Detalii pe: http://palatulpovestilor.ro/

1. 1
Colecţia Palatul poveştilor frumoase
Doctorul animalelor
O carte despre valoarea prieteniei,
despre bunătate şi despre răsplata binelui
de Danion Vasile
ilustraţii de Rodica Vieru
Editura Areopag
Bucureşti, 2014
CUVÂNT ÎNAINTE
(doar pentru părinţi şi bunici)
A fost odată ca niciodată un cerb. Un cerb blând,
frumos şi foarte puternic. Cerbul acesta avea coarnele
lungi şi era admirat în toată pădurea. Cerbul acesta…
cerbul acesta se numea… Adică avea un pui. Puiul de
cerb se numea… Nu mai ştiu.

2. 2
Nu, nu e bine. A, gata, ştiu. Mi-am adus aminte.
Of, şi ce cald e… E prea puternic soarele… De la început.
Trei fete mai mari îi spun tatălui lor cât de mult îl
iubesc. Parcă tatăl lor le întreabă care dintre ele îl
iubeşte mai mult… Dar, care fată îl iubea cel mai mult?
Fata cea mare sau fata cea mică? Parcă fata cea mare, că
îl iubea de mai mulţi ani. Adică, nu, tocmai, îl iubea fata
cea mică.
Cred că mai bine spun ceva mai simplu, tot cu
animale. Da, povestea despre ursul cu coada lungă şi
frumoasă. Dar, stai aşa, urşii nu au coadă lungă. E, până
la urmă, ce contează, povestea e poveste…

3. 3
DOCTORUL ANIMALELOR
Vulpea răcită
A fost odată ca niciodată o vulpe foarte
vorbăreaţă. Aproape în fiecare zi ea stătea de vorbă cu
un urs, care avea o coadă stufoasă, de care era foarte
mândru. Ursul era prieten cu vulpea. De fapt, era
singurul prieten al vulpii…
Celelalte animale se fereau de vulpe, pentru că era
vicleană. Dar ursul nu se temea de ea. Era singurul
animal care stătea de vorbă cu ea. Uneori îi aducea din
peştele pe care îl prindea în iaz.
Vulpii îi plăcea mult carnea de peşte. Dar îi plăcea
să mănânce şi unele ciuperci şi plante care cresc prin
pădure…
Într-o zi, vulpea s-a grăbit să îşi pregătească
masa. Nu a fost atentă când a cules ciupercile, aşa că a
luat şi o ciupercă otrăvitoare. După ce a mâncat, i s-a
făcut rău. Simţea că arde. Ca să se răcorească, a vrut să
meargă la iaz, care era în cealaltă parte a pădurii. Când a
ajuns aproape de drumul care despărţea pădurea în
două, a simţit că o ia somnul. Şi nu a mai avut puterea să
se ascundă, ca să nu o vadă oamenii care treceau pe
acolo.

4. 4
Leacul potrivit la momentul potrivit
Tocmai atunci a trecut pe acolo pădurarul. I s-a
făcut milă de vulpe, aşa că a luat-o în braţe şi a dus-o la
doctorul satului, cu care era vecin şi prieten vechi. Chiar
făceau pregătirile de nuntă - fiica pădurarului fusese
peţită de fiul doctorului.
La început, doctorul a spus că nu se pricepe la
animale sălbatice, că nu mai îngrijise decât animale
domestice. Dar, până la urmă, i s-a făcut milă de biata
vulpe. Vulpea avea febră din ce în ce mai mare şi respira
din ce în ce mai greu.
Doctorul i-a dat vulpii un medicament foarte
amar la gust, dar care, încetul cu încetul, şi-a făcut
efectul. Când vulpea şi-a revenit, i s-a făcut frică. Nu mai
ştia cum a ajuns acolo. S-a liniştit însă repede, văzând cu
câtă atenţie era îngrijită. Până atunci, nu se gândise
niciodată că ar putea primi ajutor de la oameni. După
două zile, prinzând puteri, a plecat spre vizuina sa.
La plecare, a încercat să îi mulţumească
doctorului, dar, pentru că oamenii nu înţeleg limba
animalelor, şi-a plecat capul în semn de respect şi
mulţumire.

5. 5
O întâmplare greu de crezut
Ursul era foarte neliniştit. Nu ştia ce se
întâmplase cu vulpea. Credea că a prins-o cineva în vreo
cursă, sau că a împuşcat-o vreun vânător.
Mare a fost bucuria lui când a văzut-o sănătoasă.
Dar şi mai mare i-a fost mirarea când vulpea i-a vorbit
despre doctorul care poate vindeca animalele bolnave.
– Cum? Noi, care toată viaţa noastră ne-am
ascuns de oameni, să mergem să le cerem ajutorul? – a
întrebat ursul, morocănos.
– Dar, înţelege că eu eram foarte slăbită, fără
puteri, şi aşa m-a găsit pădurarul. Nu aveam cum să îi
cer ajutorul, că oamenii oricum nu înţeleg limba
noastră. Dar el m-a văzut şi m-a dus la vecinul său, care
e un doctor foarte priceput…
– Nu îmi prea vine să cred aşa ceva. Vrei să mă
păcăleşti. De fapt, poate că nu vrei să îmi spui unde ai
fost şi ce ai făcut atâta vreme.
– N-ai dreptate. Am fost bolnavă şi doctorul
animalelor m-a vindecat. Spune tuturor animalelor din
pădure: dacă e cineva bolnav, să meargă la doctorul din
sat. Dar să meargă seara, pe întuneric, ca să nu îl vadă
oamenii, să nu îi facă vreun rău...

6. 6
Ursul fără coadă
Ursul nu ştia dacă să o creadă pe vulpe sau nu.
Dar nu a trecut mult timp până când a avut el însuşi
nevoie de doctor.
Ursului îi plăcea să îşi pieptene coada în fiecare
dimineaţă. Seara se ducea la lac, îşi spăla bine coada şi
dimineaţa şi-o pieptăna cu multă grijă.
Dar, într-una din seri, coada lui s-a agăţat de
ceva, în apă. Ursul s-a smucit cu putere. Dar coada lui se
agăţase de o piatră colţuroasă şi, când ursul s-a smucit,
coada i-a rămas în apă.
Of, cât a mai plâns ursul după coada lui. Parcă
şi-ar fi pierdut un bun prieten. Toată noaptea s-a
frământat, îi era şi ruşine să dea ochii cu celelalte
animale. Pentru că devenise un urs normal, un urs
obişnuit, ca toţi urşii.
El avea impresia că ceilalţi îl iubesc şi îl apreciază
doar pentru coada lui. Îi era greu să înţeleagă că toţi îl
iubeau pentru că era ursul lor, ursul pădurii. Şi că,
având coadă lungă sau scurtă, era un urs la fel de bun, la
fel de prietenos…

7. 7
Minciuna are picioare scurte
A doua zi, ursul s-a întors la lac şi, plângând, şi-a
scos coada din apă. A ţinut-o în mâini cu multă grijă şi
s-a dus să o ascundă lângă scorbura unui copac.
Tocmai când o aranja mai bine, ca să nu poată fi
văzută de alte animale, a trecut pe acolo vulpea.
Cum a auzit zgomot, ursul s-a întors cu faţa spre
vulpe. Îi era ruşine să fie văzut fără coadă.
Dar, cu cât ursul încerca să îşi ascundă pierderea,
cu atât pentru vulpe era mai clar că ursul se purta
nefiresc. Nu a trecut mult timp până când vulpea şi-a
dat seama ce îi lipsea ursului. Şi asta pentru că de obicei
ursul, când vorbea cu cineva, dădea agale din coadă, plin
de mândrie.
– De ce ai ochii roşii? Ce s-a întâmplat cu coada
ta? – l-a întrebat vulpea.
– Ce să se întâmple? M-au prins nişte oameni
într-o cursă, cu greu am putut să scap. Ei mă ţineau de
coadă… dar am reuşit să fug. Coada, însă, a rămas la ei.
– Şi acolo ce încerci să ascunzi? – l-a întrebat
vulpea.
Ursului îi era greu să o mai mintă. Aşa că i-a spus
ce se întâmplase, şi i-a arătat coada…

8. 8
Omul, prietenul animalelor
Vulpea, înţelegându-i suferinţa, i-a spus că
trebuie să meargă la doctor imediat. Dar ursului îi era
teamă.
– Hai să aşteptăm să se facă seară. Să nu fim
văzuţi de alţi oameni.
– Nu, nu putem aştepta, e prea târziu. Ar fi
trebuit să vii la mine de ieri, să fi mers împreună la
doctor. Dar poate nu e târziu nici azi, a spus vulpea.
Au plecat în fugă spre sat. Casa doctorului era
într-o margine a satului, aşa că nu au fost văzuţi de alţi
oameni. Oare cum ar fi fost să vadă sătenii pe drum un
urs şi o vulpe? Tot satul s-ar fi alarmat. Doctorul însă a
fost foarte calm. A încercat să îi cureţe ursului rana, şi cu
greu ursul a reuşit să rabde fără să ţipe, ca să nu-l audă
tot satul. Apoi, doctorul i-a cusut coada la loc, l-a pansat
bine şi l-a mai ţinut în curtea sa o vreme, până când a
putut să îi scoată firele. Vulpea s-a întors în pădure
imediat ce coada ursului a fost cusută.
E de mirare că ursul s-a purtat de parcă ar fi fost
de-al casei, chiar dacă era legat cu un lanţ, ca să nu se
sperie cei care treceau pe acolo.

9. 9
Când s-a întors în pădure, ursul i-a mulţumit
vulpii, aducând-i nişte peşte. Vulpea l-a invitat şi pe urs
la masă, ca să sărbătorească vindecarea…

10. 10
Cocoşul răguşit
Cocoşul sălbatic s-a îngrijorat din pricina lipsei
ursului, tot aşa cum ursul se îngrijorase când nu ştia
nimic de vulpe.
Când s-au revăzut, ursul i-a spus tot ce i se
întâmplase, apoi a adăugat:
– Ar fi bine să te duci şi tu la doctor, poate îţi vei
recăpăta vocea de dinainte.
Aşa cum ursul se mândrea cu coada lui, aşa şi
cocoşul se mândrea cu vocea lui. În fiecare dimineaţă i
se auzea cântatul, în toată pădurea. Până când, într-o zi,
nu a vrut să se mai oprească din cântat. Era atât de
mândru de vocea lui, încât a cântat toată ziua. Până
seara, când… şi-a dat seama că nu mai avea voce
aproape deloc. Pentru câteva zile s-a ascuns de celelalte
animale, fiindu-i ruşine să mai dea ochii cu ele. Dar,
până la urmă, a încercat să treacă peste acest necaz.
Când ursul i-a vorbit despre doctorul animalelor,
cocoşul nu a mai aşteptat să se facă seară. A plecat
imediat spre sat. Pe drum, a văzut o fântână. Când a
sărit să bea apă, stând pe ciutura fântânii, a căzut în
fântână, pentru că aceasta nu era bine fixată. Abia spre
seară, când a trecut pe acolo fiul doctorului, care mergea

11. 11
spre casa pădurarului, l-a scos din apă. Cocoşul abia mai
avea vlagă în el.

12. 12
În faţa focului
Tânărul a luat cu el cocoşul sălbatic - se ducea să
mai discute cu părinţii fetei despre pregătirile de
căsătorie. Mama fetei, când a văzut pasărea, a luat-o în
mâini şi a dus-o aproape de cuptor, ca să se încălzească
puţin.
Cocoşul, chiar dacă era zgribulit de frig, nu şi-a
dat seama că femeia voia să îl ajute. Aşa că s-a zbătut, a
dat din aripi şi a zgâriat-o. Când a văzut focul atât de
aproape, cocoşul a început să sufle în el cu putere, vrând
să-l stingă. Atunci, de spaimă, vocea i-a revenit. Doar că
era schimbată…
Cocoşul auzise tot felul de poveşti despre oameni
care fac mâncare din păsări şi din alte animale, şi acum
credea că i-a venit şi lui rândul. Dar se înşelase.
Femeia i-a dat drumul prin casă, dar cocoşul nu
se mai oprea. Striga în continuare, cât îl ţineau puterile.
– O fi bolnav, sărăcuţul. Eu nu ştiu ce să îi fac,
du-l la tatăl tău, poate ştie ce are…
Tânărul a luat cocoşul şi l-a dus la tatăl său.
Doctorul i-a dat să mănânce şi l-a lăsat să doarmă
într-un coteţ separat.

13. 13
Cel mai frumos glas de cocoş
A doua zi, cocoşul se simţea foarte bine. Doctorul
l-a condus până la gard. Nevasta lui îşi făcea de lucru
prin curte. Chiar atunci un pui sărise într-un coş cu
gutui, şi femeia îl luase la rost…
– Drum bun, pasăre frumoasă, drum bun, i-a
spus doctorul, dar cocoşul nu se grăbea să plece.
– Dacă îi place la noi, o să rămână aici, dacă nu, o
să plece în pădure. Nu avem cum să îl ţinem cu forţa, a
strigat femeia.
Dar cocoşul nu voia să plece de acolo. Îi plăcea
mult în curte. Deşi îi era dor de prietenii săi din pădure,
s-a gândit să mai stea câteva zile departe de ei. Aşa că a
rămas. „Ce m-aş fi făcut eu fără prietenul meu urs?”, se
gândea cocoşul. „Dacă nu ar fi ţinut la mine, nu mi-ar fi
spus de doctor, şi aş fi rămas în continuare fără glas…
Abia aştept să îl văd din nou…” Doctorului îi plăcea mult
cocoşul. Deşi era sălbatic, se purta frumos cu celelalte
păsări din curte. Dimineaţa dădea trezirea prin nişte
sunete plăcute. Toate păsările din curte îi admirau
vocea, dar el nu se mai mândrea cu ea. Deşi, de când i se
vindecase gâtul, cânta mult mai frumos decât înainte. Îşi
dădea seama că îşi poate pierde vocea din nou, şi nu voia

14. 14
să mai treacă o dată prin ruşinea prin care trecuse când
îşi pierduse vocea.

15. 15
Cocoşul uriaş
Trecuseră câteva zile de când cocoşul trăia în
curtea doctorului. Într-o noapte, doctorul a visat cum
cocoşul se plimba prin curte. Dintr-o dată, cocoşul a
început să crească. A crescut cam cât casa doctorului.
Când s-a oprit din crescut, a început să scurme
pământul, de parcă ar fi căutat ceva. Şi, din pământ, a
început să scoată ca pe nişte râme oi şi capre, vaci şi boi,
o mulţime de animale care umpleau ograda.
În vis, lângă fiul său stătea boierul locului, care
încerca să numere animalele, nevenindu-i să-şi creadă
ochilor.
După ce animalele au umplut toată curtea,
doctorul s-a trezit, brusc. Şi s-a gândit: „Cine ştie, poate
că animalele pe care le-am visat sunt animalele bolnave
care urmează să fie aduse la mine. Ce pot să fac? O să
am grijă de ele, cât de multe or fi. Câte mi-o trimite
Dumnezeu, pe toate o să le îngrijesc.” De când pusese la
loc coada ursului, faima doctorului se răspândise în tot
ţinutul. Din ce în ce mai mulţi oameni veneau la el, cu
diferite probleme. Unii îşi aduceau animalele bolnave, şi
aproape de fiecare dată doctorul reuşea să le vindece.
Priceperea doctorului şi grija sa pentru oameni şi
animale erau răsplătite din plin.

16. 16

17. 17
Muntele de aur
În cele trei nopţi care au urmat, doctorul a avut
acelaşi vis: că venea acasă şi găsea în mijlocul curţii un
munte de aur, iar cocoşul sălbatic se juca cu galbenii,
aruncându-i în sus cu ciocul.
În vis, nevasta lui, în loc să se uite la bani, îşi
vedea de treburile casei, avea grijă de păsări sau de
animale, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
După al treilea vis, când i-a zis nevestei sale ce
visase, ea i-a spus:
– Lasă, bărbate, visele şi vezi-ţi de treabă. Ce
comoară îţi mai trebuie, când ţi-a dat Dumnezeu atâta
minte? Nu vezi că avem tot ce ne trebuie, ce te gândeşti
la comori?
– Dar nu ştii că se zice din bătrâni că pe undeva
pe pământul satului nostru este o comoară?
– Mie altă comoară nu îmi trebuie, a zis femeia.
Eu Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru tot ce ne-a dat şi
îmi este de-ajuns. Pentru mine o comoară e sănătatea, o
comoară eşti tu, o comoară este băiatul nostru. O
comoară e şi fata care o să ne fie noră. Îmi ajung
comorile pe care le am, a zis femeia.

18. 18
Lada cu galbeni
Dar doctorul nu s-a lăsat convins. A mers cu o
lopată şi a săpat pământul exact în locul pe care îl văzuse
în vis. Dar nu scotea decât pământ. Chiar când voia să
renunţe, a auzit un zgomot – lovise ceva de lemn. A mai
săpat, şi a dat de o ladă, pe care a scos-o afară. Când a
deschis-o, a văzut că era plină de galbeni. S-a frecat la
ochi, nevenindu-i să îşi creadă ochilor. Credea că
visează. Ajutat de fiul său, a dus lada în casă, apoi a
astupat groapa, în care mai erau şi alte lăzi.
– Gândeşte-te bine ce vrei să facem cu galbenii,
i-a spus nevasta. Dar nu îţi lipi inima de ei. Banii care
vin uşor pleacă la fel de uşor.
Doctorul se tot frământa, neştiind ce să facă cu
comoara. Nu ştia cum să îi mai mulţumească păsării
sălbatice, de parcă ea i-ar fi dăruit banii. I-a umplut
castronul cu boabe, şi cocoşul a mâncat până s-a umflat.
Simţea că mai avea puţin şi pocnea. Doctorul stătea şi se
tot uita la lada cu galbeni.
În ziua următoare, doctorul s-a dus să vorbească
cu preotul satului, pentru că voia să dea o parte din bani
pentru ridicarea unei biserici noi, că cea veche era destul
de mică, iar pe fiul său l-a trimis la boier, dându-i şi un
galben ca dovadă că găsise comoara…

19. 19

20. 20
Lăcomia boierească
Când boierul a văzut galbenul, parcă şi-ar fi
pierdut minţile. Şi-a pus soţia şi fetele în trăsură, i-a
cerut tânărului să ia hăţurile în mână şi au pornit-o spre
casa doctorului. Boierul avea o casă foarte mare, cu
multe slugi, dar când a auzit de comoară s-a gândit cum
să pună mâna pe ea, sau măcar pe o parte din ea. Cel
mai simplu era să o mărite pe una din fiicele sale cu fiul
doctorului.
– Una din voi se va mărita curând, foarte curând,
le-a spus pe drum boierul fetelor sale.
– Dar, tată, e băiat de la ţară, e un om prea simplu
pentru noi. Noi avem pretenţii, a spus fiica cea mică.
– Prea simplu? Poate a fost prea simplu. De acum
nu mai e simplu…
– Vorbiţi mai încet, că vă aude, a spus soţia sa.
– Ne aude? Foarte bine. Atunci să ştie că vreau să
ne înrudim cât mai curând…
Cocoşul sălbatic a încercat să alerge după trăsură,
dar nu reuşea să ţină pasul cu calul, aşa că a rămas în
urmă. Dar băiatul doctorului l-a văzut, a oprit trăsura şi
l-a luat lângă el.

21. 21
Slujnica neascultătoare
Când boierul şi-a luat familia şi a plecat spre casa
doctorului, slujnica l-a rugat să o ia şi pe ea, pentru că
voia să vadă comoara. Ea îl cunoştea pe tânăr din
copilărie, pentru că erau din acelaşi sat.
Temându-se ca nu cumva tânărul să se
îndrăgostească de ea, boierul i-a poruncit să rămână în
casă.
Dar slujnica nu l-a ascultat. Ei nu îi plăcea să
muncească la câmp. De aceea, preferase o viaţă mai
uşoară, în casa boierului.
Slujnica a pornit la drum singură, pe o scurtătură.
După o vreme, când mai avea puţin şi ajungea, s-a oprit
lângă un copac care înflorea de două ori pe an. În bătaia
vântului, câteva petale au căzut din copac pe ea. Când
s-a scuturat, a văzut, în depărtare, curtea doctorului.
Boierul era deja acolo.
Doctorul tocmai scosese şi altă ladă din groapă. O
deschisese în curte şi banii parcă luaseră foc, aşa se
oglindea în ei lumina soarelui.
Slujnicei i se părea că vede cum copacul o priveşte
şi că aude cum îi vorbeşte: „Galbenii nu sunt ai tăi. Nu
sunt ai tăi…”

22. 22
Un vis urât
Pe slujnică a luat-o ameţeala. Era obosită de atâta
drum. S-a întins pe marginea drumului, să îşi revină
puţin. Şi a luat-o somnul. A visat că era într-o curte şi că
gătea ceva, amestecând cu un polonic într-un ceaun.
Când a terminat, a pus mâncarea în farfurii. Mai mulţi
oameni, cunoscuţi de-ai ei, s-au aşezat la masă. Dar,
cum mâncau, se prefăcea fiecare în câte-un galben. Până
la urmă, slujnica a rămas singură, cu galbenii
împrăştiaţi prin iarbă. Era singură, şi nu mai venea
nimeni. Iar singurătatea o apăsa, ca o mare greutate pe
suflet.
Slujnica s-a trezit, plină de transpiraţie. „Oare de
ce am avut acest vis?”, s-a întrebat. „Cred că ştiu de ce:
pentru mine, banii sunt mai importanţi decât oamenii…”
Şi-a adus aminte un cuvânt pe care l-a auzit la
biserică, după un botez, când părintele spusese că
mintea omului e ca un burete care absoarbe gândurile.
Când îi dăm gânduri rele, se murdăreşte, când îi dăm
gânduri bune, se curăţeşte. Şi uneori visele sunt doar o
oglindă a gândurilor noastre, bune sau rele.
„Of, nu e bine, lăcomia a pus stăpânire pe sufletul
meu. Galbenii nu sunt ai mei şi nu au cum să fie ai mei,

23. 23
decât dacă m-aş mărita cu fiul doctorului. Dar asta nu se
mai poate, că el se căsătoreşte cu fata pădurarului…”
O ofertă nepotrivită
Totuşi, slujnica s-a gândit să îşi încerce norocul
schimbându-şi stăpânul. A venit la pădurar şi a încercat
să îi explice cât de mult ar putea să o ajute pe fiica lui,
învăţând-o obiceiurile din casele boiereşti.
– O să te învăţ ce înseamnă viaţa bună, o să te
ajut să cheltuieşti banii, i-a spus fetei. O să fii mai
frumoasă, o să fii şi elegantă, nu ca acum. O să fie bine şi
pentru mine, şi pentru tine.
– Tată, dar eu nu am nevoie de slugi, i-a spus fata.
Eu nu mă mărit pentru bani, nu mă mărit ca să duc o
viaţă de risipă.
– Uite, dă-i desaga asta cu mâncare, că i-o fi
foame după atâta drum, şi las-o să se întoarcă la casa
boierului, i-a spus mama fetei, întinzându-i o traistă cu
mâncare.
– Da, fata mea, i-a spus şi pădurarul, las-o cu
treaba ei. Eu ştiu că tu nu ai nevoie de un astfel de ajutor
la casa ta. Doar ştiu şi eu ce fată am crescut…

24. 24
– Şi eu ştiu ce părinţi m-au crescut, zise fata,
luând mâna tatălui ei şi sărutând-o cu drag.

25. 25
O nuntă de poveste
Cocoşul sălbatic nu a mai avut răbdare să aştepte
până la nunta celor doi tineri. Îi era dor de prietenii săi
din pădure şi abia aştepta să le povestească peripeţiile
prin care trecuse. În curtea doctorului o ducea foarte
bine, avea mâncare tot timpul şi nu îi era teamă că va fi
pus la îngrăşat pentru a deveni o friptură pe cinste. Însă
dorul de prietenii săi a fost mai puternic decât dorinţa
de a rămâne pentru totdeauna acolo. Cocoşul şi-a luat la
revedere de la doctor. „Nu o să rămân mult în pădure, o
vin înapoi repede, pentru nuntă”, i-a spus în gând. „Apoi
o să rămân cu voi şi cu noii mei prieteni, iar în pădure o
să mă duc doar din când în când.”
Pentru câteva zile, cocoşul sălbatic s-a întors în
pădure, sănătos, cu o voce mai frumoasă şi mai
puternică. Apoi a revenit în sat, ca să vadă nunta. Şi a
fost o nuntă de poveste. După ce doctorul i-a dăruit
fiului său o parte din comoară şi după ce i-a dat
părintelui banii necesari pentru ridicarea bisericii noi,
le-a făcut oamenilor o surpriză: la nunta fiului său cu
fata pădurarului, nuntă la care a venit tot satul, mirii au
împărţit restul comorii oamenilor din sat.
A fost prima nuntă la care toţi nuntaşii au plecat
la casele lor cu daruri de la miri…

26. 26

27. 27
Şi-am încălecat pe-o şa,
şi v-am spus povestea aşa…
Adică, nu. Nu am încălecat, că acum sunt într-un
car, într-unul plin de peşti. Am prins mult peşte, că
mâine e botezul primului meu nepot… Sunt foarte
emoţionat. Abia aştept să se facă mare voinicul, să vină
cu mine la pescuit… Dar, până atunci, trebuie să îi spun
multe poveşti.
Mi-a zis aseară nevasta: „Mâine, cât stai la
pescuit, încearcă să îţi aduci aminte poveşti,
pregăteşte-te să ai ce-i spune micuţului când va creşte.
Că eu sunt bătrână, nu prea mai ţin minte multe
poveşti…”
Deh, baba mea e frumoasă, dar vârsta-i vârstă.
Memoria a cam lăsat-o, aşa că m-a pus pe mine să mă
ocup de treaba cu povestitul. Am început, deja, să mă
pregătesc. Numai că nici eu nu mai ştiu poveştile de
demult. Nu mai ţin minte, cocoşul cu banii era în
povestea cu ursul cu coada lungă sau nu? Şi banii, erau
îngropaţi în pământ sau i-a scuipat cocoşul? Dar cum să
mănânce un cocoş atâţia bani? Nu, nu, trebuie să fi fost
în pământ…Eeei, grea treabă cu poveştile astea, dar sper
să mă descurc până la urmă. Cum m-am descurcat cu
copiii, mă voi descurca şi cu nepoţii…

28. 28
Scrisoare către părinţi
Fiind tată a trei copii, mi-am dat seama cât de greu este pentru
copiii din ziua de astăzi să aibă o copilărie senină, frumoasă, liniştită. Din
păcate, în zilele noastre violenţa din unele filme, desene animate sau
jocuri pe calculator îşi pune pecetea pe sufletele nevinovate ale celor mici.
De multe ori, dintr-o lipsă de timp mai mult sau mai puţin reală, părinţii
îi lasă pe copii singuri, în compania televizorului sau a calculatorului. Ba
chiar, din păcate, există şi cărţi care au avut parte de o promovare
susţinută, dar al căror conţinut nu diferă prea mult – sau chiar deloc – de
imaginile violente de pe micul ecran.
Tocmai de aceea am început colecţia Palatul poveştilor frumoase
(colecţie pe care am deschis-o chiar cu adaptarea unei poveşti pe care fiul
meu o scrisese la vârsta de opt ani – despre dispariţia poveştilor frumoase
din cauza timpului pierdut cu jocuri pe calculator sau în faţa
televizorului). Cred că nu este de ajuns să constatăm cum este furată
copilăria copiilor noştri, cred că trebuie să ne ocupăm cât se poate de
serios de această problemă. (De aceea am şi renunţat o vreme la cărţile
adresate tinerilor şi oamenilor mari, pentru a mă „pune la mintea
copiilor”.)
Să ştiţi că nu este greu să compuneţi, şi voi, poveşti pentru copiii
voştri. Poveşti care pentru ei poate că nu vor fi la fel de palpitante ca
jocurile pe calculator, nu vor fi la fel de pline de acţiune ca desenele
animate, dar vor fi mai importante. Pentru că vor veni de la voi, de la
părinţii lor. Sau, mai bine-zis, dacă voi nu veţi şti să îi faceţi să se bucure
de timpul petrecut lângă voi, înseamnă că aţi trădat „meseria” de părinte.
Eu am însă încredere în faptul că, oricât de mulţi părinţi şi-ar
neglija copiii, se vor găsi şi unii care vor şti să îşi bucure copiii
compunându-le poveşti sau citindu-le poveşti potrivite.
Danion Vasile

29. 29
Scara din Palatul poveştilor frumoase
Din seria Palatul poveştilor frumoase am terminat până acum
patru volume (care au fost ilustrate cu multă pricepere de Rodica
Vieru). Doctorul animalelor este adresat copiilor mici - de grădiniţă
sau puţin mai mari. Vreau să vi le prezint şi pe celelalte, sperând că
veţi avea dorinţa de a le căuta prin librării (sau măcar de a le printa
gratuit de pe www.palatulpovestilor.ro).
Capra, iezii şi lupul buclucaş este o carte în care am încercat să
le vorbesc copiilor despre frumuseţea familiei şi despre importanţa
iertării. Este o carte atât pentru copiii de grădiniţă, cât şi pentru cei
din ciclul primar.
Palatul poveştilor pentru copiii mari şi mici este o carte despre
iubire, despre familie şi despre recuperarea copilăriei. Am gândit-o
ca pe o cură de copilărie adevărată, care să îi ajute pe copii să stea
departe de poveştile şi de filmele nepotrivite, iar pe părinţi şi bunici
să retrăiască puţin din seninătatea primilor paşi în viaţă.
Mi-am dorit ca volumul Poveşti religioase. Povestea icoanei
mele să-i însoţească pe cititori de-a lungul întregii vieţi. Este gândită
în aşa fel încât cititorul, ajungând la povestea adecvată vârstei sale,
să vrea să le recitească şi pe celelalte. Iar la următoarea să treacă
abia când va mai creşte. Sau, dacă totuşi va vrea să le citească pe
toate de la început, pe măsură ce va creşte va reveni la ele,
înţelegându-le din ce în ce mai bine. Ultima poveste este despre
puterea de a depăşi greutăţile vieţii. O poveste motivantă, dătătoare
de curaj…
Autorul