1. CONF. UNIV. DR. CICHI MIHAI
POMICULTURĂ
MANUAL UNIVERSITAR
pentru
învăţământul la distanţă
CRAIOVA
- 2010 -

2. CUPRINS
TEMA 1. CLASIFICAREA ŞI MORFOLOGIA
PLANTELOR POMICOLE ……………………………………. 4
1.1. Clasificarea sistematică, clasificarea după
habitus şi clasificarea pomicolă ……………………………... 4
1.2. Particularităţile organelor hipogee ale
pomilor fructiferi şi funcţiile lor ………………………………. 7
1.3. Particularităţile organelor epigee ale pomilor fructiferi ……. 12
Rezumatul temei ……………………………………………………………. 18
TEMA 2. CICLUL ONTOGENETIC AL PLANTELOR
POMICOLE ŞI METODE DE CERCETARE
UTILIZATE ÎN POMICULTURĂ PENTRU
INVESTIGAREA SISTEMULUI RADICULAR
ŞI AERIAN …………………………………………………….. 19
2.1. Perioadele de vârstă ale pomilor şi arbuştilor fructiferi ….... 19
2.2. Metode de cercetare pentru investigarea sistemului radicular..24
2.3. Metode de cercetare pentru investigarea sistemului aerian……28
Rezumatul temei ……………………………………………………………. 33
TEMA 3. CICLUL ANUAL AL SPECIILOR POMICOLE …………… 34
3.1. Fenofazele iniţiale ale organelor vegetative, ale organelor de
rod şi starea de repaus ............................................................ 34
3.2. Fenofazele finale ale organelor vegetative ………………..... 38
3.3. Fenofazele finale ale organelor de rod ……………….…….. 42
Rezumatul temei ……………………………………………………………. 45
TEMA 4. PARTICULARITĂŢILE AGROECOSISTEMULUI
POMICOL ŞI FACTORII PERTURBATORI
AI FUNCŢIONĂRII AGROECOSISTEMELOR
POMICOLE ………...………………………………………….. 48
4.1. Particularităţile agroecosistemului pomicol ………..……..... 48
4.2. Factorii perturbatori ai funcţionării agroecosistemului
pomicol şi măsuri de ameliorare a mediului ……………….... 51
4.3. Degradarea mediului în agroecosistemele pomicole ….……. 56
Rezumatul temei ……………………………………………………………. 59
TEMA 5. RELAŢIILE DE INTERDEPENDENŢĂ
DINTRE CLIMĂ, SOL ŞI PLANTĂ ……...………………….. 62
5.1. Comportarea speciilor pomicole faţă de căldură …………… 62
5.2. Comportarea speciilor pomicole faţă de lumină şi apă……… 67
5.3. Comportarea speciilor pomicole faţă de mediul edafic……… 71
Rezumatul temei ……………………………………………………………. 76
TEST RECAPITULATIV I .……………………………………………... 77
TEMA 6. PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR
POMICOL (PEPINIERA DE POMI) ………………………. 81
6.1. Amplasarea, organizarea sectorului pepinieristic ………....... 81
6.2. Obţinerea portaltoilor şi a materialului
2

3. săditor pe cale generativă …………………………………….. 85
6.3. Obţinerea portaltoilor şi a materialului
săditor pe cale vegetativă ……………………………………. 90
Rezumatul temei ……………………………………………………………. 96
TEMA 7. ÎNFIINŢAREA PLANTAŢIILOR POMICOLE ……………. 97
7.1. Tipuri de plantaţii (livezi), sisteme de cultură,
alegerea şi organizarea terenului pentru plantare ……............ 97
7.2. Pregătirea terenului pentru plantarea pomilor……………… 102
7.3. Plantarea pomilor …………………………………………… 107
Rezumatul temei…………………………………………………………… 112
TEMA 8. IRIGAREA, ÎNTREŢINEREA PLANTAŢIILOR,
INFLUENŢA TEHNOLOGIILOR INTENSIVE ………… 113
8.1. Irigarea plantaţiilor de pomi şi arbuşti fructiferi …….............113
8.2. Sisteme de întreţinere ţi lucrare a solului …………………... 118
8.3. Evoluţia solurilor sub influenţa
tehnologiilor intensive ………………….…………………… 122
Rezumatul temei …………………………………………………………... 128
TEMA 9. FORME DE COROANĂ ŞI TIPURI DE
TĂIERI APLICATE ACESTORA ………………………….. 129
9.1. Forme de coroană cu volum mare şi ax, cu volum mic
şi ax, globuloase fără ax, aplatizate cu ax …………..……... 129
9.2. Forme de coroană aplatizate fără ax, artistice palisate ….... 134
9.3. Tăieri de întreţinere, tăieri de corectare
şi tăieri de regenerare ……………………………………… 138
Rezumatul temei ………………………………………………………….. 144
TEMA 10. TĂIERI DE ÎNTREŢINERE ŞI FRUCTIFICARE
APLICATE SPECIILOR POMICOLE. RĂRIREA
ŞI RECOLTAREA FRUCTELOR ………………………. 145
10.1. Tăieri de întreţinere ţi fructificare la măr,
păr, gutui, prun şi cais ……................................................... 145
10.2. Tăieri de întreţinere şi fructificare la piersic, cireş,
vişin, nuc, migdal, semiarbuşti şi arbuşti ………………… 150
10.3. Rărirea şi recoltarea fructelor……...……………………… 155
Rezumatul temei ………………………………………………………….. 161
TEST RECAPITULATIV II …………………………………………… 162
BIBLIOGRAFIE ……………………………………………………….. 166
3

4. Tema nr. 1
CLASIFICAREA ŞI MORFOLOGIA PLANTELOR POMICOLE
Unităţi de învăţare :
• Clasificarea sistematică, clasificarea după habitus şi clasificarea
pomicolă;
• Particularităţile organelor hipogee ale pomilor fructiferi şi
funcţiile lor;
• Particularităţile organelor epigee ale pomilor fructiferi.
Obiectivele temei :
- cunoaşterea speciilor pomicole după familii şi subfamilii;
- cunoaşterea speciilor pomicole după aspectul general al plantelor;
- cunoaşterea speciilor pomicole după particularităţile biologice şi
tehnologice ale speciilor fructifere;
- recunoaşterea organelor componente, specifice unei plante
pomicole.
Timpul alocat temei : 6 ore
Bibliografie recomandată :
1. Andrei M., 1997 – Morfologia generală a plantelor. Editura
Encicloped. Bucureşti
2. Baciu A., 2005 – Pomicultură generală. Editura Universitaria,
Craiova.
3. Cichi M., 2001 – Pomicultură (Parte generală). Lucrări practice
pentru uzul studenţilor. Reprografia Universităţii din Craiova
4. Cichi M., 2010 – Pomicultura. Manual universitar pentru
învăţământul la distanţă. Editura Universitaria, Craiova
5. Costache I., 2009 – Botanica Vol. 1 (Morfologia şi anatomia
plantelor). Editura Scrisul Românesc-Fundaţia.
1.1. Clasificarea sistematică, clasificarea după habitus
şi clasificarea pomicolă
Clasificarea sistematică - Speciile fructifere de climat temperat
aparţin încrengăturii Angiospermae. Principalele specii pomicole cultivate în
ţara noastră aparţin familiei Rosaceae, care cuprinde 40 de specii spontane
importante la formarea unora dintre soiurile actuale, a unora dintre portaltoii
utilizaţi în prezent, cât şi pentru utilizarea lor în lucrările de ameliorare în
vederea creării de noi soiuri. Trei dintre cele patru subfamilii existente şi
anume: Pomoideae, Prunoideae şi Rosoideae furnizează 2/3 dintre
principalele specii fructifere.
4

5. Clasificarea după habitus - Ţinând seama de aspectul general al
plantelor, adică după habitusul lor, speciile pomicole pot fi grupate în:
1. Pomi propriu-zişi
Sunt plante lemnoase de vigoare variabilă în general mare, cu un
singur trunchi şi o coroană omogenă. Înălţimea pomilor oscilează între 5-20
m şi au longevitate mare (de la 15 ani până la 100 de ani). Se înmulţesc prin
seminţe, altoire şi prin drajoni la unele specii. Din această grupă fac parte:
mărul, părul, cireşul, nucul, prunul, piersicul, caisul, vişinul şi castanul dulce.
2. Arbustoizii
Sunt plante lemnoase de vigoare redusă cu forma de tufă, constituită
di 2-4 tulpini care iau naştere din zona coletului. Durata vieţii este de cca. 20-
30 de ani iar înălţimea arbustoizilor ajunge până la 3-7 m. Se înmulţesc prin
seminţe şi pe cale vegetativă prin drajoni, butaşi şi marcote. Din această grupă
fac parte: gutuiul, alunul, vişinul arbustoid, mărul paradis, scoruşul, cătina
albă.
3. Arbuştii
Sunt plante lemnoase de vigoare redusă cu înălţimea de 1-2 m, care
prezintă numeroase tulpini de grosimi mici, slab ramificate ce apar din zona
coletului, formând tufe compacte. Arbuştii emit rădăcini adventive şi se
înmulţesc vegetativ prin drajoni, butaşi şi marcote, dar se pot înmulţi şi prin
seminţe. Din această grupă fac parte: coacăzul, agrişul, socul, etc.
4. Semiarbuştii
Sunt plante semilemnoase cu tulpini ce trăiesc numai doi ani. În primul
an apar tulpini simple înalte de 1-3 m, iar în cel de-al doilea an formează
ramificaţii şi apoi fructifică. După recoltarea fructelor tulpinile se usucă, însă
plantele se regenerează prin drajoni. Din această grupă fac parte: zmeurul şi
murul.
5. Plantele fructifere semierboase
Acestea fac trecerea dintre plantele arborescente şi cele ierboase, fiind
reprezentate de căpşun şi frag şi formează tufe mici de 25 - 30 cm.
Clasificarea pomicolă - După particularităţile biologice şi tehnologice
ale speciilor fructifere de climat temperat, au fost alcătuite 5 grupe:
1. Pomacee
Cuprind speciile din familia Rosaceae, subfamilia Pomoideae şi
anume: măr, păr, gutui, moşmon, sorb etc.
Speciile de Pomoideae sunt foarte rezistente la ger, iar repausul de
iarnă al mugurilor fiind lung, înflorirea scapă de brumele târzii de primăvară.
Durata de viaţă în cultură a speciilor de pomaceae este mare iar intrarea pe rod
relativ târzie. Acestea depind mult de sistemul de cultură: în livezile clasice
pomii trăiesc 6 - 70 de ani şi încep să producă economic la 5 - 7 ani; în livezile
intensive şi superintensive trăiesc 15 - 25 de ani şi dau recolte economice
începând din al doilea şi al treilea an.
Aceste specii formează fructe false, rezultate din concreşterea ovarului
cu receptacolul florii. Fructul poartă denumirea de poamă. Mugurii florali sunt
micşti. Ramurile de rod ale pomaceaelor au mugurii floriferi situaţi terminal,
5

6. iar spre baza lor există rezerve de muguri vegetativi. Majoritatea soiurilor sunt
autosterile şi se altoiesc pe numeroşi portaltoi.
2. Drupacee
Cuprind speciile din familia Rosaceae, subfamilia Prunoideae şi
anume: prunul, caisul piersicul, cireşul, vişinul, migdalul.
Reţinem: Drupaceele sunt ceva mai puţin rezistente la ger decât
Pomaceele, iar repausul hibernal al mugurilor este mai scurt. Ca urmare
speciile din această grupă înfloresc primăvara mai devreme. Cultura
drupaceelor este cantonată în zone mai calde ale ţării, pe coline şi la câmpie,
cu excepţia unor grupe de soiuri din unele specii (prun, cireş, vişin) care urcă
la altitudini mai mari.
Drupaceele sunt mai pretenţioase faţă de căldură, au cerinţe mai reduse
faţă de umiditate fiind relativ rezistente la secetă (cais, migdal). Durata de
viaţă a pomilor este mai scurtă. În livezile clasice ele trăiesc 40 - 50 ani
precum cireşul iar celelalte 15 - 20 de ani (cais, piersic).
În livezile intensive şi superintensive durata lor de viaţă este şi mai
scurtă. Soiurile de drupaceae sunt autofertile, iar numărul portaltoilor este mai
redus decât la pomaceae.
3. Nuciferele
Cuprind: nucul care face parte din familia Juglandaceae, iar castanul şi
alunul fac parte din familia Fagaceae. Aceste specii formează fructe uscate.
Ele sunt puţin rezistente la geruri mari şi pretenţioase faţă de căldură mai ales
nucul, castanul şi alunul turcesc. Alunul comun este mai puţin pretenţios.
Speciile de nucifere sunt reprezentate în cultură de un număr mai restrâns de
soiuri.
4. Baciferele
Cuprind: coacăzul roşu şi agrişul din familia Saxifragaceae, zmeurul,
murul şi căpşunul din familia Rosaceae. Din punct de vedere morfologic
fructele acestor specii sunt: bace false la coacăz şi agriş; polidrupe la zmeur şi
mur; receptacul îngroşat la căpşun.
Coacăzul şi agrişul sunt specii lemnoase, zmeurul şi murul sunt
semiarbuşti, iar căpşunul face trecerea între plantele lemnoase şi ierboase.
Baciferele au talie mică, formează tufe cu mai multe tulpini, ele trăiesc
10-15 ani şi încep să rodească din al doilea an după plantare. Speciile cuprinse
în această grupă emit cu uşurinţă rădăcini, drajoni, stoloni. Se înmulţesc uşor
prin drajoni, stoloni şi marcote.
5. Grupa speciilor subtropicale
Cuprinde smochinul şi citricele, specii cu însuşiri diferite ale plantelor
din climatul temperat puţin răspândite în cultura ţării noastre. Mai fac parte şi
kiwi, kaki care se cultivă în câmp, iar citricele în apartament (lămâiul,
portocalul, etc.).
Observaţie: Trebuie subliniat faptul că în pomicultură, alături de
speciile cultivate (alcătuite din totalitatea soiurilor), mai sunt utilizate şi specii
spontane fie ca portaltoi, fie ca genitori în activitatea de creare a unor soiuri.
6

7. TEST DE EVALUARE
1. Ce sunt semiarbuştii şi cine face parte din această grupă.
Răspuns:
Sunt plante semilemnoase cu tulpini ce trăiesc numai doi ani. Din această
grupă fac parte: zmeurul şi murul.
2. Ce sunt plantele fructifere semierboase şi de cine sunt
reprezentate.
Răspuns:
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Care sunt speciile care fac parte din grupa nuciferelor:
a) Nucul
b) Prunul
c) Castanul
d) Alunul
e) Mărul
Rezolvare : a, c şi d
De rezolvat:
2. Uniţi cu o linie denumirile fructelor următoarelor specii:
a) Coacăz Poamă
b) Agriş Bacă falsă
c) Zmeur Fruct fals
d) Căpşun Polidrupă
e) Mur Receptacul îngroşat
Rezolvare:
1.2. Particularităţile organelor hipogee ale pomilor fructiferi
Plantele pomicole sunt sisteme biologice foarte complexe şi pentru a le
folosi în interesul omului, este necesară cunoaşterea lor. Pentru a stabili o
tehnologie de cultură corespunzătoare, necesară obţinerii producţiilor maxime,
pentru fiecare specie în parte, este necesar cunoaşterea organografiei şi a
cerinţelor fiecărei specii pomicole.
Pomii şi arbuştii fructiferi sunt compuşi din două categorii de organe:
- aeriene (tulpina, situate deasupra nivelului solului);
- subterane ( rădăcina, situate în sol).
7

8. Şi unele şi altele au o anumită structură şi îndeplinesc anumite funcţii,
dar împreună formează un tot unitar, un organism viu, de sine stătător, capabil
să îşi asigure prin mijloace proprii viaţa şi să dea producţii, (fig. 1.2.1.).
Fig. 1.2.1. Principalele organe ale pomilor (după Bălan şi colab. 2001)
1-rădăcini cu direcţie verticală; 2-rădăcini cu direcţie oblică; 3-rădăcini
cu direcţie orizontală; 4-pivotul; 5-coletul ; 6-lăstar de rădăcina; 7-
trunchiul; 8-axul coroanei; 9-şarpante; 10-subşarpante; 11-ramuri de
garnisire; 12-săgeata.
Organele plantelor pomicole pot fi împărţite în:
- organe vegetative din care fac parte: rădăcina (organ hipogeu),
tulpina, mugurii, lăstarii şi frunza.
- organe de reproducere din care fac parte: florile, fructele, seminţele.
După durata de viaţă, organele pomilor sunt anuale şi multianuale.
Organele anuale trăiesc numai câteva zile sau luni şi apoi se transformă în alte
organe sau mor. Organele multianuale au o durată de viaţă de câţiva ani sau
egală cu a pomului şi asigură formarea pe ele a organelor anuale.
Organele vegetative situate sub nivelul solului alcătuiesc rădăcina
individului cultivat. În majoritatea cazurilor la pomi, organele hipogee
(rădăcinile) sunt formate de portaltoi bine adaptaţi la mediul local şi rezistenţi
la condiţiile nefavorabile, dar sunt şi cazuri când soiurile sunt cultivate pe
rădăcini proprii.
Rădăcina (hepibiontul) - Este partea subterană a unei plante
pomicole, cu numeroase funcţii dar în principal de fixare a unei plante, de
absorbţie a substanţelor nutritive şi a apei, de primă sinteză a substanţelor
organice, de depozitare ş. a.
Totalitatea rădăcinilor formează sistemul radicular. Rădăcinile pot fi
clasificate după mai multe criterii:
A - După origine, rădăcinile se încadrează în:
- rădăcini embrionare ce îşi au originea în radicula embrionului. Aceste
rădăcini se întâlnesc la pomii obţinuţi din seminţe şi la cei altoiţi pe portaltoi
generativi;
8

9. - rădăcini adventive ce îşi au originea în periciclul tulpinii. Vom întâlni
astefel de rădăcini la pomii înmulţiţi pe cale vegetativă (marcotaj, butăşire,
microînmulţire).
B - După poziţia de creştere în sol pot fi:
- rădăcini orizontale - acelea ce cresc aproape paralel cu suprafaţa
solului sau formează un unghi de 60 - 900 cu verticala.
- rădăcini oblice - sunt cele care formează un unghi cuprins între 30 -
600 cu verticala imaginară.
- rădăcini verticale - cele care realizează un unghi de până la 300 cu
verticala.
C - După dimensiuni se împart în:
- rădăcini de schelet, încadrându-se în această grupă, rădăcinile de
peste 30 cm lungime şi o grosime ce depăşeşte 3 mm ajungând la peste 10 - 15
cm în diametru. Prima rădăcină schelet este pivotul (sau rădăcina embrionară).
Pe pivot se inseră, rădăcini de ordinul I, II, III. Aceste rădăcini trăiesc mult,
unele dintre ele tot atât cât trăieşte şi pomul. Din această cauză, sunt
considerate elemente permanente ale organelor hipogee. La portaltoii înmulţiţi
pe cale vegetativă, pivotul lipseşte.
- rădăcini de garnisire (fibroase sau de tranziţie) - ele garnisesc
rădăcinile de schelet şi au dimensiuni de 0,5 - 30 cm lungime, iar grosimea de
1 - 5 mm.
- rădăcini absorbante cu lungimea de 0,1 - 0,4 cm, iar grosimea de 0,1 -
1 mm cu o culoare albă şi o durată scurtă de viaţă 15 - 25 zile. Aceste rădăcini
sunt acoperite la rândul lor cu un însemnat număr de perişori absorbanţi sau
înlocuiţi la unele specii (nuc, alun, coacăz) de micoriză, ce realizează
absorbţia.
D - După funcţiile ce le îndeplinesc, pot fi:
- rădăcini axiale, sunt rădăcinile aflate în vârful rădăcinilor de schelet
cu funcţii de pătrundere în sol. Aceste rădăcini sunt albe, iar viteza şi direcţia
de creştere a rădăcinilor axiale este influenţată de textura şi structura solului,
de prezenţa oxigenului şi a substanţelor hrănitoare.
- rădăcini absorbante, sunt rădăcini cu funcţii de absorbţie şi prima
sinteză a substanţelor. Sunt de dimensiuni mai reduse (până la 4mm lungime şi
1 mm diametru), dar sunt foarte numeroase, îmbrăcând cele mai tinere
segmente ale organelor hipogee.
Reţinem : Din cele mai înainte rezultă că, pentru a fi bine utilizate,
îngrăşămintele trebuie administrate în această zonă în care se găsesc cele mai
multe rădăcini absorbante.
- rădăcini intermediare, sunt cele ce provin din rădăcini absorbante şi
au o durată de 10 - 15 zile cu rol de transport de la rădăcinile absorbante la
conducătoare a substanţelor;
- rădăcini conducătoare, sunt rădăcini a substanţelor absorbite şi a
substanţelor elaborate de frunze spre rădăcini. Sunt de culoare brun închis, iar
după o perioadă scurtă, în aceste rădăcini apar îngroşări secundare şi ele devin
rădăcini de schelet.
9

10. Reţinem : Întrucât creşterea tuturor organelor este influenţată de buna
funcţionare a rădăcinilor, iar numeroasele lucrări agrotehnice între care:
arături, praşile, îngrăşare, irigare sunt dependente de arhitectonica sistemului
radicular, este necesar a cunoaşte modul de instalare în sol, modul de creştere
al acestuia. Modul de repartizare şi spaţiu al rădăcinilor poartă denumirea de
arhitectonica sistemului radicular. Această arhitectonică este influenţată în
primul rând de însuşirile biologice ale portaltoiului şi altoiului, iar în secundar
de particularităţile mediului edafic şi de umiditate. Studiul şi cunoaşterea
arhitectonicii sistemului radicular prezintă o deosebită importanţă pentru
alegerea terenului, pentru înfiinţarea plantaţiilor, pentru stabilirea sistemului
de folosire şi lucrare a solului, pentru irigare, pentru fertilizare etc.
Cunoaşterea caracteristicilor şi respectiv arhitectonica sistemului
radicular se poate realiza prin numeroase metode: metoda profilului, metoda
staţionară, dar principala rămâne metoda scheletului.
Funcţiile organelor hipogee – Rădăcinile exercită numeroase funcţii
necesare pentru buna desfăşurare a activităţii sistemului plantă-individ, căruia
îi aparţin: ancorarea în sol, absorbţia şi transportul apei şi a substanţelor
hrănitoare, respiraţia, depozitarea, sinteza primară a unor compuşi organici,
excreţia, sinteza sau conversia substanţelor biostimulatoare etc.
a) Ancorarea în sol (sau fixarea pomului). Această funcţie de ancorare
este în legătură directă cu textura şi adâncimea solului livezii, dar depinde în
primul rând de particularităţile genetice ale portaltoiului în privinţa distribuţiei
spaţiale, densităţii, rezistenţei şi adâncimii rădăcinilor. Factorii care
influenţează creşterea totală a individului au efect direct şi asupra ancorării.
Portaltoii viguroşi au o mai bună ancorare în sol decât cei de vigoare redusă,
care necesită chiar şpalier sau alt mijloc de susţinere.
b) Absorbţia apei şi a substanţelor hrănitoare. Este o funcţie principală
şi are rolul de a satisface nevoile de transpiraţie şi de hrană ale pomului.
Absorbţia se efectuează, în principal prin intermediul perilor radiculari, dar s-a
constatat că apa poate pătrunde în rădăcini şi prin intermediul scoarţei, care
este mult mai permeabilă pentru apă decât coaja tulpinii. Această
particularitate devine foarte importantă în cazul transplantărilor, când
rădăcinile se pot usca definitiv prin pierderea foarte rapidă a apei.
c) Transportul (sau conducerea) substanţelor absorbite către frunze este
continuu de la vârful rădăcinii până la frunze. Paralel cu acest transport se
desfăşoară şi deplasarea substanţelor elaborate de frunze către vârfurile de
creştere ale rădăcinilor sau către locurile de depozitare.
d) Respiraţia. Majoritatea speciilor fructifere, manifestă mari nevoi
faţă de oxigenul din sol. Dintre rădăcini , cele nou formate sunt mai
pretenţioase faţă de oxigen decât cele mai în vârstă. Rădăcinile absorbante sunt
foarte sensibile la lipsa de oxigen. De asemenea , situaţii de stres în privinţa
respiraţiei pot apărea în solurile bătătorite cu textura fină sau în cele inundate.
e) Depozitarea. Această funcţie este mai puţin accentuată în perioada
de creştere activă, când substanţele elaborate de frunze sunt aproape în
totalitate consumate, dar se accentuează în perioadele cînd creşterile scad, iar
10

11. frunzişul atinge suprafaţa maximă. Depozitele de substanţă de rezervă
existente în rădăcini conferă pomilor o mare vitalitate, ele putând fi mobilizate
în diferite momente ale ciclului anual de viaţă sau în cazuri de accidente:
creşterile de primăvară ale rădăcinilor, care se manifestă mult înainte de
intrarea în vegetaţie a organelor epigee, etc.
f) Sinteza primară a unor compuşi organici. În cadrul rădăcinilor mai
ales a celor absorbante, s-a constatat transformarea azotului anorganic absorbit
din sol în substanţe organice, folosind energia rezultată din descompunerea
hidraţilor de carbon.
g) Conversia sau sinteza substanţelor bioactive. O importantă funcţie a
rădăcinilor este biosinteza şi transportul hormonilor vegetali: auxine,
gibereline, citokinine, acidul abscizic şi etilenul.
h) Secreţia (denumită excreţie) constă în eliminarea din rădăcini în
mediul exterior a unor substanţe dintre care unele au acţiune solubilizantă
asupra sărurilor complexe din sol, altele contribuie la dezvoltarea rizosferei,
iar o altă categorie o constituie substanţele toxice care conduc la aleopatie.
În codiţii optime de umiditate, rădăcinile absorbante formează relaţii de
micoriză cu anumite ciuperci. Această micoriză modifică structura rădăcinii,
stimulând hipertrofia şi ramificarea. Hifele ciupercii se găsesc pe suprafaţa
rădăcinii şi creează pentru rădăcinile care cresc în condiţii moderate şi cu
deficienţe minerale un mediu care intensifică acumularea hidraţilor de carbon.
Prezenţa micorizei sporeşte absorbţia substanţelor hrănitoare în
general, dar în mod deosebit în solurile sărace în fosfor. De asemenea
facilitează pătrunderea apei în rădăcini şi sporeşte rezistenţa rădăcinilor la
atacul microorganismelor dăunătoare.
i) Înmulţire vegetativă. Pentru unele specii pomicole, cum ar fi: prunul,
vişinul, zmeurul, murul, rădăcinile mai au şi funcţia de înmulţire vegetativă.
Aceasta se datorează faptului că, pe rădăcinile acestor specii, se formează
muguri adventivi care apoi evoluează în drajoni. Aceşti drajoni dacă sunt
detaşaţi şi replantaţi , vor da naştere la noi indivizi.
j) Substanţe aleopatice. Prin aleopatie se înţelege interacţiunea
negativă dintre anumite substanţe lăsate de plantă în sol şi creşterea rădăcinilor
unei plante învecinate din aceeaşi specie sau din specii diferite. În grupa
substanţelor aleopatice sunt cuprinse exsudate ale rădăcinilor sau produse
rezultate din descompunerea unor ţesuturi sau a unor rădăcini întregi.
Prezenţa în sol a substanţelor aleopatice contribuie la apariţia
fenomenului de oboseală a solului, care se înregistrează în cazul replantării cu
pomi a unor suprafeţe recent defrişate.
Observaţie: Creşterea rapidă a rădăcinilor favorizează atât capacitatea
de absorbţie, cât şi de secreţie a rădăcinilor, dacă îmbunătăţirea condiţiilor de
nutriţie a pomilor, în timp de deficienţele de nutriţie cu azot, cu fosfor precum
şi anumite erbicide reduc secreţia rădăcinilor.
11

12. TEST DE EVALUARE
1. Ce reprezintă rădăcina?
Răspuns:
Este partea subterană a unei plante pomicole, cu numeroase funcţii dar în
principal de fixare a unei plante, de absorbţie a substanţelor nutritive şi a
apei.
2. După poziţia de creştere în sol a rădăcinilor, care sunt tipurile
de rădăcini existente.
Răspuns:
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Care tipuri de rădăcini sunt considerate organe permanente ale
organelor hipogee.
a) Rădăcinile de semischelet;
b) Rădăcinile de schelet;
c) Rădăcinile adventive;
d) Rădăcinile axiale;
e) Rădăcinile conducătoare.
Rezolvare : b.
De rezolvat:
2. Care dintre următoarele funcţii este în legătură directă cu
textura şi adâncimea solului livezii şi are rol de fixare:
a) Înmulţirea vegetativă;
b) Sinteza primară a unor compuşi organici;
c) Respiraţia;
d) Ancorarea în sol;
e) Înmulţirea generativă.
Rezolvare:
1.3. Particularităţile organelor epigee ale pomilor fructiferi
Partea supraterană a pomului ce începe de la colet şi până la ultima
creştere anuală poartă denumirea de tulpină. Locul de trecere de la rădăcină la
tulpină poartă numele de colet.
Tulpina îndeplineşte ca şi rădăcina numeroase funcţii :
- de susţinere a frunzelor, fructelor, de transport a sevei, de creştere
şi altele.
Morfologic tulpina este compusă din două părţi: trunchi şi coroană.
12

13. Trunchiul este porţiunea cuprinsă între colet şi prima ramură a
coroanei, fiind partea de tulpină neramificată.
Proiectarea lungimii trunchiului se poate face în livadă, în primăvara
anului I de la plantare când pomii se livrează din pepinieră sub formă de vergi
de un an, sau proiectarea se face în câmpul II al pepinierei pentru pomii ce se
livrează cu coroană. Înălţimea trunchiului este dependentă de tipul de livadă şi
poate fi:
- scurt de 40 - 60 cm;
- mijlociu de 60 - 100 cm;
- înalt de 100 - 120 cm.
La pomii tineri trunchiul are scoarţa netedă, iar la la pomii maturi
scoarţa devine aspră, se exfoliază şi poartă numele de ritidom. Culoarea şi
modul de exfoliere a ritidomului este diferită de la specie la specie şi de la soi
la soi şi constituie caractere de identificare.
Coroana este formată din axul pomului şi totalitatea celorlalte ramuri
cu vârste diferite. În perioada de repaus toate ramificaţiile tulpinii poartă
numele de ramuri. În perioada de vegetaţie ramificaţiile în creştere ale tulpinii
cu frunze pe ele şi care se formează din muguri vegetativi sau micşti poartă
numele de lăstari. După căderea frunzelor lăstarii se transformă în ramuri
anuale.
Axul pomului este prelungirea trunchiului în interiorul coroanei şi se
încheie cu ultima creştere anuală numită săgeată.
Ramurile din coroană pot fi grupate după morfologia şi biologia lor în:
a) Ramuri de schelet – sunt cele care formează scheletul pomului de
ordinul I, II şi au durată cât durata pomului. Ele sunt groase, conice, cu
descreşterea grosimii de la inserţie spre periferie.
Modul de grupare natural al ramurilor schelet, prezenţa sau absenţa
axului, definesc forma de coroană a pomului. În funcţie de prezenţa axului
putem avea coroane cu ax şi fără ax.
Coroanele cu ax pot fi: piramidale, îngust piramidale, fusiforme ş.a.,
iar cele lipsite de ax sunt globuloase, plângătoare.
Ramurile de schelet ce pornesc direct din ax se numesc şi de ordinul I
sau şarpante (braţe).
Ramificaţiile formate pe cele de ordinul I se numesc ramuri de ordinul
II sau subşarpante.
Ramurile de ordinul II pot fi groase şi menţinute tot pentru scheletul
pomului.
Indiferent de ordin ramura care generează prin ramificare altă ramură,
poartă numele de ramură mamă, iar ramurile rezultate se numesc ramuri fiice.
Ramurile fiice care provin din lăstari crescuţi pe ramuri mame formate în anul
precedent, poartă numele ramuri normale. Ramurile care apar din lăstari
crescuţi pe ramuri formate în anul respectiv, se numesc ramuri anticipate.
Astfel, în funcţie de poziţia lor pe ramură, ramurile fiice pot fi:
terminale sau de prelungire, laterale, concurente şi ramuri lacome.
13

14. - Ramurile de prelungire se formează din mugurii terminali, dar
datorită polarităţii sunt cele mai viguroase şi ele asigură creşterea în volum a
coroanei.
- Ramurile laterale se formează din mugurii laterali. Vigoarea lor
depinde de vârsta pomului, poziţia în coroană a ramurei mamă, de unghiul ei
faţă de verticală etc.
De obicei, între ramurile de prelungire şi cele laterale trebuie să fie o
distanţă minimă de 10 cm pentru a nu se concura.
- Ramurile concurente sunt acelea care se formează din muguri
subterminali.
Prin poziţia lor concurează ramura de prelungire, de aceea la formarea
scheletului asemenea ramuri se înlătură.
- Ramurile lacome se formează în faza de bătrâneţe a pomilor din
mugurii adventivi situaţi la partea superioară şi la locurile de curbură a
ramurilor de schelet. Se numesc lacomi datorită ritmului rapid de creştere.
Aceste ramuri lacome dacă sunt bine plasate în coroana pomului, ele pot fi
corect dirijate şi pot fi folosite la reîntinerirea pomului.
Unghiul format de ramurile de ordinul II cu cele de ordinul I sau cele
de ordinul I cu axul pomului, se numeşte unghi de inserţie. Unghiul format în
plan orizontal, între două ramuri ce se succed pe ax, se numeşte unghi de
divergenţă. Aceste unghiuri participă la formarea coroanei. Înlăturarea
ramurilor schelet din coroană, schimbă forma de coroană.
Distanţa dintre punctele de inserţie a două ramuri de acelaşi ordin sau
de ordine succesive poartă numele de distanţă de ramificare.
b) Ramuri de semischelet – Ele se mai numesc ramuri de legătură şi fac
legătura între ramurile de schelet şi ramurile de rod. Sunt ramuri ce garnisesc
scheletul pomului şi au lungimea de la câţiva cm la peste 1 m. Durata lor de
viaţă în medie 2 - 10 ani în funcţie de specie. Aceste ramuri pot fi menţinute în
pom atât timp cât asigură creşterea pe ele a unor ramuri de rod viguroase cu
potenţial ridicat de producţie. Ramurile de semischelet se întineresc periodic
prin tăierile de rodire şi reîntinerire.
Nu sunt elemente stabile ale coroanei pomilor încât pot fi scurtate sau
pot fi suprimate fără a schimba forma de coroană a pomilor. Sunt soiuri ce
formează un număr însemnat de ramuri semischelet, formând coroane dese dar
şi soiuri ce formează un număr mic de ramuri semischelet realizând coroane
rare.
c) Ramurile anuale – În funcţie de dimensiunile şi poziţia lor ramurile
anuale sunt de două categorii :
- ramuri anuale de schelet – care se formează de obicei din mugurii
situaţi în prima treime a ramurilor de schelet. Din aceste ramuri se aleg cele de
prelungire a scheletului existent şi noi ramuri de schelet pentru definitivarea
formei.
- ramuri anuale de garnisire – sunt ramurile care se formează din
mugurii vegetativi şi micşti. Aceste ramuri sunt de regulă mai scurte şi mai
subţiri. Durata de viaţă a acestor ramuri este de un an, deoarece prin evoluţia
14

15. mugurilor vegetativi sau micşti, pe ele se formează alte formaţiuni şi se
transformă în ramuri purtătoare de ramuri de garnisire adică în ramuri de
semischelet.
În funcţie de felul mugurilor de pe ele ramurile de garnisire se împart
în două:
- ramuri de garnisire vegetative – care au numai muguri vegetativi;
- ramuri de garnisire florifere sau de rod – care alături de mugurii
vegetativi au şi muguri de rod (floriferi sau micşti).
d) Ramurile de rod garnisesc şi ele ramurile de semischelet sau schelet.
Sunt formaţiuni cu lungimea de 1 cm la 60 - 120 cm cu un ţesut spongios,
bogat în hidraţi de carbon cu durată de viaţă variabilă 1 - 18 ani. Cunoaşterea
lor prezintă o deosebită importanţă în aplicarea tăierilor. Pot fi în devenire sau
ramuri de rod tipice.
Ramurile de rod în devenire poartă numai muguri vegetativi şi pot
evolua în 1 - 2 - 4 ani în ramuri de rod propriu-zise.
Ramurile de rod propriu-zise poartă muguri floriferi sau micşti sau şi
muguri vegetativi şi floriferi. Ramurile de rod propriu-zise şi în devenire
roditoare sunt caracteristice pentru fiecare specie pomicolă.
Mugurii - sunt organe cu rol de reluare anuală a procesului de creştere
şi fructificare.
După poziţia lor pe ramuri se clasifică în:
- muguri terminali - aşezaţi întotdeauna la vârful ramurilor cu
evoluţie în lăstari când sunt vegetativi sau în flori şi frunze când sunt micşti
(măr, păr, gutui);
- muguri laterali (sau axiali) - aşezaţi de-a lungul ramurilor. Se
dezvoltă în lăstari laterali când sunt vegetativi sau în flori când sunt floriferi.
La rândul lor pot fi: principali şi stipelari.
Mugurii laterali principali se dezvoltă la subţioara frunzelor şi sunt
bine evidenţiaţi. Evoluează în lăstari sau flori în funcţie de morfologia lor.
Mugurii stipelari (suplimentari) sunt alături de cei principali. Ei pot fi
aşezaţi de o parte şi alta a celui principal în care caz se numesc colaterali, sau
sub acesta când se numesc seriali. La cireş, vişin, măr, păr, gutui, mugurii
stipelari nu se dezvoltă decât în cazuri accidentale. La piersic, prun, cais,
mugurii amplasaţi colateral sunt dezvoltaţi în muguri floriferi.
- mugurii dorminzi provin din mugurii axilari nedezvoltaţi, situaţi la
baza ramurilor. Se găsesc pe ramuri de peste un an şi se dezvoltă numai în
cazul unor tăieri puternice sau când o parte din ramură a fost accidentată.
- mugurii adventivi se formează din cambiu şi felogen pe orice
porţiune din tulpină sau rădăcină. Ei rămân sub scoarţă neevidenţiaţi, dar pot
reface organele înlăturate. Mugurii adventivi de pe rădăcini evoluează în
lăstari numiţi drajoni.
După organele pe care le generează mugurii se clasifică în:
a) Muguri vegetativi, caracterizaţi printr-o formă conică, diametru mare
la bază şi mic spre mijloc şi vârf. Generează întotdeauna lăstari de dimensiuni
15

16. variabile (1-200 cm). Pe lăstari mugurii în formare se numesc ochi. În funcţie
de condiţiile interne şi externe ei pot evolua în muguri vegetativi sau floriferi.
b) Muguri floriferi care sunt de obicei mai mari decât cei vegetativi.
Prezintă diametrul mare la mijloc şi vârful rotunjit. Evoluează într-o floare la
piersic, cais sau 2-3 la prun, migdal sau mai multe flori la cireş, vişin.
c) Muguri micşti, sunt cei care generează o rozetă de frunze şi o
inflorescenţă (la măr, păr) sau un lăstar cu o floare în vârf (la gutui) sau lăstar
cu două flori în vârf (nuc, alun) sau lăstar cu inflorescenţe (zmeur, coacăz).
Lăstarii - în fiecare primăvară din mugurii vegetativi cresc noi
formaţiuni numite lăstari. Acestea poartă până toamna frunze. Lăstarii pot
avea grosimi, lungimi, culori şi chiar mod de creştere diferit (drepţi, sinuoşi,
geniculaţi) funcţie de specie şi soi.
Suprafaţa lor poate fi pubescentă sau glabră, cu număr şi forme diferite
ale lenticelelor glandelor, toate fiind în funcţie de specie şi soi, contribuind la
identificarea lor.
După poziţia lor pe ramură din care au evoluat şi după timpul de
evoluţie se clasifică în:
- lăstari de prelungire sau terminali, cei ce se formează din mugurele
terminal al unei ramuri sau al axului continuînd prelungirea lor;
- lăstarii laterali sunt cei generaţi din mugurii axiali (laterali) ai
ramurilor sau axului. După căderea frunzelor devin ramuri laterale iar în timp,
ramuri schelet sau de rod;
- lăstarii concurenţi sunt de fapt tot lăstari laterali situaţi imediat sub
primul lăstar de prelungire, de obicei pe partea superioară a ramurilor din care
se formează. Fiind avantajaţi ca poziţie , ei concurează lăstarul de prelungire;
- lăstarii anticipaţi se formează pe lăstarii în creştere ai aceluiaşi an
din ochii de la subţioara frunzelor. Apar la piersic, cais, migdal;
- lăstarii lacomi se dezvoltă pe lemn vechi din muguri dorminzi sau
adventivi situaţi pe ramuri schelet sau ax. Prezintă o creştere verticală intensă,
realizând 1,5 - 2 cm într-o singură perioadă de vegetaţie.
Toţi lăstarii apăruţi într-un an după căderea frunzelor se numesc ramuri
anuale, păstrând denumirea din clasificarea prezentă şi anume: ramuri anuale,
terminale, laterale, concurente, anticipate, lacome. Ele formează în totalitate
creşterile anuale ale pomului.
Frunza este organul vegetativ ce se formează pe lăstar. Speciile
pomicole prezintă în general frunze simple, excepţie făcând zmeurul, murul,
căpşunul, nucul ce prezintă frunze compuse. Frunzele simple pot avea
marginea limbului ca la gutui, sau dinţată ca la majoritatea speciilor. Frunzele
compuse pot fi formate din 3 - 5 foliole ca la căpşun, frag sau penate ca la nuc,
zmeur.
Limbul poate avea diferite forme: rotund, ovat, oblong, lanceolat,
eliptic ş.a. constituind împreună cu marginea, vârful, baza şi modul de
pubescenţă element de identificare a soiurilor.
16

17. Peţiolul frunzei poate fi lung sau scurt, iar în secţiune transversală
poate fi cilindric sau canaliculat, cu glande nectarifere la baza lor sau fără
acestea, contribuind şi ele la identificarea soiurilor.
TEST DE EVALUARE
1. Ce reprezintă coroana pomului şi din ce este formată?
Răspuns:
Coroana reprezintă un element din tulpina pomului şi este formată din axul
pomului şi totalitatea celorlalte ramuri cu vârste diferite.
2. Din cine se formează ramurile lacome şi când se formează.
Răspuns:
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. De câte feluri sunt ramurile de rod.
a) Ramuri de rod în devenire;
b) Ramuri de rod propriu-zise;
c) Ramuri de rod terminale;
d) Ramuri de rod laterale ;
e) Ramuri de semischelet.
Rezolvare : a şi b.
De rezolvat:
2. Clasificaţi mugurii după organele pe care le generează.
a) Muguri activi;
b) Muguri vegetativi;
c) Muguri laterali;
d) Muguri floriferi;
e) Muguri micşti.
Rezolvare:
17

18. REZUMATUL TEMEI
În cadrul temei respective s-a realizat o scurtă prezentare pe familii a
speciilor pomicole, dar şi o prezentare mai succintă a speciilor pomicole după
habitus adică după aspectul general al pomilor. Clasificarea este întregită de
ultima clasificare şi anume de cea pomicolă, unde sunt scoase în evidenţă cele
5 grupe după particularităţile biologice şi tehnologice.
Pentru o înţelegere mai clară a structurii pomului s-a trecut la
prezentarea foarte complexă a elementelor de bază ale unui pom, adică a celor
două părţi şi anume partea subterană şi cea supraterană. Întrucât creşterea
tuturor organelor este influenţată de buna funcţionare a rădăcinilor, iar
numeroasele lucrări agrotehnice sunt dependente de arhitectonica sistemului
radicular, este necesar a cunoaşte modul de instalare în sol, modul de creştere
al acestuia.
Rădăcinile exercită numeroase funcţii necesare pentru buna desfăşurare
a activităţii sistemului plantă-individ şi astfel am trecut la prezentarea lor
succintă.
Studiul sistemului radicular al pomilor aduce un mare sprijin în
rezolvarea unor probleme teoretice şi practice. Acest studiu uşurează
înţelegerea interdependenţei complexe între sistemul radicular şi partea
aeriană, între plantă şi sol, stabilind raportul ce există între sistemul radicular,
trunchi şi coroană.
În condiţii identice de climă şi tehnologie, dimensiunile pe care le ating
organele epigee sunt determinate de particularităţile interacţiunii soi-portaltoi.
Pentru a înţelege mai bine această interacţiune am trecut la prezentarea tuturor
componentelor care alcătuiesc tulpina, adică organul epigeu partea
supraterană.
18

19. Tema nr. 2
CICLUL ONTOGENETIC AL PLANTELOR POMICOLE ŞI
METODE DE CERCETARE UTILIZATE ÎN POMICULTURĂ
PENTRU INVESTIGAREA SISTEMULUI RADICULAR ŞI AERIAN
Unităţi de învăţare :
• Perioadele de vârstă ale pomilor şi arbuştilor fructiferi;
• Metode de cercetare pentru investigarea sistemului radicular;
• Metode de cercetare pentru investigarea sistemului aerian.
Obiectivele temei :
- cunoaşterea tuturor schimbărilor morfologice şi fiziologice
parcurse de pomii şi arbuştii fructiferi, adică ciclul individual de
viaţă.
- investigarea sistemului radicular la speciile pomicole pentru a
stabili posibilitatea înfiinţării unei plantaţii.
- stabilirea cauzelor ce determină o serie de fenomene negative în
viaţa pomului.
- efectele negative şi pozitive pe care le înregistrează partea
aeriană.
Timpul alocat temei : 6 ore
Bibliografie recomandată :
1. Baciu A., 2005 – Pomicultură generală. Editura Universitaria,
Craiova.
2. Botu I., 2003 - Pomicultură modernă şi durabilă. Editura Conphys,
Rm. Vâlcea.
3. Cichi M., 2009 – Pomicultură practică. Editura Arves, Craiova.
4. Cichi M., 2010 – Pomicultura. Manual universitar pentru
învăţământul la distanţă. Editura Universitaria, Craiova
5. Sina Cosmulescu 2005 – Protecţia mediului în ecosistemele
pomicole. Editura Sitech, Craiova.
2.1. Perioadele de vârstă ale pomilor şi arbuştilor fructiferi
A. PERIOADA EMBRIONARĂ
Durează de la fecundarea ovulului până la germinaţia seminţei,
exteriorizată prin alungirea radicelei. Fecundarea ovulului şi formarea
embrionului marchează începutul ciclului ontogenetic, începutul vieţii unui
nou individ care are toate particularităţile unui organism tânăr: caracterele şi
însuşirile insuficient consolidate, mare plasticitate şi capacitate de a asimila
condiţii noi.
19

20. După fecundare are loc formarea elementelor constitutive ale
seminţelor noului individ: embrionul şi cotiledoanele. Completa formare a
acestora marchează maturitatea morfologică a seminţei care are loc pe planta
mamă. Seminţele pomilor mature morfologic, nu pot germina chiar dacă le
punem în condiţii de umiditate şi temperaturi favorabile. Aceasta se datorează
faptului că nu au ajuns la maturitatea fiziologică, fiind în repaus. Fiindcă
această maturitate fiziologică este denumită frecvent postmaturare.
În vederea parcurgerii postmaturării, seminţele pomilor au nevoie de
temperaturi cuprinse între 1 şi 4° C, de umiditate în jur de 30 % şi de aerisire.
În tehnologia pomicolă condiţiile necesare postmaturării seminţelor se
realizează printr-o lucrare specifică numită stratificare. Perioada embrionară
din ciclul ontogenetic se încheie cu procesul complex al germinaţiei
seminţelor. Perioada embrionară în tehnologia pomicolă este întâlnită numai în
activitatea de producere a portaltoilor generativi şi în cea de producere a noilor
soiuri. Datorită faptului că soiurile valoroase se înmulţesc prin altoire, în
tehnica de obţinere a lor nu este întâlnită perioada embrionară.
B. PERIOADA JUVENILĂ
Această perioadă mai este denumită şi perioada de tinereţe sau de
creştere. Perioada începe cu germinaţia seminţelor (alungirea rădăcinii) sau cu
pornirea în creştere a altoiului (în cazul pomilor înmulţiţi prin altoire) şi se
încheie cu apariţia primelor flori şi fructe. În decursul acestei perioade pomii
sunt inapţi pentru a forma fructe. Plantele juvenile obţinute din seminţe au în
plus particularităţile plantelor tinere: plasticitate accentuată a caracterelor şi
însuşirilor încă neformate; au posibilităţi mari de adaptare la condiţii noi;
manifestă compatibilitate mai bună la altoire şi emit mai uşor rădăcini în cazul
butăşirii şi a marcotajului; în primele faze au caracter de sălbatec; formează
frecvent variaţii mugurale.
În tinereţea pomilor creşterea se manifestă puternic atât la organele
epigee cât şi la organele hipogee ale pomului. An de an se formează noi
organe care se adaugă celor precedente, fenomen numit înnoire progresivă. În
această perioadă se formează cea mai mare parte a scheletului coroanei
(ramurile de ordinul I şi II). Polaritatea se manifestă puternic, apare frecvent
etajarea naturală, lăstarii manifestă tendinţa de creştere spre verticală,
coroanele se formează convergente, strânse. Rădăcinile se întind mult lateral şi
pătrund mult în adâncime. La începutul perioadei juvenile ramurile de rod
lipsesc, iar către sfârşitul ei se formează ramuri de rod neflorifere care
garnisesc creşterile anterioare. Vegetaţia pomilor tineri se prelungeşte până
târziu toamna, astfel că rezistenţa ramurilor la geruri mari de iarnă este redusă.
Intervenţiile din perioada de tinereţe trebuie să asigure formarea
scheletului, încetarea la timp a vegetaţiei toamna pentru a spori rezistenţa la
ger, să grăbească intrarea pomilor pe rod şi să li se asigure hrană din
abundenţă.
Pentru formarea scheletului se utilizează dirijarea prin schimbarea
poziţiei şi tăierea ramurilor, iar pomii trebuie bine aprovizionaţi cu hrană şi
apă. Trebuie asigurat un frunziş sănătos care să poată sintetiza această hrană,
20

21. prin aplicarea tratamentelor împotriva bolilor şi dăunătorilor. De asemenea
trebuie evitat excesul de azot şi de apă în a doua jumătate a verii pentru
asigurarea coacerii lemnului şi încetarea la timp a vegetaţiei toamna. Scurtarea
perioadei de tinereţe şi grăbirea intrării pe rod se poate obţine prin utilizarea
înclinării şi a arcuirii ramurilor.
C. ÎNCEPUTUL RODIRII
Începutul rodirii este marcat de apariţia primelor fructe şi durează până
la obţinerea recoltelor maxime, susţinute an de an. În livezile clasice această
perioadă se extinde pe 7-10 ani, iar în cele intensive şi superintensive pe mai
puţini ani, în funcţie de particularităţile speciilor. În perioada de început a
rodirii , creşterile pomilor sunt încă puternice, lăstarii indicatori putând ajunge
la 80 cm. Creşterile scad în fiecare an pe măsura înaintării în vârstă. Înnoirea
progresivă este din ce în ce mai redusă. Coroana pomilor se îndeseşte,
completându-se cu ramurile de schelet de ordinul IV şi V, dar şi de
semischelet, ajungându-se la definitivarea coroanei. Numărul ramurilor de rod
sporeşte într-un ritm rapid.
În această etapă apare o funcţie nouă în viaţa pomilor şi anume rodirea.
Raportul acestei noi funcţii cu creşterea , permite împărţirea perioadei în două.
În prima parte, denumită creştere şi rodire, fenomenul dominant rămâne
creşterea, rodul fiind reprezentat de fructe puţine şi mari, dar al căror număr
sporeşte an de an.
În cea de-a doua etapă fructificarea ajunge predominantă, astfel că este
denumită rodire şi creştere. Recoltele continuă să crească în fiecare an, fiind
mai mari decât în anul precedent, iar fructele sunt de dimensiuni normale,
specifice soiului. De fapt, volumul recoltelor este în directă dependenţă de
numărul ramurilor de rod care, la rândul lor depind de creşterile anterioare.
Succesiunea acestor fenomene este următoarea: creşterile mari şi numeroase
dintr-un an sunt urmate de sporirea numărului de ramuri de rod şi apoi de o
recoltă abundentă.
În perioada de început a rodirii se fac anumite intervenţii şi anume: se
continuă formarea scheletului, completarea coroanelor şi se urmăreşte
stimularea formării ramurilor de rod într-un număr cât mai mare, se fac tăieri
de rărire a coroanei, se urmăreşte asigurarea hranei şi a apei în cantităţi mai
mari decât în perioada de tinereţe precum şi combaterea bolilor şi dăunătorilor
De asemenea, intervin lucrările de îngrijire a rodului împotriva accidentelor
climatice, în special împotriva brumelor şi îngheţurilor târzii de primăvară,
împiedicarea căderii premature.
D. PERIOADA DE MARE PRODUCŢIE
Este cea mai importantă din punct de vedere economic. Această
perioadă începe o dată cu apariţia recoltelor mari, care se menţin aproximativ
la acelaşi nivel timp îndelungat. Astfel: în livezile clasice la pomacee 20-25 de
ani, iar la drupacee 10-15 ani; în cele intensive şi superintensive 8-10 ani.
Încheierea perioadei este marcată de scăderea recoltelor an de an, fără a mai
reveni la nivelul anterior. Ajunşi în perioada de mare producţie pomii
manifestă lipsă de plasticitate, au caracterele şi însuşirile consolidate. În
21

22. perioada de mare producţie, în fiecare an creşterile sunt mai mici. Înnoirea
progresivă este foarte slabă, lungimea lăstarilor indicatori este doar de 1015
cm. În decursul acestei perioade fructificarea domină toate celelalte fenomene,
ceea ce permite să mai fie denumită rodire. Ramurile de schelet se arcuiesc
sub greutatea rodului şi formează arcadele de rodire, iar coroanele pomilor
sunt răsfirate cu ramuri atârnând şi arcade suprapuse.
Uscarea ramurilor de rod îmbătrânite, care apare tot ca un fenomen nou
în viaţa pomilor, avansează an de an spre exteriorul coroanei. Din această
cauză fenomenul este denumit uscarea centrifugă a ramurilor de rod. Numărul
ramurilor de rod din coroana pomilor se menţine foarte mare şi aproximativ
constant de un an la altul şi explică recoltele mari şi relativ constante pe
întreaga perioadă.
Fructificarea se deplasează an de an spre exteriorul coroanei o dată cu
ramurile de rod iar fructele sunt de dimensiuni normale, specifice soiului.
Vegetaţia pomilor în perioada de mare producţie începe mai devreme
primăvara şi se termină timpuriu toamna. În legătură cu rodirea, în această
perioadă de vârstă, la unele specii (măr, păr, prun) mai apare un fenomen nou
şi anume rodirea neregulată a pomilor sau alternanţa de rodire. Această
denumire indică faptul că se înregistrează unii ani cu fructificare abundentă
urmaţi de alţi ani complet lipsiţi de recoltă sau cu recoltă mică.
Lucrările aplicate în perioada de mare producţie urmăresc asigurarea
fructificării regulate, care se obţine prin aplicarea îngrăşămintelor, asigurarea
pomilor cu hrană şi apă şi prin stabilirea unei încărcături normale a pomilor cu
muguri de rod. Către sfârşitul perioadei, când creşterile lăstarilor indicatori
sunt mici, apare necesitatea tăierilor ceva mai severe decât în etapele
anterioare.
E. DIMINUAREA RODIRII
Această perioadă de vârstă se instalează în viaţa pomilor o dată cu
micşorarea an de an a recoltelor de fructe şi se încheie cu încetarea completă a
rodirii. Practic procesul de înnoire progresivă nu mai are loc. În această
perioadă apar uscături în porţiunile terminale descendente ale ramurilor arcuite
sub greutatea fructelor. Apare un fenomen nou în viaţa pomilor denumit
uscare centrifugă a ramurilor de schelet.
Prezenţa rodului şi apariţia uscării permit caracterizarea începutului
perioadei ca fiind, etapa de rodire-uscare. În această etapă alternanţa de rodire
se accentuează. Noua recoltă este mai mică decât cea înregistrată cu doi, trei
ani înainte. Uscarea centripetă în a doua parte a perioadei, se accentuează,
rodirea scade şi apare un fenomen nou şi anume reîntinerirea naturală prin
formarea unor lăstari lacomi plasaţi pe locurile cele mai înalte ale ramurilor de
schelet curbate.
Apariţia acestor lăstari lacomi către interiorul coroanei înseamnă o
înnoire regresivă, deoarece volumul coroanei scade. Situaţia pomilor poate fi
caracterizată prin enumerarea celor trei fenomene în ordinea importanţei lor şi
anume: uscare - rodire - creştere.
22

23. Accentuarea uscării centrifuge a ramurilor de rod şi lipsa creşterilor
ramurilor de schelet provoacă scăderea continuă a numărului de ramuri de rod
din coroana pomului. Rodirea este în fiecare an mai mică decât în anul
precedent, şi se deplasează tot mai accentuat către periferia coroanei. Chiar
dacă recoltele scad prin lucrările aplicate se urmăreşte asigurarea pomilor cu
hrană şi apă din abundenţă, ca şi în perioada de rodire maximă. Se aplică tăieri
mai severe decât în perioada anterioară şi se fac scurtări în lemn de 4 până la
şase ani cu scopul de a stimula creşterile.
Se întineresc ramurile de rod şi de semischelet prin tăieri de rodire, iar
lăstarii lacomi sunt utilizaţi pentru completarea golurilor apărute în coroană. În
această perioadă trebuie tratate rănile de pe trunchiul şi ramurilor pomilor,
deoarece ele se vindecă mai greu. De asemenea se combat bolile şi dăunătorii
şi se iau măsuri pentru prevenirea accidentelor climatice.
F. PERIOADA DE DECLIN
Această perioadă se mai numeşte şi perioadă de bătrâneţe, şi se
caracterizează prin lipsa rodului şi prin uscarea accentuată şi progresivă a
ramurilor de schelet. Uscarea se continuă de la vârfuri către bază şi cuprinde
aproape toate ramurile din coroană. Volumul coroanei se micşorează accentuat
şi continuu.
Caracterizarea succintă a situaţiei în care se găsesc pomii este uscare şi
creştere. Pomii la care rodirea a încetat şi uscarea este accentuată au energia
de creştere atât de redusă, încât nu mai pot fi reîntineriţi. Dacă fenomenul este
sesizat din timp la începutul perioadei de declin, există posibilitatea să li se
prelungească durata de viaţă economică. Aceasta se poate realiza prin tăieri de
regenerare, prin intermediul cărora se reduce mult volumul coroanei. În urma
acestor tăieri apar creşteri noi, care refac coroana şi după doi-trei ani, se obţin
recolte destul de bune încă aproximativ patru-cinci ani. În acest timp trebuie
aplicate lucrările de îngrijire ca şi în perioada de rodire maximă.
TEST DE EVALUARE
1. Când începe şi când se încheie perioada juvenilă?
Răspuns:
Perioada începe cu germinaţia seminţelor sau cu pornirea în creştere a
altoiului (în cazul pomilor înmulţiţi prin altoire) şi se încheie cu apariţia
primelor flori şi fructe.
2. Care sunt intervenţiile din perioada de tinereţe?
Răspuns:
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Cum se poate realiza scurtarea perioadei de tinereţe şi grăbirea
intrării pe rod?
23

24. a) Înclinarea ramurilor;
b) Tăierea ramurilor;
c) Arcuirea ramurilor;
d) Ridicarea ramurilor pe verticală;
e) Fără ridicarea ramurilor pe verticală.
Rezolvare : a şi c.
De rezolvat:
2. Care sunt fenomenele care apar în perioada de mare producţie,
asupra ramurilor de rod?
a) Alternanţa de rodire;
b) Întinerirea ramurilor de rod;
c) Uscarea centrifugă a ramurilor de rod;
d) Reîntinerirea naturală;
e) Îmbătrânirea ramurilor de rod.
Rezolvare
2.2. Metode de cercetare pentru investigarea sistemului radicular
Obiectivele urmărite prin studiul sistemului radicular pot fi rezumate
astfel:
- stabilirea zonei şi momentului de aplicare a îngrăşămintelor;
- stabilirea zonei şi momentului de aplicare a lucrărilor solului;
- stabilirea cauzelor ce determină o serie de fenomene negative în viaţa
pomului;
- uscarea unor ramuri, apariţia de pete necrotice pe frunze, căderea
timpurie a frunzelor;
- investigarea sistemului radicular la speciile studiate pentru a stabili
posibilitatea înfiinţării unei plantaţii.
Prin studiul sistemului radicular se urmăreşte:
- stabilirea cantitativă a sistemului radicular;
- arhitectonica sistemului radicular şi volumul de sol explorat;
- stabilirea adâncimii de instalare a rădăcinilor orizontale şi verticale;
- stabilirea zonei cu cele mai multe rădăcini active;
- stabilirea dinamicii de creştere, în funcţie de specie, portaltoi, soi,
condiţii agrofitotehnice şi pedoclimatice;
- studiul dinamicii de creştere în ciclul anual şi ontogenetic.
Metodele de cercetare pentru studierea sistemului radicular la plantele
pomicole, sunt:
1. metoda scheletului;
2. metoda profilului;
3. metoda probelor sau monolitului liber;
4. metoda staţionară.
Metoda scheletului este cea mai utilizată şi constă în dezgroparea
rădăcinilor după direcţia de creştere în sol, prin eliberarea treptată de pământ şi
24

25. schiţarea acestora pe hârtie milimetrică, cu păstrarea scării de profil (figura
2.2.1.).
Metoda permite determinarea modului de răspândire a rădăcinilor
orizontale şi adâncimea rădăcinilor orizontale şi verticale, dă o imagine clară
asupra elementelor cantitative şi calitative, determină zona rădăcinilor
absorbante şi se explică unele caracteristici de creştere în funcţie de sol,
specie, portaltoi.
Fig. 2.2.1. Metoda scheletului
Cu toate acestea metoda este greu de executat, iar procesul de creştere
şi fructificare la exemplarele studiate este deranjat.
Primele etape în desfăşurarea acestei metode sunt: se aleg pomii cei
mai tipici în funcţie de obiectivul cercetării, se efectuează măsurătorile
biometrice la partea aeriană (diametrul şi înălţimea coroanei şi trunchiului),
stabilirea volumului de dezgropare (în întregime, jumătate sau un sfert) şi
instalarea unor picheţi gradaţi (lungi de 60-75 la distanţe de 5-10 cm pe
întreaga zona ce va fi dezgropată; picheţii vor fi marcaţi pe lungimea lor la
distanţe de 5 cm). Dezgroparea se face pe sectoare circulare late de 1 m,
începând de la pom, înlăturându-se straturi de sol de 10-20 cm.
Dezgropatul în adâncime continuă până când nu se mai întâlneşte nici
o rădăcină, indiferent de dimensiunile lor. Pe măsură ce sunt descoperite, se
măsoară cele mai groase de 3 mm şi mai lungi de 4-5 cm. Rădăcinile rupte se
leagă cu grijă, păstrându-se distribuţia lor normală. Pe hârtie milimetrică se
face notarea lor, notând sub forma de fracţie (la numărător grosimea exprimată
în mm, iar la numitor adâncimea exprimată în cm) în orice punct de schimbare
a direcţiei de creştere a rădăcinii. Locul rădăcinilor cu direcţie verticală este
notat pe schiţă prin cerc în mijlocul căruia se află un număr de ordine. Fiecărei
rădăcini verticale, după desprinderea de cele orizontale, i se leagă câte o
etichetă ce poartă acelaşi număr ca şi pe schiţă.
După dezgroparea în întregime a unui orizont cu adâncimea de 20 cm,
se fotografiază aspectul general al rădăcinilor cu direcţie orizontală, se ridică
probe de sol necesare pentru stabilirea compoziţiei chimice şi fizice a solului,
a umidităţii. După efectuarea acestor observaţii, sistemul radicular se
25

26. reîngroapă, odată cu aplicarea îngrăşămintelor şi a irigării. Urmează
prelucrarea datelor obţinute şi întocmirea tabelelor şi a graficelor.
Metoda profilului (metoda Oscamp - Dragavtev) constă din
executarea de tranşee cu direcţie perpendiculară pe rădăcinile orizontale,
tranşee cu dimensiunile de 100/100 cm, iar adâncimea de săpare este până în
momentul când în peretele şanţului nu mai apar rădăcini (figura 2.2.2.).
Fig. 2.2.2. Arhitectonica sistemului radicular la soiul de măr Starkrimson
altoit pe portaltoiul M 9 (Cichi M., 2004)
Urmează apoi netezirea peretelui vertical, eliberarea capetelor
rădăcinilor şi schiţarea lor pe hârtie milimetrică, folosind următorul cod:
• (punct) – rădăcinile de 1-3 mm,
o (cerc) – rădăcinile de 4-8 mm,
 (cerc cu punct) – rădăcinile de peste 8 mm.
Probele de sol se ridică pe fiecare orizont, iar datele obţinute se
consemnează în tabele, grafice.
Principalele avantaje ale acestei metode sunt: diagnosticarea rapidă a
unor aspecte negative, permite determinarea modului de răspândire a
rădăcinilor orizontale pe stratul de sol şi subsol, este o metodă simplă, rapidă
şi uşor de executat. Prin aceasta metodă, însă, nu sunt puse în evidenţă
rădăcinile de direcţie verticală şi anumite aspecte cantitative.
Metoda probelor sau a monolitului liber este utilizată pentru
studierea dinamicii de creştere a rădăcinilor şi pentru diagnosticarea rapidă a
anumitor fenomene negative. Metoda este expeditivă, practică, se poate
executa tot timpul anului şi stânjeneşte în mică măsură procesul de creştere al
pomilor.
După stabilirea adâncimii de situare a masei rădăcinilor de garnisire
prin metoda scheletului şi a pomilor pentru studiu, se ridică probe în tot cursul
perioadei de vegetaţie, în sens circular, la periferia coroanei. Probele sau
monoliţii sunt blocuri mici de sol, se încorporează rădăcinile care pot avea
dimensiuni de 20-25 cm2; se ridică de la trei adâncimi 0-35 cm, 35-55 cm, 55-
75 cm. Probele ridicate sunt supuse unui curent de apă pentru separarea
rădăcinilor, iar pentru efectuarea analizelor ele se păstrează în vase cu apă.
Urmează apoi separarea lor pe categorii: rădăcini absorbante (culoare
alb-transparentă şi mai groase), rădăcini de trecere (culoare cenuşie, uneori
26

27. portocalie) şi rădăcini de conducere (culoare brun închis). Datele obţinute se
reprezintă grafic, notându-se concomitent date privind temperatura solului,
caracteristicile fizico-chimice ale solului, etc.
Metoda staţionară permite observarea permanentă a procesului de
creştere până la detalii privind activitatea perişorilor absorbanţi. Prin această
metodă se efectuează o observare sistematică a creşterii rădăcinilor în condiţii
naturale, prin intermediul unui geam fixat în sol, în poziţie orizontală, verticală
sau oblică, folosind o ramă cu geam.
Dimensiunile peretelui transparent pot fi de 1,5/1m, distanţa de trunchi
fiind de 75 cm. Întreaga suprafaţă a geamului este împărţită în pătrate cu latura
de 3 mm. Observaţiile se pot efectua cu ochiul liber sau cu lupa, citirea
efectuându-se la intervale scurte în funcţie de scopul cercetării.
Datele obţinute cu privire la lungimea şi grosimea rădăcinilor, la viteza
de creştere, dinamică şi direcţie, se consemnează pe hârtie milimetrică.
TEST DE EVALUARE
1. Care sunt metodele de cercetare pentru studierea sistemului
radicular?
Răspuns:
1. metoda scheletului;
2. metoda profilului;
3. metoda probelor sau monolitului liber;
4. metoda staţionară.
2. Ce se urmăreşte prin studiul sistemului radicular?
Răspuns:
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Care sunt avantajele metodei profilului?
a) Diagnosticarea elementelor negative;
b) Evidenţierea rădăcinilor cu direcţie verticală;
c) Evidenţierea rădăcinilor cu direcţie oblică;
d) Modul de răspândire a rădăcinilor orizontale;
e) Nu prezintă avantaje.
Rezolvare : a şi d.
De rezolvat:
2. Cât se sapă groapa sau tranşeea în adâncime, în cazul metodei
profilului?
a) Se sapă 1,0 m;
b) Adâncimea gropii să fie de 2,5 m;
27

28. c) Până în momentul când în peretele şanţului nu mai apar rădăcini;
d) Până în momentul când în peretele şanţului nu mai apar rădăcini
verticale;
e) Până în momentul când pe peretele şanţului apar foarte multe
rădăcini.
Rezolvare
2.3. Metode de cercetare pentru investigarea sistemului aerian
Principalele metode utilizate pentru investigarea sistemului aerian sunt:
- descriptivă
- staţională
- biologică
- anchetei
- de încercare a soiurilor în condiţii de producţie
- de apreciere a calităţii soiurilor
Metoda descriptivă. Este metoda care a fost cel mai mult utilizată
pentru studierea speciilor şi soiurilor de pomi şi arbuşti fructiferi. Metoda
constă din cercetarea speciilor şi soiurilor din punct de vedere biologic, luând
în considerare caracterele morfologice ale trunchiului, ramurilor, lăstarilor,
frunzelor, florilor şi fructelor, precum şi elementele privind vigoarea şi
habitusul plantelor.
Aceasta metodă nu reflectă particularităţile agrobiologice ale soiurilor,
dinamica proceselor de creştere şi fructificare, precocitatea, productivitatea,
rezistenţa la boli şi dăunători, la factorii climatici, etc.
Metoda descriptivă poate fi utilizată în continuare în pomologie pentru
identificarea diferitelor specii şi soiuri, în funcţie de caracterele morfologice
esenţiale ale pomilor şi fructelor. Metoda aplicată singură nu mai poate fi
considerată suficientă pentru caracterizarea diferitelor specii şi soiuri
pomicole.
Datele obţinute prin această metodă trebuie întregite prin date privind
particularităţile de creştere şi rodire, comportarea faţă de factorii naturali, faţă
de boli şi dăunători.
Metoda staţională. Metoda constă în studierea prin intermediul
observaţiilor fenologice a dinamicii proceselor de creştere şi fructificare
înregistrat într-o perioadă lungă de timp în condiţiile unei zone.
Aceste observaţii se desfăşoară uneori de la plantare până la defrişarea
plantaţiei. Aceste plantaţii trebuie să cuprindă, din fiecare soi altoit pe un
anumit portaltoi un număr de 10-20 exemplare, să fie amplasate în principalele
zone climatice şi să cuprindă diferite forme de relief, expoziţii, tipuri de sol.
În cadrul plantaţiei experimentale se aleg pentru studiu pomii tipici (în
funcţie de obiectivele cercetării) având în vedere vârsta, vigoarea, soiul,
portaltoiul. Se aleg şi se marchează ramurile tipice asupra cărora urmează a fi
efectuate măsurătorile.
28

29. Datele înregistrate se vor referi la întregul proces de dezvoltare
ontogenetică, iar în cadrul ciclului anual de creştere şi fructificare să pună în
evidenţă principalele fenofazele de creştere şi rodire din cadrul ciclului anual.
Din prima categorie fac parte: dezmuguritul, începutul creşterii
lăstarilor, creşterea intensivă, încetinirea şi încetarea creşterii lăstarilor,
căderea frunzelor.
Fenofazele de rodire se referă la dezmugurit, înflorit, legatul fructelor,
căderea fiziologică, intrarea în pârgă, maturitatea de recoltare.
După încheierea vegetaţiei se efectuează măsurători privind creşterile
totale sau după 3-4 ani de la plantare pe ramuri de control. Observaţiile se fac
zilnic în timpul înfloritului, la 2-3 zile înainte şi după înflorit, apoi decadal.
În afară de observaţiile fenologice se mai înregistrează vârsta la care
exemplarele din fiecare soi produc primele fructe; raportul dintre anii cu rod şi
cei fără rod, menţionând cauzele care au determinat pierderea recoltei;
producţia evaluată individual şi ca medie, calitatea producţiei de fructe
apreciată sub raport fizic, chimic şi organoleptic; comportarea pomilor faţă de
temperaturile scăzute din timpul iernii; rezistenţa sau sensibilitatea la bolile şi
dăunătorii specifici.
Concomitent cu înregistrarea datelor menţionate este necesar să fie
înregistrate principalele date meteorologice şi pedologice. Aceste date nu se
vor rezuma la informaţiile primite prin staţiile meteorologice obişnuite, ci se
vor referi la elementele de microclimat, cum sunt: umiditatea şi temperatura
aerului şi solului la diferite înălţimi şi adâncimi.
Această metodă are avantajul că furnizează informaţii complete
necesare pentru caracterizarea diferitelor specii şi soiuri de pomi şi arbuşti
fructiferi, ceea ce permite să apreciem posibilitatea cultivării unui anumit
sortiment într-o anumită zonă naturală, formă de relief, expoziţie.
Dintre dezavantajele acestei metode menţionăm faptul că pentru
observaţii este necesară o perioadă mare de timp, investiţiile sunt mari şi este
necesară amenajarea unor staţii meteorologice în plantaţie.
Metoda biologică. Metoda se bazează pe principiul că plantele
pomicole pot fi considerate autoînregistratori. Metoda presupune efectuarea
unor observaţii într-o perioadă mult mai scurtă decât metoda staţionară. În
cadrul acestei metode se alege bazinul pomicol, centrul pomicol sau plantaţia,
speciile, soiurile şi exemplarele asupra cărora se vor face observaţii.
Plantaţiile pomicole luate în studiu trebuie să fie studiate şi descrise în
mod amănunţit, sub aspectul amplasării, relief, expoziţie, suprafaţă. Specii
soiuri şi raportul de cultivare, portaltoi, vârstă, distanţă de plantare, densitate,
agrotehnică aplicată.
După stabilirea plantaţiei şi exemplarelor ce urmează a fi luate în
studiu se procedează la marcarea materialului destinat cercetărilor, în prealabil
efectuându-se o riguroasă verificare a autenticităţii soiurilor.
Cercetarea durează 4 - 5 ani, însă obligatoriu, 3 ani cu fructificare
normală. Este necesar să se procedeze la o informare precisă privind factorii
naturali: clima, relieful, expoziţia, natura solului, nivelul apei freatice, etc. Se
29

30. fac observaţii asupra vegetaţiei lemnoase spontane, precum şi a speciilor
pomicole sălbatice. Vegetaţia lemnoasă spontană constituie un indicator
important al factorilor edafici şi climatici din zonă. Studiul trebuie să vizeze
asociaţiile vegetale, raportul dintre specii, forma de relief şi tipul de sol, vârsta
şi gradul de sănătate.
Prezenţa speciilor pomicole sălbatice reflectă gradul de favorabilitate al
zonei naturale respective pentru dezvoltarea pomiculturii în ansamblu, a unei
anumite specii sau a unor soiuri.
Observaţiile privind exemplarele luate în studiu se referă la vârsta
calendaristică, perioada de vârsta, dimensiunile trunchiului şi coroanei, forma
coroanei, numărul de ramuri în etaje, creşterile anuale, procesul de degarnisire
şi procesul de uscare a unor ramuri, caracterul şi forma de regenerare a părţii
aeriene potenţialul diferenţierii mugurilor de rod, frecvenţa rodirii, cantitatea şi
calitatea producţiei, comportarea faţa de boli si dăunători, faţă de ger şi secetă.
Principalele avantaje ale acestei metode de cercetare se referă la caracterul
expeditiv şi la faptul că nu necesită investiţii suplimentare.
Dezavantajele vizează faptul că metoda biologică aplicată izolat nu
permite stabilirea dinamicii procesului de creştere şi fructificare.
Metoda anchetei pomicole. Se apelează la această metoda în cazul
necesităţii elaborării soluţiilor urgente privind dezvoltarea sectorului pomicol
într-o zonă în care studiile anterioare sunt insuficiente.
Aceasta metodă constă în următoarele:
- se extrag din evidente date privind suprafeţele de teren, repartizarea
pe zone de relief, expoziţii, tipuri de sol, categorii de folosinţă.
- se culeg informaţii statistice privind situaţia culturii pomilor în zona
respectivă privind speciile, soiurile, raportul dintre ele, productivitatea,
eficienţa etc.
- se elaborează formulare – fişe, cuprinzând întrebări clare asupra
sortimentului şi rezultatele obţinute de sectorul pomicol din zonă.
Ancheta trebuie să fie completată prin deplasări în teren, prin operaţii
de sondaj făcute în diferite plantaţii pomicole din zona considerată. După
prelucrarea tuturor datelor, ancheta trebuie completată cu înregistrarea
condiţiilor naturale specifice de climă, sol, relief, inclusiv elementele de
microclimat în care se situează plantaţiile (panta, terase, expoziţii variate).
Corelând factorii naturali cu informaţiile statistice se stabilesc
concluzii privind posibilitatea de dezvoltare a sectorului pomicol într-o
anumită zonă şi aceea de promovare a unui sortiment de specii şi soiuri.
Pentru rezultate elocvente, metoda trebuie combinată cu elemente din
metoda biologică de cercetare.
Metoda de încercare a soiurilor în condiţii de producţie.
Este utilizată în staţiunile experimentale, staţiunile didactice sau în
plantaţiile de producţie.
Principalele obiective urmărite:
- îmbunătăţirea permanentă a sortimentului de specii şi soiuri de pomi
şi arbuşti fructiferi;
30

31. - precizarea oportunităţii, promovării, menţinerii sau eliminării din
sortiment a unui soi sau a unui grup de soiuri;
- stabilirea unor tehnologii diferenţiate pe soiuri sau grupe de soiuri;
- verificarea unor hibrizi, clone, tipuri, în vederea omologării.
În acest scop cercetările vizează: determinarea cantitativă şi calitativă a
producţiei de fructe, regularitatea recoltelor de fructe în anumite condiţii de
climă şi sol, dinamica acumulării de substanţe organice pe faze de creştere şi
maturare, stabilirea gradului de rezistenţă a soiurilor respective la ger, secetă,
boli şi dăunători, precizarea cerinţelor agrotehnice diferenţiate pe soiuri.
Plantaţiile experimentale trebuie să fie amplasate în condiţii cât mai
variate de climă, sol, relief, expoziţie, să cuprindă un număr cât mai mare de
soiuri altoite pe cât mai mulţi portaltoi. Numărul minim de exemplare dintr-o
anumită variantă în colecţiile de concurs, trebuie să fie cel puţin 50 de pomi
sau 100 arbuşti fructiferi.
Perioada de timp necesară pentru efectuarea cercetărilor este de cel
puţin 5-7 ani, trebuind să cuprindă obligatoriu un ciclu de 3 ani de rodire
normală.
Rezultatele obţinute prin această metodă, coroborate cu informaţiile
privind condiţiile pedoclimatice, conduc la recomandări privind îmbunătăţirea
sortimentului din zona respectivă.
Metoda de apreciere a calităţii fructelor. Este o metodă expeditivă
prin care poate fi apreciată eficienţa cultivării unui soi într-o zonă pedo-
climatică.
Aprecierea calităţii fructelor se referă la: caracteristicile fizice
(dimensiuni, forma, volumul, greutate, greutate specifică, parţi componente ale
fructelor (sâmburi, loji seminale, pieliţa), pigmentaţia pieliţei şi pulpei,
fermitatea structo-texturală. Caracteristicile chimice se referă la: acumularea
componentelor chimice (apă, substanţă uscată, zahar total, aciditate totală,
substanţe tanoide, substanţe pectice, proteice, acid ascorbic, vitamine,
celuloza, raportul zahăr-aciditate etc.
Analizele organoleptice se referă la degustări efectuate de către
specialişti, respectând normele pentru acest gen de analize.
În cadrul acestei metode este necesar să se efectueze şi unele
investigaţii privind:
- determinarea dinamicii de acumulare a substanţelor organice pe faze
de creştere şi maturare;
- determinarea momentului optim de recoltare în funcţie de zonă,
condiţii naturale şi direcţii de valorificare sau prelucrare etc.
- se vor stabili corelaţii cu factorii climatici şi edafici generali,
condiţiile de microclimat şi elementele meteorologice din anii de
experimentare.
TEST DE EVALUARE
1. În ce constă metoda descriptivă?
31

32. Răspuns:
Metoda constă din cercetarea speciilor şi soiurilor din punct de
vedere biologic, luând în considerare caracterele morfologice ale
trunchiului, ramurilor, lăstarilor, frunzelor, florilor şi fructelor, precum şi
elementele privind vigoarea şi habitusul plantelor.
2. Care sunt avantajele metodei staţionale?
Răspuns:
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Când se desfăşoară observaţiile în cadrul metodei staţionale?
a) La începutul plantării;
b) La defrişarea plantaţiei;
c) De la plantare la defrişarea plantaţiei;
d) Când pomii s-au uscat complet;
e) În timpul vegetaţiei.
Rezolvare: c.
De rezolvat:
2. Ce metodă aplicată izolat nu permite stabilirea dinamicii
procesului de creştere şi fructificare?
a) Metoda anchetei pomicole;
b) Metoda biologică;
c) Metoda de încercare a soiurilor în condiţii de producţie;
d) Metoda de apreciere a calităţii fructelor;
e) Metoda stabilităţii.
Rezolvare:
32

33. REZUMATUL TEMEI
În cadrul temei numărul doi, s-a analizat ciclul ontogenetic al plantelor
pomicole dar şi studiul şi cunoaşterea arhitectonicii sistemului radicular care
prezintă o deosebită importanţă pentru alegerea terenului, pentru înfiinţarea
plantaţiilor, pentru stabilirea sistemului de folosire şi lucrare a solului, pentru
irigare, pentru fertilizare. Speciile pomicole de climat temperat îşi desfăşoară
procesele biologice cu intensităţi diferite în diversele anotimpuri ale anului,
după un ritm caracteristic rezultat din adaptarea lor la periodicitatea condiţiilor
climatice.
Cunoaşterea schimbărilor fiziologice prin care trec pomii este de mare
importanţă pentru intervenţiile tehnologice. Cunoaşterea corelaţiilor care se
stabilesc între fenofazele recoltelor succesive, precum şi a celor existente între
organele de rod şi cele vegetative, permit intervenţia tehnicienilor pentru
dirijarea fenomenelor de creştere şi de rodire, ca atare ciclul ontogenetic
prezintă o deosebită importanţă.
Pentru stabilirea concluziilor şi a unor eventuale soluţii tehnologice,
este necesară şi cunoaşterea unor metode de cercetare privind sistemul aerian,
date care pot fi corelate cu cele de la sistemul radicular.
Asocierea diferitelor soiuri cu unul din numeroşii portaltoi conduce la
obţinerea de pomi ale căror particularităţi biologice constituie rezultatul
interacţiunii celor doi parteneri şi sunt diferite de ale fiecăruia luat separat.
Aceasta sporeşte diversitatea speciei şi îi conferă o mare amplitudine
ecologică, precum şi posibilitatea de cultivare în forme şi sisteme variate.
Vigoarea pomilor este determinată de asociaţia soi-portaltoi, de factorii de
mediu şi tehnologia de cultură.
33

34. Tema nr. 3
CICLUL ANUAL AL SPECIILOR POMICOLE
Unităţi de învăţare :
• Fenofazele iniţiale ale organelor vegetative, ale organelor de rod
şi starea de repaus;
• Fenofazele finale ale organelor vegetative;
• Fenofazele finale ale organelor de rod.
Obiectivele temei :
- cunoaşterea diferitelor fenofaze ale evoluţiei anuale ale pomilor
fructiferi, fenofaze ce sunt influenţate de specie, soi, condiţiile
ecologice şi agrotehnica aplicată;
- cunoaşterea modului de desfăşurare a acestor fenofaze;
- cunoaşterea schimbărilor morfofiziologice prin care trec pomii în
cursul ciclului anual.
Timpul alocat temei : 6 ore
Bibliografie recomandată :
1. Baciu A., 2005 – Pomicultură generală. Editura Universitaria,
Craiova.
2. Botu I., 2003 - Pomicultură modernă şi durabilă. Editura Conphys,
Rm. Vâlcea.
3. Cepoiu N., 2001 – Pomicultură aplicată. Editura ştiinţelor Agricole,
Bucureşti.
4. Cichi M., 2009 – Pomicultură practică. Editura Arves, Craiova.
5. Cichi M., 2010 – Pomicultura. Manual universitar pentru
învăţământul la distanţă. Editura Universitaria, Craiova.
3.1. Fenofazele iniţiale ale organelor vegetative,
ale organelor de rod şi starea de repaus
Fenofazele speciilor pomicole se extind pe două perioade de vegetaţie
activă, separate de o perioadă de repaus. În prima perioadă de vegetaţie are loc
formarea mugurilor vegetativi şi floriferi ce rămân în repaus pe durata iernii,
după care, în sezonul activ ce urmează, pornesc în creştere şi înfloresc, apoi
leagă fructe ce ajung la maturitate şi se recoltează.
Se numesc iniţiale deoarece se desfăşoară în perioada de vegetaţie
premergătoare repausului de iarnă. Organele vegetative au o singură fenofază
34

35. iniţială (formarea mugurilor vegetativi), iar cele de rod au două fenofaze
iniţiale (inducţia antogenă, diferenţierea mugurilor de rod).
Formarea mugurilor vegetativi.
Aceşti muguri vegetativi sunt nişte lăstari în faşă protejaţi de catafile.
Mugurii vegetativi se formează în timpul primăverii şi vara, la subsuoara
frunzelor de pe lăstarii de creştere. Fiecare mugure vegetativ cuprinde conul de
creştere, alcătuit din celule iniţiale şi meristemul primordial, apoi primordii de
frunze, iar la subsuoara acestora primordii de muguri. La această alcătuire se
ajunge la baza diviziunii celulelor (etapa embrionară a creşterii). Mugurii nu
trec în etapa de alungire a celulelor (nu pornesc în vegetaţie) datorită inhibiţiei
corelative exercitate de mugurele terminal şi de frunze, cunoscută şi sub
denumirea de dominanţă apicală.
Suprimarea vârfului de creştere în prima jumătate a perioadei de
vegetaţie (tăieri în verde) are ca efect pornirea în creştere a mugurilor laterali.
Ei intră în etapa de alungire a celulelor, iar conul de creştere reîncepe
diviziunea, formând lateral noi primordii de frunze şi muguri. Ca urmare din
mugurii situaţi imediat sub locul de tăiere se formează lăstari anticipaţi, care
îndesesc coroana. Efectuată către sfârşitul verii, suprimarea vârfului lăstarului
nu mai este urmată de pornirea în vegetaţie a mugurilor laterali, ceea ce
demonstrează trecerea mugurilor respectivi în starea de repaus, chiar dacă
frunzele nu au căzut.
În această etapă se pot face tăieri în verde, pentru o mai bună luminare
şi colorare a fructelor sau chiar se pot începe tăierile anuale (care de obicei se
fac iarna), deoarece nu mai există pericolul pornirii în creştere a mugurilor.
Inducţia antogenă - este perioada de început a formării mugurilor de
rod, o perioadă de pregătire fiziologică în urma căreia devine posibilă
transformarea mugurilor vegetativi în muguri de rod.
Spre partea finală a inducţiei antogene se observă la microscop o
aplatizare a conului de creştere, sfârşitul perioadei fiind marcat de apariţia
primordiilor florale sub forma unor protuberanţe. Inducţia antogenă are loc în
perioada iunie – septembrie la pomacee (măr, păr) şi în luna august la piersic.
Despre inducţia antogenă s-a mai stabilit că are două etape distincte:
prima reversibilă şi următoarea ireversibilă.
Diferenţierea mugurilor de rod. Începutul acestei etape este marcat
de apariţia primordiilor florale sub forma unor protuberanţe pe conul de
creştere. În general aceasta are loc în luna iulie, astfel că diferenţierea se
desfăşoară în a doua jumătate a verii, toamna şi iarna extinzându-se până în
primăvara următoare. Sub solzii mugurilor, pe parcursul diferenţierii, se
formează organele florale, astfel:
- protuberanţe al căror număr corespunde cu numărul de flori din
mugure (sub formă de cilindri);
- diferenţierea caliciului, 5 lobi pe marginea superioară a cilindrului
sub forma unui val circular;
35

36. - diferenţierea corolei, în interiorul cercului sepalelor apar 5 lobi ce
corespund petalelor;
- diferenţierea staminelor, în interiorul corolei apar 20-40 protuberanţe
în cercuri concentrice;
- diferenţierea pistilului, în interiorul florii apar 5 mameloane la
pomacee şi un mamelon la drupacee (figura 3.1.).
Figura 3.1: Diferenţierea mugurilor de rod (Constantinescu şi colab., 1967)
a- boltirea conului de creştere; b- formarea cilindrilor; c- diferenţierea
sepalelor; d- diferenţierea petalelor; e- diferenţierea sacilor polinici; f, g-
diferenţierea pistilului
Toate aceste modificări au loc în a doua jumătate a verii şi toamna,
astfel că la sosirea iernii organele florale sunt formate, cu excepţia celulelor
sexuale (ovule şi polen). Pe parcursul iernii şi primăverii are loc desăvârşirea
formării organelor sexuale (a staminelor şi pistilului) şi formarea gameţilor
(polenul şi ovule), prin diviziune reducţională (meioză).
Mugurii florali se formează la date diferite în diverse părţi ale coroanei
aceluiaşi pom, între ei existând o serie de diferenţe de evoluţie care conduc la
o eşalonare chiar a înfloririi în primăvara următoare.
Starea de repaus. După formarea mugurilor vegetativi şi de rod ei
rămân în repaus, ca urmare a adaptării speciilor pomicole la condiţiile
nefavorabile din iarnă. Această adaptare se manifestă prin lipsa creşterilor
epigee şi a fotosintezei şi prin sporirea rezistenţei la ger.
Celelalte funcţii: transpiraţia, respiraţia, creşterea rădăcinilor se
continuă în perioada de repaus, dar cu un ritm mult încetinit. Alături de
acestea, în timpul iernii se mai petrec o serie de procese legate de dezvoltarea
lor, o serie de schimbări calitative, care necesită temperaturi scăzute şi care
conduc la desăvârşirea organelor sexuale şi la formarea gameţilor (polenul şi
ovulele).
Toate acestea scot în evidenţă că iarna pomii nu se găsesc într-un
repaus absolut ci în repaus relativ. În mod convenţional, se consideră că starea
de repaus se instalează în momentul căderii frunzelor. Acest fenomen are loc
în luna octombrie, când zilele sunt mai scurte de 12 ore, iar temperatura
aerului scade noaptea sub 5°C. Sfârşitul stării de repaus este indicat de primele
36

37. simptome de reîncepere a vegetaţiei active (umflarea mugurilor), care apar la
majoritatea speciilor în luna martie.
În prima jumătate a iernii, sporesc compuşii organici solubili în plante,
fenomene ce duc la o mărire a rezistenţei lor la ger. În timpul iernii, în paralel
cu fenomenele biochimice se mai petrec şi fenomene fiziologice. În procesul
respiraţiei încetinite se consumă o parte dintre substanţele de rezervă.
În timpul repausului, rădăcinile continuă să crească într-un ritm
încetinit, atâta timp cât în sol se menţine temperatura deasupra lui +2°C.
Aceasta înseamnă că rădăcinile, care au fost rănite din toamnă prin arătură sau
la plantarea pomilor, formează calus (îşi vindecă rănile) şi chiar emit noi
rădăcini. Creşterea rădăcinilor şi vindecarea rănilor se face pe baza
substanţelor de rezervă acumulate în ţesuturile plantei.
În coroana pomilor în timpul repausului se continuă desăvârşirea
formării mugurilor floriferi, în perioada decembrie - martie desfăşurându-se
meioza şi formarea gameţilor masculi şi femeli. Pentru desfăşurarea normală a
acestor fenomene, precum şi a celor care urmează după intrarea în vegetaţie,
pomii din climatul nostru au nevoie ca în timpul repausului să treacă prin
temperaturi scăzute, adică au nevoie de frig.
În absenţa temperaturilor scăzute sau când nevoile de frig nu sunt
satisfăcute, apar anumite perturbaţii în evoluţia ulterioară. O uşoară lipsă de
frig provoacă o întârziere şi o mare eşalonare în timp a înfloririi. Lipsa mai
accentuată a frigului conduce la o înflorire şi legare slabe, absenţa totală a
înfloririi sau chiar căderea în masă a mugurilor de rod. Nevoile de frig
constituie o caracteristică de specie şi soi.
Studierea amănunţită a stării de repaus a mai permis constatarea că
într-o anumită etapă, chiar dacă pomii sunt puşi în condiţii favorabile de
vegetaţie (temperatură şi umiditate) ei nu pornesc în vegetaţie. Această etapă
mai este denumită repaus profund este specifică, ereditară, legată de procesul
formării speciilor. Mărul şi părul au repausul profund lung, în schimb caisul şi
piersicul au repausul profund scurt, care se încheie în jur de 1 decembrie.
După parcurgerea repausului profund speciile pomicole pot porni în
vegetaţie dacă apar condiţiile necesare de temperatură şi umiditate. Datorită
faptului că în climatul nostru condiţiile de vegetaţie apar ceva mai târziu,
speciile pomicole rămân în stare de repaus până când temperatura se ridică
peste pragul lor biologic. Durata de timp de la încheierea repausului profund şi
până în momentul când speciile pornesc în vegetaţie în condiţii naturale este
numită repaus facultativ. El este provocat numai de absenţa condiţiilor de
vegetaţie. În decursul repausului facultativ şi mai ales spre sfârşitul lui se
micşorează cantitatea de compuşi organici solubili şi creşte cantitatea de
compuşi organici insolubili.
Astfel scad monozaharidele şi sporeşte amidonul, care în lunile
februarie – martie, înainte de pornirea vegetaţiei atinge un maximum de
primăvară. Acesta este mai mic cu 30% decât maximul de toamnă, datorită
consumului din timpul iernii pentru respiraţia încetinită, creşterea rădăcinilor,
vindecarea rănilor de pe rădăcini.
37

38. Odată cu scăderea compuşilor organici solubili în timpul repausului
facultativ scade rezistenţa la ger a pomilor. Din această cauză gerurile de la
sfârşitul iernii, numite geruri de revenire, mult mai puţin aspre decât cele din
timpul repausului profund, pot provoca daune mari.
TEST DE EVALUARE
1. Ce reprezintă inducţia antogenă?
Răspuns:
Este perioada de început a formării mugurilor de rod, o perioadă de
pregătire fiziologică în urma căreia devine posibilă transformarea mugurilor
vegetativi în muguri de rod.
2. Ce lucrări se pot aplica în fenofaza formarea mugurilor
vegetativi?
Răspuns:
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Ce funcţii continuă într-un ritm mai încetinit în perioada de
repaus?
a) Respiraţia;
b) Transpiraţia;
c) Compuşii organici solubili;
d) Creşterea rădăcinilor;
e) Diferenţierea mugurilor.
Rezolvare: a, b şi d.
De rezolvat:
2. Cum se numesc fenofazele care se desfăşoară în perioada de
vegetaţie premergătoare repausului de iarnă?
a) Fenofaze finale;
b) Fenofaze iniţiale;
c) Fenofaze complementare;
d) Fenofaze ale mugurilor de rod;
e) Fenofaze suplimentare.
Rezolvare:
3.2. Fenofazele finale ale organelor vegetative
Fenofazele organelor vegetative se referă la fazele fenologice prin care
trec în fiecare an lăstarii noi.
Pentru organele vegetative au fost stabilite patru fenofaze şi anume:
38