1. UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA
Cu titlu de manuscris
C.Z.U. : 821.112.2
Cristina GROSSU-CHIRIAC
MODELE DE RECEPTARE A MITULUI MEDEEI
ÎN LITERATURA GERMANĂ CONTEMPORANĂ
10.01.06 – Literatura universală şi comparată
AUTOREFERAT
al tezei de doctor în filologie
Chişinău – 2007

2. 2
Teza a fost elaborată la Catedra de Literatură Universală
a Universităţii de Stat din Moldova
CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC:
Sergiu PAVLICENCO, doctor habilitat în filologie,
profesor universitar
REFERENŢI OFICIALI:
Viorica C. CONSTANTINESCU, doctor în filologie,
profesor universitar,
Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi (România)
Anatol GAVRILOV, doctor în filologie,
conferenţiar, cercetător,
Academia de Ştiinţe a Moldovei
Susţinerea va avea loc la 15 martie, ora 16.00, în şedinţa
Consiliului ştiinţific specializat D 30-10.01.06 – 08 din cadrul
Universităţii de Stat din Moldova (str. M. Kogălniceanu nr. 65, bloc III,
aud. 201, Chişinău, MD 2009).
Teza de doctorat şi autoreferatul pot fi consultate
la Biblioteca Ştiinţifică a USM
(str. A. Mateevici nr. 60, Chişinău, MD 2009)
Referatul a fost expediat la 14 februarie 2007
Secretar ştiinţific Tatiana CIOCOI
al Consiliului specializat,
dr. în filologie
Conducător ştiinţific,
dr. hab. în filologie Sergiu PAVLICENCO
Autor Cristina GROSSU-CHIRIAC

3. 3
CARACTERIZAREA GENERALĂ A LUCRĂRII
Actualitatea temei. Medeea, personaj mitic complex şi
polivalent, care a provocat multe spirite de-a lungul secolelor,
este tot mai des resuscitată atît în literatură, cît şi în artă şi ştiinţă.
Ultimele decenii au înregistrat o efervescenţă de texte literare,
inspirate de acest personaj – din Franţa pînă în Rusia şi din ţările
scandinave pînă în Balcani. Cu toate acestea, Medeea, figură
mitologică atît de fascinantă şi contradictorie, rămîne o mare
necunoscută, încărcată cu o aură malefică sau chiar distructivă.
Lucrarea de faţă este concepută ca o viziune comparatistă asupra
receptării mitului Medeei în literatura germană, care, dintre toate
literaturile europene, s-a dovedit a fi cea mai receptivă faţă de
mitologia greacă, în general, şi faţă de acest mit, în particular.
Cercetarea este axată pe investigarea valorificării miturilor
antice la sfîrşitul secolului al XX-lea, o temă de mare actualitate
pentru cercetarea literară. Am urmărit identificarea mitului
Medeei (ca temă) şi evoluţia receptării sale, a unui mit care
posedă în continuare un înalt grad de atractivitate, respectiv, şi de
actualitate, revalorizat şi reinterpretat frecvent în literatura de
limbă germană.
Scopul principal al acestei cercetări constă în investigarea
valenţelor mitului Medeei în literatura germană contemporană.
Cercetînd mitul Medeei în receptare sincronică, şi, îndeosebi,
diacronică în literatura contemporană de limbă germană, ne-am
propus atingerea următoarelor obiective:
• stabilirea identităţii Medeei, în baza cercetării etimologiei
numelui, a genealogiei şi a localizării geografice a protagonistei;
• determinarea trăsăturilor definitorii ale acestei figuri
mitologice, în baza inventarierii versiunilor preeuripideice ale
mitului Medeei;
• cercetarea apariţiei şi evoluţiei mitemului definitoriu al
infanticidului intenţionat;
• urmărirea şi stabilirea fazelor de transformare a ipostazelor
Medeei şi determinarea semnificaţiei acestui personaj de-a lungul
secolelor;
• explicarea acumulării potenţialului distructiv al Medeei şi
explicarea socio-istorică a respectivului element; de asemenea,

4. 4
stabilirea perioadei de reabilitare a Medeei şi elucidarea
fenomenului;
• cercetarea traseului mitului Medeei în literatura de limbă
germană, începînd cu Evul Mediu şi pînă în prezent, accentul
fiind pus pe receptarea reabilitantă din a doua jumătate a secolului
al XX-lea;
• identificarea cauzelor atractivităţii atemporale a mitului
Medeei şi, îndeosebi, a popularităţii acestuia în literatura şi arta
contemporană;
• identificarea modelelor de receptare a mitului, în general, şi
aplicarea practică a acestora asupra mitului Medeei în literatura
germană contemporană, în particular, indicînd perspectivele
tematice de abordare;
• reliefarea perspectivelor de reabilitare a Medeei sau de
consolidare a imaginii tradiţionale negative a acesteia în literatura
germană contemporană.
Caracterul ştiinţific novator. Studiul prezintă o nouă
viziune asupra Medeei ca personaj mitic flexibil, în perpetuă
transformare. Am urmărit, în primul rînd, identificarea
personajului, respectiv a mitului Medeei, în labirintul de texte
antice care îl abordează, acordînd o atenţie deosebită versiunilor
preeuripideice, aproape necunoscute la noi, dar atît de relevante
pentru înţelegerea unor abordări contemporane. Prin prisma
versiunilor vechi ale mitului am oferit o nouă perspectivă asupra
mitului Medeei în celebra versiune euripideică, devenită invariant.
În al doilea rînd, prin cercetarea receptării acestui mit complex în
literatura germană contemporană am acoperit un gol existent în
spaţiul de investigaţie de limbă română care nu oferă decît
informaţii lapidare atît despre evoluţia acestui mit, cît şi despre
opera Christei Wolf, şi mai puţine despre celelalte două scriitoare
germane – Dea Loher şi Gerlind Reinshagen. Prezentînd cele mai
recente clasificări ale modelelor de receptare a miturilor în
literatura contemporană, am propus şi o clasificare proprie a
modelelor de receptare, parţial bazată pe tezele lui M. Fuhrmann,
avansînd trei modele principale în subcapitolul I.5, iar în
capitolele II şi III ale lucrării am analizat cîte un exemplu concret
de receptare a mitului Medeei în literatura germană contemporană
pentru fiecare model în parte. Remarcăm inexistenţa unui studiu

5. 5
comparativ al textelor referitoare la Medeea ale acestor trei
autoare integrate într-o schemă generală.
Capitolul II, dedicat Christei Wolf şi romanului ei Medeea.
Glasuri (1996), pe lîngă anumite sinteze relevante pentru
înţelegerea poeticii acestei autoare, conţine mai multe aspecte cu
caracter novator în analiza acestui roman, dintre care menţionăm
problematica xenofobiei şi mecanismele creării „ţapului
ispăşitor”.
Novatoare sunt atît analiza piesei Uşa verde (1999) de
Gerlind Reinshagen, care nu a fost efectuată în asemenea proporţii
nici în Germania, precum şi mai multe aspecte ale analizei piesei
Manhattan Medea (1999) de D. Loher. În contextul analizei piesei
Deei Loher am acordat o atenţie deosebită unui element important
– referinţa autoarei la opere celebre ale unor reprezentanţi notorii
ai picturii europene şi universale (Velázquez şi Picasso). Această
referinţă, omisă la montarea piesei, a fost neglijată şi de cronicile
şi comentariile din presă. Am considerat necesară o incursiune în
acest subiect, ţinînd de domeniul dialogului dintre arte, al
conflictului etern între realitate şi iluzie, printr-o abordare
comparativă a creaţiei pictorilor şi scriitorilor vizaţi.
Bazele teoretice şi metodologice ale investigaţiei. Ţinînd
cont de popularitatea mitului Medeei, şi, respectiv, de
complexitatea temei, care presupune un amplu spaţiu de
investigaţie, pornind de la literatura antică şi pînă la cea din
prezent, s-a impus recursul la mai multe metode de cercetare, atît
tradiţionale, cît şi moderne. Drept bază metodologică a
investigaţiilor ştiinţifice ne-a servit, în primul rînd, demersul
comparativ-istoric, receptarea mitologiei antice în literatura
contemporană fiind considerată pe bună dreptate un „copil vitreg
al comparatismului”1
. Alte metode, precum cea mitologică,
istorico-biografică, filologică, psihanalitică, au putut să
completeze posibilităţile de investigare. Studierea materialului din
primul capitol este orientată într-o perspectivă cronologică,
tematologică, comparativ-istorică şi socio-istorică, ceea ce
1
Rudiger H. Ein Stiefkind der Komparatistik: das Nachleben der Antike // Literary Theory and
Criticism Part II. Ed. P. Strelka. Bern, Frankfurt/Main, New York, 1984, p. 1229.

6. 6
permite evaluarea fenomenului, în general, şi analiza
componentelor sale, în particular.
Sursele care au servit drept suport pentru prezentul studiu au
fost, în primul rînd, o serie întreagă de texte literare, referitoare la
mitul Medeei, indicate atît în anexe, cît şi în bibliografie,
cuprinzînd versiuni din diferite epoci şi literaturi. În al doilea
rînd, deosebit de utile au fost lucrările cercetătorilor de expresie
germană, care au abordat problema miturilor: Walter Burkert şi
Wolfgang Emmerich, cele ale cercetătorilor care s-au referit în
mod deosebit la mitul Medeei şi la evoluţia lui sub multiple
aspecte – Konrad Kenkel, Johannes R. Gascard, Christoph
Steskal, Horst Glaser, Olga Rinne, Matthias Luserke-Jaqui,
precum şi lucrările unor cercetători francofoni (Alain Moreau,
Pierre Brunel, Leon Mallinger, René Girard, Duarte Mimoso-
Ruiz, Alain Depaulis), o parte semnificativă a bibliografiei fiind
recentă (2000-2006). Consultarea mai multor monografii şi studii
referitoare la creaţia Christei Wolf, inclusiv lectura lucrărilor
acestei autoare, atît a textelor artistice, cît şi a eseurilor, a
discursurilor şi a scrierilor programatice în original, a fost un
imperativ. Au fost consultate, de asemenea, lucrări teoretice ce
tratează problema mitului, în general, a mitului şi literaturii, studii
despre receptarea miturilor, lucrări de critică literară, atît din
spaţiul investigaţional de limbă germană (H. Blumenberg, M.
Fuhrmann, K.-H. Bohrer, J.R. Gascard, M. Vöhler, B.
Seidenstricker), franceză (R. Barthes, P. Albouy, M. Detienne, D.
Dubuisson, G. Durand, R. Girard), română (M. Eliade, S.
Angelescu, M. Vodă-Căpuşan, C. Mănescu, E. Abrudan), cît şi din
cel de limbă engleză, italiană şi rusă. Întrucît drept obiect al
cercetării au servit preponderent textele literare publicate recent,
între anii 1996-1999, s-a impus necesitatea de a consulta presa
periodică, articolele, recenziile şi cronicile literare preponderent
din Germania. Despre autoarele studiate – Dea Loher şi Gerlind
Reinshagen există doar cîte un studiu mai amplu. Monografia
despre Dea Loher, elaborată de Birgit Haas, a apărut de abia în
vara anului 2006 şi nu a avut influenţă asupra cercetării de faţă,
iar monografia despre G. Reinshagen datează cu 1989 şi, fireşte,
nu include analiza textului Uşa verde (1999) care ne-a interesat în
cadrul cercetării.

7. 7
Importanţa teoretică şi practică. Lucrarea prezintă o
clasificare a modelelor de receptare a miturilor în literatura
contemporană şi oferă în acelaşi timp un exemplu de aplicare a
acestei clasificări în baza unui mit concret, fiind totodată utilă şi
în alte demersuri similare. Teza oferă un important suport didactic
şi academic, însumînd un material documentat atît referitor la
evoluţia mitului Medeei, cît şi referitor la receptarea acestui mit
în literatura germană contemporană. Este, de asemenea, o sursă de
informare pentru filologii care nu au acces la publicaţiile de limbă
germană, oferind, în unele cazuri, şi sinteze ale literaturii critice,
inclusiv de ultimă oră, la tema respectivă.
Rezultatele cercetării au fost parţial reflectate în mai multe
articole publicate, începînd cu anul 2003, în Analele ştiinţifice ale
USM, în revistele Metaliteratura, Revista de lingvistică şi ştiinţă
literară, Limba română, precum şi în comunicările prezentate la
conferinţele corpului didactico-ştiinţific şi la conferinţele
ştiinţifice internaţionale, organizate la Universitatea de Stat din
Moldova în anii 2004-2006. În baza cercetării a fost elaborat şi un
curs opţional, ţinut în cadrul aceleiaşi universităţi.
Structura lucrării. Lucrarea este compusă din introducere,
trei capitole, împărţite în subcapitole, concluzii, bibliografie şi
trei anexe.
Cuvinte-cheie: mit, mitologie greacă, demitizare,
euhemerism, mitocorectură, variaţiune, model anticizant, model
actualizant, receptare fragmentară, tematologie, feminism,
civilizaţie matrifocală, receptare, modele de receptare,
autenticitate subiectivă, gîndire bipolară, xenofobie, Est-Vest, ţap
ispăşitor, violenţă colectivă, infanticid, reabilitare,
postmodernism.

8. 8
REZUMATUL LUCRĂRII
În Introducere sînt fomulate actualitatea, scopul şi obiectivele
cercetării, este prezentată bibliografia ştiinţifică, atît din spaţiul de
investigaţie de limbă română, cît şi, preponderent, din cel de limbă
germană, dar şi de alte limbi. Tot aici am prezentat starea actuală a
cercetării ştiinţifice în domeniu, argumentînd structura lucrării şi
criteriile de selectare a textelor analizate.
Capitolul I, Medeea – identitatea şi metamorfozele
unui personaj, este format din cinci paragrafe. Primele două sînt
dedicate identificării mitului Medeei şi contribuţiei lui Euripide la
evoluţia lui. Mitul Medeei a însoţit omenirea din cele mai vechi
timpuri, traversînd apoi diverse etape de transformare şi
resemantizare, în conformitate cu cerinţele fiecărei perioade. Am
subliniat că în receptarea literară din Grecia antică mitul Medeei
este deja un ecou a ceea ce fusese el în timpuri imemoriale, o
moştenire de la alte civilizaţii. În urma consultării mai multor
surse, am demonstrat că etimologia numelui Medeea nu predispune
posesoarea lui la comiterea crimelor sau la manifestarea
nejustificată a agresivităţii, prenumele Medeea desemnînd o
persoană care poate da sfaturi bune, o persoană de încredere. Figura
Medeei a fost foarte adînc impregnată în memoria colectivă, încă
din timpurile maternale, cînd Medeea era o zeiţă selenară, venerată
îndeosebi în Corint. Cînd s-a făcut trecerea la sistemul patriarhal de
organizare a societăţii şi s-au impus schimbări radicale în toate
domeniile vieţii, unele zeiţe maternale nu au putut fi anihilate, nici
şterse din memoria colectivă. Medeea a fost detronată şi
transformată intenţionat dintr-un simbol al înţelepciunii într-un
simbol al urii şi agresivităţii feminine.
Cele mai vechi texte greceşti care se referă la Medeea, înainte
de Euripide, nu o prezintă în ipostază de criminală, dar nici nu
oferă o variantă unitară a acestui mit. Firele epice despre Medeea
sînt foarte variate şi diferite, dar, în general, pot fi distinse două
ramificaţii de bază ale mitului respectiv. În prima, numită versiunea
omorului neintenţionat, Medeea, regină din Corint, fiind surprinsă
de Iason într-un moment critic, eşuează în încercarea de
imortalizare a copiilor, provocînd moartea acestora. A doua

9. 9
ramificaţie a mitului relatează despre omorîrea copiilor Medeei de
către corintieni, care, ulterior, o acuză pe Medeea de comiterea
acestei crime. În nicio versiune anterioară lui Euripide (şi lui
Neophron) nu este menţionată comiterea infanticidului precugetat,
de asemenea, nu este indicat vreun motiv de răzbunare pe Iason. În
aceste versiuni timpurii, Medeea este o vrăjitoare care salvează
oraşul de secetă, de epidemie, construieşte temple şi sanctuare, îl
întinereşte pe Iason sau pe tatăl acestuia, vindecă nebunia lui
Hercule etc. Ea este mai degrabă o tămăduitoare înţeleaptă. Treptat
însă, figura charismatică a Medeei este adaptată de greci la
realitatea patriarhală: ea este transformată din descendentă selenară
în cea a lui Helios, zeul soarelui, posedă calităţi de tămăduitoare,
dar imaginea ei se deteriorează treptat, punctul culminant al acestui
proces, în Grecia, fiind atins în timpul lui Euripide prin 431 î. Hr.,
iar în literatura latină, de Ovidiu şi Seneca în sec. I. Aşadar,
mitemul infanticidului intenţionat, valorificat atît de mult pe
parcursul ultimelor două milenii, a fost anexat acestui mit în sec. V
î. Hr. de Euripide (sau după unele păreri, cam în acelaşi timp, de
Neophron) şi amplificat de autorii latini într-o viziune cu totul
aparte.
Medeea nu este singura infanticidă din mitologia antică
grecească, Prokne, Althaia şi Ino potrivindu-se mai bine pentru
acest rol. Dar, datorită lui Euripide şi prin filiera literaturii latine,
mama infanticidă prin excelenţă a devenit Medeea, celelalte
personaje mitice infanticide fiind eclipsate. Medeea post-
euripideică se deosebeşte esenţial de celelalte infanticide: ea îşi
omoară copiii fiind în deplinătatea facultăţilor mintale. Cu toate
acestea, în subcapitolul 1.2, am argumentat de ce nu-l considerăm
pe Euripide un autor misogin şi nu susţinem critica feministă care îl
acuză de lansarea unei imagini demonice a femeii. Dimpotrivă,
Euripide este creatorul figurii-stindard a mişcării de emancipare a
femeilor, lansînd imaginea unei femei pline de demnitate, umană,
energică, raţională, dar şi răzbunătoare, atunci cînd este umilită.
Considerăm că procesul contra lui Euripide ar trebui să-l vizeze pe
Seneca, filosoful stoic făcîndu-se vinovat, de fapt, de crearea
imaginii Medeei-furie, a femeii iraţionale, capabilă de orice
atrocitate.
Mitul Medeei, aşa cum îl cunoaştem în varianta euripideică,
este format prin fuzionarea mitului vechi al Medeei selenare,

10. 10
maternale, transferată din Corint în Colhida, la capătul pămîntului,
cu legenda eroică a argonauţilor, în care Euripide a asamblat cu
succes şi elemente de basm. Expediţia argonauţilor a avut loc prin
sec. XIII î. Hr., mitul Medeei la acea vreme fiind deja foarte vechi.
În secolele ce au urmat fuzionării mitului Medeei cu legenda
argonauţilor are loc o înnegurare a imaginii protagonistei,
explicabilă din punct de vedere socio-istoric. Mitul Medeei, atît de
diferit şi complex pînă în sec. V î. Hr., capătă contururi stabile,
deşi nefireşti, graţie tragediei lui Euripide. De acum încolo,
varianta lui Euripide, în interpretarea lui Seneca, se va încetăţeni
drept invariant, drept mitul Medeei prin excelenţă, celelalte
versiuni fiind împinse într-un mare con de umbră. Etapele
traversate de acest mit pe parcursul ultimelor aproximativ 3000 de
ani au fost identificate şi explicate în baza teoriei mito-psiho-
istorice a sociologului şi psihologului german Johannes R. Gascard.
Una dintre tezele principale ale acestei teorii este următoarea: mitul
Medeei ilustrează exemplar relaţia dintre bărbat şi femeie într-o
perioadă anumită, din acest motiv figura lui Iason, dar îndeosebi
cea a Medeei, este adaptată fiecărei epoci în parte şi se află într-o
stare de metamorfoză continuă, fiind întotdeauna actuală, cu
precădere în epocile de tranziţie.
J. Gascard începe clasificarea prin menţionarea etapei
maternale a acestui mit, atunci cînd Medeea era o zeiţă venerată. În
a doua fază, prepatriarhală, care a început prin 1900 î. Hr., Medeei i
se „aplică” descendenţa solară şi îi este neutralizată treptat originea
selenară. La sfîrşitul acestei perioade apar şi argonauţii, acesta fiind
momentul contopirii legendei eroice a argonauţilor cu mitul
preexistent al Medeei. Medeea devine soţia eroului prin excelenţă –
Iason, care nu acceptă o parteneră ostilă idealurilor patriarhale, de
aceea va avea nevoie mai mult de docila şi tînăra Glauke/Creusa.
Dintr-o femeie înţeleaptă şi energică, Medeea va fi treptat
transformată într-o vrăjitoare malefică, o criminală (în literatura
latină chiar într-o furie devastatoare), aceasta fiind imaginea pe
care o are Medeea deja în faza a treia, a patriarhatului înfloritor (în
Grecia – secolele VI-V î. Hr., în Imperiul Roman, mai tîrziu). În
aceeaşi epocă, mitului Medeei i se adaugă şi dimensiunea
xenofobiei, ostilitatea manifestată de greci faţă de cei din Est,
provocată preponderent de războaiele persane. Medeea lui
Euripide, deşi face parte încă din perioada de înflorire a

11. 11
patriarhatului, anunţă, de fapt, faza următoare – trecerea la
patriarhatul tardiv. În această fază de evoluţie, Medeea este
reîntronată drept zeiţă bună, salvatoare, încheind primul ciclu al
mitului Medeei descris de J. Gascard. Al doilea cerc începe în
secolele patristicii, continuă cu Evul Mediu şi cu consolidarea
creştinismului, marcînd în secolul al XIX-lea faza de glorie a
patriarhatului. Sfîrşitul acestui secol anunţă mişcarea de
emancipare a femeilor. În jumătatea a doua a secolului al XX-lea
asistăm la o reabilitare masivă a Medeei.
În subcapitolele 1.3 şi 1.4 am urmărit receptarea mitului
Medeei în literatura de limbă germană, începînd cu menţionarea
acestui personaj în textele medievale şi pînă la reabilitarea din
textele anilor ’70-’90 ai secolului al XX-lea. Am grupat cele circa
40 de texte cu referinţe directe sau indirecte la acest mit în cîteva
perspective tematice: Medeea ca infanticidă, Medeea ca barbară şi
vrăjitoare, revolta Medeei contra ordinii patriarhale şi reabilitarea
Medeei. Am cercetat prioritar textele din jumătatea a doua a
secolului al XX-lea, care se înscriu în valul de reabilitare a Medeei,
ce culminează cu romanul Medeea. Glasuri al Christei Wolf.
Subcapitolul 1.5 este dedicat identificării modelelor de
receptare a miturilor de către scriitorii contemporani. Atenţie
deosebită am acordat dezvoltării unui model propriu, parţial bazat
pe tezele lui Manfred Fuhrmann, expuse de reputatul exeget la
simpozionul de la Konstanz în 1968. Am considerat necesar a
delimita trei modele de receptare a mitului: modelul anticizant,
modelul actualizant şi modelul fragmentar sau aluziv.
Modelul de receptare anticizantă are în vedere rescrierea
mitului cu păstrarea coordonatelor temporale şi geografice ale
acestuia. Am remarcat forţa revelatoare a acestui model, pentru că
se opune tradiţiei, intrînd în dezbatere cu varianta consacrată a
mitului. Drept exemplu concludent de receptare anticizantă serveşte
romanul Medeea. Glasuri de Christa Wolf, analizat în capitolul II.
Modelul de receptare actualizantă cuprinde cazurile de
transferare a schemei tradiţionale a mitului în alte coordonate
temporale (anacronism). Această receptare, la care se recurge cel
mai frecvent, este, de fapt, una conservatoare şi nu permite o
abatere prea mare de la invariantul mitului, cu excepţia
anacronismelor şi a anatopismelor. Modelul s-a concretizat în

12. 12
literatura germană contemporană în piesa Manhattan Medea a Deei
Loher, analizată în capitolul III.
S-a impus delimitarea încă a unei posibilităţi de receptare a
mitului, şi anume, receptarea fragmentară, adică utilizarea
intertextuală sau citarea mitemelor unui mit într-un context aparent
străin schemei variantei consacrate. Acest model relevă gradul de
impregnare a unor structuri mitice în mentalul colectiv, recursul la
mit avînd, în acest caz, diverse funcţii. Drept exemplu concret a
servit piesa Uşa verde de Gerlind Reinshagen.
În acelaşi context, am trecut în revistă principalele clasificări
ale receptării miturilor, cea mai recentă (din 2005) fiind clasificarea
lansată de Vöhler / Seidenstricker, care distinge două atitudini
opuse: mitocorectura şi variaţiunea, termeni ce se aseamănă
modelului anticizant şi celui actualizant inspirat din M. Fuhrmann.
A treia posibilitate prevăzută de ei este mitocritica, adică negarea
sau respingerea mitului. Am remarcat, de asemenea, că doar
modelul anticizant, respectiv mitocorectura, intră în dialog cu
invariantul, făcînd posibilă şi vizibilă diferenţa. Doar aceste modele
de receptare a mitului Medeei pot să se integreze în teoria ciclică a
lui J. Gascard.
Capitolul II al lucrării de faţă, intitulat Medeea. Glasuri de
Christa Wolf – model anticizant de rescriere a mitului este
consacrat celebrei scriitoare germane Christa Wolf şi analizei
romanului Medeea. Glasuri. Am urmărit etapele principale în
creaţia reputatei autoare germane în cadrul RDG şi implicarea ei în
controversatul scandal literar de după unificarea Germaniei.
Această sinteză critică este oportună pentru a explica poetica
autoarei, atît de mult influenţată de realitatea politică a ţării sale.
Am cercetat atitudinea faţă de mit a Christei Wolf şi rolul
recursului la mit, în baza povestirii Casandra şi a romanului
Medeea. Glasuri. Scriitoarea germană şi-a focalizat preocupările
asupra miturilor greceşti la începutul anilor ’80, cînd tocmai a
efectuat o călătorie în Grecia. În miturile greceşti, Christa Wolf
spera să găsească răspunsuri la întrebările care o măcinau, pentru a
investiga contemporaneitatea, pentru a căuta în ele rădăcinile
distructivităţii civilizaţiei europene. Recurgînd la mit, Christa Wolf
îl umanizează, prin plasarea accentului nu pe soarta neschimbabilă

13. 13
a omului, ci pe responsabilitatea fiecăruia pentru faptele sale. Mitul
este eliberat de orice elemente supranaturale, faptele fiind redate
realist. Personajele mitice sînt umanizate, acţiunile şi intenţiile
acestora fiind trecute prin grila criteriilor psihologice de ultimă oră.
Christa Wolf acordă o atenţie deosebită personajelor feminine,
aflate la începuturile civilizaţiei şi literaturii europene, figuri
neglijate, instrumentalizate sau obiectualizate de tradiţia
patriarahală, oferind, totodată, o nouă versiune a mitului, din
perspectivă feministă, inclusiv prin procedeul arheologiei literare
specific acesteia. Christa Wolf este adeptă a teoriei euhemeriste şi
le consideră atît pe Casandra cît şi pe Medeea figuri istorice, ale
căror fapte au fost deformate conform filosofiei patriarhale a
învingătorilor, filosofie combătută energic de Christa Wolf.
Şi Casandra, la sfîrşitul vieţii, şi Medeea posedă darul de a
înţelege, de a interpreta corect ceea ce se întîmplă în jur şi uneori
de a prevedea şi aprecia consecinţele. Într-o anumită privinţă,
ambele se află deasupra sau în afara timpului lor, contemporanilor
lipsindu-le cu desăvîrşire această capacitate de decodificare a
realităţii sau, mai bine zis, dorinţa de a vedea starea adevărată a
lucrurilor. Cele două protagoniste recunosc că progresul aparţine
învingătorilor, iar aceştia, pentru a-şi atinge scopurile, „calcă peste
cadavre”. Tocmai din acest motiv, niciuna dintre ele nu se poate
adapta şi nu poate accepta o conformare la aceste legi, şi, la rîndul
lor, nu pot fi acceptate de societate. Ambele se distanţează de
mentalitatea bipolară, care împarte lumea în răi şi buni, în duşmani
şi prieteni, pronunţîndu-se pentru echilibrul dintre raţiune şi
sensibilitate, pentru dreptul omului de a fi integru, de a fi subiect,
de a nu fi instrumentalizat şi folosit în scopuri străine. Autoarea
germană nu acceptă poziţia feministelor radicale, care au adoptat,
de fapt, strategiile de luptă ale bărbaţilor, tinzînd spre simpla
inversare a rolurilor, ci optează pentru echilibru în societate, pentru
soluţii conciliante, care ar fi realizabile prin participarea mai activă
a femeilor la exercitarea puterii şi la luarea de decizii.
În romanul Medeea. Glasuri Christa Wolf o absolvă pe Medeea
de orice vină, demonstrînd prin argumente concludente că aceasta a
fost o victimă a defăimării, un „ţap ispăşitor”. Romanul, compus
din 11 monologuri-scene, aminteşte mai mult de un text dramatic,
ceea ce a şi făcut posibilă compararea lui cu alte două piese

14. 14
despre Medeea din aceeaşi perioadă. Structura neordinară a
romanului are drept scop schimbarea unghiului de vedere asupra
acestui personaj, prin procedeul subiectivităţii multiple fiind
posibilă formarea unei noi imagini a Medeei. Medeea nu este o
principesă care-şi trădează tatăl din cauza sentimentelor pentru un
venetic, fie el şi Iason, ci evadează din Colhida atunci cînd politica
acestei ţări o decepţionează, pentru a pleca într-o ţară mai bună,
mai umană. Ajunsă în Corint, va observa însă aceleaşi mecanisme
compromise ale puterii.
În ambele sisteme, şi în cel din Corint, şi în cel din Colhida,
pentru a consolida puterea sînt comise crime. Absyrtos, fratele
Medeei, va fi sacrificat de către tatăl lor pentru a înlătura un
eventual rival politic, tot aşa cum a fost înlăturată în Corint fiica
mai mare a regelui, Iphinoe. Corintienii înrăiţi au fost cei care i-au
omorît şi pe urmaşii Medeei, pentru a-i distruge descendenţa. Iar
Glauke, cealaltă fiică a regelui, nu a fost omorîtă de Medeea, ci s-a
aruncat în fîntînă, cînd şi-a dat seama de amploarea intrigii
declanşate contra Medeei şi de neputinţa proprie de a influenţa
lucrurile.
Problematica xenofobiei, emblematică în contextul oricăror
reconsiderări actuale ale mitului Medeei, constituie alt punct de
reper important în romanul Medeea. Glasuri, aceasta fiind una
dintre problemele alarmante ale omenirii. La intoleranţa faţă de
străini, după căderea zidului de la Berlin, s-a adăugat o altă
dimensiune, valabilă mai ales pentru Germania, – intoleranţa celor
din Vest faţă de cei din Est. Atitudinea dintre aceştia transpare
desluşit în baza relaţiilor dintre colhidieni şi corintieni. O eventuală
consecinţă a manifestării exacerbate a xenofobiei este crearea
„ţapilor ispăşitori”, fenomen resimţit personal de autoarea germană
în cadrul conflictului literar de după unificare. Tocmai experienţa
amară a şi determinat-o să o „înţeleagă” altfel pe Medeea.
Am acordat o atenţie prioritară analizei mecanismelor creării
„ţapului ispăşitor”, aplicînd teoria lui René Girard cu privire la
violenţa colectivă. Atît Ch. Wolf, cît şi R. Girard sînt de părerea că
miturile, pe parcursul secoleleor, au suferit intervenţii corective
considerabile, fiind distorsionate în direcţia ştergerii urmelor unei
crime colective. Girard vede în mituri texte ale persecuţiei prin
excelenţă. Christa Wolf oferă un exemplu literar de aplicare a

15. 15
acestei teorii, văzînd în Medeea o personalitate cu multiple însemne
victimare: în primul rînd, ea este străină în Corint, în al doilea rînd,
este o femeie puternică şi foarte inteligentă şi nu se integrează în
societatea patriarhală, în al treilea rînd, este nonconformistă, mîndră
şi, în al patrulea rînd, a descoperit secretul de stat. Medeea va fi
înlăturată prin deformarea imaginii sale şi prin transformarea ei în
„ţap ispăşitor”, tradiţia patriarhală perpetuînd imaginea Medeei
criminale.
În capitolul III, Modele de receptare actualizantă şi
fragmentară a mitului, au fost analizate două texte artistice mai
puţin cunoscute despre Medeea: Manhattan Medea de D. Loher şi
Uşa verde de G. Reinshagen, care reprezintă exemple de receptare
actualizantă şi, respectiv, fragmentară a mitului Medeei.
Dea Loher este una dintre cele mai celebre autoare ale
teatrului german contemporan, fiind distinsă cu numeroase premii
literare. Piesele sale sînt descoperite şi înscenate şi de teatre de
peste hotarele Germaniei, inclusiv din România. Piesa Manhattan
Medea este o transpunere a invariantului euripideic în cadru
contemporan. Loher nu renunţă la coordonata xenofobiei, dar
adaugă problema goanei după bogăţie şi accentuează îndeosebi
discrepanţa dintre bogaţi şi săraci, care conduce la apariţia
violenţei. Un motiv nou împletit în trama acestui mit este cel al
metamorfozei – al schimbării continue şi al adaptării individului la
mediu, oraşul New York fiind simbolic în acest sens. Medeea de la
New York nu poate şi nici nu vrea să se schimbe, şi acest lucru îi
va fi fatal. Dea Loher preia invariantul, dar, încercînd să-l adapteze
realităţii actuale, suprasaturează piesa cu clişee postmoderniste:
bogătaşul în cărucior cu rotile, un transvestit, refugiaţi din Balcani
etc. Un element deosebit în această piesă, pe care l-am scos în
evidenţă, este referinţa la pictori celebri şi la operele lor: Velázquez
şi Picasso, prin aceste referinţe Dea Loher încercînd să ofere o
poetică contemporană, lansînd întrebarea eternă în privinţa rolului
şi locului artei în procesul de redare a realităţii, adică în privinţa
relaţiei dintre iluzie şi realitate.
Cealaltă autoare, Gerlind Reinshagen a recurs la mitul Medeei
într-un mod fragmentar, aluziv, introducînd cîteva citate
concludente într-o piesă aparent străină de mit. Uşa verde are un
subiect îndepărtat de schema tradiţională a mitului Medeei.

16. 16
Această piesă ar fi trebuit să fie scrisă şi publicată mai devreme,
constituind, într-o oarecare măsură, un ecou întîrziat al literaturii
feministe din anii ’70. Un element straniu în această lucrare este
utilizarea citatelor cu referire la Casandra şi la Medeea în acelaşi
timp, aceste personaje făcînd parte din mituri diferite. Un alt
element deosebit, supus analizei în paragraful 3.4, este utilizarea
corului, dar cu altă funcţie şi cu o altă prestaţie decît cel din
tragedia clasică. Autoarea, impresionată de forţa grupului asupra
individului, face din grupul coral un element destabilizator şi
deranjant. Corul lui Reinshagen impune indivizilor în parte propria
părere, făcîndu-i pe toţi să se resemneze cu starea de fapt a
lucrurilor şi să nu întreprindă nimic. În piesa Uşa verde avem două
protagoniste care nu vor să se supună, Janna şi Änne, respectiv
Medeea şi Casandra. În acest caz, referinţele la mituri, inclusiv la
mitul Medeei, sînt simple clişee postmoderne.
Studiul de faţă se încheie cu Concluzii, în care sînt unificate
tezele şi ideile de bază acumulate pe parcursul cercetării.
Lucrarea conţine şi trei anexe. Prima anexă include
inventarierea textelor literare antice cu referire la mitul Medeei,
preponderenţă acordîndu-se textelor preeuripideice, mai puţin
cunoscute. Această anexă demonstrează că Euripide s-a bazat pe o
foarte bogată tradiţie a mitului Medeei şi nu a fost nici pe departe
singurul sau primul scriitor care a abordat acest mit. A doua anexă
prezintă evidenţa cronologică a textelor literare de limbă germană,
care s-au referit la mitul Medeei, începînd cu prima atestare a
personajului într-o operă de limbă germană în 1210 şi pînă în 2003.
Lista cuprinde peste 40 de titluri. Anexa III reprezintă
reproducerile a două picturi celebre: Las Meninas de Velázquez şi
unul dintre numeroasele tablouri omonime ale lui Picasso. Aceste
reproduceri sînt necesare pentru analiza piesei Manhattan Medea
de D. Loher, efectuată în capitolul III. Dilalogul dintre arte (pictură
şi literatură) deschide noi perspective de înţelegere a poeticii
acestei autoare.
Aşadar, Medeea trebuie diferenţiată nu doar geografic (înainte
de sec. V î.Hr.: Medeea din Corint şi Medeea din Colhida), ci şi
temporal, în toate etapele evoluţiei sale. Medeea preeuripideică
poseda alte calităţi decît Medeea consacrată. Pe lîngă înţelepciunea
şi forţa ei magică, iubirea şi toleranţa erau caracteristicile

17. 17
definitorii ale acestei figuri mitologice. Medeea mitologică nu
poate fi identificată cu Medeea infanticidă a lui Euripide, pentru că,
deşi foarte inspirată, rămîne totuşi o variantă. Considerăm că
marele tragic grec este creatorul mitului literarizat al Medeei,
versiune devenită invariant, propulsată cu mult succes în literatura
europeană.
În literatura germană, mitul Medeei a făcut dovada unei
receptări prodigioase şi variate, care continuă pînă în zilele noastre,
transformînd recursul la mit într-o adevărată modă. Posedînd un
înalt grad de flexibilitate, pretîndu-se uşor oricărei epoci şi oricăror
condiţii social-istorice, mitul Medeei este deosebit de actual în
epocile de tranziţie, atunci cînd se impune redefinirea relaţiilor
dintre bărbaţi şi femei. În ultimele decenii ale secolului al XX-lea
s-a înregistrat o tendinţă puternică de reabilitare a Medeei, devenită
figură-stindard a mişcării feministe. Valul de reabilitare a Medeei
în literatura germană, şi, în general, în literatura europeană,
culminează cu romanul Christei Wolf Medeea. Glasuri (de la
apariţia din 1996, romanul a suportat 11 ediţii doar în limba
germană, fără a menţiona zecile de ediţii în traduceri). Autoarea a
intenţionat şi a reuşit să „corecteze” modelul euripideic, propunînd
versiunea „autentică” a acestui mit, pînă a fi distorsionat şi
instrumentalizat de patriarhat. Prin reabilitarea acestui personaj al
mitologiei greceşti, Christa Wolf pune accentul nu doar pe
probleme actuale ale Germaniei unificate, dar şi ale civilizaţiei
europene, în general, reactualizînd şi descoperind, totodată,
coordonate noi în abordarea mitului Medeei, cum ar fi problema
intoleranţei, xenofobiei şi cea a creării „ţapilor ispăşitori”. Medeea
va rămîne mult timp emblemă a xenofobiei, coordonată care a fost,
este şi va fi mult timp actuală în cadrul oricăror reconsiderări ale
acestui mit.
Orice interpretare şi rescriere a mitului antic sau chiar a
vreunei versiuni a mitului literarizat contribuie la actualitatea şi
longevitatea mitului respectiv. Urmărind destinul literar al mitului
Medeei, putem afirma cu certitudine că acest mit se bucură în
continuare de o foarte mare popularitate. Medeea a fost şi continuă
să fie o provocare pentru mulţi oameni de artă, diversificînd prin
revenirea şi evoluţiile ei surprinzătoare tezaurul literar şi artistic al
omenirii.

18. 18
Rezultatele principale ale cercetării au fost expuse
în următoarele lucrări publicate:
1. Mitul Medeei în literatura germană // Analele ştiinţifice ale
Universităţii de Stat din Moldova. Seria „Ştiinţe filologice”, Chişinău,
2003, p. 380-382.
2. Reabilitarea Medeei în literatura germană contemporană //
Conferinţa corpului didactico-ştiinţific. 30 septembrie – 6 octombrie
2003. Rezumatele comunicărilor. Chişinău, 2003, p. 243-244.
3. „Medeea. Glasuri” de Christa Wolf: problematica xenofobiei //
Metaliteratură. Analele Facultăţii de Filologie, Secţia de Literatură
Română şi Comparată a Universităţii Pedagogice de Stat „I. Creangă”,
vol. 7. Chişinău, 2003, p. 42-45.
4. Modele de receptare a mitului Medeei // Metaliteratură. Analele
Facultăţii de Filologie, Secţia de Literatură Română şi Comparată a
Universităţii Pedagogice de Stat „I. Creangă”, vol. 8, Chişinău, 2003,
p. 150-153.
5. Mecanismele creării ţapului ispăşitor // Probleme actuale de
lingvistică şi ştiinţă literară. Tezele comunicărilor de la conferinţa
ştiinţifică internaţională, USM, Chişinău, 2004, p. 564-566.
6. Geneza conflictelor în viziunea Christei Wolf // Analele ştiinţifice ale
Universităţii de Stat din Moldova. Seria „Ştiinţe filologice”, Chişinău,
2004, p. 359-362.
7. Mitul Medeei în viziunea dramaturgilor Heiner Müller, Franz
Theodor Csokor şi George Tabori // Analele ştiinţifice ale Universităţii
de Stat din Moldova. Seria „Ştiinţe filologice”, Chişinău, 2006, p. 368-
371.
8. Dea Loher în contextul dramaturgiei germane contemporane //
Conferinţa ştiinţifică internaţională Învăţămîntul superior şi cercetarea
- piloni ai societăţii bazate pe cunoaştere. Rezumatele comunicărilor.
Vol. I. Ştiinţe socio-umanistice. Chişinău, 2006, p. 148-149.
9. Mitul Medeei în contextul literaturii antice. Varianta Euripide //
Revista de lingvistică şi ştiinţă literară, Nr. 3-4, 2006, p. 72-77.
10. Christa Wolf – între Est şi Vest // Limba română, nr. 7-9, 2006, p. 40-
48.
11. Elemente ale teatrului antic în piesa „Uşa verde” de Gerlind
Reinshagen // Metaliteratură, anul VI, nr.1 (13), 2006, p. 60-64.

19. 19
ABSTRACT
The present study investigates the interpretation of the ancient myths at
the end of the 20th
century – a theme of great topical interest for literary
research – proceeding from the reception of Medea myth in German
literature. It pursues, particularly, the identification of Medea myth and the
evolution of its reception throughout the centuries – a myth having a high
degree of attractiveness and, respectively, of up-to-dateness, which is still
revalorized and interpreted anew in German-written literature. Accordingly,
the work was conceived as a comparative view on the reception of Medea
myth in German literature, since out of the European literatures, it happened
to be open to Greek mythology most of all.
Firstly, there was paid much attention to the identification of this
character, specifically of this myth, in the labyrinth of the ancient texts which
approach it, the paper focusing, especially, on the pre-Euripidean versions of
Medea myth, relevant for the understanding of some contemporary
interpretations of the myth. Through the analysis of the old versions of the
myth a new perspective on Medea myth in the famous Euripidean version
was brought out. Secondly, approaching the reception of this complex myth
in contemporary German literature, there was covered a gap existing in the
Romanian investigation area which offers insufficient information about the
evolution of this myth, about the works of Christa Wolf and nearly nothing
about the German writers Dea Loher and Gerlind Reinshagen. Hence the
priority was given to the most recent classifications of the models of myths’
reception in contemporary literature and the working out of a personal
classification, partially inspired by M. Fuhrman’s theory. Chapters II and III
of the thesis examine concrete recent examples of Medea myth reception in
contemporary German literature of every model, in part.
In the last decades of the 20th
century there was registered a strong
tendency to rehabilitate Medea, which also became a standard figure of the
feminist movement. The rehabilitation wave of Medea in German literature
and, generally, in European literature, culminates with Christa Wolf’s
Medea. Voices (1996), which succeeded “to correct” the Euripidean model,
producing “the authentic” version of a myth, distorted and instrumentalized
by the patriarchate. Rehabilitating this character from Greek mythology,
Christa Wolf tackled the up-to-date problems of the unified Germany as well
as of the European civilization in general, making actual again and
discovering at the same time new aspects while approaching Medea myth
such as the concern with intolerance, xenophobia and that with the creation
of “scapegoats”.

20. 20
РЕЗЮМЕ
Настоящее исследование посвящено изучению восприятию
античных мифов в литературе конца ХХ-го века на основе
переосмысления мифа о Медеи в немецкой литературе. В частности,
рассматривается вопрос об эволюции данного явления на протяжении
веков вследствие высокого уровня привлекательности и актуальности.
Работа задумана как сравнительный анализ восприятия мифа о Медеи в
немецкой литературе, оказавшейся наиболее открытой в отношении
греческой мифологии.
На первом плане стояла идентификация данного персонажа и,
соответственно, данного мифа в лабиринте затрагивающих его
античных текстов, уделяя особое внимание доэврипидовским версиям
мифа о Медеи, релевантных для понимания его современных
трактовок. В работе предлагается новая перспектива интерпретации
мифа о Медеи в выдающейся эврипидовской версии. Во-вторых,
исследуя восприятие этого сложного мифа в немецкой литературе, мы
заполнили пробел в сфере его исследования в румынском
литературоведении, которое не предлагает ничего кроме лапидарной
информации об эволюции мифа в творчестве Кристы Вольф и почти
ничего о творчестве Деи Лоер и Герлинд Рейнсхаген. Особый интерес
представляет новая классификаций моделей восприятия мифов в
современной литературе и выработка собственной классификации с
опорой на концепцию М. Фурмана. Во второй и третьей главах данной
работы анализируются конкретные актуальные примеры осмысления
мифа о Медеи в современной немецкой литературе (1996 – 1999) для
каждой модели в отдельности.
Выяснено, что в последних десятилетиях ХХ века наметилась
сильная тенденция реабилитации Медеи, ставшей символической
фигурой феминистского движения. Волна реабилитации Медеи в
немецкой литературе в отдельности и в европейской литературе в целом
кульминирует романом «Медея. Голоса» Кристы Вольф, которая
удачно «скорректировала» эврипидовскую модель, предлагая
«подлинную» версию мифа, искаженного патриархатом.
Реабилитацией этого персонажа греческой мифологии Криста Вольф
акцентирует внимание на нынешних острых проблемах как
воссоединенной Германии, так и европейской цивилизации в целом,
делая актуальными координаты восприятия мифа через призму
нетерпимости, ксенофобии и т.д.

21. 21
ZUSAMMENFASSUNG
Die vorliegende Arbeit „Rezeptionsmodelle des Medea-Mythos in
der deutschen Gegenwartsliteratur” befasst sich mit einem für die
literarische Forschung höchst aktuellen Thema– der Erforschung der
Mythenverwertung am Ende des 20. Jahrhunderts. Ziel war dabei den
Medea-Mythos und die Entwicklung seiner Rezeption zu identifizieren, da
es um einen Mythos mit einem hohen Attraktivitäts- und Aktualitätsgrad
geht, wovon seine häufigen literarischen Bearbeitungen und
Uminterpretierungen zeugen. Die Dissertation ist konzipiert als
komparatistische Studie der Rezeption des Medea-Mythos in der
deutschprachigen Literatur, die unter allen europäischen Literaturen eine
besondere Offenheit gegenüber der griechischen Mythologie aufweist.
Wichtiges Ziel des ersten Kapitels war die Identifizierung der Gestalt
bzw. des Mythos Medea, im Labyrinth der antiken Texte, mit Schwerpunkt
auf den voreuripideischen Fassungen des Medea-Mythos, die für das
Verständnis einiger modernen Behandlungen dieses Mythos besonders
relevant sind. Die alten Versionen des Mythos ermöglichen eine neue
Perspektive auf die berühmte Medea des Euripides. Durch die Erforschung
der Rezeption des Medea-Mythos in der deutschen Gegenwartsliteratur
haben wir einen Mangel im rumänischsprachigen Forschungsraum
beseitigt, in welchem nur lapidare Informationen über diesen Mythos und
das Schaffen von Christa Wolf, und fast nichts über die deutschen
Autorinnen Dea Loher und Gerlind Reinshagen veröffentlicht wurde.
Besonders wichtig war dabei, die aktuellsten Klassifikationen der
Rezeptionsmodelle der Mythen in der Gegenwartsliteratur darzustellen und
eine eigene Klassifikation, teilweise angelehnt an diejenige M. Fuhrmanns,
auszuarbeiten. Die Kapitel II und III der Dissertation analysieren konkrete
aktuelle Beispiele (1996-1999) der Rezeption des Medea-Mythos in der
deutschen Gegenwartsliteratur für jedes Modell.
In den letzten Jahrzehnten des 20. Jahrhunderts wurde es eine starke
Tendenz zur Rehabilitierung der Medea-Figur deutlich. Die Welle der
Medea-Rehabilitierungen in der deutschen, aber auch in der europäischen
Literatur, erreicht mit Christa Wolfs Roman „Medea. Stimmen” (1996)
ihren Höhepunkt. Ch. Wolf ‚korrigiert’ das euripideische Modell und
schlägt eine ‚authentische Version’ des Mythos vor, der durch das
Patriarchat stark umgedeutet und instrumentalisiert wurde. Durch die
Rehabilitierung dieser Gestalt der griechischen Mythologie hebt Ch. Wolf
aktuelle Probleme des vereinten Deutschland, aber auch der europäischen
Zivilisation hervor, wobei sie zugleich einige Dimensionen der Bearbeitung
des Medea-Mythos aktualisiert (das Problem der Intoleranz, der
Fremdenfeindlichkeit) und neue Dimensionen entdeckt, wie die Schaffung
von Sündenböcken.

22. 22
Cristina GROSSU-CHIRIAC
MODELE DE RECEPTARE A MITULUI MEDEEI
ÎN LITERATURA GERMANĂ CONTEMPORANĂ
10.01.06 – Literatura universală şi comparată
AUTOREFERAT
al tezei de doctor în filologie
Bun de tipar 12.02.2007. Formatul 60x84 1/16.
Coli de tipar 1,0.
Comanda 15 /07. Tirajul 50 ex.
Centrul Editorial-poligrafic al USM
str. Al.Mateevici, 60. Chişinău, MD 2009