiile nestatale
încheie diferite acte juridice cu caracter civil, comercial, de dreptul muncii;
uneori pot emite acte juridice unilaterale specifice, individuale sau chiar
normative, în măsură să provoace efecte în afara lor, recunoscute úi garantate
de stat.
Sub incidenĠa izvoarelor de drept intră doar actele juridice unilaterale cu
caracter normativ; ele reglementează raporturi juridice proprii acestor
organizaĠii.

25. Humă Ioan
3.3.2. Obiceiul juridic (cutuma)
Cutuma reprezint
de lege din stră
Contextul social al convie
datini, precum ú
orice obicei a devenit izvor de drept. A dobândit a
sancĠionat (recunos
fost invocat de p
normă juridică. Se în
formarea unei cutume; practica îns
activităĠi desfăú
unor necesităĠi sociale
anumită durată
activităĠilor omene
Înainte de apari
popoarele, manifestându
acreditate printr
evolutiv, de durat
uneori oferind ú
dinaintea Legii celor XII Table a avut un net carac
obiceiul pământului (
dreptului scris, el a continuat s
În Ġara noastră, ocupa
pildă, stăpânirea romano
structură juridic
îndeosebi acela referitor la re
legăturile de rudenie
proprietate restrâns
grup lărgit de oameni. Indiferent de raporturile
asociau, repartizându
timp ce pădurea, izlazul
La români, dreptul obi
o altă activitate tradi
transhumanĠă, implica o organizare juridic
reguli în desfăú
împărĠirea roadel
În materie penal
pornind de la specificul viziunii noastre spiritual
vinovat din comunitate; în cazul infrac
peste sat”, care semnifica oprobiul comunit
furt, hoĠul era purtat prin sat cu lucrul furat, provocându
sancĠionator, dispre
PopulaĠia româneasc
documentele, pentru conservarea str
Ġării, într-un act emis la 1500 de c
Raportul juridic úi izvoarele dreptului
Obiceiul juridic (cutuma)
Cutuma reprezintă regula cristalizată în decursul timpului úi acceptat
de lege din strămoúi.
Contextul social al convieĠuirii umane a generat permanent uzuri, obi
datini, precum úi alte forme ale ceea ce am putea numi generic
orice obicei a devenit izvor de drept. A dobândit această calitate doar obiceiul
ionat (recunoscut) prin încorporare într-o normă oficială, ori acela care a
fost invocat de părĠi în faĠa unei instanĠe de judecată, iar aceasta l
juridică. Se înĠelege că simpla repetare a unor practici nu asigur
formarea unei cutume; practica însăúi trebuie să fie altceva decât o sum
i desfăúurate mecanic-existenĠial; ea generează cutuma dac
ăĠi sociale úi dacă, totodată, este uniformă úi se aplic
durată, astfel încât să-úi găsească reflexul necesar în sistemul
ilor omeneúti.
Înainte de apariĠia dreptului scris, normele cutumiare au existat la
popoarele, manifestându-se ca cele mai vechi norme juridice. Ele nu au fost
acreditate printr-un act emis de cineva, ci s-au constituit spontan, într
evolutiv, de durată. Izvoarele scrise le-au confirmat autenticitatea
uneori oferind úi motivaĠia păstrării lor. De pildă, jus vetus al dreptului roman
dinaintea Legii celor XII Table a avut un net caracter cutumiar, înt
ământului (mos majorum). Multe secole după intrarea în vigoare a
dreptului scris, el a continuat să se aplice, influenĠând însăúi structura acestuia.
ara noastră, ocupaĠiile străine nu au putut impieta obiceiul p
pânirea romano-bizantină la Dunărea de Jos n-a anulat vechea
juridică a populaĠiei autohtone, care aplica dreptul “vulgar” ,
îndeosebi acela referitor la relaĠiile din cadrul obútiilor săteú
rudenie úi comunitate. Dacă la început obútea era legat
proprietate restrânsă, mai târziu ea s-a bazat pe proprietatea dev
rgit de oameni. Indiferent de raporturile de rudenie dintre ei, s
asociau, repartizându-úi porĠiunile de teren agricol pe care le lucrau anual, în
durea, izlazul úi apele erau în folosinĠă comună.
La români, dreptul obiúnuielnic a operat úi asupra relaĠiilor sociale generate de
activitate tradiĠională: păstoritul. Activitatea pastorală, caracterizat
Ġă, implica o organizare juridică specifică privind complexul de
reguli în desfăúurarea muncii în stână, obligaĠiile care reveneau fiec
irea roadelor ú.a.
În materie penală, dreptul obiúnuielnic nu accepta pedeapsa cu moartea, ci
pornind de la specificul viziunii noastre spirituale - cerea izgonirea celui
vinovat din comunitate; în cazul infracĠiunilor mai uúoare se aplica
re semnifica oprobiul comunităĠii faĠă de fapta comis
ul era purtat prin sat cu lucrul furat, provocându-se astfel, cu titlu
ionator, dispreĠul colectivităĠii.
ia românească din Transilvania a purtat o luptă tenace, a
documentele, pentru conservarea străvechilor norme cutumiare. În alt
un act emis la 1500 de către banii Severinului, se invoca
i izvoarele dreptului
úi acceptată cu rang
uirii umane a generat permanent uzuri, obiúnuinĠe,
i alte forme ale ceea ce am putea numi generic obicei. Dar nu
calitate doar obiceiul
oficială, ori acela care a
, iar aceasta l-a validat ca
simpla repetare a unor practici nu asigură
fie altceva decât o sumă de
cutuma dacă dă curs
i se aplică repetat pe o
cesar în sistemul
ia dreptului scris, normele cutumiare au existat la toate
se ca cele mai vechi norme juridice. Ele nu au fost
ontan, într-un proces
au confirmat autenticitatea úi utilitatea,
al dreptului roman
ter cutumiar, întemeiat în
intrarea în vigoare a
ăúi structura acestuia.
ine nu au putut impieta obiceiul pământului. De
a anulat vechea
iei autohtone, care aplica dreptul “vulgar” ,
ăteúti, formate prin
útea era legată de o
a bazat pe proprietatea devălmaúă a unui
de rudenie dintre ei, sătenii se
iunile de teren agricol pe care le lucrau anual, în
iilor sociale generate de
ă, caracterizată prin
privind complexul de
iile care reveneau fiecăruia,
nuielnic nu accepta pedeapsa cu moartea, ci -
cerea izgonirea celui
oare se aplica „strigarea
de fapta comisă. În caz de
se astfel, cu titlu
tenace, aúa cum atestă
vechilor norme cutumiare. În altă zonă a
tre banii Severinului, se invoca Jus

26. Humă Ioan Raportul juridic úi izvoarele dreptului
Teoria generală a dreptului 98
Valachium sau Jus Valachorum în materie de zestre, iar într-un act de judecată,
emis de aceiaúi bani al Severinului în 1478 úi care se referea la procedura
jurătorilor, se preciza că aceasta s-a făcut “antique et approbata lex districtuum
valachicalius universorum”, adică după legea veche, recunoscută în districtele
româneúti.
Aúa cum atestă úi în prezent unele dispoziĠii din dreptul nostru, valoarea
normativă a obiceiului nu a dispărut cu totul. Conform art. 970, alin. 2, Cod
civil, de pildă, convenĠia obligă nu doar la ceea ce prevede expres, ci úi la toate
urmările ce obiceiul sau legea le dau obligaĠiei, după natura sa; potrivit
art.1450, Cod civil, închirierea mobilelor pentru utilarea úi decorarea caselor,
apartamentelor sau magazinelor se consideră făcută pentru durata ordinară a
închirierilor de case, apartamente sau magazine, în funcĠie de obiceiul locului.
ğin de dreptul cutumiar úi dispoziĠiile de trimitere la noĠiuni nedefinite legal,
precum acelea de “bun proprietar”, “culpă” ú.a., situaĠie în care judecătorii
aplică aceste noĠiuni prin raportare la obiceiurile locale avute în vedere de
părĠi.
Trebuie menĠionat totuúi că înserarea obiceiului în dreptul contemporan
prezintă o seamă de dificultăĠi. Obiceiul contravine caracterului organizat al
activităĠii legislative úi rigurozităĠii actului normativ. De asemenea, prin
ambiguitatea interpretării, poate întreĠine arbitrariul. Totodată, obiceiul nu este
sincron ritmului devenirii sociale úi, implicit, dinamicii activităĠii normative, în
raport cu care generarea spontană a obiceiului este prea lentă. De aceea,
cutuma constituie doar cu titlu excepĠional un izvor de drept úi numai dacă
legea trimite expres la obicei; acesta reglementează raporturi juridice de
importanĠă locală, nenormate, din această cauză, de dreptul scris. Dacă, în
condiĠiile precizate, în unele ramuri de drept cutuma mai este prezentă într-o
oarecare măsură, în cadrul dreptului penal rolul ei este cu totul exclus; aici
funcĠionează principiul legalităĠii pedepsei úi incriminării - Nulla poena sine
lege, nullum crimen sine lege - , care admite ca izvor de drept exclusiv legea
scrisă.
Spre deosebire de statutul ei pe planul intern al dreptului, cutuma reprezintă
un izvor important pentru dreptul internaĠional public contemporan (de pildă,
în materia uzanĠelor diplomatice) ori pentru dreptul comerĠului internaĠional.
3.3.3. Contractul normativ
„Contractul - precizează Codul civil în art. 942 - este acordul între două sau
mai multe persoane, spre a constitui sau stinge între dânúii un raport juridic”.
Când un contract nu referă la un raport juridic concret, ci stabileúte reguli cu
caracter general, care să servească la orientarea părĠilor, el dobândeúte
valoarea unui act normativ, manifestându-se ca izvor de drept.
Ca formă de exprimare a dreptului, contractul acĠionează îndeosebi în
domeniul dreptului internaĠional public. Statele sunt subiectele principale ale
relaĠiilor de drept internaĠional; ele îúi normează raporturile în baza unor
acorduri stabilite. După terminologia adoptată în dreptul internaĠional,

27. Humă Ioan
contractul ia forma acordului, tratatului, pactului
declaraĠiei etc. Sunt, de pild
Tribunalului Militar Interna
Carta OrganizaĠ
statele membre ale O.N.U.
Pentru dreptul intern, contractul normativ a însemn
dreptului constitu
construcĠiei social
reglementat rela
Anglia, 1215), seniorii
când iobagii ră
nobilii (care se gr
Cluj - Mănăútur la 6 iulie 1437. Contractul normativ este instr
prin care statele federative stabilesc structura un
Sub forma contractului colectiv de munc
dreptul intern, ca un important izvor al dreptului muncii
Contractul colectiv de munc
într-o ramură determinat
muncă.
ExistenĠa contractel
teoria juridică ca un argument în favoarea punctului de vedere dup
dreptul n-ar fi doar o emana
obligatorii sunt stipulate în contractele în c
negocieri cu patronatul. Nu trebuie îns
aceste dispoziĠ
dispoziĠii care legitimeaz
fiinĠează deoarece statul le îng
3.3.4. Regulile de convieĠuire social
Regulile de convie
doar atunci când legea refer
precizează fapte ce contravin direct regulilor de convie
exemplu, Decretul nr. 153 din 1970 pentru stabilire
contravenĠii privind regulile de convie
sau bunelor moravur
ultrajul contra bunelor moravuri
acestea, legea instituie contraven
sociale a căror nesocotire este pedep
reglementează nemijlocit unele reguli de convie
raporturilor personale nepatrimoniale dintre so
Codul familiei, art. 2), avem de
ca atare, au ca izvor de drept actul normativ care
3.3.5. Practica judiciară úi doctrina juridic
De-a lungul timpului, în
impact cu dreptul roman, sistem evoluat
Raportul juridic úi izvoarele dreptului
contractul ia forma acordului, tratatului, pactului, convenĠiei, protocolului,
iei etc. Sunt, de pildă, izvoare ale dreptului interna
Tribunalului Militar InternaĠional de la Nurnberg, adoptat la Londra în 1945,
Carta OrganizaĠiei NaĠiunilor Unite, adoptată în acelaúi an úi la care au aderat
statele membre ale O.N.U.
Pentru dreptul intern, contractul normativ a însemnat un izvor important al
dreptului constituĠional, deoarece a reglementat domenii de baz
iei social-politice. Prin intermediul unui astfel de contract
reglementat relaĠiile nobilimea úi regalitatea (Magna Charta Libertatum
Anglia, 1215), seniorii úi vasalii, feudalii úi oraúele. În istorie, au fost
când iobagii răsculaĠi au obĠinut unele drepturi prin convenĠiile încheiate cu
nobilii (care se grăbeau să le încalce), aúa cum a fost înĠelegerea semnat
ăútur la 6 iulie 1437. Contractul normativ este instrumentul juridic
prin care statele federative stabilesc structura unională.
Sub forma contractului colectiv de muncă, contractul normativ se manifest
tern, ca un important izvor al dreptului muncii úi securit
Contractul colectiv de muncă prevede condiĠiile generale ale organiz
ă determinată; în baza sa se încheie contractele individuale de
a contractelor colective úi a contractelor de adeziune a fost apreciat
ă ca un argument în favoarea punctului de vedere dup
ar fi doar o emanaĠie a statului, deoarece dispozi
obligatorii sunt stipulate în contractele în cauză de către sindicate prin
negocieri cu patronatul. Nu trebuie însă neglijat faptul că, în ultim
aceste dispoziĠii sunt ele însele garantate de stat, întemeindu
ii care legitimează contractul colectiv sau de adeziune. În fond
deoarece statul le îngăduie prin sistemul său legislativ
Ġuire socială
Regulile de convieĠuire socială sunt un izvor indirect al dreptului
doar atunci când legea referă expres la ele. Sunt úi situaĠii în care
fapte ce contravin direct regulilor de convieĠuire social
exemplu, Decretul nr. 153 din 1970 pentru stabilirea úi sanc
ii privind regulile de convieĠuire socială, ordinea úi lini
sau bunelor moravuri (de exemplu, art. 321 din Codul penal incrimineaz
ultrajul contra bunelor moravuri úi tulburarea liniútii publice). În leg
acestea, legea instituie contravenĠii úi sancĠiuni, fără să defineasc
ăror nesocotire este pedepsită. Atunci când îns
ă nemijlocit unele reguli de convieĠuire (de pild
raporturilor personale nepatrimoniale dintre soĠi sau dintre pă
Codul familiei, art. 2), avem de-a face deja cu reguli juridice prop
ca atare, au ca izvor de drept actul normativ care le consacră.
ă úi doctrina juridică
a lungul timpului, în Ġările europene continentale cutumele au intrat în
impact cu dreptul roman, sistem evoluat úi dominat de legi sc
i izvoarele dreptului
, convenĠiei, protocolului,
, izvoare ale dreptului internaĠional Statutul
tat la Londra în 1945,
úi la care au aderat
at un izvor important al
ional, deoarece a reglementat domenii de bază ale
politice. Prin intermediul unui astfel de contract úi-au
regalitatea (Magna Charta Libertatum -
ele. În istorie, au fost úi cazuri
inut unele drepturi prin convenĠiile încheiate cu
Ġelegerea semnată la
tur la 6 iulie 1437. Contractul normativ este instrumentul juridic
, contractul normativ se manifestă, în
úi securităĠii sociale.
iile generale ale organizării muncii
; în baza sa se încheie contractele individuale de
i a contractelor de adeziune a fost apreciată în
ca un argument în favoarea punctului de vedere după care
ie a statului, deoarece dispoziĠiile general-
ătre sindicate prin
ă, în ultimă analiză,
ii sunt ele însele garantate de stat, întemeindu-se pe alte
contractul colectiv sau de adeziune. În fond, ele
u legislativ.
sunt un izvor indirect al dreptului úi aceasta
i situaĠii în care legea
fapte ce contravin direct regulilor de convieĠuire socială (de
úi sancĠionarea unor
, ordinea úi liniútea publică)
i (de exemplu, art. 321 din Codul penal incriminează
tii publice). În legătură cu
definească însă regulile
. Atunci când însăúi legea
uire (de pildă, în materia
i sau dintre părinĠi úi copii, în
a face deja cu reguli juridice propriu-zise care,
rile europene continentale cutumele au intrat în
i dominat de legi scrise, în care