1. UNIVERSITATEA “LUCIAN BALGA” SIBIU
FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE
PRODUSE ŞI SERVICII BANCARE
SUPORT DE CURS
DR. NICOLAE PETRIA
1

2. SIBIU, 2008
PRODUSE ŞI SERVICII BANCARE
Cuprins
1. Băncile şi operaţiunile bancare
1.1 Originea şi motivele funcţionării băncilor
1.2 Băncile de emisiune şi funcţiile lor
1.2.1 Banca Naţională a României şi funcţiile sale
1.3 Băncile comerciale şi tipurile de operaţiuni ce le
prestează
1.3.1. Operaţiunile prestate de băncile comerciale
1.4 Băncile şi instituţiile de credit specializate
1.4.1. Lichiditatea bancară
1.5 Particularităţile sistemelor bancare contemporane
1.6 Sistemul bancar românesc
1.6.1. Premisele şi evoluţia sistemului bancar
românesc
1.6.2. Sistemul bancar românesc actual
2. Produsele şi serviciile bancare
2.1 Conceptul de produse şi servicii bancare
2.2 Inovarea şi abandonarea produselor bancare
3. Produse şi servicii bancare pentru persoane juridice
3.1 Produse pentru persoane juridice
3.2 Servicii pentru persoane juridice
4. Produse şi servicii pentru persoane fizice
4.1 Produse pentru persoane fizice
4.2 Servicii pentru persoane fizice
2

3. 1. Băncile şi operaţiunile bancare
1.1 Originea şi motivele funcţionării băncilor
1.2 Băncile de emisiune şi funcţiile lor
1.2.1 Banca Naţională a României şi funcţiile sale
1.3 Băncile comerciale şi tipurile de operaţiuni ce le prestează
1.3.1. Operaţiunile prestate de băncile comerciale
1.4 Băncile şi instituţiile de credit specializate
1.4.1. Lichiditatea bancară
1.5 Particularităţile sistemelor bancare contemporane
1.6 Sistemul bancar românesc
1.6.1. Premisele şi evoluţia sistemului bancar românesc
1.6.2. Sistemul bancar românesc actual
1.1 Originea şi motivele funcţionării băncilor
Referitor la originea băncilor, în literatura economică de specialitate se
întâlnesc diferite păreri şi opinii. Unii cercetători susţin că primii bancheri au fost
cei care efectuau schimbul de bani. Aceştia se numeau zarafi şi au fost primii
preţuitori ai monedelor şi intermediari ai circulaţiei monetare. Alţi cercetători
asociază noţiunea de bancă momentului în care un grup de persoane a avut
ideea de a primi disponibilităţi băneşti sub formă de depozite de la cei care
doreau să facă economii, şi a da împrumuturi celor care aveau nevoie de bani.
Legat de apariţia băncilor, se pune întrebarea: “Când au apărut primele bănci şi
ce anume a determinat apariţia acestora?”.
Invocând mărturii istorice, unii autori afirmă existenţa unor instituţii de tip
bancar încă din epoca antică. Primele dovezi ale unei activităţi bancare se
regăsesc în Orientul Apropiat şi Egiptul Antic. În acea perioadă templele erau,
deopotrivă, loc de rugăciune şi loc de păstrare a banilor şi tezaurelor.
Babilonienii, cu 20 de secole înainte de Hristos, cunoşteau practica de a
încredinţa templelor depozite de valori. În secolul IV î.H. romanii efectuau în
Forum operaţiuni de acelaşi tip. Egiptenii, asirienii, fenicienii, grecii ca popoare
cu un anumit grad de civilizaţie, făcând operaţiuni de comerţ, se ocupau de
asemenea şi cu schimbul de monede şi de metale preţioase. Trapeziţii greci şi
argintarii romani mijloceau schimbul de monede, primeau depuneri de valori spre
păstrare şi acordau împrumuturi. Deţinătorii de monedă bătută, aveau în aceasta
un important sprijin în realizarea schimburilor de bunuri şi produse, dar utilizarea
banilor le crea acestora şi multe neajunsuri.
Astfel, deplasarea banilor la locurile de utilizare implica costuri de
transport şi genera riscuri de pierdere sau furt. De asemenea, pentru proprietarii
de monedă, simpla deţinere a acesteia nu le aducea nici un venit sau profit.
Pornind de la aceste neajunsuri, deţinătorii de capitaluri sub formă de monede
3

4. au început să încredinţeze aceste disponibibilităţi unor intermediari (zarafi,
trapeziţi, argintari, etc.), în scopul unei păstrări sigure şi al unei remunerări sub
formă de dobândă, pe care o plătea intermediarul ca urmare a folosirii
depozitului ca resursă de împrumuturi ulterioare. Astfel se eliminau neajunsurile
deţinătorilor de capital monetar şi se creează temeiul unei continue şi ample
valorificări a capitalului monetar aparţinând agenţilor economici. Informaţii
referitoare la depozite, împrumuturi, dobânda percepută şi rambursarea acestora
se găsesc în Codul lui Hammurabi, elaborat în secolul XVIII înainte de Cristos.
Mai târziu, în secolul VI înainte de Cristos, oraşe-stat şi temple din Grecia
Antică au început să emită monede proprii, apărând, firesc, necesitatea
schimbării unei monezi cu alta, acestea putând fi socotite primele schimburi
valutare. În aceeaşi perioadă preoţii ofereau împrumuturi ţăranilor, iar o
categorie aparte de creditori, numită trapeziţi1, oferea împrumuturi cu dobândă
extrem de mare celor care aveau nevoie de bani, creând multe nemulţumiri în
rândul populaţiei. Ca urmare, unele cetăţi greceşti au decis să înfiinţeze bănci
publice.
Aceste instituţii au fost conduse şi controlate de agenţi publici în baza
unor norme ce pot fi asociate primelor reglementări statale cu privire la
activitatea băncilor. Inspirându-se de la greci, după cucerirea teritoriilor acestora,
romanii, încă din secolul IV î.C. au desfăşurat prin intermediul argentarilor,
operaţiuni de schimb de monede, primiri de depuneri de valori spre păstrare,
acordarea de credite. Apoi în întregul imperiu roman au apărut atât bănci de stat
cât şi private, care primeau depozite, acordau împrumuturi pentru care încasau
comisioane (clasificate ca dobânzi), furnizau situaţii ale conturilor pentru
operaţiunile efectuate. În campaniile de cucerire duse de trupele romane,
acestea erau însoţite de quot;comercianţii de baniquot; care ofereau servicii de schimb
valutar şi credite pe termen scurt. Mult mai târziu în secolul VI d.C., imperiul
bizantin preia uzanţele romane privind activitatea bancară, completând-o cu
precizări suplimentare, cum sunt cele referitoare la obligativitatea practicării unor
dobânzi fixe.
Mergând în continuare pe scara istoriei, în evul mediu, mănăstirile, ca şi
templele din Orient, Egiptul sau Grecia antică, au continuat să joace un rol
deosebit în efectuarea unor activităţi specifice bancare.
În Evul Mediu a apărut - în legătură cu intensele schimburi comerciale în
bazinul mediteranean - o suită întreagă de bănci care să mijlocească plăţile şi să
finanţeze aceste operaţiuni, dar, despre bănci în plenitudinea termenului, nu se
poate vorbi decât odată cu apariţia băncilor care şi-au propus emisiunea de
bilete de bancă.
Ca urmare a extinderii şi amplificării relaţiilor comerciale şi de schimb a
crescut nevoia de bani şi de servicii bancare şi financiare care nu mai puteau fi
satisfăcute de cămătari sau instituţiile religioase. Cerute de aceste necesităţi, în
secolele XII-XVI apar mai multe organizaţii bancare, înfiinţate în centre
comerciale puternice, bănci care efectuau preponderent operaţiuni de transfer,
astfel încât sistemul de plăţi să devină mai eficient. Prima bancă de acest tip a
fost Banca Veneţiei, creată în 1171.
1
Denumire luată de la trapeză, care era o masă instalată în piaţă quot;agoraquot;, la care trapeziţii îşi rezolvau afacerile.
4

5. În secolele următoare au apărut2 Banca de Barcelona (1341), Banca de
San Giorcio (1407), Banca Genova (1407), Banca de Milano (1593).
Prima bancă, în sensul modern al cuvântului, a fost înfiinţată la
Amsterdam în 1609, şi la început se ocupa cu precădere de problema reglării
circulaţiei monetare, prin controlarea calităţii monedelor. Ulterior ea şi-a lărgit
activitatea, acordând depunătorilor de monede certificate de depozit, care
confirmau cantitatea de metal preţios pe care banca o ţinea în numele său.
Certificatele au constituit astfel o nouă formă de bani, bazată pe încrederea pe
care deţinătorii o aveau în bancă, ele fiind utilizate la stingerea obligaţiilor de
plată.
Banca a trecut apoi la utilizarea depozitelor atrase prin acordarea lor sub
formă de împrumuturi, contribuind la extinderea relaţiilor de credit şi de finanţare
a activităţiilor comerciale. Activitatea bancară, crearea unei pieţe bancare
naţionale s-a extins şi în alte state prin apariţia de noi bănci, cum au fost: Banca
de Hamburg (1619), Banca de Stokholm (1650) dar cu deosebire Banca Angliei,
a cărei înfiinţare în 1694 marchează piatra de hotar pentru apariţia băncilor
moderne şi constituirea unei pieţe bancare naţionale.
În perioada următoare, activitatea bancară se dezvoltă în toate
formaţiunile statale din Europa, Banca din Amsterdam şi Banca Angliei devenind
modelul pe care s-au creat structurile bancare construite ulterior. În acelaşi timp
cu dezvoltarea comerţului între oraşele unei ţări, precum şi cu cel internaţional s-
a dezvoltat şi comerţul de bancă, băncile acţionând pentru oferirea de servicii
bancare şi financiare necesare satisfacerii nevoilor comerţului şi activităţii
manufacturiere şi apoi industriale. La nivelul statelor s-au constituit bănci
naţionale (centrale), care au preluat emisiunea bancară şi mai apoi
reglementarea şi supravegherea comerţului de bancă. Astfel se înfiinţează bănci
naţionale în Germania în 1765, 1791 în SUA, 1800 în Franţa, 1814 în Olanda, în
1817 în Austria, în 1860 în Rusia, în 1880 în România.
Contextul istoric, economic şi social al fiecărei ţări a influenţat apoi modul
şi structura de funcţionare a sistemului bancar şi a pieţei bancare naţionale.
Odată cu dezvoltarea capitalismului, a producţiei industriale şi a comerţului,
comerţul de bancă şi sistemele bancare naţionale au cunoscut şi ele o dezvoltare
remarcabilă şi chiar spectaculoasă începând cu secolul al XX-lea.
Activitatea principală a unei bănci constă în comerţul cu bani. Banca este
intermediarul care, pe de o parte, “cumpără” bani, suportând un cost sub forma
dobânzii plătite, iar pe de altă parte, “vinde”, plasează banii adunaţi sub forma
creditelor acordate, obţinând venituri sub forma dobânzilor încasate. Pe lângă
această activitate, care este activitatea de bază a unei bănci, băncile mai
prestează şi o gamă largă de alte servicii şi prestaţii bancare (deschideri de
conturi, efectuarea de plăţi şi încasări, transferuri de fonduri, schimburi valutare,
servicii financiare, păstrare de valori, evaluări, etc.) pentru care încasează speze
şi comisioane.
Prin întreaga lor activitate, prin serviciile pe care le prestează, băncile au
un rol hotărâtor în viaţa economică contemporană. Practic nu există domeniu al
vieţii economice şi sociale care să nu aibă tangenţă cu activitatea bancară.
2
V.TURLIUC, V.COCRIŞ - Modedă şi Credit, Ed. Ankarom Iaşi 1997, pag.100.
5

6. Băncile sunt indispensabile unei bune şi eficiente funcţionări a mecanismului
economico-social. Practic, fără bănci, economia nu ar mai funcţiona la ora
actuală, acestea fiind principalul intermediar financiar, motorul, inima, care
pompează fluidul financiar în economie.
1.2. Băncile de emisiune şi funcţiile lor
În cadrul sistemelor bancare, funcţie de natura activităţii, băncile se
structurează în:
 bănci de emisiune, sau centrale;
 bănci comerciale sau de depozit;
 bănci de afaceri;
 bănci specializate şi organisme de credit nebancare.
În perioada iniţială, de început a activităţii bancare, nu a existat o
delimitare între băncile comerciale şi cele de emisiune. Aceeaşi bancă efectua
atât operaţii de colectare de disponibilităţi băneşti şi de acordare de credite, cât
şi operaţii de emisiune a bancnotelor. Emisiunea era realizată de un mare număr
de bănci, operaţiune înlesnită şi permisă de convertibilitatea bancnotelor.
Ulterior, ca urmare a disfuncţionalităţii operaţiunii de convertire şi întăririi
suveranităţii statului s-a produs o separare a operaţiunilor de emisiune.
Punerea în circulaţie a banilor a fost concentrată de un număr tot mai
redus de bănci, operaţiunea de emisiune devenind monopol al unei singure bănci
sau al câtorva bănci integrate într-un sistem unitar, cum este cazul USA unde
funcţionează din 1913, 12 bănci federale de rezerve.
Primele bănci de emisiune au fost private, ele primind de la stat privilegiul
emisiunii monetare. O astfel de bancă a fost Banca Angliei (1694), care a apărut
ca o societate pe acţiuni privată. În alte ţări cum sunt Rusia, Suedia, Finlanda,
Australia etc. băncile de emisiune s-au constituit ca bănci cu capital de stat. Ţări
ca SUA, Belgia, România, au permis înfiinţarea băncilor de emisiune cu capital
mixt, de stat şi privat. În decursul timpului băncile de emisiune cu capital integral
de stat au devenit preponderente, generalizându-se.
Prin funcţiile îndeplinite, prin numeroasele şi multilateralele legături
stabilite cu celelalte bănci şi prin acestea cu întreaga economie, banca de
emisiune reprezintă un centru nodal al sistemului bancar. Ea mai este denumită
şi banca centrală sau bancă a băncilor, datorită rolului şi poziţiei deosebite
deţinute în cadrul sistemului bancar. Rolul major pe care banca de emisiune îl
joacă în cadrul sistemului bancar şi al economiei în ansamblu, reiese cu
pregnanţă din funcţiile pe care banca de emisiune le îndeplineşte.
Într-o economie de piaţă banca de emisiune îndeplineşte următoarele
funcţii:
a) funcţia de emisiune monetară
b) funcţia de creditare
c) funcţia de bancă a băncilor
d) funcţia de bancă a statului
e) funcţia de gestionare a rezervelor valutare.
6

7. a) Funcţia de emisiune monetară
Între funcţiile exercitate de banca centrală funcţia de emisiune ocupă locul
principal. Hotărâtor în procesul de dezvoltare a băncilor de emisiune a fost
momentul în care statul a reglementat sistemul de emisiune şi a instituit apoi
monopolul asupra emisiunii, conferind dreptul de emisiune unei singure bănci,
sau unui grup de bănci organizat într-un sistem unitar.
În Anglia, un astfel de moment a fost adoptarea legii lui Robert Peel
(1844), care a stabilit sistemul de emisiune la care s-au aliniat, mai târziu, multe
alte ţări. Franţa asigura în 1848 monopolul de emisiune Băncii Franţei, iar SUA
creează în 1913 Sistemul Federal de Rezerve (FED) constituit din 12 bănci
cărora li se oferă autoritatea monetară unică. La începuturi, emisiunea de
bancnote avea la bază metalul monetar (aur, argint) care permitea convertirea
biletelor de bancă, fapt ce asigura o anumită stabilitate a puterii de cumpărare a
banilor. Emisiunea monetară era acoperită, la început integral, iar mai apoi într-
un anumit procent. Pe măsura dezvoltării şi amplificării relaţiilor de schimb, a
creşterii volumului tranzacţiilor comerciale, şi ca urmare a insuficienţei stocurilor
de metal monetar, emisiunea monetară s-a separat de rezerva de aur. Sunt
elaborate şi se aplică noi mecanisme de control şi limitare a emisiunii monetare.
Banca de emisiune emite şi pune în circulaţie bancnote al căror curs este
legal şi care au putere liberatorie nelimitată. Volumul emisiunii trebuie să fie
proporţional cu nevoile reale ale economiei, o insuficienţă de emisiune provoacă
un efect deflaţionist, iar un exces de emisiune provoacă un efect inflaţionist.
Banca Centrală are astfel un rol primordial şi preponderent în creaţia monetară.
Bancnotele emise precum şi depozitele la banca de emisiune denumite şi
deţineri de monedă centrală reprezintă baza circulaţiei monetare, partea cu
pondere a componentei M1 a masei monetare.
Funcţia de emisiune conferă băncii de emisiune o mare responsabilitate în
ceea ce priveşte calitatea şi cantitatea circulaţiei monetare. Fiind investită cu
autoritate unică, de emitere şi punere în circulaţie a bancnotelor, banca de
emisiune, are responsabilitatea dimensionării corespunzătoare a masei
monetare, a stabilirii structurii optime a acesteia, astfel încât să fie satisfacute
nevoile circulaţiei monetare şi să se asigure stabilitatea monedei.
Exercitând privilegiul de emisiune, banca centrală este, patrimonial,
deţinătoarea stocului de aur monetar şi a rezervelor valutare ale ţării. De
asemenea, ea este cea care elaborează, conduce şi exercită politica monetară şi
de credit, menită să confere stabilitate puterii de cumpărare a monedei emise.
Banca de emisiune are responsabilitate unică în ceea ce priveşte stabilirea
formei, calităţii şi siguranţei bancnotelor emise şi puse în circulaţie, precum şi în
ceea ce priveşte preschimbarea, retragerea şi distrugerea acestora.
b) Funcţia de creditare
Banca de emisiune devine, prin bancnotele emise, sursa principală a
creditului în economie. Astfel, funcţia de creditare a acesteia derivă direct din
funcţia sa de emisiune. Procesul de distribuire şi redistribuire în economie a
7

8. mijloacelor de plată, bancnote, se realizează prin intermediul sistemului bancar,
băncile de diferite tipuri, dar cu preponderenţă băncile comerciale, fiind
intermediarii de bază între agenţii economici şi banca de emisiune.
Forma primară, clasică, de creditare prin emisiune a economiei, de către
banca centrală o reprezintă mecanismul scontului şi rescontului titlurilor de credit
(cambiilor). Acest mecanism este structurat în trei timpi. Spre ilustrare vom
considera următorul exemplu:
Un agent economic ‘A’, beneficiar şi deţinător al unei cambii în valoare de
100.000 u.m. se adresează la o anumită dată (timpul 1) unei bănci comerciale
spre a-i vinde, în schimbul unei sume de bani, cambia, operaţiune numită
scontare. Banca îi oferă pe cambie valoarea actuală a acesteia (VA), care este
egală cu valoarea nominală, mai puţin o taxă (dobândă) numită scont (S).
VA = VN - S, unde:
VA = valoarea actuală;
VN = valoarea nominală;
S = scont (dobânda încasată de bancă pentru împrumutul acordat
agentului de la data scontării până la data scadenţei titlului).
VA = 100000 - 3000 = 97000.
Înaintea scadenţei titlului scontat, banca comercială are nevoie de
lichidităţi şi se adresează (timpul 2) la rândul său băncii de emisiune,
transferându-i titlul de credit (cambia) prin operaţia de rescont, în schimbul unei
taxe de rescont (taxa oficială a scontului) de 2000 u.m.). Banca de emisiune
preia titlul şi emite 98.000 u.m., punându-le în circulaţie (timpul 3). Schematic,
mecanismul de creditare se desfăşoară astfel:
Agentul A Banca comercială Banca de emisiune
97000 98000
100000 scontare 98000 Emisiune
Rescontare 98000
(timpul 1) (timpul 2) (timpul 3)
Astfel, prin această operaţiune, banca de emisiune creditează banca
comercială cu 98000 u.m. prin emisiunea de bancnote şi punerea lor în circulaţie,
banca comercială creditează agentul economic cu 97000 u.m. transferându-i din
biletele primite de la banca de emisiune. La scadenţa titlului, banca de emisiune
încasează VN = 100000 u.m., ceea ce reprezintă retragerea sumei avansate de
98000 u.m. şi a taxei scontului de 2000 u.m., iar titlul ajuns la scadenţă, fiind
onorat, decade din calitatea de titlu de credit.
Operaţiunile de scontare şi rescontare sunt astfel căile primordiale de
derulare a creditului în economie de către banca de emisiune. Acordarea
creditului de către banca de emisiune, prin rescontare, constituie emisiunea de
bancnote, iar restituirea creditului de către debitor permite băncii de emisiune
8

9. retragerea unor bancnote de valoare egală. În condiţii de echilibru, volumul
banilor puşi în circulaţie corespunde nevoilor de credite ale economiei, ca volum
şi durată. Banca de emisiune are datoria şi sarcina, să asigure normalitatea în
economie prin acordarea de credite, în strânsă corelaţie cu nevoile reale şi
obiective ale economiei.
Funcţia de creditare a băncii de emisiune se manifestă şi prin alte
operaţiuni pe lângă cea de rescontare care, deşi preponderentă iniţial, s-a
diminuat în timp, atât ca volum cât şi ca importanţă.
Actualmente, băncile de emisiune efectuează însemnate operaţiuni de
credit, bazate pe deţinerea şi circulaţia hârtiilor de valoare. În unele ţări ca
Germania, se execută operaţii de lombardare şi acordare de credite pe gaj de
hârtii de valoare. În Franţa se derulează operaţii de creditare cu convenţie de
răscumpărare, pensiune. De asemenea, băncile de emisiune efectuează
operaţiuni de creditare a tezaurului prin achiziţia de obligaţiuni şi bonuri de tezaur
ale statului. Aceste operaţiuni se desfăşoară de regulă în raport cu băncile şi
instituţiile de credit, pe piaţa liberă, şi sunt cunoscute sub denumirea de
operaţiuni de “open market”. Banca de emisiune ocupă astfel un loc central în
operaţiunile de recreditare din economie, fiind numită şi quot;ultim creditor” sau
creditor de ultimă instanţă. Prin poziţia sa în raport cu celelalte bănci, prin
capacitatea de a gestiona emisiunea, banca de emisiune are un rol major în
procesele de recreditare în economie, apărând cel mai adesea ca ultim creditor.
Rolul şi poziţia deosebită pe care o are banca de emisiune în procesele
de creditare şi recreditare în economie, îi conferă acesteia atribute şi
responsabilităţi sporite în procesul de control şi reglementare a creditului în
economie.
c) Funcţia de bancă a băncilor
Banca de emisiune se constituie pentru celelalte bănci ca bancă a
acestora, ca “bancă a băncilor”, expresie care are două interpretări. Pe de o
parte, băncile comerciale, din considerente de prudenţă bancară şi în vederea
asigurării lichidităţii, îşi constituie depozite la bancă de emisiune, la care
apelează când sunt nevoite să restituie disponibilităţile deponenţilor proprii.
Totodată, în situaţia în care se confruntă cu lipsa de resurse, băncile
comerciale apelează la creditele de la banca de emisiune, aceasta fiind
împrumutătorul de ultimă instanţă şi manifestându-se astfel ca o bancă a băncii.
Pe de altă parte, băncile comerciale îşi deschid la banca centrală conturi curente
şi de decontări prin intermediul cărora se realizează circulaţia monedei
scripturale între bănci, şi se realizează compensaţia creanţelor interbancare. Prin
compensare, o parte a plăţilor reciproce din economie se sting. Soldurile
reziduale ale operaţiilor de compensare reclamă pentru stingerea lor, plăţi
reciproce între bănci, plăţi care se fac prin intermediul conturilor deschise la
banca centrală.
Rolul de bancă a băncilor se manifestă şi prin aceea că banca de
emisiune are atribute deosebite pe linia organizării, controlului şi supravegherii
9

10. comerţului de bancă, trasând principalele jaloane ale acestuia, susţinând şi
apărând interesele de breaslă.
d) Funcţia de bancă a statului
Această funcţie derivă din faptul că băncile de emisiune sunt pentru stat
unul din creditorii importanţi, asigurându-i acestuia avansuri şi împrumuturi,
pentru a face faţă decalajului dintre încasări şi plăţi.
Banca de emisiune se constituie ca o bancă a statului şi prin aceea că, în
marea majoritate a ţărilor lumii, capitalul social al băncii este proprietatea statului.
Funcţia de bancă a statului se manifestă cu pregnanţă în exercitarea de către
banca de emisiune a rolului de casier al statului, prin reflectarea în conturile sale
a execuţiei de casă a bugetului statului, şi prin realizarea prin intermediul băncii
centrale a plasamentelor împrumuturilor de stat.
În multe ţări, activele băncii de emisiune sunt constituite cu preponderenţă
din hârtii de valoare (obligaţiuni şi bonuri de tezaur) care consemnează datoria
statului. Băncile de emisiune administrează în numele şi în contul statului datoria
publică a acestuia. Prin aceasta, banca de emisiune, este purtătoare şi
promotoare a intereselor statului, şi este cea care înfăptuieşte politica monetară
şi de credit în conformitate cu politica economică a statului. Prin intermediul
băncii de emisiune, statul concentrează pârghii de comandă vitale pentru
economie, făcând din acestea un instrument al său în activitatea de influenţare,
de conducere într-un sens sau altul a economiei.
e) Funcţia de gestionare a rezervelor valutare
Banca Centrală asigură gestiunea rezervelor valutare ale statului (aur şi
devize) şi urmăreşte aplicarea politicii valutare în conformitate cu interesele
acestuia. În acest sens ea realizează controlul schimburilor valutare, organizează
şi supraveghează piaţa valutară, urmăreşte evoluţia cursului valutar şi veghează
la stabilitatea acestuia.
Pentru a realiza aceste atribute, banca de emisiune, întreprinde acţiunile
pe care le consideră adecvate, cum ar fi: introducerea unor restricţii valutare,
controlul plăţilor în devize, preluarea unei părţi din încasările valutare, sau aplică
prime de export, subvenţii de export, etc. Apărarea cursului valutar al monedei
naţionale este una din sarcinile majore ale băncii de emisiune şi în acest sens ea
gestionează rezervele valutare ale statului, pe care le utilizează pentru
asigurarea plăţilor în valută, pentru echilibrarea schimburilor, atunci când
exporturile se diminuează în raport cu nevoile de import justificate.
Rezervele valutare reprezintă temeiul intervenţiei băncii de emisiune pe
piaţa valutară. Prin cumpărări sau vânzări de valută pe această piaţă se măresc
sau se micşorează rezervele valutare, se măreşte sau se micşorează masa
monetară, şi prin aceasta se influenţează într-un sens sau altul cursul monedei
naţionale, în funcţie de exigenţele politicii valutare.
În contextul globalizării pieţelor financiare, al liberalizării circulaţiei
capitalurilor pe plan regional şi internaţional, ca şi al tendinţei practicării de
10

11. cursuri fixe, autonomia politicii valutare a băncii de emisiune este tot mai tare
contestată şi se reclamă cedarea progresivă a acestor prerogative unor
organisme internaţionale, de genul Băncii Centrale Europene în cadrul U.E.M.
În exercitarea funcţiei de gestionare a rezervelor valutare ale statului şi de
centru valutar, banca de emisiune elaborează şi administrează balanţa de plăţi
externe, urmărind realizarea prevederilor acesteia prin atingerea echilibrului.
Atingerea acestui obiectiv se urmăreşte şi prin stabilirea de către banca
centrală a unor relaţii de corespondent şi colaborare cu băncile şi instituţiile
monetare şi financiare internaţionale cum sunt: Banca Mondială, BERD, Fondul
Monetar Internaţional, Banca Central Europeană, Banca Reglementelor
Internaţionale, băncile regionale de dezvoltare etc. Participarea la astfel de
organisme impune băncii centrale sarcini şi atribuţii sporite pe linia adaptării
practicilor interne la cerinţele şi standardele acestor organizaţii, precum şi a
adoptării unor norme de conduită în domeniul monetar, valutar şi de credit, care
să satisfacă atât cerinţele externe dar mai ales interne, naţionale.
1.2.1. Banca Naţională a României şi funcţiile sale
Rolul şi funcţiile Băncii Naţionale a României derivă din atribuţiile, sarcinile
şi responsabilităţile ce i-au fost conferite acesteia prin legea de organizare,
Legea privind statutul Băncii Naţionale a României nr.312/2004. Astfel, în
articolul 1, Banca Naţională a României este declarată ca banca centrală a
statului român, având personalitate juridică. În articolul 2 al legii, la aliniatul 1 se
stabileşte obiectul fundamental al BNR ca fiind “asigurarea si mentinerea
stabilitatii preţurilor.”
La aliniatul 2 al aceluiaşi articol se stipulează: “Pentru atingerea obiectivului său
fundamental, Banca Naţională a României elaborează, aplică şi răspunde de
politica monetară, valutară, de credit, de plăţi, precum şi de autorizarea şi
supravegherea prudenţială bancară, în cadrul politicii generale a statului,
urmărind funcţionarea normală a sistemului bancar şi participarea la promovarea
unui sistem financiar specific economiei de piaţă”. Pornind de la cele arătate,
reies cu claritate atributiile pe care Banca Naţională a României le are în
economie, acestea fiind detaliate în cadrul legii 312/2004 astfel:
a) elaborarea şi aplicarea politicii monetare şi a politicii de curs de schimb;
b) autorizarea, reglementarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de
credit, promovarea şi monitorizarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi pentru
asigurarea stabilităţii financiare;
c) emiterea bancnotelor şi a monedelor ca mijloace legale de plată pe teritoriul
României;
d) stabilirea regimului valutar şi supravegherea respectării acestuia;
e) administrarea rezervelor internaţionale ale României
Aceste atributii se realizeaza prin exercitarea unor functii ca:
1) funcţia de emisiune a bancnotelor şi monedelor cu putere circulatorie
pe teritoriul ţării;
11

12. 2) funcţia de creditare a băncilor pe termen scurt (maxim 90 zile);
3) funcţia de bancă a băncilor, prin aceea că acordă credite acestora şi le
deschide conturi curente şi de decontări;
4) funcţia de bancă a statului, prin aceea că gestionează contul
Trezoreriei statului, şi acţionează ca agent al statului în ceea ce
priveşte:
a) plasarea emisiunilor de titluri de stat şi alte efecte negociabile
de îndatorare a statului român;
b) exercitarea funcţiilor de agent de înregistrare, depozitare şi
transfer al titlurilor de stat;
c) plata capitalurilor, dobânzilor, comisioanelor şi a spezelor
aferente;
d) executarea decontărilor în contul curent general al Trezoreriei
statului;
e) alte operaţiuni în conformitate cu obiectivele şi responsabilităţile
principale ale băncii centrale;
5) funcţia de centru valutar, exercitată de BNR prin:
a) stabilirea politicii privind cursul de schimb şi a regimului valutar;
b) elaborarea balanţei de plăţi şi a altor lucrări privind poziţia
investiţională internaţională a ţării;
c) păstrarea, gestionarea şi administrarea rezervelor internaţionale
ale statului;
6) funcţia de reglementare, autorizare şi supraveghere prudenţială
bancară.
Prin exercitarea acestor funcţii, Banca Naţională a României are un rol foarte
important în realizarea acţiunii de restructurare a economiei în procesul de
tranziţie la economia de piaţă, fiind una din instituţiile de bază ale statului.
1.3. Băncile comerciale şi tipurile de operaţiuni ce le prestează
În accepţiunea modernă, băncile comeciale au apărut şi s-au consolidat
strâns legate de dezvoltarea comerţului şi acumulărilor de capitaluri băneşti,
consecinţă a dezvoltării producţiei şi expansiunii economiei. Luând parte la
dezvoltarea operaţiunilor comerciale prin intermediul titlurilor cambiale, aceste
bănci au primit denumirea de bănci comerciale. După cum s-a mai arătat, în
procesul de apariţie al băncilor comerciale un rol aparte l-au avut zarafii şi
cămătarii, care au fost primii intermediari monetari, făcând comerţ cu bani.
Ulterior, pe măsura dezvoltării economice şi a amplificării volumului şi structurii
schimburilor, locul acestora a fost luat de bănci, care preluau de la deţinătorii de
capitaluri banii pentru a-i păstra în siguranţă şi a-i remunera sub formă de
dobândă, constituind depozite în baza cărora acordau apoi credite celor care
aveau nevoie de fonduri. Astfel, depozitele bancare ce se constituie pe seama
depunerilor agenţilor nonbancari, stau la baza procesului de redistribuire a
capitalurilor băneşti ca surse de creditare, ca şi credite acordate de către bănci.
În epoca actuală locul şi rolul băncilor în economie sunt strâns legate de calitatea
acestora de intermediar financiar principal în relaţia economie-investiţii.
12

13. Mobilizarea de către bănci a economiilor realizate de persoanele fizice şi
juridice, de agenţii economici, şi redistribuirea ulterioară a acestor economii sub
formă de credite celor dornici să întreprindă, să investească, constituie o premisă
esenţială a dezvoltării economice.
Dezvoltarea activităţii agenţilor economici, investiţiile realizate de aceştia
se realizează atât din fonduri proprii, capitaluri proprii cât şi din credite acordate
de bănci, prin procesul de reciclare şi valorificare a capitalurilor disponibile în
economie.
În complexul proces de finanţare a economiei, pe parcursul dezvoltării şi
modernizării lor, băncile au trecut treptat la o specializare a activităţii lor. În ţările
cu economie de piaţă dezvoltată, deşi structurile bancare sunt diferite, influenţate
fiind de evoluţii şi tradiţii specifice fiecărei ţări, s-au delimitat totuşi, la un moment
dat, două tipuri de bănci:
 băncile de depozit sau comerciale;
 băncile specializate.
Băncile comerciale sau de depozit sunt cele care efectuează toate tipurile
de operaţiuni bancare. Ele au o activitate diversificată ce poate fi modificată în
funcţie de obiectivele urmărite şi cerinţele pieţei. Aceste bănci sunt pilonul central
al intermedierii pe piaţa bancară oferind o gamă largă de operaţiuni şi servicii.
Operaţiunile de bază ale băncilor comerciale sunt reprezentate de
atragerea şi constituirea de depozite şi acordarea pe baza acestora de credite
agenţilor economici.
Acest tip de bănci este larg răspândit, fiind organizate ca societăţi
comerciale care urmăresc obţinerea de profit, desfăşurând pentru aceasta o
gamă largă de operaţiuni şi servicii.
1.3.1. Operaţiunile prestate de băncile comerciale
Urmărind realizarea obiectivelor stabilite, băncile comerciale desfăşoară
urmatoarele tipuri de operaţiuni:
- operaţiuni pasive
- operaţiuni active
- operaţiuni comerciale şi de comision.
Sinoptic, aceste operaţiuni reies cu o anumită claritate din prezentarea
schematică a bilanţului unei bănci comerciale, care se prezintă astfel:
Bilanţul simplificat
ACTIV PASIV
CASA Împrumuturi la banca centrală
Depozite la banca centrală Conturi corespondente (ale altor bănci)
Conturi corespondente (la alte bănci) Împrumuturi de la alte bănci
Credite acordate altor bănci Depozite la vedere
Credite acordate Trezoreriei Depozite la termen
Credite acordate clienţilor Valori mobiliare
Valori mobiliare Resurse pe termen lung
Imobilizări Capital social
13

14. Fonduri proprii
A. Operaţiunile pasive ale băncilor comerciale constau în:
♦ formarea capitalului propriu;
♦ atragerea depozitelor;
♦ rescontul sau refinanţarea.
Constituirea şi formarea capitalului propriu de către bancă se realizează pe
seama capitalului social subscris şi vărsat de acţionari, a fondurilor de rezervă şi
a provizioanelor.
Fondurile de rezervă se constituie de băncile comerciale în vederea
acoperirii unor pierderi pe care le pot înregistra în activitatea lor, pierderi
generate de nerecuperarea unor credite, sau de efectuarea defectuoasă a unor
investiţii. Prin reglementări speciale se stabileşte un anumit volum minim al
acestor fonduri de rezervă, de regulă până la dublul capitalului social.
Băncile pot apoi constitui, în continuare, rezerve peste această limită, în
vederea întăririi capitalizării băncii. Capitalizarea cât mai bună a băncilor este
reclamată şi de respectarea unor standarde bancare internaţionale, care prevăd
limite minime pentru capitalul propriu.
Pe plan european există două documente importante în care sunt
precizate standardele privind desfăşurarea activităţii bancare. Aceste documente
sunt: Convenţia de la Basel, care abordează problema capitalului băncilor, iar cel
de al doilea este intitulat quot;A Doua Directivă de Coordonare Bancară a Uniunii
Europenequot; şi se referă la acordarea de licenţe băncilor.
Articolul 3 din A Doua Directivă Bancară stabileşte capitalul minim la 5
milioane euro3. Ţările europene pot stabili limite proprii pentru capitalul unei
bănci, dar limita pe plan european este aceasta.
De asemenea, Convenţia de la Basel prevede că minimum 50% din
capitalul băncii trebuie să fie capital de rangul I, format din capitalul social şi
rezervele declarate obţinute din profitul nerepartizat, iar restul capitalului propriu
poate fi format din capital de rangul II, sau capital suplimentar, constituit din
rezerve nedeclarate şi rezerve din reevaluari.
Pentru a-şi asigura un anumit grad de lichiditate, care adesea este
reglementat de autoritatea monetară, şi o adecvare a capitalului, băncile îşi
constituie provizioane. Aceste provizioane sunt fie reglementate, constituite
conform unor acte normative, fie provizioane de risc, care măresc capitalul
propriu al băncii.
Constituirea depozitelor bancare şi utilizarea acestora reprezintă una
din principalele operaţiuni pasive ale băncilor comerciale. Depozitele bancare
reprezintă o formă principală de mobilizare a capitalurilor, a economiilor temporar
disponibile.
Disponibilităţile agenţilor sunt mobilizate de băncile comerciale sub
următoarele forme:
3
În România capitalul minim al băncilor şi instituţiilor de credit este satbilit la 370 miliarde lei.
14

15. - prin cont curent
- depozite la vedere
- depozite la termen.
În conturile curente sunt mobilizate disponibilităţile agenţilor economici şi
ale publicului, conturile curente fiind o formă specială de servire bancară a
titularilor de conturi. În aceste conturi se fac încasări prin cecuri, viramente,
ordine de plată, iar pe baza disponibilităţilor create se fac plăţi dispuse de titularii
de conturi.
În aceste conturi se fac o mulţime de operaţiuni de încasări şi plăţi,
disponibilităţile din aceste conturi fiind neremunerate sau foarte slab remunerate.
Depozitele la vedere sunt depozite care se caracterizează printr-o mare
flexibilitate şi elasticitate, în sensul că depunătorii pot dispune oricând utilizarea
lor pentru plăţi sau retrageri din cont. Soldurile acestor depozite variază
permanent dar se înregistrează un sold mediu cu o anumită permanenţă, care
permite băncilor să-l utilizeze ca resursă de creditare. Utilizarea acestor depozite
de către bănci le impune acestora o anumită prudenţă în vederea evitării unor
stări de lipsă de lichiditate.
Depozitele la termen se constituie prin convenţie încheiată între
deponent şi bancă, stabilindu-se condiţiile de depunere, termenul, suma minimă,
dobânda bonificată. Aceste depozite constituie o bază sigură de fructificare şi
creditare.
În practica băncilor străine, dar şi în cea a unor bănci româneşti, forma
principală de atragere a depozitelor la termen o reprezintă conturile de depozit
pentru investiţii. Pe termene de la o săptămână până la un an, băncile
constituie depozite pentru sume mari în condiţii de negociere pentru fiecare în
parte. Se mai practică de asemenea, deschiderea de către bănci, de conturi de
economii simple sau în anumite scheme, programe, care să asigure o stare de
regularitate în procesul de economisire.
Dobânzile la aceste depozite pot fi fixe, pe întreaga durată de existenţă a
depozitelor, sau variabile, funcţie de evoluţia pe piaţă a ratei dobânzii. Fiecare
bancă îşi stabileşte, în funcţie de politica proprie, clauzele cu privire la nivelul
dobânzilor, termenele şi condiţiile de depunere şi retragere. În ultimele decenii,
pe măsura ascuţirii concurenţei bancare, băncile au făcut o serie de inovaţii pe
linia atragerii şi constituirii depozitelor, oferind noi instrumente de economisire.
Pornind de la experienţa SUA, în multe ţări occidentale s-au atras
economiile populaţiei, familiilor, utilizându-se aşa-numitele conturi NOW
(Negociable Orders of Withdrawal) şi mai apoi conturile SUPER NOW. Aceste
conturi au ca trăsătură comună, pe de o parte, bonificarea unei dobânzi mari la
soldul de disponibilităţi, iar pe de altă parte, posibilitatea de a utiliza acest sold
pentru plăţile curente.
O alternativă la conturile NOW o reprezintă conturile ATS (Automatic
Transfer System) care presupun menţinerea în sold a unui depozit minim
neremunerat, utilizat pentru plăţile curente, iar sumele care depăşesc acest
plafon sunt preluate automat într-un depozit pentru care se acordă dobânzi mari
similare economiilor la termen. S-a extins, de asemenea, sistemul certificatelor
de depozit, cu termene largi de scadenţă şi cu dobânzi aliniate la nivelul pieţei.
15

16. Rescontul este modalitatea de refinanţare a băncilor comerciale prin
operaţiunea de cedare a portofoliului de efecte comerciale unei alte bănci
comerciale, băncilor de scont, dar, de regulă băncii de emisiune. Băncile
comerciale apelează la rescontare fie pentru nevoi de lichiditate, fie cel mai
adesea pentru a obţine un profit, rescontând în aceeaşi zi efectele scontate
agenţilor economici, încasând diferenţa dintre taxa oficială a scontului mai mica
şi taxa scontului mai mare. Nu toate efectele comerciale scontate sunt însă
acceptate la rescontare, sunt agreate la rescont. De aceea băncile trebuie să
acorde o mare atenţie operaţiunii de scontare a efectelor de comerţ spre a nu fi
expusă riscului de lichiditate.
Asemănătoare operaţiunii de rescontare, este operaţiunea de
lombardare, ce reprezintă o operaţiune de împrumut pe garanţii de efecte
publice: obligaţiuni şi bonuri de tezaur. Prin operaţiunea de lombardare se face o
refinanţare a băncilor comerciale de către banca de emisiune, prin acordarea de
către aceasta a unor împrumuturi pe termen scurt băncilor comerciale, pe baza
hârtiilor de valoare deţinute şi puse în gaj.
Deci rescontarea şi lombardarea sunt operaţiuni pasive ale băncilor prin
care se asigură refinanţarea lor, recreditarea, un proces în continuă evoluţie în
economie. Acest proces este însă condiţionat de garanţiile pe care le oferă
creanţele, titlurile de credit, hârtiile de valoare, de caracteristicile acestora, de
lichiditatea şi negociabilitatea lor. Operaţiunile pasive ale băncilor generează
costuri cu dobânzile bonificate.
B. Operaţiunile active ale băncilor
Sunt acele operaţiuni ale băncilor comerciale în care acestea îşi investesc
resursele în vederea obţinerii de profit şi a realizarii altor obiective. Acest gen de
operaţiuni se grupează astfel:
- operaţiuni de creditare a agenţilor economici
- operaţiuni de creditare a persoanelor fizice
- operaţiuni de plasament.
Pentru a răspunde exigenţelor şi cerinţelor clienţilor, băncile comerciale şi-
au diversificat posibilităţile şi modalităţile de creditare. Ele creditează agenţii
economici, acordându-le acestora o gamă variată de credite, răspunzând astfel
nevoilor acestora de fonduri de investiţii sau de capital circulant. Băncile acordă
agenţilor economici următoarele categorii de credite:
a) credite pentru realizarea imobilizărilor corporale (echipamente,
utilaje etc.)
b) credite pentru cheltuielile de exploatare a firmelor.
a) Pentru dezvoltarea, amplificarea şi consolidarea activităţii desfăşurate şi
pentru constituirea activelor imobilizate, pentru realizarea investiţiilor în mijloace
fixe, utilaje, echipamente, tehnologii etc., firmele apelează, de regulă, la piaţa de
capital, emiţând obligaţiuni şi acţiuni. În anumite situaţii însă se apelează şi la
credite bancare oferite de băncile comerciale. Aceste credite sunt oferite însă pe
termen scurt. În acest tip de credite, băncile comerciale sunt mai puţin implicate
16

17. decât băncile specializate (bănci de investiţii) care creditează pe termen mediu şi
lung.
b) în vederea acoperirii deficitului de resurse reclamat de acoperirea unor
cheltuieli de exploatare ale activităţii curente, agenţii economici apelează la
credite pentru activitatea de exploatare, care sunt acordate de bănci sub forma
a două produse bancare:
- creditarea creanţelor comerciale
- creditele de trezorerie.
b1) Creditarea creanţelor, include ca operaţiuni specifice:
- operaţiunile cambiale
- împrumuturile pe gaj de acţiuni şi efecte publice
- operaţiunile de report.
Operaţiunile cambiale, ca formă de referinţă în creditarea creanţelor
comerciale, se realizează prin scontarea titlurilor de credit comercial (cambii,
bilete la ordin, etc.) şi operaţiuni de împrumut pe gaj de mărfuri şi efecte
comerciale.
Scontarea reprezintă operaţiunea de cedare a cambiei către bancă în
schimbul unui credit (sumă de bani) egală cu diferenţa dintre valoarea nominală
a cambiei şi scontul perceput de bancă ca dobândă, până la scadenţa titlului:
VA = VN - S.
Deci, scontarea este o operaţiune de creditare pe care o face banca
agentului economic, prin acordarea unui credit în schimbul unui efect de comerţ
care nu a ajuns la scadenţă. Prin această operaţiune un credit comercial se
transformă într-un credit bancar. Operaţiunea de scontare este o operaţiune cu
risc pentru bănci, existând riscul ca debitorii să nu achite la scadenţă efectele.
Pentru a evita astfel de riscuri băncile efectuează alte operaţiuni cambiale:
pensiunea şi împrumuturi pe gaj de mărfuri şi efecte comerciale.
Pensiunea este operaţiunea prin care banca preia cambiile pe care le
vinde beneficiarul, cu condiţia răscumpărării lor de către acesta la termenele
convenite. Operaţiunea se desfăşoară în relaţiile băncilor cu firmele mari şi
îndeosebi între bănci.
Împrumutul pe gaj de mărfuri şi efecte comerciale se acordă atunci
când banca îşi creează o imagine favorabilă privind solvabilitatea beneficiarului
de cambii sau mărfurile sunt garantate. Documentul care atestă prezenţa
mărfurilor în depozite este “recipisa Warant”. De regulă băncile acordă
solicitanţilor o sumă reprezentând 50-60% din valoarea efectelor comerciale sau
a mărfurilor.
Împrumuturile pe gaj de efecte publice şi acţiuni (operaţiuni de
lombard) au pondere mare în ţările anglo-saxone, unde există o abundenţă de
titluri de împrumut (bonuri de tezaur) şi unde acestea constituie o parte
însemnată a activelor întreprinderilor şi persoanelor. Atunci când au nevoi
temporare de fonduri, deţinătorii de titluri de stat, le pun gaj la bănci şi obţin
sumele necesare, renunţând în schimb la o parte din venitul realizat, plătind
dobândă la bancă pentru creditul primit. Şi în cazul acestor împrumuturi creditul
acoperă numai o parte din valoarea titlurilor gajate, pentru a evita pierderile de
curs.
17

18. Cu titluri ale pieţei de capital se efectuează operaţiuni de report, care
constau în achiziţionarea de către bancă de titluri publice de la deţinătorii
acestora, cu obligaţia răscumpărării de vânzator la acelaşi curs, peste un termen
scurt, de regulă 15 zile.
b2) Creditele de trezorerie, sunt credite pe termen scurt, de până la un
an, şi se acordă agenţilor economici în vederea acoperirii necesităţilor curente
legate de ciclul de exploatare şi comercializare. În practica bancară, cel mai
adesea creditele de trezorerie se întâlnesc sub două forme:
- avansul în contul curent
- creditul pe termen mijlociu mobilizabil.
Avansul în contul curent reprezintă o formă simplificată de creditare a
activităţii curente, în sensul că băncile continuă să facă plăţi în numele titularului
de cont şi după ce acesta a epuizat disponibilităţile, în cadrul unei limite numită
linie de credit sau plafon de creditare.
Băncile româneşti acordă credite de trezorerie pentru următoarele
destinaţii:
a) Credite pentru cheltuieli de aprovizionare, producţie şi
desfacere sub formă de linii de credit.
b) Credite pentru scopuri şi destinaţii precise şi perioade limitate:
- pentru procurări de materii prime, materiale şi produse finite
a căror aprovizionare, producţie, transport şi desfacere este
sezonieră
- acoperirea unor nevoi temporare de fonduri, pe perioade
limitate, privind aprovizionarea unor anumite materii,
materiale şi mărfuri.
c) Credite pentru export şi producţia de export.
d) Credite pentru descoperire de cont pe perioade de până la 30
zile.
e) Credite pentru cecuri în curs de decontare.
Aceste credite sunt, de regulă, pe termen de până la un an de zile, deci pe
termen scurt. Astfel de credite acordate pe o perioadă mai mare de credit se
înscriu în categoria creditului pe termen mijlociu mobilizabil.
Operaţiunile de creditare a persoanelor fizice constituie o altă
categorie de operaţiuni active ale băncilor comerciale. Aceste operaţiuni se fac la
solicitarea clienţilor şi finanţează nevoile acestora pentru acoperirea unor
cheltuieli generate de:
- cumpărări de locuinţe
- cumpărări de bunuri de folosinţă îndelungată
- necesităţi curente.
Creditele pentru persoanele fizice se acordă pe perioade de la o lună la unul sau
mai mulţi ani, cu încheierea unor convenţii şi respectarea condiţiilor de creditare
stabilite de fiecare bancă în parte.
Operaţiunile de plasament reprezintă un grup special de operaţiuni ale
băncilor comerciale. Ele privesc operaţiuni de achiziţii de efecte publice şi acţiuni
cu scopul de a obţine profit, fie din dobânzi şi dividende, fie din diferenţele de
curs.
18

19. Pe lângă operaţiunile de plasament, băncile comerciale mai efectuează ca
operaţiuni active şi operaţiuni de comision şi operaţiuni de mandat, precum şi
operaţiuni comerciale atunci când fac tranzacţii cu bunurile care au servit drept
gaj şi ipoteci pentru creditele nerambursate la scadenţă.
Operaţiunile active ale băncilor comerciale sunt aducătoare de venituri
atunci când sunt corect efectuate şi gestionate. Managementul acestor operaţiuni
este determinant pentru consolidarea financiară a societăţilor bancare. În plus de
aceste operaţiuni băncile comerciale mai prestează o gamă largă de servicii
bancare cum sunt;deschideri de conturi, efectuarea de plăţi şi încasări, tranzacţii
valutare, servicii turistice, cash management, administrare de portofolii, sevicii de
custodie pentru fonduri de investiţii, servicii de asigurări, garanţii bancare,
consultanţă şi asistenţă financiară, electronic banking, servicii de depozit etc.
5.4. Băncile şi instituţiile de credit specializate
Relaţiile de mobilizare a resurselor de creditare şi redistribuire a creditelor
în economie sunt realizate alături de băncile comerciale şi de către o serie de
bănci şi instituţii de credit specializate. În operaţiile de mobilizare a resurselor de
creditare şi plasamentul acestora, băncile şi instituţiile de credit specializate
acţionează în două direcţii:
- unele sunt specializate în mobilizarea disponibilităţilor din economie, ca
sursă importantă de capitaluri băneşti;
- altele s-au specializat în distribuirea creditelor în ramuri şi sectoare în
care s-au specializat, urmărind creşterea câştigurilor din operaţiunile de
intermediere şi valorificare a capitalurilor.
În funcţie de direcţia în care s-au specializat, de operaţiunile pe care le fac, de
modalităţile de operare pe piaţă şi scopurile urmărite, băncile şi instituţiile de
credit specializate se structurează în următoarele categorii:
 case de economii şi împrumuturi;
 bănci mutuale de economii;
 uniuni de credit;
 bănci ipotecare;
 bănci agricole;
 bănci de comerţ exterior;
 băncile de investiţii;
 societăţi de asigurări;
 companii financiare;
 fondurile de pensii;
 fondurile mutuale;
 fondurile cu capital de risc (Venture Capital).
Casele de economii şi împrumuturi sunt instituţii financiare depozitare
specializate în principal pe atragerea economiilor şi acordarea de credite
ipotecare. Totodată ele oferă servicii financiare constând în consultanţă în
domeniul ipotecar. Ca formă de organizare, multe din aceste instituţii sunt
companii mutuale, dar apar şi în forma unor societăţi pe acţiuni.
19

20. Băncile mutuale de economii sunt de dimensiuni mai mici, organizate
sub forma unei simple asocieri de fonduri (companii mutuale). Ele atrag
economiile de pe piaţă şi îşi plasează resursele în credite ipotecare şi
instrumente cu risc redus (titluri de stat, obligaţiuni de stat, obligaţiuni
municipale).În prezent, în practica financiară internaţională nu se mai face
distincţie între acest tip de instituţii de intermediere şi casele de economii şi
împrumuturi.
Uniunile de credit sunt companii mutuale specializate pe acordarea de
credite de consum. Din punct de vedere al fondurilor mobilizate şi al tranzacţiilor
derulate, uniunile de credit sunt cele mai mici dintre instituţiile depozitare, având
totuşi un grad rapid de dezvoltare în ultimii ani. Participanţii la aceste instituţii
sunt de regulă membrii aceleaşi organizaţii, (membrii cooperatori), şi din acest
punct de vedere operaţiunile financiare derulate prin uniunile de credit sunt
considerate ca având un risc scăzut.Aceste uniuni atrag fonduri pe termen lung
şi le plaseazaă în diverse instrumente de investire şi în depozite interbancare iar
serviciile şi instrumentele oferite au un grad de diversificare redus servind de
regulă intersele membrilor.În România astfel de uniuni sunt Casele centrale ale
cooperativelor de credit.
Băncile ipotecare sunt instituţii specializate care-şi mobilizează resursele
prin emiterea unor hârtii de valoare specifice, numite înscrisuri financiare. Aceste
înscrisuri sunt garantate cu valori imobiliare ipotecate. Băncile ipotecare sunt de
tip urban dacă garanţia o constituie clădirile, sau de tip rural, atunci când
pământul este cel care constituie garanţia. Băncile de tip rural acordă de regulă
credite de consumaţie proprietarilor funciari.
Băncile agricole sunt instituţii specializate în finanţarea şi creditarea
fermierilor, agricultorilor, pentru efectuarea unor cheltuieli cu inventarul agricol,
amenajarea terenurilor, culturile agricole, cumpărarea de animale, îngrăşăminte
etc. Creditele acordate de aceste bănci au un profund caracter productiv. Băncile
agricole ocupă un important segment de piaţă în ţările dezvoltate, creditul agricol
cunoscând ritmuri de creştere foarte mari. Acest tip de bănci lipseşte, din păcate,
în România fapt ce explică o parte din declinul activităţii agricole şi al proprietăţii
funciare.
Băncile de comerţ exterior s-au specializat în activitatea bancară încă
din prima jumătate a secolului nostru, ca urmare a expansiunii activităţii de
export şi a implicării din ce în ce mai mult a statului în activitatea bancară. Ele
finanţează şi creditează activităţile de comerţ internaţional constând în:
 procurarea resurselor specifice, prin rescontarea portofoliului de titluri
de credit prin băncile de emisiune şi alte instituţii de credit ;
 atragerea resurselor bugetare prin emisiunea de obligaţiuni pe pieţele
interne şi externe ;
 acordarea de credite prin intermediul acceptării, scontului, acreditivului
şi scrisorii de garanţie sau acordarea de credite direct cumpărătorilor ;
 efectuarea de servicii bancare decurgând din schimburile
internaţionale, în special sub forma plăţilor şi încasărilor în contul
întreprinderilor din străinătate ;
20

21.  participarea la crearea de societăţi comerciale, bancare şi financiare
privind comerţul exterior;
 facilitarea unor operaţiuni valutare, de garantare şi asigurare a
creditelor comerciale, de mandat şi comision care au ca obiectiv
dezvoltarea activităţii de comerţ exterior şi amplificarea exportului.
Activitatea băncilor de comerţ exterior, în toate ţările, este orientată în
sensul concentrării activităţii altor bănci, spre a promova, împreună cu ele,
expansiunea comerţului exterior şi nu spre a fi un concurent al acestora.
Principalele credite acordate de băncile comerciale sunt:
a) creditul furnizor – acordat furnizorului pentru ca acesta să-şi poată vinde
marfa pe credit comercial importatorului. Acest credit se acordă pe o perioadă
medie (2-5 ani) sau lungă (5-10 ani) ;
b) creditul de prefinanţare – acordat pentru acoperirea cheltuielilor de fabricaţie
şi pregătire a exportului ;
c) creditul cumpărător – acordat beneficiarului exportului (importatorului) pe un
termen lung, pentru cumpărare de utilaje, echipamente complexe şi de valori
mari.
Băncile de investiţii sunt instituţii specializate de credit care îşi
mobilizează resursele prin emisiunea titlurilor de valori mobiliare proprii (acţiuni,
obligaţiuni), investind în sectoare productive ca: industrie, construcţii,
transporturi. Rolul lor este acela de a atrage capitalurile rentierilor şi economiile
populaţiei cu scopul efectuării de plasamente pe termen mediu şi lung în sfera
investiţiilor spre a obţine profit. Ele oferă servicii financiare diverse printre care
mai importatnte sunt :
 emiterea de titluri financiare (hârtii comerciale-comercial paper,
obligaţiuni-bonduri) pe pieţele locale sau internaţionale ;
 intermedierea cumpărărilor/ vânzărilor de titluri financiare ;
 acordarea de consultanţă financiară investitorilor cu privire la
oportunităţile de plasament sau la gestionarea portofoliului financiar
propriu ;
 garantarea emisiunii de titluri financiare ;
 monitorizarea pieţelor.
Spre deosebire de SUA, în Europa activitatea de investiţii este asimilată de
băncile comerciale, o parte din activitatea acestora constând în
emisiunea/plasarea de instrumente cu venit fix emise de companii private.Aceste
bănci ocupă în prezent un loc foarte important în intermedierea fluxurilor
financiare interneţionale . Printre cele mai cunoscute bănci de investiţii sunt ;
Merril Lynch, Credit Suisse, First Boston, Goldman Sachs, Solomon Brothers,
Lazard Freres, Morgan Straley, etc.
Societăţile de asigurări sunt instituţii nebancare, care atrag imense
capitaluri băneşti, prin încasarea şi gestionarea primelor de asigurare prin
intermediul poliţelor de asigurare. Fondurile acumulate astfel sunt plasate apoi
prin acordare de împrumuturi şi alte aranjamente. Numărul şi activităţile acestor
instituţii este în continuă creştere şi diversificare. Ele oferă o gamă largă de
servicii financiare, de la monitorizare până la consultanţă finaciară specializată.
Societăţile de asigurări au un rol activ pe pieţele de capital, plasând banii
21

22. colectaţi prin poliţe în diferite titluri ale acestei pieţe, în vederea obţinerii unui
randament superior.
Companiile financiare sunt instituţii de credit care desfăşoară activităţi
specifice stabilite prin lege sau convenţie. Principalele operaţiuni pe care le
efectuează societăţile financiare sunt: leasing-ul, factoringul, acordarea şi
garantarea de credite pe termen mijlociu şi lung, creditarea mărfurilor cu plata în
rate, garantarea locuinţelor pe bază de ipotecă, gestiunea mijloacelor de plată.
Comapniile financiare au apărut ca filiale ale marilor companii comerciale
(General Electric Capital, General Motors Acceptance Company, etc.) sau ca
instituţii independente ( compania Heller, Fuji Bank) şi sunt specializate în
susţinerea financiară a dezvoltării unei afaceri (inclusiv în finanţarea exporturilor
sau investiţiilor directe în străinătate) dar şi în finanţarea cumpărării de locuinţe,
autoturisme sau alte bunuri de consum. În practica financiară internaţională s-au
constituit trei mari tipuri de astfel de companii de finanţare:
 companii de finanţare a vânzărilor - specializate în finanţarea
utilizatorilor de produse (domeniul auto, utilaje );
 companii de finanţare a persoanelor fizice - specializate în
finanţarea acestora pentru achiziţionarea de bunuri de larg consum
sau de cumpărare de locuinţe;
 companii de finanţare a afacerilor - implicate în finanţarea
companiilor prin acordarea de credite comerciale sau operaţiuni de
leasing / factoring.
Aceste companii de finanţare se refinanţează cu precădere prin emisiuni de
hârtii comerciale (comercial papers) pe termen scurt
Fondurile de pensii sunt fonduri mutuale ce acumulează
pasive petermen lung şi foarte lung. Sumele atrase din primele plătite de
participanţii la aceste fonduri sunt reinvestite pe pieţele financiare, urmărindu-se
o acumulare reală de capital pe termen lung. Aceste forme de intermediere s-au
dezvoltat ca o alternativă la instituţiile depozitare (băncile comerciale) care evită
creditarea pe termen lung şi foarte lung şi constituie una din cele mai importante
surse de fonduri pe piaţă.
Fondurile mutuale sunt organizate sub forma unei asocieri mutuale de
fonduri, gestionate de o companie specializată. După modalitatea de accesare a
lor, se întâlnesc două tipuri de fonduri; fonduri deschise accesibile oricărui
investitor şi fonduri închise accesibile numai membrilor fondatori. Aceste fonduri
reprezintă de asemenea o importantă sursă de resurse financiare pe care le
mobilizează şi le redistribuie.
Fondurile cu capital de risc - Venture Capital mobilizează resurse şi
finanţează companii sau proiecte din domenii cu cu risc ridicat dar cu mare
potenţial de creştere, oferind o gamă diversificată de tehnici de finanţare
( acţiuni, obigaţiuni, credite) de multe ori această tehnică de finanţare este
preferată creditării bancare din cauza riscului mare, care este evitat de bănci.
1.4.1. Lichiditatea bancară
22

23. În activitatea oricărei bănci, prioritare sunt două obiective: profitabilitatea
şi asigurarea lichidităţii. Băncile sunt preocupate, pe de o parte, de a avea o
lichiditate permanentă, iar pe de altă parte, de a-şi asigura o minimizare a
costurilor.
Lichiditatea bancară este capacitatea băncilor de a asigura în orice
moment efectuarea plăţilor dispuse de clienţi şi restituirea la cerere a depozitelor
făcute de deponenţi. Pentru a asigura aceste cerinţe băncile trebuie să-şi asigure
rezerve suficiente de numerar şi disponibilităţi în conturi. Aceasta presupune ca
fiecare bancă să aibă un bun management al plasamentelor şi angajamentelor,
al activelor şi pasivelor. Pentru a menţine o bună stare de lichiditate, băncile sunt
constrânse să facă plasamente ce pot fi uşor transformate în lichidităţi, fără
pierderi şi cu costuri reduse. Atunci când băncile nu pot să-şi asigure în mod
curent starea de lichiditate, urmare a faptului că relaţiile sale cu clienţii nu
generează o creştere a resurselor, atunci ele sunt constrânse să apeleze la
recreditare, adresându-se băncii de emisiune, sau angajând credite pe piaţa
interbancară. Aceste credite sunt însă costisitoare, conducând la o creştere a
cheltuielilor bancare.
Lipsa de lichiditate care poate fi generată de elemente conjuncturale
creează băncilor mari probleme, afectând serios profitul şi uneori chiar existenţa
băncii, putând conduce la faliment. Restabilirea lichidităţii este o operaţie
costisitoare şi adesea foarte greu de realizat (vezi cazul Credit Bank, Dacia-Felix,
Albina, Bancorex, Bankcoop, BIR, Columna, Banca Română de Scont).
Afectarea lichidităţii este determinată cel mai adesea din alterarea
corelaţiilor structurale dintre resursele şi plasamentele băncilor, chiar dacă la o
primă vedere ea pare a fi o chestiune de conjunctură. Pentru a preveni şi a
preîntâmpina apariţia lipsei de lichiditate, băncile urmăresc optimizarea structurii
activelor bancare, având în vedere două criterii:
- selecţia activelor prin confruntarea profitabilităţii cu riscurile
asumate;
- diversificarea portofoliului plasamentelor.
În selecţia activelor, pe grupe şi poziţii se ţine seama, în primul rând, de
gradul de lichiditate şi de riscul neplăţii, şi, de asemenea, se are în vedere riscul
de piaţă ce decurge din modificarea “preţului” creditului, rata dobânzii.
Diversificarea portofoliului plasamentelor este o măsură de dispersare a
riscului global, urmărindu-se:
- minimizarea riscului lipsei de lichidităţi;
- menţinerea şi creşterea profitului existent.
Pentru a menţine starea de lichiditate a sistemului bancar, tot mai multe
ţări au adoptat măsuri speciale de susţinere a stării de lichiditate. Astfel de
măsuri sunt:
- finanţarea băncilor de către stat;
- introducerea sistemelor de asigurare şi garantare a depozitelor
bancare ;
- stabilirea obligaţiilor pentru bănci de a respecta anumiţi
coeficienţi de lichiditate.
23

24. Spre exemplu, în România a fost constituit Fondul de garantare a
depozitelor, la care sunt obligate să participe toate unităţile bancare care
constituie depozite. De asemenea, Banca Naţională a României a stabilit norme
de calcul şi raportare a lichidităţii bancare de către fiecare bancă comercială.
Cu toate măsurile asiguratorii luate pe această linie, realitatea complexă a
fenomenelor economico-financiare arată ca riscul de faliment al băncilor este
persistent şi nu trebuie subestimat.
1.5. Particularităţile sistemelor bancare contemporane
În ultimele decenii băncile şi activitatea bancară au suferit ample şi
importante transformări, determinate de acţiunea unor factori ca:
 evoluţiile economiei contemporane;
 mutaţiile în comportamentul celor ce beneficiază de serviciile băncilor;
 politicile curente şi de perspectivă pe care guvernele le exercită asupra
sectorului bancar, prin măsuri legislative şi prin pârghii obişnuite ale
politicilor monetare şi comerciale;
 tehnologiile moderne (din domeniul informatic şi telecomunicaţii) care
transformă în interior aparatul bancar.
Toţi aceşti factori, acţionând prin interacţiune, fac ca sistemele bancare
contemporane să capete anumite particularităţi care le caracterizează activitatea
curentă. O primă particularitate o constituie o modificare semnificativă a structurii
activelor tuturor băncilor în ultimii ani, constând în:
 reducerea ponderii numerarului şi relaţiilor interbancare până la
procente de 7-10% ;
 sporirea angajamentelor în credite acordate economiei cu ponderi de
până la 65% din total active;
 reducerea angajării bancare în deţinerea de titluri de plasament.
Se manifestă o creştere a operaţiunilor active de plasamente în credite, pe
seama restrângerii lichidităţii, prin deţinerea de numerar şi depozite, vizând
creşterea profitului.
În cadrul structurii pasivelor bancare se constată o majorare a depozitelor
la termen şi de economii în defavoarea depozitelor la vedere, ca urmare a
reorientării clienţilor băncii spre depozite care asigură o remunerare mai mare.
Totodată băncile se orientează spre creşterea angajamentelor interbancare care
asigură circa 60% din resurse, şi scăderea resurselor din depozite.
O altă particularitate o constituie amplificarea forţei marilor bănci, corelată
cu intensificarea internaţionalizării şi dezvoltării inegale a băncilor pe naţiuni.
Urmare a unui proces firesc de concentrare a capitalurilor băneşti, se manifestă
o intensificare a puterii marilor bănci, atât pe plan intern cât şi internaţional.
Fenomenul este determinat şi de faptul că în lupta de concurenţă, care
este din ce în ce mai ascuţită, marile bănci, care dispun de reţele întinse de
24

25. sucursale şi agenţii, au, faţă de băncile mici şi mijlocii, avantaje considerabile sub
raportul posibilităţilor de atragere a depunerilor şi realizare a plasamentelor, în
condiţiile unei profitabilităţi ridicate. Cererile tot mai mari de credite ale unor
societăţi din ce în ce mai mari nu pot fi satisfăcute decât de bănci tot mai mari,
sau prin sindicalizare bancară. În aceste circumstanţe, la nivelul fiecărei ţări,
expresie a concentrării bancare, un număr restrâns de bănci desfăşoară marea
majoritate a operaţiilor.
Tendinţa de concentrare este foarte evidentă în ţările dezvoltate, cu mare
tradiţie în domeniul bancar, cum sunt Anglia, SUA, Franţa, Germania, dar ea se
manifestă din ce în ce mai puternic şi în ţările din spaţiul central şi est-european.
Concentrarea băncilor are loc prin fuziuni şi preluări dar şi prin falimente şi
lichidări ale băncilor mai mici. În Anglia, 5 mari bănci deţin împreună peste 90%
din depozitele băncilor comerciale, iar în SUA, 10 mari bănci deţin 30,8% din
totalul activelor celor circa 12000 de bănci. Concentrarea bancară se manifestă
puternic şi pe plan internaţional. În acest domeniu băncile japoneze şi franceze
înregistrează mari creşteri, acestea, dar în special cele japoneze, înregistrând
ritmuri de creştere deosebite. Cele mai puternice bănci pe plan internaţional au
devenit în anii '80 băncile japoneze. Faptul este ilustrat prin aceea ca, dacă în
1964, din primele 20 de bănci mondiale, 9 erau americane şi numai una era
japoneză, în 1990 japonezii aveau în primele 20 de bănci 12 mari bănci, dintre
care 6 ocupau primele poziţii, iar americanii nu mai aveau nici una în top. În anii
'90 situaţia s-a mai schimbat băncile americane au revenit pe primele locuri.
A treia particularitate a sistemelor bancare contemporane o constituie
universalizarea băncilor comerciale, prin substituirea progresivă a specializării
operaţiunilor bancare. Dacă la începutul evoluţiei activităţii bancare, în special în
cursul secolului XIX, a predominat specializarea bancară, treptat, şi mai
accentuat în ultimii ani, tendinţa s-a schimbat şi dominantă a devenit cea de
universalizare a operaţiunilor bancare. Deşi specializarea nu dispare şi apar încă
bănci specializate, tot mai multe bănci trec de la operaţiuni specializate la
operaţiuni multiple, de creditare pe termen mediu şi lung a investiţiilor, a
industriei, emit şi cumpără acţiuni, concurează casele de economii în atragerea
disponibilităţilor populaţiei, se implică în creditul de consum. Motivaţia
universalizării operaţiunilor bancare este aceea a utilizării mai eficiente a
personalului şi echipamentelor moderne, o creştere a resurselor atrase şi a
plasamentelor, o reducere a cheltuielilor şi o sporire pe această bază a veniturilor
şi prin consecinţă a profiturilor.
A patra particularitate o constituie dezetatizarea şi liberalizarea băncilor.
Dacă după primul război mondial şi până acum 10-15 ani statul a intervenit
puternic în sistemul bancar prin naţionalizări de bănci şi exercitarea unui control
statal în sfera operaţiunilor bancare, în ultimii ani tendinţa s-a inversat. Marile
bănci au început să fie reprivatizate, iar în activitatea bancară precumpăneşte
liberalizarea activităţii, iar dereglementarea acesteia îşi face din ce în ce mai mult
loc.
O a cincea particularitate o constituie accentuarea modernizării
tehnicilor şi informaţiilor bancare, care vizează două direcţii:
25

26. a) asimilarea şi introducerea în tehnica bancară propriu-zisă a celor mai
moderne produse şi instrumente bancare, cum sunt: tipuri de depozite,
categorii de credite, modalităţi şi instrumente de plată şi evidenţiere în
conturi;
b) achiziţionarea celor mai perfomante echipamente de informatică şi
telecomunicaţii, pentru a susţine ansamblul operaţiunilor bancare
(evidenţieri în conturi, viramente, acordări-rambursari de credite,
schimburi valutare, electronic banking, internet banking, telebanking etc.).
Băncile sunt sectoarele cele mai informatizate din ţările dezvoltate, alocând o
parte însemnată a resurselor în achiziţionarea de sisteme informatice tot mai
performante. Sistemele informatice bancare au făcut să crească într-un ritm
nemaiîntâlnit productivitatea, siguranţa şi eficienţa serviciilor bancare.
Prelucrarea automată a informaţiilor bancare, sistemul electronic de transfer al
fondurilor, telecomunicaţiile bancare, produc mari schimbări structurale în
activitatea băncilor. Se estimează că banca viitorului este cea fără ghişeu, banca
la domiciliu, în care operaţiile vor putea fi efectuate prin telex, fax, telefon, direct
de la domiciliul utilizatorului.
O asemenea dezvoltare simplifică operaţiunile, reduce costurile, creşte
operativitatea şi profitul, dar în acelaşi timp, creşte riscul fraudelor şi al
înstrăinării clientului de bancă.
1.6. Sistemul bancar românesc
1.6.1. Premisele şi evoluţia sistemului bancar românesc
Primele încercări de creare a unei bănci româneşti au avut loc la începutul
secolului al XIX-lea. Necesitatea înfiinţării unei bănci şi a creării unui sistem
bancar modern a fost relevată de revoluţionarii din Muntenia şi Moldova. Prima
bancă înfiinţată în Principatele Române a fost Banca Naţională a Moldovei, cu
sediul la Iaşi. În 1850 banca a obţinut privilegiul emisiunii de bancnote
convertibile în aur şi argint. Datorită nevărsării integrale a capitalului subscris,
recurgerii la credite din străinătate şi unei politici de plasamente greşite, banca a
dat faliment în mai puţin de un an. În 1864, Alexandru Ioan Cuza a dat legea de
fondare a Casei de Depuneri şi Consemnaţiuni, care, până la crearea Băncii
Naţionale a României, în 1880, a fost principala bancă de emisiune pe teritoriul
Principatelor Româneşti. După această dată au apărut o serie de alte bănci,
printre care se remarcă Banca Albina din Sibiu, care a fost prima bancă cu
capital românesc din Transilvania, înfiinţată în 1872.
Banca Albina s-a remarcat prin activitatea de pionierat pe care a
desfăşurat-o, mai ales în rândul ţărănimii, prin susţinerea elementului românesc,
fiind una din cele mai importante bănci de provincie din Imperiul Austro-Ungar.
Cea mai importantă bancă apărută în această perioadă a fost Banca
Naţională a României, înfiinţată la 17 aprilie 1880. Constituită după modelul
Băncii Naţionale a Belgiei, cu scopul creditării activităţii economice şi comerciale,
scontării cambiilor şi operaţiunilor cu alte instrumente financiare, Banca
Naţională a acordat un mare sprijin dezvoltării pieţei prin credit.
26

27. Prin activitatea sa, şi în special prin cea de emisiune, ea a creat
premisele pentru apariţia altor bănci şi pentru dezvoltarea sectorului bancar
românesc. După apariţia Băncii Naţionale în 1880, numărul şi importanţa băncilor
româneşti a crescut de la numai 5, în perioada 1880-1890, la aproape 200 de
bănci, înainte de primul război mondial.
Odată cu dezvoltarea economică, cu dezvoltarea industriei şi comerţului şi
întărirea capitalului autohton, a început să crească şi numărul băncilor româneşti.
Între 1918-1928, numărul băncilor a crescut de la 215 la 1122. Volumul creditelor
acordate de sistemul bancar a crescut de la un miliard lei în 1918, la 62 miliarde
lei în 1928. În preajma crizei din 1929-1933 activitatea bancară atinsese nivelul
cel mai mare. Criza economică a afectat profund însă şi activitatea bancară,
multe bănci dispărând, ca urmare a falimentului sau fuziunii. Cele mici şi mijlocii
au fost cel mai tare afectate, astfel că între 1929-1934 numărul băncilor a scăzut
la 873 de la 1122. Ulterior, ca urmare a evoluţiilor economice şi politice, şi a
intervenţiilor statului, falimentele şi fuziunile au căpătat proporţii de masă, astfel
că între 1934-1941 numărul băncilor a scăzut până la 275. A avut loc o puternică
concentrare a capitalului, ca urmare a legii bancare din 1934, care a creat
Consiliul Superior Bancar ca organ central de reglementare bancară, ce a impus
criterii de performanţă bancară ce nu au putut fi realizate de băncile mici şi
mijlocii, şi a întărit astfel poziţia marilor bănci. Au rezistat astfel numai băncile
mari, reprezentate de bănci ca: Banca Românească, Banca de Credit Română,
Banca Comercială Română, Societatea Bancară Română. În afara băncilor
comerciale şi a băncii centrale, sistemul bancar românesc mai cuprindea şi o
bogată reţea de bănci populare şi un sistem de credit cooperatist.
Până la naţionalizare, sistemul bancar românesc în frunte cu BNR, a avut
un rol însemnat la susţinerea dezvoltării economiei româneşti, în principal a
industriei, şi a susţinut dezvoltarea capitalului autohton. După 1946, sistemul
bancar a cunoscut profunde transformări, care i-au încetinit şi împiedicat
dezvoltarea. În decembrie 1946, Banca Naţională a fost etatizată şi reorganizată,
devenind instrument al statului, de impunere şi dirijare a unei politici dirijiste şi
centralizate, de conducere a economiei, a sistemului monetar şi de credit. În
1948 au fost naţionalizate toate băncile care nu dăduseră faliment ca urmare a
politicii practicate de Banca Naţională, sistemul bancar intrând astfel într-o lungă
şi neagră recluziune. Ca rezultat a naţionalizării şi centralizării capitalului bancar
şi a repetatelor reorganizări, în perioada economiei centralizate, până în
decembrie 1989 au funcţionat numai 5 mari instituţii bancare, şi anume:
 Banca Naţională a României, care, pe lângă rolul de bancă de emisiune, a
preluat şi operaţiunile fostelor bănci comerciale;
 Banca de Investiţii care finanţa şi controla procesul de investiţii la nivelul
economiei;
Banca pentru Agricultură şi Industrie Alimentară (BAIA), care finanţa şi controla
investiţiile în domeniul agriculturii;
 Banca Română de Comerţ Exterior (BRCE), care avea rolul de finanţare şi
decontări a tranzacţiilor de comerţ exterior;
 Casa de Economii şi Consemnaţiuni (CEC), bancă de depozit a economiilor
băneşti ale populaţiei şi ale organizaţiilor sindicale şi obşteşti.
27

28. În acea perioadă activitatea bancară era centralizată şi era dirijată de
către stat, băncile neavând autonomie funcţională şi organizatorică, îndeplinind
strict sarcinile trasate prin planuri unice, pentru întreaga economie. Activitatea
bancară a avut următoarele caracteristici:
 banca de emisiune îndeplinea şi funcţiunea unei bănci comerciale de
creditare directă, pe bază de plan de credite, a întreprinderilor şi organizaţiilor
economice, fiind în acelaşi timp centru unic de casă şi decontări;
 concurenţa în sistemul bancar este eliminată;
 creditul comercial era interzis;
 întreaga activitate bancară este subordonată sistemului de planificare
centralizată a economiei naţionale.
Acest mod de organizare şi funcţionare a sistemului bancar a împiedicat
dezvoltarea şi modernizarea lui, acesta rămânând mult în urmă, atât pe planul
ofertei de produse şi servicii, cât şi al dotărilor moderne şi a calificării
personalului, faţă de realizările şi inovaţiile înregistrate pe plan regional şi
mondial. S-au acumulat din această cauză multe tensiuni, care au ieşit la
suprafaţă odată cu schimbarea din decembrie 1989.
1.6.2. Sistemul bancar românesc actual
Schimbările petrecute în economia românească odată cu trecerea
acesteia la o dezvoltare specifică economiei de piaţă, creşterea continuă a
numărului agenţilor economici şi în special a numărului celor privaţi, a impus
necesitatea restructurării sistemului bancar. S-a simţit tot mai acut nevoia
dezvoltării unui sistem bancar care să răspundă operativ cerinţelor diversificate şi
în permanentă schimbare ale agenţilor economici, ale pieţei în ansamblu, de
produse şi servicii bancare necesare unei economii de piaţă.
Reforma sistemului bancar, necesară şi impusă de noile orientări
economice, a început în 1990-1991, odată cu conceperea şi adoptarea unei noi
legislaţii bancare şi comerciale. Legea 31/1990 a societăţilor comerciale, Legea
33/1991 privind activitatea bancară şi Legea 34/1991, privind statutul Băncii
Naţionale a României, au creat cadrul legal pentru descentralizarea activităţii
comerciale şi bancare, au permis apariţia de noi bănci cu capital de stat şi privat.
De asemenea s-au trasat jaloanele desfăşurării comerţului de banca, ale
reglementării şi supravegherii funcţionarii în bune condiţii a acestuia. Noile
reglementări au permis înfiinţarea şi funcţionarea unui număr sporit de bănci,
precum şi a diversificării şi modernizării produselor şi serviciilor bancare. Pe
parcursul celor 19 ani de funcţionare în noua organizare, activitatea bancară s-a
dezvoltat mult, a cunoscut creşteri şi inovaţii deosebite, dar a înregistrat şi unele
sincope şi nerealizări.
Pornind de la aceste sincope s-a simţit nevoia corectării cadrului normativ
de organizare şi supraveghere a activităţii sistemului bancar, realizată prin
adoptarea unor noi legi privind activitatea bancară, şi anume: Legea bancară
nr.58/1998 modificată şi completată, care reglementează modul de desfăşurare a
comerţului de bancă în România şi Legea 101/1998 privind Statutul Băncii
Naţionale a României, care reglementează modul de organizare şi funcţionare a
28

29. Băncii Naţionale a României. Aceste două legi vin să înlocuiască prin completare
şi îmbunătăţire prevederile primelor două legi, Legea 33/1991 şi Legea 34/1991.
În anii 2004 si 2006 legile bancare au fost din nou amendate şi adaptate pentru a
integra prevederile directivelor europene în materie şi astfel a apărut o nouă lege
privind statutul Băncii Naţionale
Potrivit acestei legislaţii, activitatea bancară în România se desfăşoară
prin Banca Naţională a României şi prin bănci. Banca Naţională a României este
banca centrală a statului român având personalitate juridică, care are ca obiectiv
fundamental asigurarea stabilităţii monedei naţionale. În acest scop, BNR, aplică
şi răspunde de politica monetară, valutară, de credit, de plăţi, precum şi de
autorizarea şi supravegherea prudenţială bancară, urmărind funcţionarea
normală a sistemului bancar şi participarea la promovarea unui sistem financiar
specific economiei de piaţă. Conform noii legislaţii bancare, sistemul bancar
românesc este structurat pe două nivele.
La primul nivel se situează Banca Naţională a României, banca centrală a
statului cu rolul şi funcţiile menţionate, iar la nivelul doi, instituţiile financiare,
cărora, prin lege, li s-a acordat statutul de bănci.
Banca Naţională este abilitată să creeze un sistem bancar modern şi, în
acelaşi timp, să-şi îndeplinească rolul de bancă centrală. Ea are un grad ridicat
de independenţă, fiind subordonată direct Parlamentului. Conducerea băncii este
asigurată de Consiliul de Administraţie, iar cea executivă de guvernator, prim
vice-guvernator şi doi viceguvernatori, care sunt numiţi de Parlament, la
propunerea comisiilor permanente de specialitate ale celor două Camere ale
Parlamentului.
Băncile comerciale funcţionează conform legii privind societăţile
comerciale, legii privind activitatea bancară şi pe baza autorizaţiei acordate de
BNR, fiind situate la nivelul doi al sistemului bancar. Până la finele lunii iunie
2008, în România au fost înfiinţate şi autorizate să funcţioneze, 43 de bănci
comerciale şi 13 sucursale ale băncilor străine. Capitalul acestor bănci este de
stat, mixt (privat şi stat, privat autohton şi străin), privat autohton, privat străin.
La aceeaşi dată mai funcţionau 43 de bănci comerciale şi 9 sucursale ale
băncilor străine, deoarece la 12 bănci şi anume: Banca Comercială Fortuna,
Bancorex, Banca Renaşterea Creditului Românesc-Creditbank, Euro Expres
Bank, Banca Albina, Bankcoop, Columna, Banca Internaţională a Religiilor,
Raiffeisen Bank România, Banca Română de Scont, Banca de Investiţii şi
Dezvoltare, BancaTurco-Română, li s-a retras autorizaţia de funcţionare.
În general toate aceste bănci efectuează toată gama de operaţiuni bancare,
numai unele dintre ele fiind specializate pe anumite domenii cum ar fi : Banca de
Export Import a României – EXIMBANK, specializată pe finanţarea operaţiunilor
de export. Începând cu anul 1991, odată cu noua organizare a sistemului bancar
românesc, numărul băncilor, al sucursalelor şi agenţiilor acestora, a crescut an
de an. Numai în Bucureşti funcţionează 38 de societăţi bancare, având peste
1000 unităţi bancare şi 9 sucursale ale societăţilor bancare persoane juridice
străine.
Alături de băncile comerciale în România mai operează si o reţea de
cooperative de credit grupate în Case Centrale ale cooperativelor de credit.
29

30. Începând cu anul 2002 aceste cooperative au tecut sub supravegherea Băncii
Naţionale a României, şi la finele lunii octombrie 2002 numai 548, din cele peste
1000 de cooperative existente, primiseră autorizaţie de funcţionare. In prezent
mai opereaza 48 de cooperative de credit reunite intro casa centrala a
cooperativelor de credit intitulata CREDITCORP.
Ca urmare a intensificării şi diversificării activităţii bancare, a crescut
numărul şi volumul operaţiunilor bancare, s-a diversificat gama de servicii şi
produse oferite clienţilor, au crescut capitalul şi activele bancare.
Ilustrativ pentru această evoluţie este modul în care au crescut activele şi
capitalul propriu al societăţilor bancare româneşti, în perioada 1990 – decembrie
2008.
Tabel 1.2 Evoluţia agregată a activelor bancare şi a capitalului propriu
până la 31.12. 2008
milioane lei la sfârşit de perioadă
Din care
Nr. Perioada Active total Active interne Active Capital propriu
Crt. externe
1 1990.dec. 1.071.178 1.030.117 41.067 26.551
2 1991.dec. 2.289.674 2.184977 104.697 62.481
3 1992.dec. 4.002.050 3.615.417 386.632 201.955
4 1993.dec. 9.843.462 8.531.756 1.311.817 456.829
5 1994.dec. 20.638.314 17.892.349 2.745.965 1.177.252
6 1995.dec. 32.440.153 29.041.382 3.398.771 2.741.837
7 1996.dec. 55.022.654 48.468.468 6.554.186 4.092.161
8 1997.dec. 100.395.196 88.844.207 13.550.988 7.858.292
9 1998.dec. 148.004.632 130.703.292 17.301.340 9.484.187
10 1999.dec. 182.177.625 159.334.927 22.842.698 15.390.795
11 2000.dec. 232.673.620 192.542.729 40.130.891 23.121.323
12 2001.dec. 352.146.442 301.180.108 50.966.334 44.964.150
13 2002.dec. 478.192.131 438.294.327 39.897.804 61.303.342
14 2003 dec. 617.367.026 581.902.773 35.464.253 67.943.999
15 2004 dec. 91 384 ,5 86 136 ,7 5 247 ,8 8 532,1
16 2005 dec. 130 272,6 125 752,3 4 520 ,3 12 439, 5
17 2006.dec. 175 460,1 170 824 ,7 4 635,4 15 684 ,4
18 2007.dec 260 261,4 254 192,9 6 068,6 26 082,2
19 2008.dec 339 849,2 332 939,8 6 909,5 36 269,2
Sursa: Raport anual 2007 BNR, bulentin lunar nr 12/2008
• Incepand cu anul 2004 datele sunt exprimate in milioane ron
Consolidarea sistemului bancar românesc este la început. Acesta este
încă subcapitalizat, iar calitatea activelor nu este tocmai satisfăcătoare. De
30

31. asemenea, modernizarea sistemului este în fază de demaraj, fiind nevoie de
eforturi sporite pentru creşterea dotării cu tehnică şi tehnologie de prelucrare a
informaţiei, pentru pregătirea personalului şi ridicarea standardelor de securitate
şi siguranţă bancară. În vederea coordonării acestor eforturi, băncile comerciale
şi-au constituit în 1990 o asociaţie profesională, Asociaţia Română a Băncilor
(ARB), care supraveghează integritatea şi credibilitatea profesională a aestora.
Asociaţia Română a Băncilor are ca obiective:
- să reprezinte interesele comunităţii financiare şi bancare faţă de Banca
Naţională a României
- să îmbunătăţească şi să dezvolte standardul şi statutul profesional al
tuturor celor care lucrează în sectorul bancar
- să reprezinte sectorul bancar românesc în relaţiile internaţionale cu
asociaţii profesionale similare.
Pe lângă ARB s-a înfiinţat în 1991 Institutul Bancar Român (IBR), ca
institut de pregătire a personalului bancar, iar din 1993 Centrul de Formare şi
Specializare Bancară (CFSB) şi Centrul pentru Documentare Cercetare şi
Consultanţă. Toate acestea sunt menite a fi un sprijin pentru întărirea şi
consolidarea sistemului bancar românesc.
Sumar
1. Băncile îşi au origini încă în antichitate la greci, egipteni, romani, mai apoi în
statele oraşe din Italia, în Olanda, Spania, Germania , Anglia, etc. Precursorii
comerţului de bancă au fost zarafii, trapeziţii în Grecia antică, argentarii la
romani, fiind primii care au atras şi împrumutat bani contra dobândă.
2. Apariţia şi funcţionarea băncilor este strâns legată de dezvoltarea producţiei şi
schimbului de mărfuri şi produse. Băncile au apărut ca o necesitate a susţinerii şi
dezvoltării acestor activităţi, de aceea ele au apărut mai întâi în cele mai
puternice centre comerciale şi maritime : Veneţia -1171, Barcelona - 1341,
Milano - 1593, Amsterdam -1609, Hamburg - 1619, Stochholm- 1650, etc.
3. Banca este un itermediar financiar care colectează (cumpără) disponibilităţile
băneşti
sub forma depozitelor şi le redistribuie (vinde) sub forma creditelor sau
plasamentelor, plătind şi încasând dobândă (preţul banilor). Pe lângă această
activitate băncile mai prestează şi multe alte servicii bancare (deschideri de
conturi, plăţi şi încasări, depozitare, transferuri de fonduri, tranzacţii valutare,
consultanţă financiară, custodie de valori mobiliare, etc.).
4. Băncile de emisiune sunt acele bănci investite de puterea statală cu
monopolul
emisiunii, punerii şi retragerii din circulaşie a monedei . În economia de piaţă
banca de emisiune numită şi banca centrală îndeplineşte următoarele funcţii.
♦ funcţia de emisiune monetară;
♦ funcţia de creditare;
♦ funcţia de bancă a băncilor;
♦ funcţia de bancă a statului;
31

32. ♦ funcţia de gestionare a rezervelor valutare.
5. Operaţiunile bancare sunt de trei tipuri: operaţiuni pasive, operaţiuni active,
operţiuni comerciale şi de comision.
Operaţiunile pasive sunt cele prin care se constituie resursele băncii şi ele
generează costuri pentru bancă şi constau în:
♦ formarea capitalului propriu;
♦ atragerea depozitelor;
♦ refinanţarea sau rescontul.
Operaţiunile active sunt acele operaţiuni prin care se fructifică resursele atrase şi
ele aduc venituri băncii prin:
♦ creditarea agenţilor economici;
♦ creditarea persoanelor fizice;
♦ plasamente în diferite activităţi.
Operaţiunile comerciale şi de comision constau în tranzacţii cu bunuri
imobiliare(atunci când se execută garaţii) operaţiuni de mandat, şi operaţiuni
executate pentru comision ( plasarea de valori mobiliare, unităţi de fond,etc).
6. Bănci şi instituţii de credit specializate sunt:
 case de economii şi împrumuturi;
 bănci mutuale de economii;
 uniuni de credit;
 bănci ipotecare;
 bănci agricole;
 bănci de comerţ exterior;
 băncile de investiţii;
 societăţi de asigurări;
 companii financiare;
 fondurile de pensii;
 fondurile mutuale;
 fondurile cu capital de risc (Venture Capital).
7. Lichiditatea bancră este capacitatea băncilor de a asigura în orice moment
restituirea la cerere a depozitelor şi efectuarea plăţilor dispuse de clienţi.
8. Sistemele bancare contemporane au anumite particularităţi şi anume:
 universalizarea activităţii băncilor;
 dezetatizarea şi liberalizarea băncilor;
 informatizarea tehnicilor şi activităţilor bancare;
 deregelementarea bancară.
9. Sistemul bancar romănesc este construit pe două nivele, la nivelul unu se află
Banca Naţională, iar la nivelul doi băncile comerciale şi alte instituţii de
credit.
10. În România operează 43 de bănci comerciale, 10 sucursale ale băncilor
străine şi 48 de cooperative de credit.
Termeni cheie
32

33. Bancă, sistem bancar, banca de emisiune, banca comercială, bănci specializate,
bancă de investiţii, bancă mutuală de economii, operaţiune activă, operaţiune
pasivă, operaţiune de plasament, lichiditate bancară.
Întrebări şi exerciţii
1. Definiţi ce este o bancă şi precizaţi rolul acestora în economie?
2. Când au apărut primele bănci şi cine au fost precursorii acestora?
3. Ce sunt băncile de emisiune şi ce rol au acestea în cadrul sitemului bancar?
4. Ce sunt băncile comerciale ? Precizaţi rolul acestora .
5. Ce funcţii are banca centrală şi cum le realizează?
6. Care sunt operaţiunile active ale băncilor?
7. Definiţi operaţiunile pasive ale băncilor şi precizaţi care sunt acestea.
8. Ce tipuri de bănci specializate cunoaşteţi?
9. Definiţi lichiditatea bancară.
10. Cunoscând că produsul intern brut al României la 31.10. 2002 este de 39
mild. USD şi că cursul valutar la aceeaşi dată este 33.524 lei/ USD, pe baza
datelor din manual calculaţi care este ponderea activelor bancare în PIB şi
care este ponderea capitalului propriu în PIB.
11. Cum este organizat sistemul bancar românesc.
PRODUSE ŞI SERVICII
BANCARE
2. Produsele şi serviciile bancare
2.1 Conceptul de produse şi servicii bancare
2.2 Inovarea şi abandonarea produselor
bancare
3. Produse şi servicii bancare pentru persoane
juridice
3.1 Produse pentru persoane juridice
3.2 Servicii pentru persoane juridice
4. Produse şi servicii pentru persoane fizice
4.1 Produse pentru persoane fizice
4.2 Servicii pentru persoane fizice
33