1. Povestea clasei a 9-a D
sau povestea unui început...
Colegiul Tehnic de Transporturi “Transilvania” Cluj-Napoca
Elevi : Clipa Costel, Lador Cristian
Clasa a X-a D
Profesor îndrumător: Popa Mihaela
Era prima oră de dirigenţie din clasa a 9-a.
Venisem din Moldova, dintr-un sat de lângă Botoşani numit Ripiceni, la şcoală, în
Cluj.
Părinţii aleseseră această variantă deoarece aveam venituri mici, iar la Cluj aveam un
frate căsătorit, cu o stare materială un pic mai bună. Dar, cu siguranţă, când au luat această
decizie, părinţii mei nu s-au gândit la implicaţiile mele sufleteşt, căci eu eram întotdeauna „un
drăcuşor de copil” fără stare şi fără inhibiţii.
Şi uite-aşa am ajuns eu, un pui de moldovean, într-o şcoală de ardeleni. Se subînţelege,
deci, că am ieşti în evidenţă din prima clipă (precum îmi e şi numele de familie - Clipa)
deoarece vorbeam repede şi în dialect moldovenesc.
Din primele momente ale orei de dirigenţie am simţit că ceilalţi colegi nu mă consideră
„de-al lor”, cu toate că în clasă erau români, maghiari şi rromi. Cu toţii erau însă din zona
Clujului, aşa că eu jucam rolul intrusului.
Astfel, mic de statură, mereu agitat şi „cu vorbă dulce, moldovenească” eram mereu
„vedetă” şi nu numai în clasă ci chiar în şcoală. Dar acest statut nu-mi convenea. Şi observând
că sunt „altfel”, am încercat să-i copiez pe cei din jur. Dar nu în lucruri bune. Am încercat să
intru în vorbă cu elevii mai mari făcând remarci mai mult sau mai puţin potrivite. Nici fetele
din şcoală nu au scăpat de încercarea mea de adaptare forţată. Am încercat să vorbesc
ardeleneşte, să copiez gesturile colegilor şi chiar tunsorile lor „la modă”. Cu hainele nu prea
aveam succes pentru că veniturile mele erau prea mici pentru a-mi putea cumpăra haine
„cool”.
Bineînţeles că toate acestea nu mi se potriveau şi manifestările mele nu făceau altceva
decât să stârnească râsul celorlalţi. Şi, pentru a juca mereu rolul clovnului, colegii mă
”încurajau” mereu să-mi „îmbunătăţesc” aceste „performanţe”. Dar în schimb primeam doar
cuvinte şi gesturi urâte. Însă, chiar dacă eu eram aproape întotdeauna în prim-plan, de cuvinte
şi gesturi nepotrivite aveau parte şi colegii mei maghiari sau rromi.
Toate aceste întâmplări îmi creau o stare de nelinişte şi tensiune care se traduceau
mereu în acte de indisciplină ce se terminau cu mustrări şi „convorbiri telefonice cu părinţii”.
Apoi doamna dirigintă a avut o idee genială.
Ne-a propus să ne implicăm într-un proiect ce presupunea desfăşurarea unor activităţi
la care să participle şi elevii unei clase de la o şcoală pentru copii cu nevoi speciale (cu
deficienţe).
Iar noi, mai pe vrute, mai pe nevrute, am acceptat.
Aşa că, pentru sărbătorile de iarnă, ne-am gândit la o vizită, în timpul căreia să ne
cunoaştem şi să confecţionăm împreună podoabe pentru brad. Nu am mers cu mâna goală ci
cu dulciuri şi cu “o tolbă” de colinzi. Nu puteam participa toţi colegii la această întâlnire
deoarece ei aveau o sală de clasă mai mică, iar efectivul era de 14 elevi, noi fiind 36 (elevi
care erau în clasa a 9-a pentru prima dată sau pentru a doua oară).
Am dorit să merg şi eu, pentru a cunoaşte şi alţi copii din Cluj şi pentru a-mi face noi
prieteni, neştiind ce impact va avea asupra mea această întâmplare.
2. Când am intrat în şcoală, am fost primiţi de o „mare” de copii. Toată şcoala ştia că noi
vom merge acolo şi erau curioşi şi dornici să ne cunoască.
În clasă, copiii s-au aşezat repede în bănci şi au aşteptat, cu ochii mari şi curioşi, să
vadă ce le aduceam şi ce vom face.
Am colindat şi le-am oferit pungile cu dulciuri, apoi ne-am aşezat în grupuri pentru a
picta decorurile de Crăciun.
Erau copii români şi rromi, dar nu am făcut diferenţă între ei, nici eu, nici colegii mei.
Ne-am comportat astfel pentru că aşa am simţit, nu pentru că aşa trebuia. Am început să
învăţăm să avem răbdare cu ei, să-i ascultăm, să le povestim din întâmplările noastre. Toate
într-o atmosferă deschisă, de prietenie. Şi am descoperit astfel că nu contează gradul de
inteligenţă, sufletul de copil este frumos oricum.
La început i-am privit ca fiind „altfel”, dar pe măsură ce-i cunoşteam, am văzut că
suntem la fel, că avem aceeaşi dorinţă de a avea prieteni, de a fi plăcuţi de ceilalţi, de a
împărtăşi din experienţele noastre. Şi nu ne-a deranjat să pictăm împreună acele ornamente,
chiar dacă la început am zis că e o treabă „de copii”. De la „dă-mi şi mie albul sau roşul sau
verdele” până la zâmbete şi aprecieri pozitive în legatură cu rezultatele “creaţiei” noastre nu a
mai fost decât un pas. Nu a mai contat că suntem români, maghiari sau rromi.
Interesant a fost însă faptul că nu numai faţă de acei copii ne-am deschis, ci mai ales că
ne-am deschis unii faţă de ceilalţi, noi cei din clasa a 9-a D.
Am plecat de acolo zâmbind, cu promisiunea că ne vom revedea. Şi privirile copiilor
ne-au spus că ne aşteaptă.
Pe drumul de întoarcere am început să ne împărtăşim impresiile lăsate de această
experienţă şi am simţit pentru prima dată că suntem „împreună”, că suntem prieteni, că
suntem o echipă. Am văzut această transformare şi în acea zi, dar şi în zilele care au urmat.
Nu numai noi, cei zece, ne-am schimbat, ci şi colegii.
A doua zi le-am povestit şi lor experienţa noastră şi le-am arătat pozele. Iar concluzia
relevantă a fost că data viitoare doresc şi ei să meargă.
Au venit şi zilele calde de primăvară şi am hotărât să mergem iar în vizită. Am aflat că
în şcoala lor se deschide „Târgul de primăvară” unde se vând obiecte, făcute de ei, din
materiale reciclabile. Am confecţionat şi noi câteva şi le-am dus în dar. Am vizitat târgul, am
cumpărat câteva din lucrurile făcute de ei, am stat de vorbă aducându-ne aminte de întâlnirea
trecută şi povestind despre tot ce s-a întâmplat în lunile care au trecut. Apoi am jucat fotbal.
Am întărit astfel relaţia de prietenie şi ne-am propus să ne întâlnim şi de 1 iunie.
Dar foarte importante au fost schimbările pe acest proiect le-a provocat în interiorul
nostru şi acestea se văd şi acum în modul în care noi interacţionăm.
Privind din exterior acei copii şi văzând că ei pot lucra împreună, am primit, dincolo
de înţelesul propriu, mesajul că şi noi putem fi la fel. Căci, chiar dacă vrem să părem „cool”,
termen pe care noi îl traducem de multe ori prin intoleranţă, în interiorul nostru avem nevoie
de prietenie, compasiune şi căldură umană.
Din păcate societatea actuală nu încurajează exprimarea acestor sentimente pozitive.
Prin toate exemplele ei, societatea se oglineşte în realitatea şcolii. Aşa putem observa cum
sunt accentuate diferenţele determinate de aspectele financiare, de poziţia socială sau de etnie.
Iar aceste caracteristici, se spune, că reprezintă progresul societăţii.... Însă omul este o
construcţie ce are nevoie de căldură şi de apreciere. Şi lipsa acestor lucruri îl determină să
devină opac, rigid, rece şi indiferent. De aici se naşte intoleranţa omului modern, în raport cu
diversitatea de orice natură.
Dar să ne întoarcem.
După câteva zile doamna dirigintă, la ora de dirigenţie, a aşezat pe catedră un platou
pe care se aflau câteva mere galbene. Ne-a întrebat ce părere avem. Am zis, descumpăniţi, că
arată bine. Apoi a mai adăugat câteva mere roşii şi verzi. Noi am remarcat că platoul e mai
3. „viu”. A mai adăugat şi portocale, banane, kiwi şi struguri şi ne-a rugat iar să ne spunem
părerea. Acum platoul era interesant, apetisant, pozitiv, incitant. Am zâmbit cu toţii. Era un
platou excelent!
Apoi a încercat să vadă dacă am înţeles sensul acestui „experiment”. Am bănuit că era
vorba despre noi, dar am lăsat-o pe dânsa să ne explice. Şi ne-a spus că noi, elevii din clasa a
9-a D, eram „un platou cu fructe” şi că, dacă am fi cu cu toţii la fel, ar fi un lucru frumos, dar
cu cât suntem mai diferiţi „platoul” are mai multă culoare şi este mai interesant. Fiecare
„fruct” dă valoare „platoului”, deci este binevenit, chiar necesar.
Pot spune că azi nu mă mai simt un bob de strugure pierdut între merele de pe un
platou rece şi anost şi cred că sunt un ciorchine ce dă valoare întregului....
Consider că încă nu am învăţat nimic din lecţiile simple pe care ni le “predă” în fiecare
zi natura. Căci aceasta ne încântă prin însăşi diversitatea ei şi fiecare pată de culoare, fiecare
nuanţă a dimineţii, a zilei toride, a serii sau a nopţii ne bucură privirea. Fiecare detaliu al
peisajului de primăvară, vară, toamnă sau iarnă ne bucură sufletul. Dacă vrem să le privim!
Tot astfel şi noi oamenii, prin felul nostru diferit de fi, suntem stropii de culoare din
câmpul ce mângâie nemărginirea cerului sub cupola multicoloră a curcubeului.
Aceasta este soluţia pe care noi, elevii clasei a 9-a D, am găsit-o pentru a învăţa să
înţelegem ce înseamnă şi ce importantă este diversitatea.
Amintirile din proiect......
Ne pregătim.....
Colindăm........
