1. inliniedreapta.net http://inliniedreapta.net/minciuni-gogonate-4/
Minciuni gogonate (4)
Dedic acest articol victimelor Holocaustului şi ale acţiunilor teroriste ale arabilor şi suporterilor lor.
Coloniile
Există cinci feluri de colonii: A. Colonii agrare în scopuri militare întreţinute în general de soldaţi. B. Colonii de
evrei care revin în aşezări locuite de evrei înainte de 1948 [(Hebron, Gush Etzion, cartierul evreiesc din
Ierusalimul de Est (de fapt din Oraşul Vechi – ed.)]. C. Expansiunea suburbiilor oraşelor israeliene din jurul
“Liniei Verzi”. D. Colonii fără legătură cu cele trei feluri de mai sus. E. Colonii ilegale – “pirate” (rogue).
A. Colonii în scopuri militare
Coloniile agrare întreţinute de soldaţi IDF au fost stabilite imediat după război de-a lungul unor coridoare pe
care armata le considera cruciale din punct de vedere defensiv, în special de-a lungul rîului Iordan, în
apropierea “Liniei Verzi”, în Golan şi în vecinătatea Fîşiei Gaza. Din moment ce Egiptul, Siria şi Iordania au
rămas state beligerante timp zeci de ani, şi din cauză că OEP încerca în mod activ să dezvolte tabere de
terorişti în teritoriile proaspăt cucerite, şi mai ales din cauză că din aceste teritorii Israelul fusese invadat în
trecut, idea era ca aceste colonii să servească scopuri strategice militare defensive.
Potrivit Planului Alon, întocmit de gen. Yigal Alon imediat după război, era vorba de o serie de aşezări militare-
agrare (“Nahal” în ebraică) menite să protejeze zone strategice de-a lungul Iordanului (să nu uităm că Regatul
Haşemit al Iordaniei a menţinut de jure starea de război cu Israelul pînă în anul 1994) şi în anumite porţiuni din
Cisiordania unde supravegherea şi potenţialul pentru intervenţie militară rapidă erau considerate esenţiale în
scopuri de securitate.
Fermierii palestinieni s-au folosit în nenumărate rînduri de sistemul judiciar israelian pentru a depune plîngeri
împotriva armatei israeliene sub pretextul că armata le ia pămînturile fără motive militare propriu-zise, şi
Tribunalul Suprem din Israel le-a acordat cîştig de cauză. Baza militară de la Beth El (lîngă Ramallah) este
unul din cele mai renumite – poate unul din puţinele – exemple din întreaga istorie a omenirii unde sistemul
judiciar al învingătorului dă cîştig de cauză învinsului, în pofida argumentelor legate de securitatea statului
invocate de armată, care a fost forţată să-şi mute baza militară vreo 10 km spre vest pentru a satisface
pretenţiile la pămînturi ridicate de palestinienii locali.
B. Colonii de evrei care se reîntorc la casele lor dinainte de 1948.
Aşezarea civililor israelieni în Cisiordania a început scurt timp după războiul din 1967, cu un mic număr de
evrei ultra-religioşi care s-au instalat în cîteva case din fostul cartier evreiesc din Hebron, urmaţi de un număr
mai mare de evrei în Cartierul evreiesc din Ierusalimul de est (Oraşul Vechi – ed.) care tocmai fusese
reconstruit. Prezenţa aproape neîntreruptă a evreilor în Hebron fusese atestată încă de pe vremea lui Iosua
(adică acum peste 3100 de ani). Evreii au fost alungaţi din Hebron numai după oribilul pogrom din 1929 cînd
gloate de arabi au măcelarit sute de evrei. De asemenea, prezenţa evreilor în Ierusalim a fost atestată de-a
lungul a mii de ani, şi doar războiul din 1948 şi masacrarea a aproape 50% din populaţia Cartierului evreiesc
i-a pus capăt.
Ulterior, evreii au repopulat satele din regiunea Kfar Etzion (actualmente Gush Etzion) aflată la sud-est de
Betleem. Din moment ce această regiune a fost populată şi dezvoltată de pionierii sionişti în prima parte a
secolului XX, iar aproape întreaga populaţie fusese măcelărită de formaţiuni arabe paramilitare în timpul
războiului din 1948, revenirea israelienilor la fostele gospodării a sporit numărul de colonii de tip B.
C. Expansiunea suburbiilor oraşelor israeliene din jurul “Liniei Verzi”.
În zonele nelocuite din împrejurimile Ierusalimului şi la est de Kfar Saba şi Natania (lîngă Tel-Aviv), precum şi
la nord de Petah-Tikva au fost ridicate mari proiecte de locuinţe ieftine pentru populaţia crescîndă din

2. Ierusalim şi Tel-Aviv. În majoritatea cazurilor terenurile folosite aparţinuseră “coroanei iordaneze”, adică
terenuri care nu pot fi reclamate ca proprietate particulară a unei anumite persoane. Din moment ce Iordania
nu intenţiona să participe la tratative pentru pace după război, faptul că Israelul a adjudecat aceste zone
nepopulate a fost la fel de legal ca şi suveranitatea israeliană, din moment ce suveranitatea israeliană a fost
cîştigată în mod legal printr-o manevră defensivă în urma unei acţiuni agresive iniţiate de altă naţiune
(Iordania).
În cazurile în care arabii din Cisiordania erau proprietarii legali ai pămînturilor de care Israelul avea nevoie
pentru această expansiune, Statul Israel a achiziţionat terenurile respective la preţurile de piaţă valabile la
data respectivă. Tranzacţiile de terenuri între arabi şi Statul Israel au fost foarte frecvente în deceniile care au
urmat războiului de şase zile, fapt ce l-a determinat pe Arafat să le declare, după înfiinţarea Autorităţii
Palestiniene în 1994, drept crimă capitală. Familiile palestiniene care beneficiaseră de aceste tranzacţii s-au
trezit brusc în pericol de moarte, şi multe dintre ele au fost obligate să fugă din Cisiordania.
Populaţia evreiască din Ierusalim a crescut rapid în perioada de după război, reprezentînd în acelaşi timp o
problemă şi o soluţie cu multe valenţe politice pentru guvernul israelian. Zonele dens populate de evrei au fost
extinse pentru a face loc acestei creşteri şi au servit în acelaşi timp formării unei centuri împrejurul
Ierusalimului, astfel încît fenomenul de “coridor al Ierusalimului” dintre anii 1948-1967 (cînd Ierusalimul era
înconjurat din trei părţi şi jumătate de aşezări arăbeşti ostile în timp ce restul Israelului era accesibil numai
prin intermediul unui singur drum, unic şi îngust) nu va putea fi repetat în contextul unui viitor tratat de pace cu
arabii. Periferiile (French Hill, Ammunition Hill, Gilo, Maaleh Adumim şi Har Homa, printre altele) au fost
transformate în suburbii înfloritoare care au extins perimetrul metropolitan şi au făcut loc populaţiei în plină
ascensiune. Gilo, de exemplu, a fost construit pe o fostă proprietate particulară – în 1974 o familie creştină
din Beit Jalla (vecină cu Gilo – ed.) a vîndut vîrful dealului Primăriei Ierusalimului.
D. Colonii fără legătură cu cele trei feluri de mai sus.
Cu timpul partidele politice religioase şi de extremă
dreaptă au sprijinit colonizarea Cisiordaniei şi a Fîşiei
Gaza dincolo de scopurile enumerate mai sus. Coloniile
au proliferat în perioadele cînd Begin şi Rabin au fost
premieri. Deseori coloniile au fost plasate în apropierea
unor vestigii sfinte pentru evrei, cum ar fi mormîntul lui
Iosif, în apropiere de Nablus (biblicul Sichem).
Purtători de cuvînt arabi pretind că aceste colonii, dintre
care unele se află adînc pe teritoriul Cisiordaniei şi al Fîşiei
Gaza, s-au ridicat pe pămînturi furate de la fermierii arabi.
Statul Israel susţine că majoritatea terenurilor folosite
pentru aceste proiecte erau nelocuite şi nefolosite, intrînd
astfel în categoria “pămînturilor Coroanei” pe care Israelul Sat palestinian tipic: modern, civilizat, ogoare, livezi de
are drepturi legale depline să construiască şi să le citrice, banane, etc. Evacuat, distrus şi transformat de
sionişti in Maale Adumim
dezvolte. Statul Israel mai susţine că de cîte ori a avut
nevoie de pămînturi aflate în proprietate privată pentru
expansiunea coloniilor, acestea au fost cumpărate de la
proprietarii legali la preţuri de piaţă în vigoare.
În Israel s-a dezbătut îndelung, atît la nivel public cît şi la nivel guvernamental, dacă aceste colonii de tip D
influenţează într-un fel sau altul procesul de pace de lungă durată. În cele din urmă, guvernul a convenit că
aceste “fapte împlinite” (“uvdot bashetah” – colonii existente, concrete, cu clădiri, locuitori, activitate agricolă
şi industrială, conectate graţie infrastructurii lor eficiente la Israelul de dinainte de 1967) vor putea fi puse şi
ele în miză în cadrul unor negocieri viitoare.
E. Colonii ilegale “pirate” (rogue)
Aceste colonii au fost întemeiate de colonişti separatişti, deseori contrar instrucţiunilor armatei sau ale
guvernului, uneori pe terenuri aflate în proprietate privată palestiniană. Palestinienii se adresează tribunalelor
israeliene în legatură cu aceste terenuri luate cu forţa, şi nu de puţine ori au cîştig de cauză. Aceste colonii,
indiferent de faptul că s-ar afla pe terenuri ocupate ilegal, sunt considerate ilegale de majoritatea publicului din

3. Israel. Unele au fost evacuate şi distruse cu forţa de Statul Israel. Acest subiect are mare încărcătură
emoţională în Israel, unde evreii religioşi mai ales cer ca toţi evreii să aibă dreptul de a se aşeza oriunde pe
Pămîntul Făgăduinţei (mai ales în acele locuri unde a trăit şi locuit Avraam, adică in Cisiordania, de la
Nablus/Sichem la Hebron). Antipatia multor israelieni (în special din rîndurile publicului nereligios) faţă de
colonii este alimentată în mare parte de existenţa acestor aşezări pirate. La aceste colonii, aproape în
exclusivitate, se referea fostul premierul Sharon cînd s-a declarat dispus să evacueze coloniile din
Cisiordania înainte de lansarea tratativelor cu Autoritatea Palestiniană.
Legalitatea coloniilor
Purtătorii de cuvînt anti-colonii (arabi, israelieni sau alţii) au înfierat în repetate rînduri coloniile ca fiind ilegale
conform legilor internaţionale şi a prevederilor Convenţiei a 4-a de la Geneva. Cu toate acestea, o examinare
sumară a legilor internaţionale relevante demonstrează ca această interpretare a Convenţiei de la Geneva nu
este decît un exemplu tipic de “doublespeak” orwellian, pentru că tocmai legile internaţionale, Convenţia de la
Geneva şi rezoluţiile ONU relevante definesc aceste colonii ca fiind perfect legale.
Potrivit Convenţiei a 4-a de la Geneva, interdicţia de a exila populaţia înfrîntă şi colonizarea teritoriilor cucerite
cu populaţie de pe teritoriul cuceritorului se referă la teritorii cucerite în războaie ofensive. Aceste articole din
Convenţia de la Geneva au fost redactate pentru a preîntîmpina acţiuni de genul celor întreprinse de
Germania nazistă în estul Europei în timpul celui de-al doilea război mondial. Dar din moment ce
suveranitatea Israelului asupra teritoriilor a fost dobîndită în urma unui război defensiv, aplicabilitatea acelor
interdicţii trebuie puse sub semnul întrebării. Faptul că una din părţile beligerante (Iordania) a rămas practic în
stare de război cu Israelul (pînă în anul 1994) însemna că populaţia cucerită era potenţial ostilă. Mai mult decît
atît, Statul Israel nu a exilat niciodată nici un arab de nicăieri din acele teritorii (mai puţin în 1992 cînd, în
încercarea de a opri valul de teroare, aproximativ 400 de terorişti au fost deportaţi în sudul Libanului).
Dimpotrivă, datorită politicii “podurilor deschise” între Israel şi Iordania, un mare număr de arabi au trecut din
Iordania în Israel (deşi Regatul Haşemit se afla încă în stare de război cu Israelul), astfel încît populaţia arabă
din Cisiordania s-a triplat, de la aproximativ 650.000 în 1967 la peste 2.000.000 în 1994, in paralel cu o
creştere incomensurabilă a aşezărilor arabe (se estimează cam 260 de noi aşezări arăbeşti şi expansiune a
celor existente între 1967-1994).
De aici reiese clar că activitatea de colonizare a Israelului nu numai că nu a deranjat cu nimic bunăstarea
populaţiei locale; mai mult decît atît, colonizarea a creat de fapt o ambianţă economică favorabilă care a
facilitat integrarea a sute de mii de arabi.
În ceea ce priveşte teritoriile cucerite în acţiuni defensive, Carta Ligii Naţiunilor (aceeaşi Ligă care a acordat
Britaniei dreptul de a stabili guvernul mandatoriu în Palestina şi care a declarat că Palestina aflată sub
mandatul britanic trebuie să devină patria poporului evreu) arată că felul în care se va dispune de acest
teritoriu trebuie stabilit printr-un tratat de pace între părţile beligerante. În absenţa unui astfel de tratat, soarta
teritoriilor rămîne în dispută. De aceea trebuie să ne referim la aceste teritorii ca “teritorii disputate” în loc de
“teritorii ocupate”. Continuarea ocupaţiei de către partea defensivă este legală. Deoarece atît războaiele din
1948 şi respectiv 1967 au fost războaie defensive pentru Israel, faptul că Statul Israel ocupă teritoriile de
dincolo de graniţele stabilite de planul de partiţie din 1947 şi respectiv armistiţiul din 1949 este perfect legal.
Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite acceptă, şi nu are autoritatea să modifice, Carta Ligii Naţiunilor. Aşadar
Carta Ligii Naţiunilor încă este legea internaţională, care completează în mod logic Convenţiile de la Geneva
cu care este în concordanţă (de exemplu, Carta Naţiunilor descrie drepturile unei naţiuni aflate în defensivă de
a ocupa un teritoriu, iar Convenţia descrie restricţiile impuse unei naţiuni care ocupă un teritoriu ca urmare a
unei acţiuni defensive). Ambele sunt perfect valabile conform legilor internaţionale.
De asemenea, partea defensivă are dreptul legal să menţină ocupaţia în absenţa unui tratat de pace, pentru a
putea lua măsurile necesare pentru securitatea sa. Astfel, aşezările de tip Nahal (din motive militare) sunt
perfect legale în cadrul legilor internaţionale.
Rezoluţia ONU 242 (22 noiembrie 1967) spune foarte clar că scopul rezoluţiei este creerea unei păci juste şi
de durată, cu garanţii pentru inviolabilitatea teritoriului, graniţe recunoscute reciproc şi independenţă politică
pentru fiecare stat din zonă. Dupa cum spune Eugene Rostow, unul dintre autorii acestei rezoluţii, din textul
adoptat rezultă ca administraţia israeliană asupra Cisiordaniei şi a Fîşiei Gaza este perfect legală pînă la

4. obţinerea unei păci juste şi durabile. În absenţa unui tratat de pace, şi luînd în consideraţie necontenitele
ostilităţi din partea naţiunilor arabe şi a grupărilor teroriste, această administraţie poate include terenuri
nefolosite în scopuri de dezvoltare urbană pentru populaţia sa crescîndă. Aceasta activitate nu echivalează cu
transportarea populaţiei în aceste teritorii în scopuri de reaşezare. Deci şi al treilea tip de colonii (C) este
legal.
Coloniile de tip D sunt ceva mai complicate. Nicăieri în Convenţia de la Geneva nu se interzice dezvoltarea
voluntară a teritoriilor disputate. Ce se interzice este deportarea forţată şi dislocarea organizată a populaţiei
originare prin intermediul colonizării forţate a populaţiei cuceritoare. Deci, în măsura în care coloniile de tip D
rămîn în cadrul aşezării voluntare de israelieni în zone din Cisiordania şi Fîşia Gaza, fără să sechestreze
pămînturi aflate în proprietate palestiniană şi să disloce populaţia palestinienă, şi coloniile de tip D sunt legale.
Mai mult decît atît, din moment ce Cisiordania şi Fîşia Gaza nu au făcut niciodată parte, în mod legal, dintr-un
stat suveran (pînă în 27 noiembrie 1947 au făcut parte din Palestina Mandatorie şi erau destinate de ONU să
devină parte din statul palestinian, dar au fost invadate şi ocupate în mod ilegal de Iordania şi respectiv Egipt
în timpul războiului din 1948, în totală şi flagrantă încălcare a planului de partiţie ONU precum şi a rezoluţiilor
ONU 181 şi 194), faptul că Israelul a ocupat aceste teritorii după războiul din 1967 nu contravine pretenţiilor
legale ale nici unei naţiuni.
Cu toate acestea, din moment ce unele terenuri aflate în proprietate privată palestiniană au fost expropriate
prin decret de stat, de unde s-ar putea specula că, fie prin complicitate fie intenţionat, guvernul israelian ar fi
susţinut aceste colonii (caz în care aceste colonii n-ar reprezenta o reaşezare voluntară ci mai degrabă un
proiect guvernamental), s-ar putea declara că aceste colonii de tip D, deşi perfect legale conform Convenţiei
a 4-a de la Geneva şi a rezoluţiilor ONU relevante, s-ar plasa într-o categorie de moralitate cenuşie.
Coloniile pirate (tip E) sunt în mod clar ilegale. Reprezentanţii guvernului israelian le-au definit ca “pirate”,
armata a desfiinţat cîteva, iar fostul premier Sharon a desemnat cîteva pentru o soartă similară.
Efectul coloniilor asupra populaţiei arabe
Efectul coloniilor israeliene (cu excepţia celor pirate) este exact invers decît ceea ce susţine propaganda
arabă.
Este important să subliniem că între anii 1967-1992 atît populaţia cît şi economia Cisiordaniei au crescut în
mod substanţial. Nivelul de viaţă al palestinienilor, precum şi venitul mediu pe cap de locuitor, a crescut
exponenţial, datorită în parte “planului Marshall” aplicat de Israel, care a dezvoltat infrastructura, a modernizat
drumurile şi resursele de apă, electricitatea şi canalizarea, şi a introdus servicii medicale la nivelul secolului
XX. Tehnologiile de radio şi telefonie au fost şi ele modernizate. Progresul economic s-a datorat în parte
integrării forţei de lucru palestiniene în economia israeliană. Sute de mii de palestinieni au găsit de lucru în
diverse proiecte industriale şi agricole israeliene.
Dezvoltarea turistică a Cisiordaniei a dat un impuls suplimentar economiei locale. Populaţia arabă din
Cisiordania şi Gaza a crescut de peste trei ori între anii 1967-1994, de la aprox. 950.000 în 1967 la peste
3.000.000 în 1994. Şapte universităţi, finanţate în parte de guvernul israelian şi de donaţii evreieşti, au fost
înfiinţate acolo unde odată existaseră doar trei institute pedagogice.
În loc să-i disloce pe palestinieni, suveranitatea israeliană asupra Cisiordaniei a condus la o creştere
substanţială şi la îmbunătăţiri. S-a observat că oriunde apărea o colonie israeliană de tip A, B, C, sau D,
împrejurimile nelocuite deveneau focare de atracţie pentru prăvălii palestiniene care vindeau produse agricole
sau artizanale pentru israelieni. După prăvălii veneau şi casele palestinienilor.
Mai mult decît atît, cîteva zeci de ani după

5. Mai mult decît atît, cîteva zeci de ani după
1967 nu au existat bariere, “carantine”,
interdicţii de circulaţie (exceptînd rare
ocazii cînd armata sau serviciile de
securitate primeau informaţii despre
prezenţa unor terorişti în vreun sat sau
oraş). Arabii din Cisiordania şi Fîşia Gaza
făceau cumpărături la Tel Aviv, evreii
făceau cumpărături în Ierusalimul de est
şi Ramallah (eu personal mergeam
aproape în fiecare sîmbătă la Betleem –
ed).
Numai după 1994, cînd 96% din
palestinieni au primit autonomie şi control
independent sub Autoritatea Naţională
Palestiniană, a fost economia
Cisiordaniei şi a Fîşiei Gaza schilodită şi
vieţile palestinienilor nenorocite de La începutul sec. XX, evreii au construit, în pustiu, Universitatea Ebraică şi
spitalul Hadassah Mt. Scopus. Oare unde o fi străvechiul sat palestinian
domnia despotică şi teroristă a a al-Issawiya?
Autorităţii (adică Arafat – ed). În anul 2003
Produsul Naţional Brut al Cisiordaniei era
cam 10% din cel înregistrat în 1992.
Teroarea dezlănţuită de Arafat a fost unicul factor care a forţat Statul Israel să implementeze măsurile,
considerate în prezent infame şi mai ales grosolan exagerate, necesare pentru a opri valurile de atacuri
teroriste şi pentru a-şi proteja civilii.
De asemenea este important să subliniem că aşa-zisele “drumuri de apartheid” nu existau înainte de
înscăunarea lui Arafat în 1994, şi că nici măcar nu sunt drumuri de apartheid. După 1967 israelienii şi arabii
circulau pe aceleaşi drumuri, care de multe ori erau şi strada principală din oraşele şi satele Cisiordaniei, şi
care aduceau negustorilor arabi sărăciţi venituri de milioane de dolari din tursim. Numai după ce Arafat a
dezlănţuit războiul de teroare şi a pus în pericol de moarte orice israelian care trecea printr-un oraş arăbesc
s-au văzut israelienii nevoiţi să construiască drumuri noi, “numai pentru israelieni” (nu “numai pentru evrei”).
În loc să pedepsească aspru pe acei arabi care au omorît şi rănit nenumăraţi automobilişti israelieni (evrei,
creştini şi musulmani), guvernul a preferat să construiască aceste devieri de drum pentru ca israelienii să
poată ajunge la destinaţiile dorite din Cisiordania şi Fîşia Gaza fără să se expună la atacuri teroriste.
În concluzie, pînă ce Arafat şi-a declanşat războiul de teroare, creşterea populaţiei israeliene în Cisiordania şi
Fîşia Gaza precum şi expansiunea aşezărilor evreieşti în aceste teritorii a exercitat un efect extrem de
binefăcător asupra economiei şi populaţiei arabe din teritorii, nu a constituit o pierdere substanţială de terenuri
aflate în proprietate particulară, a oferit cadrul juridic necesar în cazuri de exproprieri abuzive şi a fost însoţită
de o creştere mult mai mare a populaţiei şi aşezărilor arăbeşti în Cisiordania şi Gaza.
Rolul coloniilor în procesul de pace
Rolul coloniilor în contextul conflictului actual, precum şi prevederile discutable ale planului de pace “Road
Map” pentru tratative de pace în viitor, reprezintă poate cel mai complex şi dificil obstacol, tocmai din cauză
că propaganda arabă a fost extrem de eficientă în fixarea unei serii de caracteristici axiomatice coloniilor:
a) ilegale
b) simptom al intenţiilor Israelului de a cuceri pămînturi palestiniene, şi prin urmare obstacole în calea păcii
c) indiciu prezicător al ocupaţiei permanente a Cisiordaniei şi a Fîşiei Gaza de către Israel, şi prin urmare
obstacole în calea unui compromis territorial
d) indiciu clar al refuzului inerent al Israelului de a negocia o pace justă
De aceea trebuie să examinăm atent afirmaţiile arabilor pentru a determina în ce măsură corepsund realităţii
istorice.
Sunt coloniile ilegale? Am văzut că nu.
Sunt coloniile obstacole în calea păcii? Între 1949-1967 nu au existat nici un fel de colonii în Cisiordania şi

6. Gaza. Şi nici pace nu a fost. Belicozitatea arabilor nu era legată de coloniile din Cisiordania şi Gaza. Coloniile
contestate de arabi la vremea respectivă erau Tel-Aviv, Haifa, Hadera, Afula, etc.
În iunie 1967, imediat după războiul de şase zile şi înainte de apariţia primei colonii israeliene în Cisiordania
sau Gaza, Statul Israel a înaintat o dramatică propunere de pace atît la ONU cît şi în cadrul unor discuţii sub
rosa cu Iordania. Această iniţiativă a fost respinsă de toate statele arabe şi de OEP în cadrul Conferinţei de la
Khartoum din august-septembrie 1967. Obstacolul în calea păcii era însăşi existenţa Statului Israel, nu
coloniile din Cisiordania.
În 1979, în cadrul acordului de pace cu Egiptul, coloniile israeliene din Sinai au fost evacuate. În cadrul unui
tratat de pace, aşadar, coloniile sunt negociable, şi pot fi desfiinţate, aşa cum au fost desfiinţate în trecut.
În 1979, în cadrul acordului de pace cu Egiptul, Israel a sistat expansiunea coloniilor timp de trei luni, pentru a
încuraja Iordania să se alăture procesului de pace dintre Israel şi Egipt, dar Iordania a refuzat. Sistarea
expansiunii coloniilor nu a stimulat interacţia în scopul obţinerii păcii. Arafat (care la ora respectivă era ocupat
cu înfiinţarea unui stat terorist în sudul Libanului) a fost invitat să se alăture Egiptului la tratativele pentru pace,
şi sistarea expansiunii coloniilor era menită să-l atragă şi pe el la negocieri. Arafat a refuzat. Prezenţa
coloniilor în Sinai nu a fost o piedică în calea acordurilor de pace dintre Israel şi Egipt; sistarea expansiunii
acestora nu a reuşit să aducă la masa de tratative nici Iordania nici OEP.
În 1994 Iordania a semnat un tratat de pace cu Israelul în plin avînt al coloniilor din Cisiordania şi Gaza, atît din
punct de vedere numeric cît şi territorial. Prezenţa şi expansiunea teritoriilor nu pare să fi obstrucţionat cu
ceva procesul de pace cu Iordania.
Este compromisul teritorial imposibil din cauza coloniilor? Toate acordurile si discuţiile, fie de la Madrid, Wye,
Oslo sauTaba, includ recunoaşterea că aceste colonii (unele, cîteva, multe, probabil că nu toate) vor fi
desfiinţate în contextul unui tratat de pace. La aceste acorduri s-a ajuns în timp ce coloniile se extindeau,
ceea ce nu părea să fie o piedică în calea discuţiilor la acea vreme.
În prezent vreo 250.000 de evrei locuiesc în 144 de comunităţi răspîndite în Cisiordania şi Gaza (date valabile
în 2005 – ed.). 80% din ei ar putea fi plasaţi în interiorul graniţelor dinainte de 1967 cu ajutorul unor mici
retuşuri la graniţa cunoscută ca “Linia Verde”.
Parte din oferta făcută de Barak lui Arafat în anul 2000 consta într-un schimb teritorial în aşa fel încît
Autoritatea Palestiniană să fie compensată pentru un număr mic de colonii care ar fi rămas pe loc prin
cedarea unor porţiuni din teritoriul Israelului dinainte de 1967, alături de aprox. 95% din toate teritoriile
disputate din Cisiordania şi 100% din Gaza, care ar fi trecut sub controlul Autorităţii Palestiniene. Arafat a
refuzat oferta spre marea mîhnire a preşedintelui Clinton.
Faptul că Israelul întemeiază colonii în pofida acordurilor internaţionale indică lipsa intenţiilor sale de a negocia
o pace justă? În ceea ce priveşte Convenţiile de la Geneva şi Rezoluţia ONU 242, am văzut deja că aceste
colonii nu constituie nici o încălcare a legilor internaţionale. Acest argument este aşadar o diversiune.
Acordurile de la Camp David au stabilit sistarea coloniilor pe o perioadă de trei luni. Premierul de atunci,
Menahem Begin, s-a ţinut de cuvînt.
Acordurile de la Oslo nu s-au referit la colonii. Părţile s-au înteţeles tacit şi neformal ca sistarea activităţii de
colonizare să reprezinte una din cele 16 măsuri de încurajare a încrederii reciproce la care urmau să se
angajeze atît Statul Israel cît şi Autoritatea Palestiniană. Clauza privitoare la nemodificarea “statutului”
teritoriilor se referea la înţelegera ca nici una din părţi să nu anexeze în mod unilateral zonele respective (sau
să le declare stat independent). Confruntat cu încălcări făţişe, sfidătoare şi provocatoare ale fiecărui punct din
Acordurile de la Oslo înfăptuite de Autoritatea Palestiniană la scurt timp după semnare, guvernul Netanyahu a
considerat că nu mai are obligaţia de a respecta înţelegerea tacită. Din moment ce Autoritatea Palestiniană
nu încerca să încurajeze încrederea reciprocă prin încetarea atacurilor teroriste (în realitate Autoritatea
Palestiniană era în spatele acestor atacuri), de ce să-şi fi compromis Statul Israel securitatea şi poziţia pentru
viitoarele tratative?
Dar în timp ce Israelul a construit 144 de colonii în Cisiordania şi Gaza, palestinienii au construit peste 260 de

7. aşezări noi în aceleaşi zone. Aceste noi aşezări sunt dovada economiei înfloritoare şi a înmulţirii populaţiei
palestiniene aflate sub control israelian (1967-1994) contrar pretenţiilor venite din partea arabilor că Israelul
comite genocid şi schilodeşte economia în Cisiordania. În virtutea cărei logici poate cineva să susţină că
aceste colonii palestiniene constituie un obstacol mai mic în faţa păcii, sau că schimbă statutul teritoriilor mai
puţin decît cele israeliene?
În concluzie: toate coloniile mai puţin cele pirate sunt legale. Creşterea şi expansiunea lor au contribuit
substanţial la dezvoltarea economică a Cisiordaniei şi a Fîşiei Gaza. Nici cînd nu exista nici măcar o singură
colonie israeliană în Cisiordania şi Gaza nu s-a ajuns la un compromis teritorial sau la un tratat de pace.
Ulterior s-au semnat tratate de pace şi Israelul a făcut concesii teritoriale, deşi la ora respecivă existau
asemenea colonii în Cisiordania şi Gaza. Coloniile israeliene nu contravin nici unui acord internaţional.
Aşadar, orice sugestie că prezenţa coloniilor israelieni în Cisiordania şi Gaza sunt un obstacol în calea păcii
sunt iraţionale. (Coloniile din Gaza au fost evacuate şi demontate în 2005 – pacea cu Gaza este absolut
splendidă şi exemplară– ed). Este vorba, mai degrabă, de refuzul Autorităţii Palestiniene să ţină în frîu
grupurile teroriste, să pună capăt incitării şi să se angajeze în negocieri autentice. Iată de ce compromisul
este imposibil.
Retragere unilaterală?
Stabilirea unor fapte împlinite (“uvdot bashetah”) a reprezentat parţial intenţia de a crea “atu-uri” pentru
negocieri viitoare. Acestea reprezintă unul din elementele pe care le va negocia Statul Israel. Aceasta este
cauza pentru care atît Netanyahu cît şi Barak au încurajat extinderea coloniilor după ce Arafat a început să
încalce Acordurile de la Oslo. Stăvilirea unilaterală a creşterii naturale a populaţiei nu are nici un fel de
justificare raţională în momentul în care oponentul menţine starea de război în pofida înţelegerilor de a pune
capăt violenţei.
Nevoile de securitate care au stat la baza Planului Alon şi coloniile impuse de situaţia militară sunt valabile
pînă în ziua de azi; mai ales dacă ţinem cont de intensificarea activităţii teroriste declanşate în mod făţiş de
Hamas şi de cel puţin alte 9 grupări teroriste care operează în Israel. În plus, aceste nevoi nu dispar cîtă
vreme o mulţime de organizaţii teroriste sunt alături de statele arabe care refuză să accepte ideea păcii cu
Israelul şi continuă campania de ură împotriva evreilor prin intermediul presei şi a sistemului de educaţie, şi
care promovează scopurile organizaţiilor teroriste, fie Hamas fie altele, care urmăresc anihilarea totală a
Statului Israel. Prezenţa coloniilor şi a armatei în zonele cu populaţie majoritară arabă din Cisiordania reduce
în mod substanţial abilitatea grupurilor teroriste de a-şi pună în aplicare atacurile. Retragerea unilaterală
sporeşte posibilităţile acestor grupuri de a lansa războiul de teroare.
Orice evacuare şi demontare unilaterală de colonii va fi interpretată de Autoritatea Palestiniană şi de
conducerea organizaţiilor teroriste ca o victorie a terorii. Aşa cum s-a întîmplat în uma deciziei lui Sharon de a
evacua coloniile evreieşti din Gaza şi nordul Cisiordaniei. Purtătorii de cuvînt ai organizaţiilor teroriste se
bucură de succesul aparent al terorii, care, susţin ei, a fost motivul real al deciziei lui Sharon, în timp ce
reprezentanţii oficiali ai palestinienilor susţin că retragerea unilaterală din Gaza este de fapt încă una din
înşelătoriile Israelului. Potrivit logicii acestora, retragerea unilaterală nu a constituit o reală concesie acordată
palestinienilor setoşi de autodeterminare naţională, ci o manevră suplimentară de a distrage atenţia mondială
şi a conducerii palestiniene pentru ca Sharon să-şi întărească poziţia în Cisiordania şi să extindă coloniile de
acolo.
După Oslo, Netanyahu a abandonat orice idee de a sista coloniile deoarece Autoritatea Palestiniană şi-a
declarat sus şi tare intenţiile de a ignora Acordurile de la Oslo şi a continua politica de teroare nestăvilită. Se
crede că unul din scopurile extinderii coloniilor era intenţia de a-i transmite lui Arafat un mesaj cît se poate de
clar: “Dacă persişti cu această atitudine anti-Oslo, teritoriul disponibil pentru statul palestinian va fi din ce în
ce mai mic.” Plauzibil, mai ales în situaţia în care o reacţie militară ar fi fost poate justificată, dar ar fi
scandalizat “lumea”. N-a fost să fie aşa, deşi un număr de intelectuali palestinieni şi conducători politici (în
special Elyas Freij, primarul Betleemului, citat în Washington Post, 1991) s-au declarat în favoarea
negocierilor deoarece creşterea coloniilor israeliene în Cisiordania indicau cît se poate de clar că “timpul este
de partea Israelului”.
N-a fost să fie aşa, pentru ca Arafat n-a avut niciodată intenţia să negocieze, ci doar să-şi pună în aplicare
multdorita soluţie finală de a distruge complet Israelul. Într-un discurs de 90 de minute ţinut prin intermediul

8. telefonului mobil la o staţie de radio OEP din Liban, la data de 14 aprilie 2002 (din dormitorul situat în
comandamentul din Ramallah – înconjurat şi distrus parţial de Israel în cadrul operaţiunii Scut Defensiv)
Arafat şi-a expus strategia: cu ajutorul statelor arabe, cu succesul propagandei arabe care va reuşi treptat să
slăbească legitimitatea Statului Israel în ochii omenirii pînă ce trupe ONU vor fi trimise în ajutorul
palestinienilor şi vor împiedica orice intervenţie militară israeliană, şi pînă cînd SUA, singurul prieten “de vreme
rea” al Israelului, nu va mai putea, din considerente politice şi morale, acorda ajutor statului etichetat ca
“tîlhar”, armatele teroriste şi aliaţii lor vor putea folosi Cisiordania ca bază de lansare a marelui Jihad împotriva
Israelului. Intenţiile lui Arafat, aşa cum au fost exprimate în discursul telefonic, au fost confirmate de repetatele
atacuri israeliene asupra reţelei de trafic de arme prin care, începînd cu anul 2001, trec sute de tone de
armament şi muniţii ilegale, precum cele 50 de tone de armament din cala navei Karine A şi zecile (care
zeci? mai degrabă mii – ed.) de tuneluri de contrabandă dintre peninsula Sinai şi Fîşia Gaza. Dacă acest
edificiu al terorii este tolerat, se prea poate ca bunăstarea întregii lumi libere, aşa cum o cunoaştem noi, să fie
în ultimă instanţă compromisă.
Nu există nici un fel de justificare raţională pentru un compromis unilateral în materie de colonii atît timp cît
partea cealaltă rămîne în stare de război. Retragerea unilaterală îmbunătăţeşte capabilităţile teroriştilor de a a-
şi perpetua războiul de teroare. În lumina perseverenţei neabătute a grupurilor teroriste cuplată cu frecventele
declaraţii făcute de Mahmoud Abbas (Abu-Mazen) în care laudă activitatea teroristă, îi declară martiri pe
teroriştii morţi, şi jură solemn să nu folosească forţa împotriva lor, pare iraţional ca palestinienii să răspundă
binevoitor unor viitoare concesii din partea Israelului. Concesiile anterioare au demonstrat exact opusul.
Eşecul de la Camp David s-a datorat în mare parte strategiei lui Arafat de a accepta concesiile lui Barak fără
să ofere nici un fel de concesii substanţiale reciproce ca apoi să ceară şi mai mult de la Barak (Dennis Ross,
Pacea care lipseşte, 2005).
În august 2005 Statul Israel s-a retras în mod unilateral din Gaza: cei 8.500 de locuitori au fost evacuaţi în
Israel după care toate coloniile din fîşie au fost desfiinţate. Totodata, Israelul a desfiinţat cîteva colonii din
nordul Cisiordaniei. În acest fel, Israelul a făcut concesii fără precedent din punct de vedere istoric pentru a
încerca să reanimeze procesul de pace şi să dovedească palestinienilor că este dispus să schimbe pămînt
pentru pace. Cu toate acestea, nici un singur conducător palestinian nu a încercat să facă un gest reciproc.
În schimb, conducătorii organizaţiilor teroriste au apărut la posturi arabe de radio şi televiziune, şi au scris în
ziare, declarînd cu toţii că retragerea a fost o mare victorie pentru teroarea arabă, şi că atacurile teroriste
trebuie să se înteţească pînă la anihilarea Israelului şi “eliberarea” Palestinei. Cu alte cuvinte, nu coloniile sunt
problema, pentru că tocmai o bună parte fuseseră desfiinţate. Problema este prezenţa evreilor între Iordan şi
Mediterană, precum şi hotărîrea nestrămutată a conducerii arabe teroriste de a distruge Statul Israel şi de a
comite genocid împotriva poporului evreu.
Concluzii
Cea mai recentă instanţă în care creerea unui stat palestinian viabil şi cu continuitate teritorială, precum şi
soluţionarea problemei refugiaţilor, a avut loc în anul 2000, cînd Arafat, preşedintele Autorităţii Palestiniene l-a
refuzat pe preşedidntele Clinton care tocmai venise cu cea mai generoasă ofertă pînă atunci, şi a dezlănţuit o
crudă intifadă împtriva Israelului. La ora respectivă, premierul israelian Ehud Barak, care spera să pună capăt
îndelungului conflict cu arabii deşi era perfect conştient de concesiile extrem de dureroase pe care trebuia să
le facă ţara sa, a acceptat oferta.
Majoritatea coloniilor israeliene din Cisiordania şi Gaza sunt legale şi nu contravin nici unei legi internaţionale
sau rezoluţii ONU relevante. În majoritatea cazurilor nu a avut loc nici un fel de furt al pămînturilor
palestiniene. Mişcarea de colonizare a adus enorme beneficii arabilor din zonele respective şi a înlesnit
triplarea populaţiei arabe şi evoluţia meteorică a economiei Cisiordaniei – pînă la preluarea puterii de către
Arafat. Coloniile nu reprezintă obstacole în calea păcii sau piedici în faţa tratativelor pentru pace. Ele pot fi
desfiinţate, după cum şi au şi fost, în contextul unor negocieri cu un partener onest. Concesii privitoare la
colonii trebuie făcute numai în contextul unor tratative, care pot fi lansate doar în momentul în care
conducerea palestiniană este dispusă să oprească activităţile teroriste, să pună capăt războiului de teroare,
să înceteze incitarea la ură, predicarea urii, predarea urii în şcoli, ură infiltrată în toate aspectele societăţii
palestiniene începînd din anul 1994.
Acum, după ce Statul Israel a renunţat unilateral, şi cu foarte multă durere, la toate coloniile din Gaza şi din
nordul Cisiordaniei, va fi şi mai uşor pentru palestinieni să demonstreze dacă intenţia lor este să obţină

9. pacea. Deocamdată acţiunile lor nu par prea promiţătoare.
Nu există nici o problemă legată de coloniile israeliene din Cisiordania care să nu se poată resolva în mod
onorabil şi spre mulţumirea ambelor părţi la masa de tratative, între doi parteneri oneşti şi de bună credinţă.
Statutul coloniilor existente trebuie soluţionat prin negociere.
Nu se aşteaptă de la nici un stat suveran să procedeze altfel.
Minciuni gogonate – 1
Minciuni gogonate – 2
Minciuni gogonate – 3